Miron Costin. Letopiseţul Ţării Moldovei

LETOPISEŢUL ŢĂRÎI MOLDOVEI

de la Aaron-vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche, vornicul de Ţara de Giosu, scosu de Miron Costinu, vornicul de Ţara de Giosu, în oraşu în Iaşi, în anul de la zidirea lumiei 7183, iară de la naşterea lui mîntuitorului lumii, lui Iisus Hristos, 1675 meseţa...dni

(Fragmente) PREDOSLOVIE, ADECĂ VOROAVA CĂTRE CITITORIUL Fost-au gîndul mieu, iubite cititoriule, să fac letopiseţul Ţărîi noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintăi, carele au fostu de Traian-împăratul şi urdzisăm şi începătura letopiseţului. Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vremi de acumu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestu fel de scrisoare gîndu slobod şi fără valuri trebueşte. Iară noi prăvim cumplite vremi şi cumpănă mare pămîntului nostru şi noaă. Deci priimeşte, în ceasta dată, atîta din truda noastră, cît să nu să uite lucrurile şi cursul ţării, de unde au părăsit a scrie răpăosatul Ureche vornicul. Afl avei de la Dragoşe-vodă, din descălecatul ţării cel al doile, la letopiseţul lui, pre rîndul său scrise domniile ţărîi, pană la Aron-vodă. Iară de la Aronu-vodă încoace începe acesta letopiseţ, carea ţi l-am scris noi, nu cum s-ari căde, de-amănuntul toate. Că letopiseţele cele streine lucrurile numai ce-s mai însămnate, cum sintu războaiele, schimbările, scriu a ţărilor megiiaşe, iară cele ce să lucreadză în casa altuia de-amănuntul, adecă lucruri de casă, n-au scris. Şi de locu letopiseţă, de muldovanu scrisă, nu

Dragoş-Vodă, Domnitor al Moldovei (sec. XIII—1353) să afl ă. Iară tot vei afl a pre rîndu toate. Şi priimeşte această dată această puţină trudă a noastră, care amu făcut, să nu să treacă cumva cu uitarea de unde este părăsit, cu această făgăduinţă că şi letopiseţ întreg să aştepţi de la noi de om avea dzile şi nu va hi pus preavecinicul sfat puternicului Dumnedzău ţărîi aceştiia ţenchiu şi soroc de sfîrşire.

STIHURI DE DESCĂLECATUL ŢARII

Neamul Ţării Moldovei de unde să trăgănează? Din ţările Rimului, tot omul să creadză. Traian Întîiu, împăratul, supuindu pre dahii Dragoş apoi în moldoveni premenindu pre vlahi, Martor este Troianul, şanţul în ţara noastră şi Turnu-Săverinul, munteni, în ţara voastră. 61

