Petru Cărare. Cuvîntul buclucaş

Medităm, conversăm

1. Povestiţi scurtele date biografice despre P. Cărare? 2. Cum şi-a manifestat scriitorul curajul civic? 3. Enumeraţi cîteva volume, semnate de P. Cărare. 4. Citiţi de sine stătător ziarul «Lucefărul» №31, 2017, pag. 4 şi prezentaţi un referat (literar) «P. Cărare — parodistul, satiricul şi umoristul».

CUVÎNTUL BUCLUCAŞ

I E un lucru sfînt cititul: Cărţi, reviste şi ziare, Însă uneori te duce La încurcătură mare, Cum a fost să fie cazul Nu demult cu Jan Vîrlan, Un învăţător de limbă, Respectabil cetăţean. Un elev în toi de lecţii Ca ţepuşa se ridică Şi, luînd-o pe de-a dreptul, Îi declara fără frică: – Zău, Jan Danîci, limba noastră Parcă bate în regres, Azi găsesc în «Tineretul» Un cuvînt neînţeles. — Ia să-mi dai aici cuvîntul! — Da, poftim chiar şi ziarul. Stă, se uită profesorul: El cuvîntul nu-l cunoaşte, Că e unul cu fason Ce pe sus îşi poartă nasul Bosumflat — «Oximotron» Stau copiii şi aşteaptă Ce-o să spună profesorul. – Dragi copii, cuvîntul ista E legat cu viitorul, El atît e de departe, Ca o stea, mai pot să zic, Că doar data viitoare Am să pot să vi-l explic. Stă între colegi Jan Danîci: – Cine e să mi-l explice? – Păi, mata eşti as în limbă, Cineva ţepos îi zice. – Aşa vorbă? Prima dată! Zice unul din colegi, — Cum scriu astăzi în ziare, Zău, nimic nu înţelegi. — Dacă scris este cuvîntul, Trebuie ceva să-nsemne, Altul, matematicianul, Practic, prinde să-ndemne. — Că nu-l ştim, se înţelege, Nu e bine, asta-i clar, Dar să-l căutăm atuncea Unde? În dicţionar. — Ştiţi, dicţionarul nostru-i Editat pe jumătate: Avion fără de coadă Sau un tren fără de roate. — Cînd gîndeşti că Mateevici A trăit tocmai la noi... Limba-atunci era săracă, Astea sînt cuvinte noi. Bercu-a terminat Sorbona, Hai la el, deştept moşneagul!

— Cînd îi vorba despre limbă, Lui îi tremură toiagul. — La şcolari, ce explicaţii? Ce-i «oximotronu»-acesta? — Da, Jan Danîci, vezi, cu limba Iar ne joci la şcoală festa. Pleacă pîn’ la capitală, Te închină cu poclon Şi pe dibuite afl ă Ce înseamnă-«oximotron»... II Trenul duduie pe şine Şi îşi duce pasagerii, Toţi porniţi cu treburi multe, Date-n pîrg în toiul verii. Unii merg pe la servicii Sau spre piaţă îşi fac vînt, Doar Jan Danîci — după sensul Unui singurel cuvînt. Dînsul lin se dă alături De-un ţăran şi îl îndeamnă: — Nu mi-i spune dumitale Ce «oximotron» înseamnă? — Păi, eu mă pricep la limbă, Că am fost cioban la oi, Măi, cum unii o mai schimbă! Asta-nseamnă «ghemoroi». Şi Jan Danîci, păgubaşul, Cată jertfe mai departe. Un bătrîn senin la frunte Stă ochelărind o carte. — Nu ştiţi de cuvîntul ista? Omul spumă s-a făcut: — Ce umblaţi cu provocaţii? Nici nu ştiu, nici n-am ştiut! O frumoasă gospodină Îl încurcă şi mai tare: — Asta îi un fel de sodă, Dacă rufele-s murdare... Însă trenul se opreşte Şi la ultimul peron. — Oare ştie capitala Ce-i acel «oximotron»?

