Antologie de lucrări prezentate în cadrul proiectului „Creștinismul și știința în dialog”

Echipa de coordonatoare de proiect:

• Prof. Dr. Sima Ioan Aurelian Director al Liceului Teoretic „Coriolan Brediceanu”

• Prof. Gheorghiță Sebastian Director Adjunct al Liceului Teoretic „Coriolan Brediceanu”

• Prof. Ilieș Marcela Consilier educativ al Liceului Teoretic „Coriolan Brediceanu”

• Prof. Bogoevici Alina Marinela coordonator proiect

• Prof. Mariș Adriana

• Prof. Popescu Teodora

• Prof. Nicolea Liliana

• Prof. Ioncica Mihaela

• Prof. Ioncica Gheorghe

• Prof. Boldea Lucia

• Prof. Căliman Leonard

Tipărit la: Lepcan Media producție publicitară, print & sign shop, Strada Dunării, nr. 7A, Lugoj,Timiș, România

Tehnoredactare: Bogoevici Alina, Mariș Adriana,

Ioncica Mihaela

Grafică: Bogoevici Alina

CUPRINS

Cuvânt înainte

Secțiunea I Simpozionul

știința în dialog

Bichiș Corina Maria Medicina și credința, împreună, în slujirea aproapelui

Bogoevici Alina Marinela Măreția lui Dumnezeu, revelată de știință

Bogos Culița Nicoleta Internet of things

Bulgărescu Florinela Jenica Cunoașterea care duce la viața veșnică

Bumba Nicoleta Interferențe științifice în creștinism

26

Căliman Leon Demetrius Transplantul de organe din punct de vedere bioetic și bioteologic. 32

Darvasi Diana Geografie religioasă

Dejica Ramona Monica Religia în dimensiunea

Grigore Anda Câteva aspecte ale flexiunii pronominale in „Biblia de la București” (1688).. 40

Hanțiu Adrian Cunoașterea în știință și în opera teologică a Sfântului Simeon Noul Teolog 43

Ilieș Marcela Elena Ce este știința și ce este religia?...............................................................

Istodor Loredana Științele naturii și religia

Leucuția Alexandru Dinamica populației greco catolice din Arad, între 1825 1913

Márkné Bordás Mária Credință versus știință sau credință și știință?

Nicolea Liliana Influențe religioase în știință

Petrusan Viorica Orosz Drumul sper vindecare nu duce doar prin știință

Popescu Teodora Știință, artă și religie diferite, esențiale și complementare

Pribeanu Daniela Resursele digitale

Stănilă Daniela Nadia Pedagogia rugăciunii, temei fundamental în formarea religios morală a elevilor

64

75

84 Șipoș Ibolya Posteritatea lui Coriolan Brediceanu cunoașterea unui om pusă în slujba poporului și a credinței

Tînțărean Adina Toleranța o temă mereu actuală

Vorniceanu Cristina Copilul Familia Biserica Pedagogia creștină din familie

Secțiunea a II a a Proiectului Euroregional „Creștinismul și știința în dialog” lucrări ale elevilor

Merce Mihai Alexandru Bisericile de lemn din Țara Beiușului, nestemate ale neamului românesc

Gurzó Știința credinței

credința

Jilavu Ioana Maria Rolul credinței în practicarea medicinei

Réthelyi Estera Știința

Dumnezeu

Secțiunea a III a a Proiectului Euroregional „Creștinismul și știința în dialog” concurs de machete realizate de elevi

Neda Timeea: Premiul

Andra: Premiul

Adrian: Premiul

Andreea

loc de postfață

Daniel Ionel

Cuvânt înainte

Slavă și mulțumire Bunului Dumnezeu pentru toate!

Proiectul Euroregional „Creștinismul și știința în dialog” a fost gândit pentru a oferi un cadru de întâlnire elevilor și profesorilor care au dorit o aprofundare a întrebărilor și temelor care au frământat umanitatea, legate de apariția universului și a vieții pe pământ, de rostul existenței omului, de relația lui cu Divinul, cu semenii săi, cu sine și cu lumea întreagă, așa cum sunt ele abordate în diferite domenii ale științei și în creștinism, pentru a i provoca la a reevalua relația om de știință creștinism, pentru stimularea creativității și a interesului lor pentru cercetare și inovare, precum și în scopul stabilirii unor punți de legătură mai strânse între regiuni ale țării, între românii din diferite țări, dar și între Școală Biserică

Organizat fiind de Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu” Lugoj, Județul Timiș, în parteneriat cu Arhiepiscopia Ortodoxă a Timișoarei, Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria, Inspectoratul Școlar Județean Timiș și Protopopiatul Ortodox Român Lugoj, proiectul s a desfășurat în perioada 16 18 mai 2022, în sistem on line. Manifestarea s a adresat profesorilor de diferite discipline, din învățământul preuniversitar, precum și elevilor de gimnaziu și liceu, din România și Ungaria, interesați de relația dintre creștinism și știință.