Zac.11. Nu dormie Ieremiia-vodă, ce, de ave şi în leşi nedejde, iară dindată au agiunsu la hanul, şi de atuncea cele 7 sate de ţară, ce să dzicu băneşti, li-au dat Ieremia-vodă hanului şi au legat şi miere, să dea hanilor în toţi ani cîte... mii cîntare şi alte daruri. Şi aşea, cu nevoinţa lui leremii-vodă, au stătut între hanul şi între Zamorschii tractate, adecă legături de pace, dîndu şi hanul zălog ieşi şi leşii la hanul, păn’ să va închide tocmala. Zac.12. Capetele de pace au fostu aceste: Ieremie-vodă să fi e domnu în ţară, birnic împărăţii din an în an, după obiceai, iară hanului să dea din an în an daruri şi cîte... mii cîntare de miere şi 7 sate să fi e de cîşlele hanului în Bugeag. Ostile leşeşti să nu mai între în Ţara Muldovei. Sol de la leşi să margă la împărăţia Turcului pentru întăritura păcii. Iară despre partea hanului era aceste ponturi: Steagul şi tuiurile să le dea pe mîna lui Ieremii-vodă, şi de la împărăţiia Turcului să scoată dires de domnie neschimbată în dzileie lui, ce-i dzic ei pe limba lor barat. Şi să iasă din pămîntul Moldovei hanul pănă în patru dzile cu oştile lui. Şi aşea obîrşindu-să pace, hanul întăiu au purces către Crîm, şi Zamorschii către ţara sa, lăsindu pe lîngă Ierernia-vodă pre Albertu Hanschii şi pre lan Potoţchii cu 3.000 de oameni, ca să teme Ieremia-vodă de unguri. Şi aşea au purces şi Ieremia-vodă şi s-au aşedzat la Suceavă. Războiul acesta la Ţufora este mai întăiu de aceia, cîndu au perit Jolcovschii, hatmanul leşescu. Vei afl a şi acela la rîndul său. Zac. 19. Au trimis şi craiul leşescu sol la papa, făcîndu-i ştire că are el de grije Moldovei, să nu hie cu turci şi mai denainte vreme fi indu suptu grija sa, cum şi de curundu acmu pre Cazi Cherei-soltan l-au scos cu puterea sa din Ţara Moldovei. Iară domnul de Ardeal, neavîndu putere să să apere pre sine, nu poate să M. Costin.Letopiseţul apere Moldova de turci şi de tătari, mai avîndu Ţării Moldovei prilej de oşti hiie cîndu Crăia Leşască. Zac. 20. Aceste pricini ave ei în de sine pentru Moldova, iară Ieremie-vodă domniia cu pace şi cu lucruri aşedzate pre acele vremi a ţării, că ţinea oşti streine şi pădzia şi datoria sa ce ave spre împărăţie.

SUGESTII ANALITICE

Un loc de frunte în creaţia cronicarului îl ocupă «Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche, vornicul de Ţara de Giosu, scosu de Miron Costinu, vornicul de Ţară de Giosu, în oraşu 62

în Iaşi, în anul de la zidirea lumii 7183, iară de la naşterea mîntuitorului lumii, lui Iisus Hristos, 1675, meseţa... dni». Pentru a scrie letopiseţul său, M. Costin a folosit în mod critic ca izvoare lucrările multor autori străini, tradiţiile de familie şi amintirile multor boieri moldoveni. Cronicarul manifestă o atitudine creatoare faţă de izvoarele sale, informaţia cărora el o prelucrează şi o expune în stilul lui personal. Prin îmbinarea organică a informaţiei izvoarelor străine cu spusele tradiţiei istorice Miron Costin izbuteşte să reînvie în paginile letopiseţului său o perioadă dintre cele mai zbuciumate din istoria Moldovei, atît de încercată de pe urma războaielor turco-polone şi a rivalităţii clicilor boiereşti dornice de putere. Din anul 1653, odată cu înscăunarea lui Gheorge-vodă Ştefan, descrierea cronicarului capătă caracterul unor însemnări asupra evenimentelor, la care a participat sau pe care le-a văzut el însuşi. Martor ocular şi participant la evenimentele descrise, Costin — primul mare cronicar memoralist moldovean — îşi înviorează naraţiunea prin amintirile şi impresiile sale, o iluminează prin meditaţiile şi reflecţiile ce i le prilejueşte trecutul, o actualizează prin sugestiile referitoare la situaţia contemporană a ţării. Letopiseţul... este, de fapt, literatură de memorii, un comentariu personal al domniilor moldovene, pe care le prezintă. Multe date din istoria principatului în perioada anilor 1595–1661 le găsim numai în letopiseţul Miron Costin. Ca şi Grigore Ureche, Miron Costin împărtăşeşte ideea foarte răspîndită în Europa medievală despre rolul educativ al istoriei. Cronicarul exprimă acest crez în modul cel mai categoric subliniind cu toată tăria, că «...letopiseţile nu sîntu numai să le citească omul, să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai multu să hie de învăţătură, ce ieste bine şi ce ieste rău şi de ce-i să se ferească şi ce va urma hiecine: domnul den faptele domnilor, care cum au fostu şi cu ce veste pomană, să ia urma de viaţă, boierii urmîndu pre boierii cei cinsteşi şi înţălepţi slujitoriul a slujitoriu, că cineşi după breasla sa, cine urmează pre cel cinsteş, cinstit, cine urmeadză pre cel rău ieste şi rău să va săvîrşi». Costin vede în istorie un mijloc eficace de educare a generaţiilor viitoare în spiritul iubirii faţă de Patrie, iar în istorici vede pe apărătorii gloriei ţării. El scrie: «A lasă iaraş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Nici ieste şagă a scrie ocara vecinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vecinicu... Eu voi da seama de ale mele, cîte scriu». În opera lui Miron Costin dragostea de ţară îşi găseşte expresie în mîndria cronicarului pentru trecutul istoric, în durerea lui sinceră pentru soarta amară, pe care i-au hărăzit-o moldovenilor cumpliţii lor înrobitori turci, în nădejdea într-un viitor mai luminos al pamîntenilor săi. 63

