legea sa, de credinţa lui nestrămutată în creştinism. În trei discursuri înflăcărate Ioan sfidează ameninţările tătarului, divulgă nimicnicia cultului lor, apără principiile, poveţele credinţei sale pravoslavnice. Sfîntul este schingiuit şi ucis, dar îndată după moarte, lîngă sicriul său, cum se obişnuieşte în scrierile hagiografice, încep să se petreacă minuni. Cu toate elementele ei tradiţionale obligatorii pentru lucrările hagiografice, «Viaţa Sfîntului Ioan cel Nou» ne oferă şi unele amănunte veridice privitoare la realităţile, moravurile şi evenimentele timpului. Deosebit de elocvent în această privinţă este tabloul aducerii moaştelor lui Ioan la Suceava în 1402, cînd în întîmpinarea lor a ieşit Alexandru cel Bun, înaltul cler, boierimea şi norodul, tablou ce putea fi descris numai de un martor ocular al întîmplării. Deşi eroul ei fusese străin de obîrşie, lucrarea lui Ţamblac a căpătat repede o importanţă naţională, simbolizînd independenţa bisericii şi a Statului Moldovenesc, opunerea hotărîtă faţă de acţiunile invadatoare ale tătarilor şi ale turcilor. Scrierea lui G. Ţamblac a fost integrată organic în literatura moldovenească. În 1430 a copiat-o cu grijă meşterul caligraf Gavriil Uric, după aproape un secol a fost amplificată de episcopul Teodosie, iar mitropolitul Varlaam, prelucrînd-o şi traducînd-o în limba maternă, a încorporat-o în «Cazania» sa, monument valoros al literaturii moldoveneşti medievale.
Genuri ale literaturii vechi Scrierile apocrife îşi denotă afinitatea cu unele scrieri, din epoca feudalismului, preponderent literare, care au primit denumirea de romane sau, într-un sens mai larg, de cărţi populare. Naraţiuni beletristice, laice prin provenienţa şi subiectele lor, romanele populare au fost supuse în Bizanţ unei substanţiale prelucrări în spirit creştin, căpătînd astfel o accentuată notă religios-moralizatoare. De aceea biserica nu s-a împotrivit circulaţiei lor. În vechile manuscrise moldo-slavone, datînd din secolele XIV—XVI, se întîlneşte romanul lui Varlaam şi Ioasaf, versiune creştinizată a legendei despre Buda. Nu mai puţin răspîndite în Moldova au fost romanele «Alexandria», «Archirie şi Anadan», «Esopia». O circulaţie intensă cărţile populare o vor cunoaşte în secolele următoare, cînd vor fi tălmăcite în moldoveneşte. Din patrimoniul literar bizantino-slav făceau parte şi numeroase scrieri istorice. O specie tipică a istoriografiei feudale prezintă cronografele. Cronograful, ca tip de naraţiune istorică, a apărut în sec. VI în Bizanţ. În Moldova au pătruns diverse cronografe, dar deosebit de apreciat pentru plasticitatea limbii, abundenţa tropilor şi stilul pompos era cronograful lui Constantin Manasses (sec. XII), care a exercitat o influenţă simţitoare asupra scrierilor cronicarilor noştri din sec. XVI Macarie, Eftimie şi Azarie.
26
