Victor Teleucă. O altă limbă mai frumoasă nu-i

popular în manifestările lui nepieritoare, însăşi esenţa umană în cristalizările ei supreme. Poet al pămîntului şi al horei, al luminii şi al liniştilor zămislitoare, al ciocîrliilor albastre şi al toamnelor încărcate de rod, Victor Teleucă realizează, prin creaţiile sale cele mai reuşite, o inspirată sinteză artistică a neliniştilor şi bucuriilor, a aspiraţiilor şi întrebărilor contemporanului nostru.

Medităm, conversăm

1. Cum se numeşte opera cu care debutează V. Teleucă? 2. Care este izvorul de inspiraţie al volumului «La ruptul apelor»?

Numiţi temele abordate de poet în volumul «Îmblînzirea focului». 3. Care este motivul central al poeziei lui V. Teleucă? 4. Cum se numeşte poezia în care V.Teleucă aduce un elogiu limbii materne?

O ALTĂ LIMBĂ MAI FRUMOASĂ NU-I

Mai dulce şi mai bună decît toate e pentru mine limba mea şi pentru tine limba ta, şi pentru dînsul — limba lui. O altă limbă mai frumoasă nu-i din care omul cîntecul îşi scoate.

Auzi? În limba mea pe cer răsare prima stea, şi-n toate limbile la fel Luceafărul răsare clar, fidel. Izvoarele vorbesc moldoveneşte, moldoveneşte fiica îmi zîmbeşte, moldovenesc e viitorul meu ca şi trecutul tatălui ateu.

Din sat în sat mă duc la sud s-adun un cîntec, să-l aud şi-n centrul satului oriunde un monument îşi pleacă fruntea, îngenuncheat peste-un mormînt, bătut de ploi, uscat de vînt.

Sat pe malul Nistrului

Sînt cei căzuţi în patruşpatru, cînd s-a topit în foc şi piatra, cînd satele — căciuli de stuh — s-au prefăcut în zgură şi văzduh.

Dau orele şi anii la o parte şi ei se-ntorc de dincolo de moarte, nepotoliţi, cu strigătul pe buze, cu vorba mamei arsă de obuze.

Iar seara, cînd le-aduce radioul tocmai aici un cînt în limba lor, Ivan, Osman, Oles, Rîgor din bronzul monumentului ascultă, da-n cînt e foc şi viaţă multă.

Pe casa lor se-aprinde-atunci o stea, ei au căzut aici şi pentru ţara mea, pentru norocul meu şi-al tău. Şi vîntul verii căştile le zvîntă, iar limba mea îi ştie şi îi cîntă, şi multe, multe le vorbeşte... De cînd s-aici, ei ştiu moldoveneşte.

Aici, pe-acest picior de plai, vin rodnici ani cu glas de nai, cu cer de mai în evantai 130

şi-n limba mea, ca-ntr-un izvor, ei se răsfrîng multicolor. Şi limba asta dac-o ştiţi, pămîntul, pîinea i-o sfi nţiţi şi truda omului ce-o face. Cu ea cîntăm frăţia, pacea.

Cînd spune unul că-i săracă, sărac îi el, nu-s limbi sărace. Lui poate limba să nu-i placă, dar mie orice limbă-mi place. Şi pentru mine limba mea e-n lumea cerului o stea.

Atingi o frunză-n codrul ei şi frunza scapără scîntei, cînd vii în codrul ei umbros, te faci mai tînăr, mai frumos; cînd bei din apa ei adîncă, se prinde rod pe vîrf de stîncă.

E limba mea, pe care mama mi-a pus-o-n sufl et pentru drum şi-aşa-i de nouă şi bogată, că n-o ştiu bine nici acum.

A. Cebotaru. «O altă limbă mai frumoasă nu-i»

SUGESTII ANALITICE

Rar îndrăgostit de slova moldovenească să nu cunoască poezia lui V.Teleucă «O altă limbă mai frumoasă nu-i», ce ne oferă o imagine larg-cuprinzătoare ca putere sugestivă, o evocare şi o cîntare pură a graiului matern. Să subliniem, în primul rînd, organicitatea poeziei, structura armonioasă a întregului şi frumoasa organizare interioară a fiecărei strofe în parte. La început poetul îngînă silabe imnic-evocative: «Auzi?/În limba mea/Pe cer răsare prima stea/Şi-n toate limbile la fel/Luceafărul răsare...». Greutatea metaforică a versurilor se sprijină pe expresia «răsare în limba...» — o stea răsare într-o limbă. Transferul metaforic merge mai departe, pînă la izvoarele care vorbesc şi ele într-o limbă. Vin apoi repetiţiile şi toate firele din urzeala strofei converg spre accentuarea dragostei şi mîndriei pentru graiul matern: «Izvoarele vorbesc moldoveneşte,/moldoveneşte/fiica îmi zîmbeşte/ moldovenesc e viitorul meu/ca şi trecutul tatălui ateu...». Strofele următoare modifică linia de dezvoltare a ideii poetice. Pînă aici a prevalat tonul de evocare rapsodică. Odată cu imaginea monumentului «îngenuncheat peste un mormînt» tonul devine solemn şi grav, versurile se amplifică, dimensiunea temporală se lărgeşte şi ea: «Dau orele şi anii la o parte/Şi ei se-ntorc de dincolo de moarte,/ Nepotoliţi,/Cu strigătul pe buze,/Cu vorba mamei arsă de obuze»... E o înfrăţire dincolo de moarte — Ivan, Osman, Oles, Rîgor... Poetul celebrează graiul mamei şi plaiul cu conştiinţa solidarităţii şi a jertfelor («Ei au căzut aici şi pentru limba mea»). După această pioasă evocare vin iară accentele de cîntare. Poetul porneşte de la imagini simple, structura sonoră şi morfologică a strofei sugerează o stare de încîntare calmă, iar liniile imagistice ale versurilor completează şi ele această senzaţie de calm şi farmec: «Atingi o frunză-n codrul ei/Şi frunza scapără scîntei,/Cînd vii în codrul ei umbros, / Te faci mai tînăr, mai frumos,/Cînd bei din apa ei adîncă,/Se prinde rod,/pe vîrf de stîncă». Strofa se organizează după principiul paralelismului şi al substituirii metaforice: codrul şi bogăţia inepuizabilă a limbii, o frunză din codru şi un cuvînt scăpărător din limbă, «apa învietoare» a limbii şi rodul de pe stîncă, sugestie a unei încununări supreme a efortului creator. Lanţul metaforic, în unitatea contextuală a strofei, subliniază frumuseţea şi bogăţia acestei limbi. Strofa finală, precizînd sensul strofelor antecedente, nu e totuşi numai o expresie apoteotică a dragostei de limbă şi de baştină, ci o mărturisire poetică cu caracter de manifest: «E limba mea pe care mama/Mi-a pus-o-n suflet pentru drum/Şi-aşa-i de nouă şi bogată,/ Că n-o ştiu bine nici acum». Mai avem a descifra înţelesurile şi adîncimile inepuizabile ale graiului matern, — aceasta e ideea.