Miron Costin este încîntat de epocalele înfăptuiri ale romanilor. Iar atunci cînd se convinge că moldovenii îşi trag obîrşia din romani, încîntarea se transformă într-o adevărată admiraţie. El exclamă cu vădită mîndrie: «Caută-te dară acum, cetitorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădîndu de la tine toate celelalte basne, cîte unii au însemnatu de tine, din neştiinţă rătăciţi alţii din zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsitu niciodată, alţii de buiguite scripturi şi deşarte». Această mîndrie cronicarul o împărtăşeşte şi străinilor. Miron Costin contrapune prezentul trecutului şi atunci cînd vrea să arate situaţia demnă de plîns a Moldovei din vremea cronicarului cu cea din trecutul apropiat, cînd ţara îşi păstra mult mai multe drepturi de autonomie în cadrul Imperiului Otoman. Procedînd în felul acesta, cronicarul urmăreşte două scopuri extrem de importante. În primul rînd, ridicarea moralei la compatrioţii săi, cultivarea mîndriei pentru neamul lor în vederea însufleţirii lor la luptă cu cotropitorii turci. În al doilea rînd, atragerea atenţiei lumii creştine asupra situaţiei deplorabile a urmaşilor Romei antice, adică a moldovenilor, care trebuiau să fie ajutaţi să se izbăvească de robia turcească. M. Costin crede că «după aceste cumplite vremi» vor veni cîndva «şi mai slobode veacuri» pentru poporul moldovenesc, adică va veni vremea, cînd Moldova se va elibera de sub jugul turcesc. Ca şi Grigore Ureche, Costin îşi dă seama că moldovenii nu se vor putea elibera de sub tirania sultanului cu propriile forţe. Una din ideile principale ale concepţiei social-politice a cronicarului moldovean o constituie concepţia originii divine şi a inviolabilităţii puterii feudale. Oricine ar atenta la autoritatea feudală este pîndit de «pedeapsa dumnezeiască», împlinitorii căreia sînt feudalii, împuterniciţi în această calitate cu reprimarea fără nici o cruţare a acţiunilor antifeudale ale «prostimii». Concepţia aceasta îşi găseşte materializarea nu numai în înflăcărata slovă cronicărească, dar şi în acele crunte răfuieli cu haiducii moldoveni, în care «excelase» Miron Costin în ipostaza lui de staroste de la Putna. Urmînd pilda lui Grigore Ureche, Miron Costin lupta pentru îngrădirea puterii domneşti şi consolidarea de mai departe a autorităţii marii boierimi a ţării. El condamnă tirania domnească, declarînd că «... a tuturor tiranilor, adecă vărsătorilor de sînge, la toate ţările urîtă este stăpîniia...». Costin se lupta pentru îngrădirea puterii domneşti şi de aceea propaga consecvent cum că pricina tuturor nevoilor ce se abat asupra ţării sînt domnii răi, care nimeresc la cîrma ei: «O! Moldovă, di ar hi domnii tăi, carii stăpînescu în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai peri aşe lesne». Opera lui Miron Costin nu este numai o simplă înregistrare a evenimentelor istorice, ci şi o operă artistică originală. Cu o deosebită artă de scriitor evocă cronicarul evenimentele, făcîndu-1 pe cititor să retrăiască 64

