UN OM PRINTRE OAMENI
În sat se şuşoteau că-i putred de bogat. Dar era greu să pătrunzi în această taină, deoarece pe bătrîn îl vedeau numai de două ori pe zi: dimineaţa şi seara. Îl vedeau trecînd hudiţele satului cu un ţuhal în spate. Tăbîrcea un ţuhal plin, în care se vînzoleau tot felul de lighioane: cotcodăceau, cîrîiau, cloncăiau, ba mai răzbătea la urechea vreunui trecător şi cîte-un «cucuri-gu-u!» ascuţit deşi făcea omul cruce, luînd-o la goană şi privind cu spaimă la sacul nebunului. De-amu treacă-meargă..., dar măcar să fi răspuns necioplitul la bineţe. Ţi-ai găsit. Nu ieşea printre oameni, nu venea la biserică, nici la horă. Nici măcar o vită nu ţinea în ogradă; vitele uneori, ca şi copiii, leagă punţi între oameni. El însă era mut la toate. Nimeni nu-i ştia credinţa. Şi i-ar fi iertat-o şi pe asta. Dar să nu răspundă la bună dimineaţa? Ori drept răspuns s-auzi cum îi cîrîie sacul şi-ţi behăie sub nas naiba ştie ce ied ori iepure... Curioşi, ca toţi oamenii de pe lume, erau şi ţăranii din satul acesta, curioşi. Multe ar fi dorit să afle: cine-i individul, de unde-i, cum a venit, de unde a venit? Dar totul era cufundat în taină. Se uitau şi-i vedeau usturoiul şi ceapa din ţarc. Avea un usturoi cu coada groasă şi o ceapă verde şi sănătoasă chiar pe cele mai straşnice zăpuşeli şi arsuri ale verii. Unii ziceau că-şi udă grădina cu apă noaptea, atunci cînd toată lumea doarme. Alţii spuneau că stropeşte cu apă găinaţul din poiată şi îngraşă locul unde seamănă ceapa şi usturoiul. Dar de ce nu-1 vedea nimeni udînd sau cărînd găinaţul? Vezi bine, că-şi făcuse fîntînă în ogradă. O fîntînă plină şi aceea de mistere şi taine. O făcuse sub un nuc bătrîn de o sută de ani, o săpase între coşarul păpuşoiului şi scîrtele de lemne. Cică, era o fîntînă fără colac, fără ghizdele. În locul acestora aşternuse pe gura fîntînii o piatră de moară, cu o gaură mică la mijloc. «Cînd a venit, a venit în sat numai cu chitonagul!» ziceau cei bătrîni. Alţii mai adăugau: «Cu chitonagul, c-un băiet şi o fată şi c-o pungă de bani! Fără pungă — numai cu chitonagu... Şi băietul şi fata... Baistrucii îi erau mititei. I-a adus în cîrcă pe amîndoi şi chitonagu într-o mînă...» Nu se afla om în sat să nu fi vrut să dezghioace taina străinului. Şi fiindcă nu ştiau nimic sau aproape nimic, presupuneau multe. Unii ziceau că şi-ar fi ucis nevasta, iar după aceea, cică, vîndu tot ce avu: pămînt, vite, acareturi şi cumpărîndu-şi cu bani libertatea, a luat-o cît mai departe de baştină, să-şi piardă urma păcatului. Se mai măcinau şi alte vorbe, nelipsite şi ele de tot felul de presupuneri: făptaş de furturi, hoţomănii, cap de bandă, fugit de la «prieteni». Tot atîta curiozitate le stîrnea şi vîrsta «sălbaticului». Arăta prea bătrîn ca să aibă doi copii mucoşi, doi ţînci abia înţărcaţi. Toate tainele însă se îngropau în ograda veneticului, ca într-un car cu lînă. La început se răspîndi doar atît: un străin a picat pe la asfinţitul soarelui în satul cu livezi şi garduri de nuiele şi corlate. Apoi s-au înnodat amănuntele: poartă peste tot într-un sac în spinare un băiat şi o fetiţă. În sfîrşit, cei care l-au văzut intrînd în sat, au aflat că mai avea un chitonag de corn în mînă. După
111