III Hai la scriitori, că dînşii Vor fi dobă de cuvinte. Iată-un bloc cu cinci etaje Se înalţă înainte. Tineri, dar cu bărbi bătrîne,

A. Cebotaru. «Cuvîntul buclucaş» 142

Tot fumează importanţi, Ţin discuţii literare Şi se cheamă consultanţi. — Ce-i «oximotron», tovarăşi? Unul prin dicţionare Cată mult, apoi răspunde Cam confuz la întrebare: — Vezi matale, consultanţii, Noi, să-ţi spunem, uite ce-i, Nu răspundem de cuvinte, Ci răspundem de idei... Hai atunci la «Tineretul»! Stă redactorul cuminte: — Noi nu publicăm, Jan Danîci, Să mă ierţi, aşa cuvinte. Dar cînd a văzut cuvîntul, A căzut în sperieţi: — Aoleu! Ce dănănaie! Rău ne-am ars din nou, băieţi! — Să-mi găsiţi acum cuvîntul! Sună la academie! — Dacă nu cunoaşte Hîncu, Credeţi, ea mai multe ştie? — Sună, eu te rog, Ioane! — O păţim ca şi atunci... — Unde este autorul? Tot acum să mi-l aduci! Iată vine autorul. — Şi ce sens cuvîntul are? — Eu... l-am auzit la radio, Pozitiv, pe cît îmi pare... — Şi de nu, în sens politic, Eu ca eu, mata răspunzi. Dar am să te am în seamă: Prin raioane-ai să te-nfunzi... Prind să sune telefoane Ba de sus, din altă parte, Umblă grei prin coridoare Oameni ce ţintesc departe. Deci, Jan Danîci, pe tăcute O ia lung făr’ de poclon: «— Lasă, noi cumva om duce-o Şi făr’ de «oximotron»... Stă în clasa lui Jan Danîci Şi fixează lung şcolarii: Să le spună adevărul? Să le facă comentarii? Să le spună cît de mare E al limbilor canon? Însă cum să le explice Ce înseamnă-«oximotron»? — «Limba noastră-i o comoară În adîncuri înfundată», Însă multe din cuvinte-s Într-o stare încurcată. Ce e cu «oximotronul»? Eu atîta am aflat: Chişinăul îl socoate Un cuvînt neaprobat...

● Oximotron — termenul provine din limba franceză oxymoron (gr. akys «ascuţit» şi moras «stupid, nebun»). Figura de stil ce constă din combinarea a două noţiuni în aparenţă incompatibile, cum ar fi: un zeu muritor (Quintilian), simfonie discordantă (Horaţiu). În «Hamlet», III, 4 citim: «se cade să fiu crud, doar spre a fi bun». La Rasine (Andromaca) întîlnim un foarte sugestiv şi paradoxal: «Crud ajutor». Procedeul elegantelor «agerimi» revine din manierism — către 1800, mai ales în Germania, unde întîlnim expresii ca «bucuros în tristeţea sa», la Holdelin. La fel la Eminescu: «Suferinţă, tu, dureros de dulce».