împreună cu dînsul trecutul istoric. Cu mare talent zugrăveşte el tablourile naturii, frumuseţea şi pitorescul meleagurilor Moldovei, proslăvind rodnicia lor, comparîndu-le cu o grădină înflorită: «De-abia au trecut Munţii Carpati, şi de pe coama munţilor înalţi privesc spre pămîntul Moldovei viitoare. Ochiul cuprinde luncile Prutului, în care se oglindesc cîmpiile curate ce se întind pînă la Nistru, cîmpii întinse, care se arată ca o întindere fumurie sau ca mărime asemenea oceanului. Nistrul cel măreţ... curge printre stînci sculptate natural, ca şi cum ar fi lucrate de mînă de om; e mai frumos ca Nilul... Se întîlnesc la Miron Costin şi peisaje mohorîte, lovite de calamităţi naturale. Un exemplu grăitor este descrierea năvalei lăcustelor în anul 1648 în Podolia. Cronicarul compară lăcustele cu «un nuor sau o negură» şi ne comunică, că pe unde trecea un stol de lăcuste «rămînea pămîntul negru». Foarte des foloseşte cronicarul comparaţiile plastice, ale căror elemente de bază le constituie fenomenele naturii. Folosirea tablourilor naturii ca element de comparaţie metaforică înviorează descrierea evenimentelor şi este un indiciu al talentului de scriitor al cronicarului. Ca şi predecesorul său Grigore Ureche, Miron Costin este un talentat portretist. El execută portretele unor monarhi şi înalţi dregători din Moldova şi din ţările vecine. Prin cîteva iscusite trăsături de condei cronicarul-portretist se străduieşte să caracterizeze firea omului, să scoată în relief trăsăturile ei definitorii, dînd precădere laturii spirituale a făpturii omeneşti. Despre Ieremia Movilă spune că era «om întreg la toate, nerăpitor, nemîndru, nevărsătoriu de sînge, blîndu, dumnădzăreascu». Domnul Gheorghie Ştefan este caracterizat ca «om deplin, capu întregu, hire adîncă, cît poţi dzice că născu şi în Moldova oameni. La învăţături solielor, cărţilor la răspunsuri, am audzit pre mulţi mărturisindu să hie fostu covîrşindu pre Vasilie-vodă». Prin iscusitele sale portretizări Miron Costin a înveşnicit şi personalitatea cîtorva demnitari moldoveni şi străini, care au jucat un anumit rol în destinele istorice ale Moldovei medievale. Cităm unul din ele. Ştefan pîrcalab de Soroca: «Omu de miratu la întregiia lui de sfaturi şi de înţelepciune, cît pre acele vremi de-abia de era pementean de potriva lui, cu carile şi Vasilie-vodă singur, deosebi de boeri făcea sfaturi şi cu multe ceasuri voroavă, aşea era de plin la hire. Iară la statul trupului său era gîrbov, ghiebosu, şi la cap cucuiatu, cît puteai dzice că este adevaratu Essopu la chipu». Pe larg sînt folosite în opera lui Miron Costin vorbirea directă şi dialogul. Limba operelor lui este frumoasă, pe alocuri cu adevărat poetică. Costin a ştiut să îmbine fericit elementele limbii populare cu cele livreşti. În opera sa el foloseşte multe expresii idiomatice, proverbe şi zicători, care înviorează simţitor naraţiunea şi o fac mai atrăgătoare. De exemplu: «Lupul părul schimbă, 65

dar nu hirea», «nu sînt în toate dzilele paştele», «cela ce se îneacă se apucă de sabie cu mîna goală» ş. a. Opera lui Miron Costin a servit sursă de inspiraţie pentru scriitorii de mai tirziu (C. Negruzzi, V. Alecsandri, B. P. Haşdeu, M. Eminescu).

Medităm, conversăm

1. Ce perioadă din istoria Moldovei reflectă « Letopiseţul Ţării

Moldovei» de M. Costin? 2. Determinaţi valoarea artistică a Letopiseţului. 3. De ce M. Costin cade pradă unor suspiciuni? Cum motivează el rolul educativ al istoriei? 4. Comparaţi. Ce izvoare de inspiraţie au folosit G. Ureche şi M.Costin la scrierea cronicilor? Au fost aceleaşi? 5. Ce rol a jucat cronica lui M. Costin pentru scriitorii sec. XIX? Care era atitudinea lui M. Costin faţă de «domnii răi»? Argumentaţi. 6. «M. Costin — patriot înflăcărat» — compunere. 7. Discutaţi. De ce M. Costin apără interesele boierimii, şi nu pe cele ale domnitorului? 8. În ce constă patriotismul lui M. Costin? 9. Poate fi considerată cronica lui M. Costin monument de limbă literară. Motivaţi-vă opţiunile.

