LITERATURA MOLDOVENEASCĂ DIN SEC.XVII-XVIII

Cronografi a sec. XVII

Genul de frunte al literaturii moldoveneşti din sec. XVII îl constituie cronografi a. Istoriografi a sec. XVII a preluat de la cronografi a moldo-slavonă nu numai un imens material documentar, ci şi forma expunerii: cronicarii nu se apucau să înşire faptele de la începutul începuturilor, ci se continuau unii pe alţii. Cronografi a sec. XVII se deosebeşte de cronografi a secolelor anterioare. În primul rînd, letopiseţele sec. XVII nu mai erau scrise în limba slavonă, dar în moldoveneşte, în limba maternă a autorilor lor. Letopiseţele sînt scrise de reprezentanţii altor pături sociale, şi nu de feţe bisericeşti. Autorii letopiseţelor se arată a fi înţelegători faţă de interesele majore ale patriei, compătimitori faţă de nenorocirile şi suferinţele ce se abăteau asupra ţării. S-a observat că letopiseţele se adresau mai mult contemporanilor decît urmaşilor, că aveau un caracter limitant. Menirea principală a cronicilor a fost însă înregistrarea sistematică a evenimentelor, faptelor ş.a. Istoriografi a moldovenească a sec. XVII, creată în limba poporului, sub înrîurirea puternică a graiului oral, se distinge şi prin alese calităţi artistice.

Grigore Ureche provine dintr-o familie de vechi boieri moldoveni, ascendenţii căreia sînt menţionaţi în documente încă pe timpul lui Alexandru cel Bun (1400—1432). Străbunicul cronicarului, Danciul Ureche, a trăit pe timpul lui Ştefan cel Mare, iar bunicii lui se numeau Maxim şi Dumitra şi au trăit în prima jumătate a secolului XVI. De ei nu ştim nimic mai mult şi credem că nu s-au evidenţiat în istoria noastră pe tărîm politic sau cultural, însă fi ul lor, Nistor Ureche, devine una din cele mai marcante personalităţi politice ale Ţării Moldovei de la sfîrşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII. Nistor avu doi fi i — Vasile şi Grigore — şi două fi ice — Anastasia şi Măria. Grigore văzu lumina zilei prin anii 90 ai secolului XVI. Nu este cunoscut nici anul, nici locul naşterii lui. Copilăria şi adolescenţa le petrece în Polonia, ţara în care se refugiase tatăl său şi a cărei indigenat îl primise în anul 1607. Tot în Polonia, probabil la Lvov, într-un colegiu al ordinului iezuit, tînărul

GRIGORE URECHE (1590-1647)

vlăstar boieresc a învăţat carte. Acolo i s-au predat aritmetica, geometria, astronomia, gramatica, retorica, dialectica, teoria muzicii, teologia, literatura, istoria şi geografia. Tot la colegiu viitorul cronicar a învăţat limbile latină, slava veche, polonă şi elină. Cunoaşterea mai multor limbi i-au permis mai tîrziu să aibă acces la preţioase izvoare istorice, pe care le-a folosit la elaborarea preţiosului său letopiseţ. În anul 1617 Grigore Ureche se întoarce în patrie şi se apucă de administrarea moşiilor ce-i aparţineau. Timp de zece ani nu-l găsim menţionat printre demnitarii ţării. Dintr-o carte de la 20 decembrie 1627 aflăm că el era al treilea logofăt, adică şeful cancelariei şi secretar al domnului Miron Barnovschi (1626-1629, 1633). După o scurtă întrerupere a slujbei, cînd este pomenit în documente ca «fost logofăt al treilea», Grigore Ureche este ridicat la rangul de mare spătar de către domnul Moise Movilă. Dimitrie Cantemir scrie că marele spătar purta spada domnului şi era comandantul slujitorilor spătăreşti. La începutul anului 1643 Grigore Ureche a fost ridicat la rangul de mare vornic al Ţării de Jos, dregătorie care o ocupase pe vremuri răposatul său părinte. Tot D. Cantemir menţionează că în funcţiile acestui înalt dregător domnesc intrau conducerea treburilor acestei jumătăţi de ţară, «prezidează toate judecăţile în acea regiune, ascultă pricinile şi le judecă, poate să osîndească pe vinovaţii de omor, pe hoţi, pe ucigaşi, pe jefuitori de biserici şi alţi ticăloşi de acest fel chiar fără ştirea domnului; ca semn al puterii lui poartă un toiag bătut în aur. Odinioară, cînd Basarabia era încă o parte a Moldovei şi Chilia era sub conducerea lui, după ce însă acest oraş le-a fost smuls moldovenilor, i s-a dat administrarea Bîrladului, unde, fiindcă felul dregătoriei lui şi nevoile provinciei îi impun să se afle tot timpul la curte, are doi vornici de rang mai mic care-i ţin locul». Grigore Ureche şi-a dat obştescul sfîrşit pe la capătul lui aprilie 1647 în satul Goeşti din ţinutul Cîrligăturii, unde a şi fost înmormîntat.

Medităm, conversăm

1. Care este menirea istoriei, după G. Ureche? 2. În ce constă patriotismul cronicarului? 3. Lămuriţi, interesele cui apăra G. Ureche? 4. Prezentaţi particularităţile artistice ale cronicii lui G. Ureche.