SUGESTII ANALITICE

Petru Cărare a publicat acest pamflet satiric în ziarul «Tinerimea Moldovei» în anul 1978 în formă de proză cu titlul «Cuvîntul buclucaş», apoi acest poem a apărut cu titlul «Oximotron». În ultima ediţie a cărţii «Punctul de reper», publicate la editura «Litera», apare din nou cu titlul «Cuvîntul buclucaş». Deci, ne vom referi la acest titlu, care are mai multe semnificaţii. În sens mai larg ar trebui să ne conformăm cu faptul că orice cuvînt are mai multe semnificaţii, pe care nu oricare om le cunoaşte. Prin anii 1970-1980 în lumea literară era o modă de a utiliza cuvinte, al căror sens nici vorbitorii nu-l cunoşteau cu adevărat. Mai ales, se făcea uz de acest cuvînt în mediul poeţilor, ziariştilor, redactorilor de pe la edituri, dar cînd venea vorba de a explica sensul cuvîntului, se crea o situaţie confuză. Nimeni nu putea defini, lămuri acest cuvînt. Petru Cărare a sesizat acest fenomen şi a creat un întreg poem satiric. Tema poemului este problema studierii superficiale a limbii în şcoală. Subiectul poemului satiric e simplu: un elev, citind ziarul, găseşte un cuvînt, al cărui sens nu-l cunoaşte. Nici învăţătorul de limbă moldovenească nu-i ştie sensul, nici colegii de breaslă. Eroul Jan Vîrlan porneşte spre capitală, pasagerii din tren, consultanţii literari, redacţia care a tipărit cuvîntul (culmea acţiunii!), academia la care apelează nu-i pot da sensul cuvîntului. Această situaţie paradoxală, demnă de comedie, pe care poetul Petru Cărare o descrie epic, în vers narativ, basmic, am putea spune, este vîrstată pe fundalul poeziei lui Alexei Mateevici «Limba noastră», fapt ce-i imprimă poemului o subtilitate şi o profunzime aparte. Poemul satiric e împărţit în trei părţi. În prima parte (67 de versuri) ni se relatează despre o situaţie confuză, cînd un elev «ca ţepuşa se ridică» şi declară învăţătorului că a găsit un cuvînt neînţeles. Pedagogul se dovedeşte a fi nepregătit de răspuns. Le promite elevilor să le explice sensul la lecţia viitoare. În cancelarie se desfăşoară o adevărată comedie, pedagogii dau vina pe ziare care utilizează un limbaj neînţeles. Nici cel mai autoritar om din sat nu cunoaşte sensul cuvîntului. Amărît, indispus, învinuit că ar crea în şcoală probleme lingvistice grave, Jan Danîci, asemenea lui Don Chihote, care luptă cu morile de vînt, porneşte spre capitală în căutarea «pe dibuite» a sensului cuvîntului «oximotron». În a doua parte (32 de versuri) poetul ne vorbeşte despre chinurile eroului liric Jan Danîci de a afla sensul cuvîntului în trenul cu care se deplasează la Chişinău. Situaţiile caricaturale, în care sînt plasaţi eroii chestionaţi, provoacă un rîs homeric. Nu află răspunsul nici de la un bătrîn ce «stă ochelărind o carte», care-l consideră un provocator pe sărmanul învăţător, şi-i dă o replică cu bătaie lungă: «Nici nu ştiu, nici n-am ştiut!» Aici stă pitită şi aluzia, cînd omul pentru 144

un singur cuvînt putea înfunda siberiile de gheaţă. O frumoasă gospodină îl bagă la o şi mai mare încurcătură, lămurindu-i că acesta ar fi «un fel de sodă». În a treia parte (65 de versuri), definitorie — nici scriitorii, nici ziariştii, nici savanţii de la Academia de ştiinţe, care alcătuiesc dicţionare, nu cunosc sensul cuvîntului «oximotron». În cele din urmă, deziluzionat de insucces, se întoarce la şcoală şi le lămureşte elevilor. O scenă penibilă. Compoziţia poemului satiric este circulară: învăţătorul Jan Vîrlan nu ştie sensul cuvîntului «oximotron» şi nici nu-l va şti, atîta vreme cît nici savanţii lingvişti nu consemnează sensul lui în dicţionarul explicativ. Coborînd din atmosfera şi cadrul paradoxal, creat de poetul Petru Cărare, ne pomeim în faţa unei situaţiii de impas — de unde poate afla cititorul sensul unui cuvînt necunoscut? Să admitem pentru moment că învăţătorul, specialistul în probleme lingvistice încă nu dispune de instrumentele adecvate pentru a se dumeri în semnificaţia unor cuvinte. Naraţiunea poemului e aproape basmică, în cel mai popular stil narativ. Pentru oricare cititor, care nu e specialist în limbă, în teoria versificaţiei, sensul cuvîntului este de nelămurit. Poetul creează o situaţie comico-satirică şi ne pune pe fiecare în postura profesorului Jan Danîci Vîrlan. Nu ştiu sensul cuvîntului pedagogii. Nu cunosc sensul cuvîntului «oximotron» nici savanţii, la care apelează profesorul. Meditaţiile poetului parcă ar înclina la un moment dat să le dea dreptate celor chestionaţi. Comedia umană, pe care poetul Petru Cărare o descrie epic, în vers narativ, basmic, am putea spune, folosind lexicul uzual, de toate zilele: «cuvîntul ista», «încurcătură mare», «pe sus îşi poartă nasul», «avion fără de coadă», «tren fără de roate», «poclon», «păgubaş», «trenul duduie pe şine», «dobă de cuvinte», «a căzut în sperieţi», «dănănaie», «rău ne-am ars» ş.a., mizează parcă pe oralitate mai mult, adică pe stilul limbii vorbite. Totodată autorul plasează cu foarte multă dibăcie şi neologisme: «respectabil cetăţean», «fason», «iar ne joci la şcoală festa», «provocaţii», «consultanţi», «al limbilor canon» etc. În scopul de a menţine stilul hazliu al naraţiunii poetul inversează topica anumitor cuvinte înaripate: «pe sus îşi poartă nasul» («a umbla cu nasul pe sus»), «spre piaţă îşi fac vînt», sau pentru a păstra rima le conferă o nouă structură: «dobă de cuvinte»- «dobă de carte», alteori, respectînd tradiţia lingvistică, creează cuvinte care păstrează ţinuta comică: «ochelărind o carte». Poetul, pentru a comunica mai plastic mesajul naraţiunii, pentru ca ideea poemului satiric să se evidenţieze mai clar, face uz de comparaţii: «Un elev în toi de lecţii/Ca ţepuşa se ridică», metafore: «Omul spumă s-a făcut»,/«Cînd îi vorba despre limbă,/ Lui îi tremură toiagul», «Toţi porniţi cu treburi multe,/ 145