Literatura sec. XVIII

Printre continuatorii destoinici a lui G. Ureche şi M. Costin se numără Nicolae Costin. Este fiul lui M. Costin şi continuă unele lucrări ale tatălui său. În sec. XVIII se tipăresc şi cărţile religioase. Literatura religioasă a fost însemnată prin faptul că a transmis generaţiilor posterioare «limba vechilor cazanii», limba miezoasă şi înţeleaptă a lui Varlaam şi Dosoftei. Odată cu literatura istoriografică se răspîndeşte literatura moralizatoare. În primele decenii ale sec. XVIII au continuat să fie scrise şi versuri moldoveneşti. Cartea «cuvinte şi învăţături» a lui Efrem Sirul conţine versuri povăţuitoare la adresa călugărilor. Un fenomen nou pentru literatura vremii îl constituie apariţia prozei rimate şi ritmate. Ea este caracteristică pentru Dimitrie Cantemir şi poate fi exemplificată prin pasaje din «Istoria ieroglifică» şi «Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor». Personalităţile cele mai de vază ale sec. XVIII au fost cronicarul Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir, scriitor şi om de ştiinţă.

ION NECULCE (1672-1746)

Ion Neculce s-a născut într-o familie de boieri moldoveni, probabil în anul 1672, fi indcă în anul 1732, după cum menţionează însuşi cronicarul, avea «şesedzeci de ai». De mic copil a rămas orfan de tată. Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o în casa bunicii sale Alexandra, soţia boierului Iordache Cantacuzino, prin care scriitorul condeier se înrudea cu Miron-vodă Barnovschi şi Ieremia-vodă Movilă, întemeietor al dinastiei domneşti a Movileştilor. Spre deosebire de slăviţii săi premergători pe tărîmul cronografi ei — Grigore Ureche şi Miron Costin — care şi-au făcut studiile în colegiile înalte din Polonia, Neculce n-a trecut prin vreo şcoală din ţară ori de peste hotare. Probabil, după cum se practica pe acele vremuri, a învăţat la vreun dascăl de casă, iar pe urmă şi-a completat singur bagajul de cunoştinţe. Ion Neculce a ocupat posturi importante în aparatul de stat din Moldova în secolele XVII şi XVIII datorită faptului că era înzestrat cu calităţile necesare pentru ocuparea acestor posturi. La acest lucru a mai contribuit şi impunătoarea avere, pe care o înjghebase, descendenţa lui din neamul infl uenţilor Cantacuzini şi înrudirea-i prin alianţă cu familia domnească a Cantemireştilor. A urcat repede treptele scării ierarhice şi pentru că se căsătorise cu Maria, fi ica lui Lupu Bogdan şi a Ruxandei, care era fi ica lui Constantin-vodă Cantemir şi soră cu voievozii Antioh şi Dimitrie Cantemir. În anul 1705 la reînscăunarea lui Antioh-vodă Cantemir Neculce a fost numit mare sulger — dregătorie de răspundere, legată de aprovizionarea curţii domneşti cu carne. Dar nu stă mult în această funcţie. După cîteva luni este promovat în dregătoria de mare spătar. Spătarul era un înalt dregător, al şaselea după rang, de sărbători purta sabia şi însemnele domneşti, era comandantul oştirilor de lefegii şi al celor de scuteală. Marele spătar era membru al sfatului de taină al voievodului. Încrederea pe care i-o acordă vodă lui Neculce merge pînă într-acolo, încît în primăvara anului 1707 îl lasă, împreună cu alţi trei boieri, caimacam, adică locţiitor al său în scaunul domnesc al ţării, domnul cu toată boierimea şi numeroşi salahori plecînd la Tighina să lucreze din porunca sultanului la întărirea acestei cetăţi. În toamna anului 1710 în scaunul domnesc al ţării vine Dimitrie Cantemir, iar Ion Neculce devine unul din cei mai infl uenţi dregători ai Statului Moldovenesc feudal. Strînsa colaborare a luminatului domn cu viitorul cronicar e întru totul fi rească. Pe lîngă legăturile de rudenie, existente între familia lui Neculce 67

