Mic dicţionar de terminologie literară

Adresare retorică (fr. adresser) — figura de stil ce constă în adresarea directă a autorului către erou, cititor sau un fenomen din natură pentru a se evidenţia obiectul dat. Acrostih (gr. akrostichis — rînd de la margine) — poezie în care literele iniţiale, citite vertical, alcătuiesc un cuvînt sau, mai rar, o propoziţie. Alegorie (gr. allegoria — de la allos — altul; agoreuein — a vorbi) — figură de stil care constă în reprezentarea unor noţiuni abstracte (idei, concepte) sau a unor acţiuni prin imagini al căror sens imediat este doar aparent şi trebuie interpretat simbolic. Anafora (gr. anaphora — repetare) — figura de stil ce constă în repetarea aceluiaşi cuvînt sau a unor grupe de cuvinte fie la începutul versurilor, fie la începutul propoziţiilor alăturate într-o operă artistică în proză. Barbarism (lat. barbarismus — străin) cuvînt, expresie sau construcţie, împrumutată dintr-o limbă străină şi care nu corespunde normelor limbii literare respective. Basm — specie a genului epic (în proză sau în versuri), în care se povestesc întîmplări fantastice, iar eroii sînt înzestraţi cu puteri supranaturale, ce luptă pentru victoria binelui şi a adevărului, ieşind întotdeauna învingători. Dedicaţie (lat. didicatio — închinare) — text scris la începutul unei opere literare, care exprimă omagiul sau afecţiunea autorului faţă de o persoană. Disonanţă (lat. dissonantia — ce sună diferit) — rimă imperfectă, caracterizată prin lipsa de armonie a vocalelor accentuate în cuvintele rimate. Epigraf (gr. epigraphe — scris deasupra) — text scurt (de obicei, un citat din altă operă în proză sau în versuri), pus la începutul unei opere literare sau a unui capitol (motto) şi care rezumă ideea principală sau indică tema, sensul general, spiritul operei date. Epilog (gr. epilogos, epi — după + logos — cuvînt) parte finală a unei opere artistice, în care autorul comunică cititorilui anumite idei, evenimente mai însemnate, ce au urmat în viaţa eroilor după sfîrşitul acţiunii din operă. Hăitură — cîntec popular, ritual ce se recită în ajunul Anului Nou de către colindătorii, care umblă cu pluguşorul. Iamb (lat. iambus — instrument muzical din Turcia) — picior de vers bisilabic cu accentul pe a doua silabă. Ideea (gr. ideea — noţiune, gînd) operei literare este gîndul principal, concluzia ce reiese în mod consecvent şi logic din problema pusă de autor în opera sa; dezlegarea acestei probleme. Idilă (gr. eigyllion — poezie mică) — operă lirică, în care este zugrăvită, într-o formă idealizată, natura şi viaţa rustică. Cazanie (v. sl. scazanie — povestire) — culegere de predici, cu caracter beletristic, răspîndită în literatura medievală.

Conflict (lat. conflictus — ciocnire) — desfăşurarea evenimentelor într-o operă literară prin ciocnirea intereselor şi pasiunilor care însufleţesc personajele principale. Letopiseţ (v.sl. letopisi — descrierea anilor) — scriere cu caracter istoric (cronică), caracteristică pentru evul mediu, în care sînt înregistrate cronologic evenimentele istorice, sociale, politice şi culturale. Literatură (lat. litera — literă) — totalitatea operelor orale, scrise şi tipărite din orice domeniu al culturii şi activităţii omeneşti (opere ştiinţifice, artistice, filozofice ş.a.), aparţinînd unui popor, epoci, grup social sau întregii omeniri. Metonimie (gr. metonymia — înlocuirea numelui) — trop ce constă în înlocuirea unui cuvînt, pe baza relaţiilor reciproce ale obiectelor sau fenomenelor, denumite de aceste cuvinte. Motiv (fr. motif — termen luat din muzică) — în literatură denumeşte una din temele secundare sau elemente componente ale subiectului unei opere literare. Nodul acţiunii sau intriga — eveniment esenţial, cu care începe desfăşurarea acţiunii, a conflictului dintr-o operă. Onomatopee (gr. onomatopeicia — derivarea, formarea denumirilor) — cuvînt întrebuinţat în vorbirea poetică, ce imită sunete din natură, contribuind la sporirea expresivităţii artistice a limbii. Parabolă (gr. parabole — apropiere) — scurtă istorioară alegorică cu un conţinut moral sau religios. Prozator (lat. prosa — proză) — scriitor, autor de opere literare în proză. Rimă (fr. rime — proporţie, concordanţă, coincidenţă) — potrivirea sunetelor finale a doua sau mai multe versuri. Ritm (gr. rhitmos — corespundere) — repetarea sistematică şi regulată (în versuri, proză) a silabelor accentuate şi neaccentuate. Strofă (gr. stropho — rotaţie) — grupă de două sau mai multe versuri, reprezentînd, de obicei, după intonaţie şi sistemă de rimă, o unitate de versificaţie într-o poezie. Subiect (lat. subiectus) — totalitatea evenimentelor din viaţă, strîns legate între ele, prezentate în dezvoltarea lor succesivă, din care reiese conţinutul esenţial al unei opere literare. Temă (gr. thema — problemă) — crîmpeie de viaţă, cerc de evenimente, ales şi reflectat de scriitor într-o operă literară, care sintetizează într-un tot unitar varietatea materialului concret vital. Trilogie (gr. trilogia) — serie de trei opere literare, ce aparţin aceluiaşi autor, sînt legate prin subiecte, idei, personaje comune, reprezentînd trei momente succesive din viaţă.