Mihail Lermontov. Moartea poetului

Lungul poem despre care se spune că a transformat realmente uzul limbii ruse a fost pus sub lupa cenzurii chiar şi în varianta adaptată pentru scenă. Anton Rubinştein, muzicianul care a fondat conservatorul din Sankt-Peterburg a încercat adaptarea Demonului într-un spectacol de operă, cenzurat la rîndul lui şi considerat un sacrilegiu. Dintre poemele pe care le-a scris, doar un volumaş a apărut în timpul vieţii, urmate de trei volume postume. Primăvara şi Moartea poetului (scrisă după moartea lui Puşkin) sînt două dintre cele mai cunoscute. În scurta lui viaţă a fost un duşman declarat al ţarismului, al asupririi şi nedreptăţii, întreaga lui operă fiind un aspru şi necruţător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier şi pară viciile societăţii contemporane şi nedreptăţile acesteia, propovăduind iubire şi adevăr, Lermontov şi-a afirmat înalta lui concepţie despre rolul poetului şi poeziei. În timp ce se întorcea din exil, Lermontov moare: îşi pierde viaţa într-un duel. Avea doar 27 de ani. Motivul duelului nu este clar nici pentru cercetători. Mulţi cercetători şi critici literari cred că geniul lui Lermontov este comparabil cu geniul lui Puşkin, iar uneori chiar superior lui.

Medităm, conversăm

1. Enumeraţi principalele etape ale vieţii lui M. I. Lermontov? 2. Care a fost motivul pentru primul şi al doilea exil al poetului? 3. Cum a influenţat formarea creatoare a lui M.I. Lermontov cînd a fost exilat în Caucaz? 4. Cine din scriitorii celebri au fost contemporani ai poetului?

MOARTEA POETULUI

O, rege, răzbunare, răzbunare! Îţi cad la picioare. Fii drept şi pedepseşte pe cruntul ucigaş Osînda lui în vremuri viitoare S-arate lumii dreapta-ţi judecată, Să fie-o pildă pentru ticăloşi!

Sclav al onoarei, suflet drept, Jignit de clevetiri mărunte, Poetul cu un glonte-n piept Muri plecîndu-şi mîndra frunte!... Ocara lumii şi minciuna L-au supărat, nu l-au supus,

Şi singur ca întotdeauna S-a răzvrătit... şi-a fost răpus! Răpus! Ce rost mai are plînsul Şi corul laudei deşarte Şi scuza foanfă pentru dînsul În faţa împlinitei soarte? Oare nu voi aţi prigonit Talentul lui cu-nverşunare Şi ca să rîdeţi aţi stîrnit Din foc ascuns văpaie mare? Fiţi veseli! A căzut învins În cea din urmă crudă luptă Şi-acuma geniul lui e stins, Cununa lui de lauri ruptă.

Calm, ucigaşul a ţintit Şi-a tras. Şi inima-i păgînă Urma să bată liniştit; Nu-i tremura pistolu-n mînă. E de mirat? Un venetic Zvîrlit la noi din întîmplare, Umblînd pe-aici la vînătoare De ranguri, suflet de nimic; Bătîndu-şi joc în chip obraznic De limba noastră şi de ţara-ntreagă, El a lovit în gloria noastră dragă Şi n-a putut să înţeleagă Ce om doboară braţul lui năpraznic.

Şi-acum poetul în mormînt e-nchis La fel cu cîntăreţul drag pe care Atît de minunat ni l-a descris, Ros de-ndoieli chinuitoare, Şi care ca şi el a fost ucis De-o mînă rea, necruţătoare.