şi dinastia Cantemireştilor, înaltele interese politice făceau şi mai trainică larga cooperare a acestor oameni de litere şi bărbaţi de stat ai Moldovei medievale. Amîndoi erau vrăjmaşi neîmpăcaţi ai asupritorilor turci. Amîndoi erau întru totul conştienţi de faptul că mult dorita neatîrnare putea fi cucerită numai pe cîmpul de luptă, ea, această neatîrnare, fiind nemijlocit legată de necesitatea zdrobirii militare a înrobitorilor osmanlîi. În sfîrşit, amîndoi erau ferm convinşi de faptul că nesuferitul jug putea fi scuturat numai cu ajutorul oştirilor ruseşti aliate. Anume comunitatea aceasta de vederi şi interese politice a făcut ca Ion Neculce să devină unul din cei mai de încredere şi mai influenţi sfetnici a lui Dimitrie Cantemir. La înscăunarea sa Dimitrie Cantemir îi dă lui Ion Neculce dregătoria de mare spătar, iar în preajma războiului de eliberare cronicarul a fost hatman-comandant al oştirii moldoveneşti, în care calitate a şi participat la toate acţiunile politice şi militare ale domniei. În cursul luptei de la Stănileşti din zilele de 9-11 iulie 1711 Neculce a comandat oştirea moldovenească, aflîndu-se în nemijlocita apropiere a domnului şi a ţarului. Deoarece forţele unite ale ruşilor şi moldovenilor au suferit înfrîngere în lupta de la Stănilneşti, mulţi moldoveni în frunte cu Dimitrie Cantemir s-au retras în Rusia. A luat drumul pribegiei şi Ion Neculce. În Rusia Neculce, s-a aflat în preajma lui D. Cantemir, mai întii la Kiev, apoi la Harcov. După doi ani de şedere în Rusia, la Kiev şi Harcov, Ion Neculce pleacă spre Patrie, dar este nevoit să se reţină în Polonia timp de şapte ani pînă a primit permisiunea de a se repatria. Cele mai multe piedici în calea ce ducea spre Moldova erau puse de boierii care luaseră în stăpînire moşiile lui Ion Neculce ce fuseseră confiscate după plecarea lui în Rusia. Dar datorită intervenţiilor personale, cît şi prietenilor şi rudelor Neculce reuşeşte să obţină de la Poartă permisiunea de a se repatria şi decizia de a i se întoarce bunurile confiscate. Întors în patrie în anul 1720, Ion Neculce timp de zece ani nu este primit nici într-o dregătorie şi se ocupă de treburile gospodăriei. În anul 1731 i se dă dregătoria de mare vornic al Ţării de Sus, pentru că în anul 1733 să fie destituit şi numit staroste al ţinutului Putna. Apoi, în anul 1736, mai deţine pentru scurt timp dregătoria de mare vornic al Ţării de Sus, iar în anii 1742-1743 a fost ispravnic al ţinutului Cîrligătura. În ultimii 10-12 ani ai vieţii sale Ion Neculce a lucrat mai mult asupra letopiseţului său, care încrestează pe răbojul istoriei ecoul evenimentelor ce răzbate în tihna conacului de la Prigoreni. Data precisă a morţii lui Ion Neculce nu este atestată de documentele vremii şi deatîta poate fi determinată cu o oarecare aproximaţie. Ultimul document, de unde reiesă că Neculce era încă în viaţă, datează din 25 februarie 1745, iar la 12 ianuarie 1746 a fost încheiat actul de împărţire a averii cronicarului între moştenitori. Deci, în acest răstimp, el a încetat din viaţă şi a fost înmormîntat lîngă zidul bisericii din Prigoreni în ţinutul Cîrligăturii. 68