A presupus trei secțiuni. Prima secțiune a fost secțiunea simpozion, pentru lucrări realizate de cadre didactice din cele două țări mai sus amintite. A doua secțiune a fost dedicată lucrărilor realizate de elevi, iar secțiunea a III a, tot pentru elevi, a fost o secțiune concurs de machete pe trei nivele: clase de gimnaziu, clasele IX X și clasele XI XII. Machetele puteau fi ale unor construcții pomenite în Sfânta Scriptură ori ale unor locașuri de cult creștine

Proiectul a presupus 50 de participanți: preoți, cadre didactice și elevi, din două țări, România având 5 județe reprezentate: Arad, Bihor, Satu Mare, Suceava și Timiș Echipa organizatoare, alcătuită din domnii directori și cadre didactice din Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu”, a avut alături, pe parcursul desfășurării proiectului, reprezentanți ai instituțiilor partenere. Astfel, Arhiepiscopia Ortodoxă a Timișoarei a fost reprezentată de Părintele Doctor Nichifor Tănase consilier învățământ; Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria a fost reprezentată de Părintele Secretar Eparhial, Protosinghel Visarion Tuderici; Inspectoratul Școlar Județean Timiș a fost reprezentat de Doamna Profesoară Daniela Liliana Buzatu Inspector Școlar pentru Religie, iar Protopopiatul Ortodox Român Lugoj de Părintele Protopop Ionuț Furdean. Activitățile desfășurate pe parcursul celor trei zile ale proiectului au început în fiecare zi cu luări de cuvânt din partea organizatorilor, precum și a reprezentanților instituțiilor partenere. Părintele Dr. Nichifor Tănase, Consilier al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Timișoarei, a deschis lucrările în fiecare zi a proiectului și a prezidat juriul concursului de machete, desfășurat în a III a zi a manifestării. Pr. Protosinghel Visarion Tuderici, reprezentantul Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, a participat și din postura de cadru didactic coordonator al unor elevi din Ungaria, la secțiunile a II a și a III a. În cadrul Simpozionului „Creștinismul și știința în dialog”, din prima zi a proiectului, Doamna Inspector Daniela Liliana Buzatu a prezentat beneficiile utilizării tehnologiei în procesul de învățământ, în general, și al predării religiei, în special, cu exemple de aplicații practice. Părintele Protopop Ionuț Furdean a făcut parte din juriul concursului de machete, desfășurat în a III a zi și a sprijinit premierea concursului prin organizarea strângerii de fonduri în lei, din partea credincioșilor Parohiei Ortodoxe „Învierea Domnului” din Lugoj, sub coordonarea Pr. Paroh Nicolae Ciucure. Cu această parohie, în perimetrul căreia se află liceul nostru, am încheiat și acord de parteneriat pentru o colaborare cât mai rodnică Școală Biserică

Deși evenimentul a avut un număr relativ mic de participanți, cei mai mulți fiind la prima secțiune, acesta a fost marcat de entuziasmul începuturilor și de bucuria descoperirii fraților noștri români din comunitățile istorice din Ungaria, precum și a colegilor noștri din țară, preocupați de aceleași subiecte ca noi, și de stabilirea unor legături mai strânse de colaborare în viitoare activități.

Elevii care au ocupat primele trei locuri la secțiunea a III a au fost răsplătiți, pe lângă diplome, cu premii în bani: Premiul I 250 lei, Premiul al II lea 150 lei și Premiul al III lea 100 lei. În viitor, ne propunem o reluare a proiectului într o altă formulă, ținând cont de cele învățate din experiența organizării celui din acest an. Între altele, obiectivele nostre vor fi: o participare mai numeroasă din partea elevilor, din mai multe județe ale țării și din mai multe comunități de români de peste hotare, o creștere a calității lucrărilor ce vor fi prezentate în cadrul secțiunilor proiectului și o colaborare cu oameni de știință, pe care să i avem ca invitați în cadrul tuturor activităților ce se vor desfășura cu acest prilej

