Lectură. A. Şalari. Neastîmpăr

neaoşe, dialectale sau regionale, care conferă naraţiunii un farmec aparte: a tăbîrci, ţuhal, ţarc, chitonag, zahată, lăpşică, hlei, a tumăni, a găbuji, tînjală, pereval, topliţă, gălătuş, a huiducăi, al căror sens, fiind descifrat, va reda şi mai multă savoare naraţiunii. Nuvela «Un om printre oameni» de Ariadna Şalari certifică că şi meleagurile noastre (în cazul dat Cetatea Albă, unde s-a născut scriitoarea) au dat literaturii moldoveneşti creatori de veritabilă celebritate. După A. Hropotinschi

Medităm, conversăm

1. Cine este Mihail? Care e drama vieţii lui? 2. Ce l-a făcut pe Mihail să-şi menţină existenţa în urma dramei suportate? 3. Cum a fost primit eroul povestirii de către săteni? De ce? 4. Cine poartă vina în tot ce s-a întîmplat cu Mihail? 5. Care sînt tema, ideea povestirii? 6. Comentaţi ultima propoziţie din text: »Şi a rămas printre oameni», reieşind din cele citite şi analizate. 7. Caracterizaţi, în paralel, eroul principal, Mihail, şi satul în care locuieşte eroul.

Text pentru rubrica «Lectură individuală» A. Şalari

NEASTÎMPĂR

De ce n-aprindeţi lumina? Glasul venise din fundul odăii înecate în umbră. Era un glas liniştit şi limpede, dar care se revărsase brusc în liniştea încăperii şi poate de aceea sunase cu o tărie neaşteptată. Cei de la masă ridicară capetele. Bătrîna, cu mîinile în aluat, îşi întoarse faţa osoasă, zbîrcită, cu gingiile căzute, în partea de unde sunase glasul fiicei sale. În celălalt capăt de masă o fetişcană şi un tînăr, amîndoi îmbujoraţi, cu o moviliţă de coji de nuci curăţate în faţa lor, după care îşi ascundeau chicotelile de rîs, întoarseră şi ei feţele cu mirare, abia acum băgînd de seamă că într-adevăr în odaie se întunecase. Umbra mai era sporită şi de silueta băiatului, cocoţat pe pervazul ferestrei şi care îşi găsise o îndeletnicire «serioasă», copiind pe geam harta ţinutului natal. – Chiar aşa, copii, de ce n-aprindeţi lumina? făcu bătrîna, continuînd să frămînte aluatul în strachină.

