Sonetul CXXXII

niştilor italieni pentru valorile clasice ale Romei antice, imitarea şi valorifi carea lor au determinat şi încercările de a reînvia tradiţia marilor epopei antice. Personalitate reprezentativă pentru începuturile umanismului renascentist, fervent admirator al antichităţii latine, descoperitor al unor manuscrise cu discursuri de Cicero, partizan al restaurării republicii romane, autor de opere în limba latină, F. Petrarca a fost unul dintre cei mai mari poeţi italieni, fapt recunoscut încă din timpul vieţii, cînd a primit la Roma, pe Capitoliu, cununa de lauri. Petrarca nu a avut o puternică vocaţie politică, adevărata sa vocaţia fi ind creaţia. Ultimii ani i-a petrecut retras în Padova, Veneţia la o vilă din Arqua. Aici îşi sfîrşeşte zilele pe 18 iulie 1374. A fost înmormîntat în curtea casei parohiale din localitate, mai tîrziu osemintele sale au fost transferate într-un cavou de marmoră alaturi de biserică.

Medităm, conversăm

1. În ce perioadă a vieţii sale Francesco Petrarca a hotărît să se dedice activităţii de cărturar şi literaturii? 2. Prin ce se explică tendinţa poetului de a călători şi de a-şi schimba locurile de trai? 3. Caracterizaţi succint genurile literare de bază în care s-a evidenţiat

Petrarca. 4. Ce importanţă a avut Petrarca pentru evoluţia poeziei europene moderne?

Sonetul CXXXII

A. Bronzino. Portretul Laurei Battiferri De nu-i iubire focul meu, ce este? Iar dacă da, ce-s fl ăcările-i oare? De-i rău-n ea, cum de-i alinătoare? De ce, de-i bună, mi-e durere peste? De-i bucurie-n chin, de ce proteste? Dacă n-o vreau, de ce suspin cu-ardoare? Tu moarte vie, lung ispititoare, Cum de înfrîngi puterile-mi celeste? Ci nici la voia-ţi n-aş putea rămîne. Bătut de vînt spre-adîncul ce mă-mbie Plutesc pe-o luntre şi supus durerii Păcatele îmi port ca pe-o stihie Nemaiştiind de mi-au rămas stăpîne: Sînt rug în iarnă, sloi în miezul verii. (Traducere de O. Boeriu)

SUGESTII ANALITICE

«Cartea cîntece» este o colecţie de sonete scrise de Petrarca şi dedicate frumoasei Laura — femeie, care a luminat viaţa poetului de dragostea cerească. Prin intermediul celor 14 versuri ale sonetului Petrarca ne dezvăluie suferinţele iubirii şi reflecţia eroului liric. De nu-i iubire focul meu, ce este? Iar dacă da, ce-s flăcările-i oare? De-i rău-n ea, cum de-i alinătoare? De ce, de-i bună, mi-e durere peste? Prima strofă arde focul pasiunii, şi sfîşie sufletul eroului. Se pun întrebări, dar nu au răspunsuri clare. Prin urmare, patru dintre cele şase propoziţii ale primei strofe sînt cu semn de întrebare. Reflecţiile sînt dureroase. Ca un strigăt, evadat din adîncul sufletului, răsună ultimul vers din prima strofă: «De ce, de-i bună, mi-e durere peste?» Nu poate fi chinul dulce, dar aşa este! Este imposibil să-l înţelegi. Poţi, doar să-l accepţi numai. Fiecare dintre următoarele strofe are întrebările sale, dar acestea sînt tot mai puţine şi mai puţine. Strofa a treia este o reflectare a poetului cu privire la modul cum se simte omul în această imensă mare de sentimente şi cine le controlează? Din nou, nici un răspuns. Însă poetul nici nu caută răspunsuri la ele. Numai sentimentul dureros de singurătate şi teama de necunoscut şi imensitatea dezastrului îl preocupă. Şi, în ultima, a patra strofă întrebările dispar. Păcatele îmi port ca pe-o stihie Nemaiştiind de mi-au rămas stăpîne: Sînt rug în iarnă, sloi în miezul verii. Fiecare alege ce-i place şi singur poartă răspundere. De-i bucurie-n chin, de ce proteste? Poetul se compară cu un canotor, care a ieşit în marea liberă pe o barcă şubredă. Însă şi acest lucru nu este cel mai rău, ci faptul că nu există acel cineva care poate să te îndrumeze spre calea cea dreaptă, pentru a te ajuta. Tu eşti singur cu sentimentele tale. Eroul simte neputinţa de a rezolva conflictul sufletesc, incapacitatea de a răspunde la întrebările pe care însuşi le pune. Poetul este aruncat în mod constant de la speranţă la disperare, de la bucurie la chinuri. Suferinţa — sinonimul dragostei. Intersectîndu-se, ele dau naştere unui nou personaj.