Mulțumim pe această cale Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Ioan al Banatului, care ne a dat binecuvântarea pentru organizarea acestui eveniment, fiind reprezentat în activități de Pr. Dr. Consilier Nichifor Tănase. Mulțumim și Părintelui Nichifor Tănase, pentru că ne a fost alături de la început în acest proiect încurajându ne, îndrumându ne și participând la toate lucrările sale Mulțumim Presfințitului Părinte Episcop Siluan, al creștinilor ortodocși români din Ungaria, care a răspuns cu bucurie invitației noastre de a ni se alătura în proiect, binecuvântând participarea Părintelui Protosinghel Visarion Tuderici, ca reprezentant al Episcopiei, la activitățile noastre Mulțumim și Părintelui Protosinghel Visarion, pentru frumoasa și emoționanta colaborare Mulțumim, de asemenea, pentru sprijin, Doamnei Inspector Școlar General în funcție Aura Codruța Danielescu, precum și Domnului Profesor Marin Popescu fost Inspector Școlar General, care a aprobat organizarea acestui proiect. Mulțumim Doamnei Inspector Școlar pentru Religie, Profesor Daniela Liliana Buzatu, care ne a fost alături pe toată perioada desfășurării proiectului, susținându ne cu sfatul și cu participarea la toate activitățile din cadrul acestuia Totodată, mulțumim pentru sprijin Doamnei Inspector Școlar pentru activități educative extrașcolare, Profesor Nadia Baloteanu, precum și Domnului Profesor Ladislau Domolki fost Inspector Școlar pentru activități educative extrașcolare, care a aprobat desfășurarea proiectului Mulțumim Preaonoratului Părinte Protopop de Lugoj, Ionuț Furdean, care ne a fost alături în acest proiect cu sfatul, cu prezența și cu sprijin material. Mulțumim și Părintelui Paroh Nicolae Ciucure, al Parohiei Ortodoxe „Învierea Domnului” din Lugoj, precum și credincioșilor parohiei, care au răspuns invitației Părintelui Protopop Ionuț Furdean de a ne sprijini material în proiect, prin donații în bani, din suma adunată fiind premiați elevii câștigători la secțiunea a III a.

Mulțumim și conducerii Liceului Teoretic „Coriolan Brediceanu”, Domnului Director, Prof. Dr. Sima Ioan Aurelian și Domnului Director Adjunct, Prof. Gheorghiță

Sebastian, precum și Doamnei Prof. Ilieș Marcela coordonator de proiecte și programe în cadrul liceului nostru, pentru aprobarea și spijinul acordat în realizarea acestui proiect, precum și tuturor colegilor cu care am format o echipă în conceperea și realizarea acestui proiect.

În paginile antologiei, se vor regăsi lucrări din toate cele trei secțiuni ale proiectului. Organizatorii și au rezervat dreptul de a nu publica lucrările care nu abordau tematica dată Autorii articolelor își asumă răspunderea pentru conținutul și originalitatea lucrărilor realizate.

Fie ca acest proiect să își găsească un loc frumos între cele mai bune și utile proiecte ce se realizează în mediul învățământului preuniversitar!

Primul și ultimul gând I l închinăm Bunului Dumnezeu, fără de Care nu puteam face nimic și Căruia Îi cerem ajutorul în continuare, în tot ceea ce avem de îndeplinit Îi mulțumim pentru toate!

Coordonator proiect, Profesor de Religie, Alina Bogoevici

SECȚIUNEA I SIMPOZIONUL EUROREGIONAL „CREȘTINISMUL ȘI ȘTIINȚA ÎN DIALOG” -lucrări ale cadrelor didactice-

MEDICINA ȘI CREDINȚA, ÎMPREUNĂ, ÎN SLUJIREA APROAPELUI

Prof. Bichiș Corina Maria

Colegiul Național Bănățean

Loc.Timișoara, Jud. Timiș, România

„Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii.” (Evrei 4, 12)

Citind acest text biblic, avem impresia că suntem în fața unei intervenții chirurgicale, una cu totul specială, într adevăr, care merge până în esența ființei umane. Și acest fel de intervenție medicală, această „incizie” ființială se poate realiza cu un singur fel de instrument, care este de la Dumnezeu și care poate fi folosit doar de oamenii care cunosc pe Dumnezeu și puterea vindecătoare, creatoare și re creatoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Și acest „instrument” curăță, cercetează, dar și vindecă și unește.