Date-n pîrg în toiul verii»,/«Tineri, dar cu bărbi bătrîne», epitete — «un bătrîn senin la frunte», «grei oameni», «o frumoasă gospodină». Rima poemului e încrucişată, primul vers rimează cu al treilea şi al doilea cu al patrulea. Rimele feminine alternează cu cele masculine în versurile 5 şi 7 sau 6 şi 8, fapt ce ne vorbeşte atît despre o structură interioară măiestrit şlefuită de poet, cît şi despre o accentuare a anumitor gînduri. Bunăoară, în partea I rima masculină e folosită de 8 ori. În primul caz accentul se pune pe învăţătorul de limbă Jan Vîrlan — «respectabil cetăţean», apoi pe limba ce «bate în regres», fiindcă s-a găsit «un cuvînt neîţeles». Accentul trece la cuvîntul «cu fason» — «bosumflat — «oximotron», se întoarce iarăşi la respectabilul învăţător. Ca un laitmotiv prin accent logic-rima masculină — poetul ne readuce iarăşi dinainte «cuvîntul buclucaş», de astă dată rimînd «poclon» — «oximotron». În partea a doua poetul e mai laconic. Foloseşte rima masculină de 4 ori. Contrapune două stihii — pasagerii care «spre piaţă îşi fac vînt» şi omul preocupat de «sensul unui singurel cuvînt», adică aspectul material şi spiritual. În acest moment povestitorul se identifică cu Jan Danîci, ridicîndu-l pe ultimul pînă la rangul poetului, care de dragul găsirii cuvîntului potrivit e gata să vînture tone de minereu. Identificarea nu e de lungă durată, un învăţător de limbă, care la tot pasul face uz de terminul din limbajul popular de toate zilele — «ista» — nu poate sta alături de poet. Partea a doua se încheie prin revenirea la cuvîntul-laitmotiv: «peron»«oximotron». Accentul logic pus pe rimele masculine poartă cititorul cu imaginaţia prin acele cercuri ale infernului intelectual, unde activează oameni care, în virtutea profesiei lor, ar trebui să cunoască în mod obligatoriu sensul cuvîntului. Numele lui Alexei Mateevici nu apare întîmplător în poem. Este ca un fel de camerton cu care poetul îşi verifică muzicalitatea internă a versului, dar îi subliniază şi caracterul polemic. În final versurile din «Limba noastră» sînt un apel pentru a cunoaşte limba în toată profunzimea ei.

Medităm, conversăm

1. Relataţi pe scurt geneza poeziei «Cuvîntul buclucaş». 2. Care sînt tema şi ideea poeziei? 3. Expuneţi subiectul operei. 4. Identificaţi în text mijloacele artistice de exprimare. 5. Cum ieşiţi din situaţie cînd găsiţi, citind, un cuvînt «buclucaş»? 6. Ce este totuşi oximotronul? Imaginaţi-vă că această întrebare o auziţi din gura unui elev din cicul primar. Alcătuiţi un dialog în care vă străduiţi să-i explicaţi, folosind umorul, micului curios sensul acestui cuvînt buclucaş.