Literatura artistică şi literatura istoriografică Literatura artistică, unul din genurile principale ale artei, este ansamblul producţiilor literare artistice ale unui popor, unei ţări sau unei epoci. În antichitatea greco-romană, în epoca Renaşterii şi a Clasicismului erau socotite literatură artistică numai operele artistice în versuri, alcătuind domeniul poezie. Scrierile în proză formau un gen literar de abia în sec. XVIII. Operele literare artistice şi geneza lor sînt definite prima dată de filologii antici Platon şi Aristotel ca o imitaţie prin artă a naturii. Primii teoreticieni ai romantismului definesc literatura artistică ca o «expresie a societăţii». Concepţia estetică materialistă demonstrează legătura indisolubilă a literaturii artistice cu viaţa socială, operele realiste devenind un excelent mijloc de investigare şi cunoaştere atît a fiinţei umane, cît şi a relaţiilor dintre oameni, generate de o anumită structură socială. Conţinutul şi forma operei artistice şi, în general, a literaturii artistice se află în strînsă interdependenţă. În literatura artistică cuvintele sînt folosite în sens figurat, pentru a crea imagini cu semnificaţie simbolică sau alegorică. În afară de aceasta, limbajul artistic se cere mereu înnoit, îmbogăţit, pentru a se evita, cum spunea B.P. Haşdeu, «răceala graiului prozaic». Literatura istoriografică este cel mai reprezentativ gen laic al literaturii moldoveneşti medievale. Include totalitatea letopiseţelor elaborate în Moldova în secolele XV-XVIII. Apariţia literaturii istoriografice a fost determinată atît de factorii obiectivi, cît şi de factorii subiectivi. În evoluţia literaturii istoriografice moldoveneşti se deosebesc trei etape distincte sub felurite aspecte. Prima etapă este a cronografiei moldo-slavone din sec. XV-XVI. Letopiseţele se scriu în limba slavonă de cărturari bisericeşti, din porunca directă a domnitorilor, de unde şi pronunţatul lor caracter voievodal (sau oficial). Etapa a doua ţine de sec. XVII şi este reprezentată, în special, de letopiseţele lui G. Ureche şi M. Costin. Întemeindu-se pe cronografia moldo-slavonă, literartura istoriografică din acest veac se scrie în limba moldovenească şi nu în cea slavonă. Cronicarii provin din rîndurile marii boierimi şi tind să promoveze interesele, concepţiile clasei dominante. În consecinţă, letopiseţul voievodal, cum fusese în sec. XV-XVI, devine nobiliar. Sec. XVIII, ultima etapă a literaturii istoriografice, prezintă un contrast izbitor: pe de o parte, se situează monumentalul letopiseţ al lui I. Neculce, pe de altă parte — scrierile celorlalţi cronicari ai vremii, cunoscuţi sau anonimi. Letopiseţele din sec. XVIII consemnează istoria ţării pe o perioadă de peste un secol şi cuprind numeroase pagini revelatoare, scrise cursiv şi plastic. Literatura istoriografică moldovenească are o netăgăduită importanţă istorică, spirituală, literară şi lingvistică.
48