Lăsîndu-şi buni prieteni şi bucurii senine De ce-a venit în zarva acestei lumi meschine, Vrăjmaşa sufletelor îndrăzneţe? Dînd mîna cu un ipocrit mişel, De ce-a crezut în vorbe şi-n chipuri false, el Care-i ştia pe oameni demult, din tinereţe? 272

Cununa lui de lauri i-au scos-o şi i-au dat Una de spini cu lauri împletită; Dar spinii bine-ascunşi l-au înghimpat Rănindu-i fruntea lui slăvită, Ceasul din urmă i l-au otrăvit Cu glume grosolane în şoaptă strecurate, Setos de răzbunare a murit Scîrbit că-i sînt speranţele-nşelate. S-a stins dumnezeiasca lui cîntare Şi n-o să mai răsune nicicînd şi nimănui; Şi unde-i el acuma e întuneric mare; Pecetluită este gura lui.

Duelul lui Puşkin cu Dantes Voi, însă, fi i înfumuraţi Ai unor taţi vestiţi prin mîrşăvie, Care cu tălpi de rob călcaţi Vlăstarele lovite de urgie; Voi care, lacomi, lîngă tron pitiţi, Ucideţi Libertate, Genii, Glorii, Cînd apăreţi, de lege ocrotiţi, Muţeşte adevărul şi tac judecătorii! Dar este-n cer un straşnic judecător cinstit Care pe voi, aleşii desfrîului, v-aşteaptă; Cu aur el nu poate fi plătit 273

Şi ştie orice gînd şi orice faptă. Zadarnic veţi veni cu vorbe rele La judecata cea de sus: Tot negrul vostru sînge nu va putea să spele Sîngele poetului răpus.

(Traducere de A. Philippide)

SUGESTII ANALITICE

Poezia «Moartea poetului» a fost scrisă sub impresia imediată a morţii lui Puşkin. Vestea morţii poetului l-a şocat pe Lermontov şi a doua zi, el a scris poezia «Moartea poetului», iar o săptămînă mai tîrziu a scris ultimele 16 versuri ale acestei poezii, care l-a făcut imediat celebru, au fost copiate şi învăţate pe de rost. Poezia lirică a unit caracteristici ale elegiei (prima parte) şi satirei (ultimele 16 strofe). Chiar dacă este vorba despre soarta tragică a unei anumite persoane, Lermontov interpretează incidentul ca o manifestare a luptei eterne a binelui, luminii împotriva răului şi cruzimii. Astfel, soarta lui Puşkin este conceptualizată ca soarta poetului în general. Principalele teme ale poeziei sînt conflictul poetului cu mulţimea, un dar divin sortit pieirii. Este demn de atenţie la ambiguitatea expresiei «suflet drept». De obicei, în legătură cu discuţia despre detaliile biografice ale morţii lui Puşkin, Lermontov scrie se pare, nu atît despre onoarea manierată cît despre onoarea poetului, care nu e gata să-şi schimbe adevărul, talentului care i-a fost dat de sus. În prima strofă este descrisă imaginea romantică a poetului. Cuvîntul cheie al versului doi — «ucigaşul». Chipul lui este complet lipsit de euforie romantică. El nu e duşman, nu e duelist, el e anume ucigaşul. În această privinţă, moartea poetului este concepută ca o prezicere, ca «singurătatea sorţii»: ucigaşul are «inimă goală», el ne-a fost aruncat (abandonat) «prin voia sorţii», acesta nu este privit ca o anumită persoană, dar în calitate de executor «verdictul sorţii». Următoarea parte a poemului (23 de versuri) este o elegie, plină de referiri la lucrările lui Puşkin. «Ucis, la fel ca el, de o mînă nemiloasă» — o analogie cu Lenskii. Cea de a doua parte este întregită cu antiteze, care ilustrează imposibilitatea înţelegerii între poet şi «lumină», mulţime. În prima parte, autorul a apelat la mulţime, iar acum se adresează la poet. Sfîrşitul celei de a cincea strofe e similară primei: «s-a răzvrătit» — «setos de răzbunare», «jignit de clevetiri» — «glume grosolane în şoaptă strecurate», «e stins» — «e întuneric...». În partea finală a poeziei (ultimele 16 strofe) Lermontov solicită în mod deschis vinovatul real de moartea lui Puşkin. El a fost ruinat «fii înfumuraţi ai unor taţi vestiţi prin mîrşăvie».