Fetişcana sări sprintenă de pe scaun, luînd-o înaintea tînărului care vroise să facă acelaşi lucru. Într-o clipă odaia se umplu de lumină. Era o încăpere de mobilier vechi, uzat şi obiecte noi, ce radiau o strălucire cu atît mai bătătoare, cu cît vecinătatea altora lăsa de dorit. Se pare însă, că bătrîna abia acum observă acest lucru. Fiindcă ochişorii ei mici, zgîrciţi, injectaţi cu vinişioare sîngerii, se rotunjiră neaşteptat, după ce clipiseră de cîteva ori. Măsură odaia cu întrebare mută, ocolind scoarţele de pe pereţi şi ajungînd la somiera îmbrăcată proaspăt, unde rămăsese uitat planorul la care se muncea de cîteva zile băiatul de pe pervaz. Altă dată s-ar fi răstit la băiat, pentru că-şi risipeşte lucrurile prin toată casa. Dar acum n-avu cînd să deie importanţă acestui lucru, fiindcă ochişorii i se opriră la abajurul roz, cu trandafiri franjuraţi, care i se păru că nu mai seamănă cu cel de ieri. Şi abia în acest moment înţelese ce se petrecuse. Privirile i se încruntară, întorcîndu-se spre cei din odaie. Fetişcana alergase la locul ei şi-şi ascundea în dosul grămezii cu coji de nuci chicotitul triumfător. Tînărul, lungăreţ la faţă, cu un pufuşor bălai deaspra buzei de sus şi cu un surîs blajin ce i se revărsa pe tot obrazul timid şi inteligent, căuta spre fetişcană, al cărei chip oacheş, aprins şi cu surîsul înfundat îţi da de bănuit. Cine a schimbat becul? întrebă scurt bătrîna. În pragul uşii din fundul odăii continua să stee mama copiilor, o femeie încă tînără, cîndva frumoasă, pe a cărei faţă trasă şi pornind a se veştezi mai strălucea o cătătură vie, de un albastru-vioriu, aproape cristalin. – Antonaş! rosti mama liniştit, dar aspru. Băiatul sărise de pe pervaz şi ascundea la spate foaia cu harta copiată. Vru să spună ceva, dar fetişcana i-o luă înainte: – Eu am schimbat becul! recunoscu dînsa, ridicînd ochii ei mari, negri, porniţi să înfrunte cu o dîrzenie copilărească. – Aha! Tu! Eram sigură de asta! pufni bătrîna, ţintuind-o cu supărare. Şi contul la fiecare lună cine o să-l plătească? Buzele fetişcanei, pline şi cu colţurile arcuite vioi, surîseră cu un abia perceptibil dispreţ. – Îndată să te urci şi să schimbi becul! porunci tăios bătrîna. Dar fetişcana nu se mişca. Antonaş, însufleţit de îndărătnicia dîrză a soră-si, se apropiase de dînsa şi se uita la bunică cu un aer îndrăzneţ, care zicea: «Nici eu n-am să mă urc!» Tînărul surîdea, uitîndu-se cu ochi buni, îndrăgostiţi la fetişcană. Făcea parte şi el din ai casei, dar nu era sînge din sîngele lor. Războiul îl aruncase în această familie. Pe vremea cînd cerul bubuia întruna, semănînd oraşul cu mormane de răscolit şi cu ruini fumegînde, îl descoperise bunica lîngă trupul neînsufleţit al unei femei. O trăgea de poala rochiei şi plîngea: – Mamă-i! Acasă, mamă-i!

Fiindcă pe sus iar porniseră a zbîrnîi avioanele, bunica îl înhăţase şi fugi cu dînsul în adăpost. De atunci a rămas în casa lor. N-au ştiut unde să-i caute rubedeniile. Iar cînd pîrjolul războiului s-a sfîrşit, pe bătrînă n-a lăsat-o inima să-l dea la casa de copii. Se obişnuise cu dînsul. Mama, care-şi impune totdeauna asprime faţă de copii în asemenea ciocniri cu bunica, de data asta spune împăcuitor, adresîndu-se bătrînei: De acum lasă. Mîine e ziua Cristinei. Şi apoi o să-ţi prindă şi matale bine, că ai ochi bătrîni. Argument convingător, dar bătrîna nu vrea să se arăte înduplecată. – Aşa-i răsfeţi tu! mormăie. De aceea ţi se urcă în cap. Parcă n-are lampă pe masa ei! Asta aşa-i, fason! Se învaţă să fi e risipitori. Iar tu le ţii hangul! Eu cum am trăit în tinereţile mele, că nici opaiţ de cel cu său n-aveam în toate serile! La aceste vorbe Antonaş, de după spinarea soră-si, unde s-a ascuns să nu-l prindă mama, îşi iţeşte ciuful mătăsos şi galben ca inul, aruncînd cu haz: Pe atunci nici avioane nu erau, bunică! Fetişcana şi tînărul schimbă o ocheadă veselă. Bunica se burzuluieşte mai tare, spunînd că pe vremea ei copiii ştiiau de frica şi de ruşinea celor mari.

Printre poeţii care au adus o contribuţie esenţială la dezvoltarea liricii moldoveneşti se înscrie şi numele lui Victor Teleucă, cunoscut cititorilor prin versurile sale de o profundă actualitate. Victor Teleucă s-a născut la 19 ianuarie 1933 în s. Cepeleuţi din raionul Briceni. Debutul literar datează anul 1958 cu poemul «Răscruce». Urmează volumele de versuri «La ruptul apelor», «Nelinişte», «Din patru vînturi», Versuri», « Îmblînzirea focului», «Monumentul inimii», «Insula cerbilor», culegerea de schiţe «Goniţi pasărea de cenuşă», eseul «Car frumos cu patru boi», poemul dramatic «Decebal» ş.a. Imaginea ce se desprinde din opere este cea a unei individualităţi creatoare originale, care e receptivă la problemele contemporaneităţii şi care şi-a făcut din dragostea faţă de pămîntul natal şi faţă de oamenii acestui pămînt crezul ei suprem. V. Teleucă cultivă o lirică meditativă optimistă, de imensă rezonanţă cetăţenească, ce cunoaşte deopotrivă atît gingăşia, cît şi asprimea, atît stările de fericire deplină, cît şi cele de nelinişte sufl etească.

VICTOR TELEUCĂ (1932-2002)

Izvorul de inspiraţie al volumului de versuri «La ruptul apelor» îl constituie realizările ce ţin de satul natal: anii copilăriei şi ai adolescenţei, părinţii şi consătenii, pămîntul şi munca plugarului. Versurile din acest volum degajă o mare dragoste faţă de oameni, sînt străbătute de romantica drumurilor necunoscute, de aşteptări emoţionante şi de chemările zilei de mîine. Definindu-şi obiectivul principal al poeziei sale, poetul îşi vrea eroul liric «ostaş în haina vremii», iar versul şi-l doreşte mereu alături de «plugarii cuminţi» şi în toate asemănător cu aceştia. O reuşită artistică remarcabilă a scrisului lui V. Teleucă o constituie cartea de versuri «Îmblînzirea focului», în care autorul abordează teme şi motive înrudite cu acelea din culegerile anterioare, dar care acum sînt interpretate printr-o viziune artistică mai profundă. E vorba de temele: definirea crezului eroului liric, evocarea realităţilor crude ale războiului, munca sfîntă a plugarului, sentimentul înălţător al dragostei, sensul existenţei umane, neliniştile veacului ş. a. Revenind la motivele legate de sfera satului, poetul caută să le găsească noi rezolvări artstice şi să le desprindă semnificaţii inedite. Motivul central al poeziei lui V. Teleucă este Pămîntul, prin prisma căruia poetul cugetă asupra celor mai esenţiale probleme sociale, etice şi filozofice ale existenţei umane. Metaforă şi simbol, Pămîntul sugerează, în creaţia poetică a lui V. Teleucă, o miltitudine de semnificaţii miezoase: Pămîntul — leagăn şi pîine, Pămîntul — muncă paşnică şi dragoste de oameni, Pămîntul — bogăţie şi forţă vitală, Pămîntul — baştină şi Patrie, Pămîntul — soartă şi crez. Pentru Pămîntul străbun, pe care «l-a trecut o viţă-n coate», ţăranul a îndurat destule: şi sărăcia, şi încăierarea pe viaţă şi pe moarte, şi războiul pîrjolitor, şi foametea. Potrivindu-şi destinul şi menirea cu destinul, şi menirea pămîntului, eroul liric al poeziei lui V. Teleucă se vrea rădăcină din rădăcina pămîntului, spic din spicul lui; numai în legătura organică cu pămîntul tuturor, îşi simte eroul liric adevărata tărie şi demnitate, adevărata fericire. Urmînd tradiţiile poetice moldoveneşti, clasice şi contemporane, referitoare la proslăvirea graiului matern şi la dezvăluirea rolului limbii în viaţa unui popor, V. Teleucă scrie poezia « O altă limbă mai frumoasă nu-i», în care aduce cald elogiu limbii materne în plină prosperare, bogăţiei şi frumuseţii ei, capacităţilor ei nelimitate de materializarea faptelor măreţe ale omului şi a înaltelor lui valori spirituale. În «Sensul horelor» V. Teleucă revine la motivele fundamentale ale poeziei sale: satul şi pămîntul, tradiţiile populare. Frumoasele legende şi balade moldoveneşti, obiceiurile legate de nuntă, horele sînt explorate de poet din plin şi cu ingeniozitate cu scopul răstălmăcirii sensurilor umane nepieritoare. Meditaţiile filozofice ale poetului se axează în jurul unui simbol central cu sugestii polivalente — simbolul Horei. «Sensurile veşnice» fundamentale, pe care şi le destănuie Hora în faţa Omului, nu sînt altceva decît însuşi spiritul 128