Trăim într o lume în care, formal și informațional, tot mai mult se accentuează despărțirea lucrării omului în slujba omului de lucrarea cu Dumnezeu în slujba omului. În această lume omul caută soluțiile cele mai rapide la orice situații, nu mai este dispus la așteptare, la cercetare, la căutarea autorităților în anumite domenii. Se mulțumește, în general, cu răspunsul dintr un „click”, cu soluțiile „servite pe tavă” atât la propriu cât și la figurat. Punerea în opoziție a eficacității „lucrării prin știință” pentru găsirea soluțiilor la suferințele oamenilor cu neputința sau inutilitatea „lucrării cu credință” în același scop este foarte mult folosită de unele categorii de oameni în fața altora la fel de superficiali ca un refren cu valoare de adevăr. Această percepție este păguboasă pentru toți cei implicați pentru că îi privează de înțelegerea complexității persoanei umane, a complexității suferinței și implicit a soluțiilor de ieșire din aceste suferințe. În această lume, însă, avem posibilitatea și să aflăm, să auzim, să ascultăm și felul de gândire al oamenilor pentru care alăturarea științei cu credința în Dumnezeu este modul lor de profesare, este modul lor de a lucra la vindecarea omului. În acest sens ne stau mărturie foarte multe personalități din diferite perioade istorice și din diversele domenii ale științei. Experiența acestor personalități, cercetările și descoperirile lor, ne argumentează continuu binecunoscuta afirmație: “Cunoașterea aduce la Dumnezeu, pe când cunoașterea parțială îndepărtează de El.” (apud. Sfântul Luca al Crimeii, 2018, pag. 48).

Am ales să citez acest cuvânt atât de faimos și vehiculat inclusiv în mediul online, atribuit când lui Louis Pasteur, când lui Francis Bacon, ba chiar lui Albert Einstein din una din operele Sfântului Luca al Crimeii pentru că doar citat de gura unui om atât de cunoscător, practicant și trăitor în ambele domenii, consider că poate să nu sune desuet.

Autorul cărții „Știința și religia”, finalizată în anul 1954, este unul dintre cele mai covârșitoare exemple de validare a îmbinării științei cu credința în Dumnezeu pentru slujirea oamenilor, căci Arhiepiscopul Luca al Crimeii, cu numele de mirean Valentin Feliksovich Voyno Yasenetsky, a fost un ilustru chirurg, autor a numeroase opere în domeniul anesteziei și chirurgiei, a devenit doctor al Facultății de Medicină a Universității din Moscova (1916), Profesor la Facultatea de Medicină a Universității din Tașkent (1917), câștigător al premiului Stalin (1946), dar a urcat și pe toate treptele preoțești: diacon și preot (1921), episcop (1923), și Arhiepiscop de Crimeea și Simferopol (1942), devenind și doctor în teologie. În 1945, a fost decorat de „ Patriarhul Alexie I cu dreptul de a purta cruce de diamante pe potcap” (Sfântul Luca al Crimeii, 2018, pag. 35).

În persoana Arhiepiscopului Luca nume primit la tunderea sa în monahism, știința și creștinismul își găsesc împletire la modul suprem. Nu dorim și nu avem pretenția de a prezenta

întreaga viață a acestei personalități, nici de a analiza opera vastă a sa, ci doar de a pune față în față aceste două laturi atît de nedrept separate de concepțiile atee, seculariste, care neagă rolul credinței în Dumnezeu și batjocoresc creștinismul, considerându l „un fel de bland și vag cretinism, bun pentru bigoți, creduli și ființe pierdute cu firea” (Steinhardt, 1994, pag. 176). Or întâlnirea cu o personalitate atât de complexă și evident valoroasă ca a arhiepiscopului Luca al Crimeii, nu poate decât să aducă lumină, cunoaștere și recunoaștere a faptului că omul care se apropie de izvorul cunoașterii, care este Dumnezeu, nu poate fi decât sclipitor.

„Lucrarea omului trebuie să fie ca un diamant să strălucească oricum ai întoarce o”, spune chiar Sfântul Luca, în lucrarea sa, autobiografică, Am iubit pătimirea. În ce a constat lucrarea sa? Pe scurt, în slujirea oamenilor și a lui Dumnezeu, într o perioadă extrem de grea, cu zbuciumări sociale și politice foarte mari, trăite între Revoluția bolșevică și al Doilea Război Mondial, precum și în anii postbelici. Cercetând viața Arhiepiscopului devenit Sfânt, aflăm că în alegerile pe care le a făcut a fost condus constant de dorința de a ajuta pe cei mai necăjiți și suferinzi și s a sprijint mereu pe credința în Dumnezeu. Având un talent deosebit la desen, a renunțat, totuși, la visul de a deveni pictor, pentru a alege Medicina, pe care a văzut o ce fiind cea mai bună modalitate de a fi în slujba celorlalți. Acest gând i s a trezit în inimă în timp ce studia Noul Testament și a ajuns la un verset care l a pătruns și despre care a afirmat că l a simțit ca fiind scris pentru el: „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului ca să scoată lucrători la secerișul Său„ (Matei 9, 37 38)

Valentin Voyno Yasenetsky a absolvit Facultatea de Medicină în anul 1903, cu perspective de carieră strălucită, dar a ales să devină medic de provincie, pentru a sluji omul de rând. A fost mai întâi doctor voluntary în departamentul Crucii Roșii, în timpul răboiului ruso japonez, apoi a fost numit medic în orășelul Ardatov, apoi în satul Verhni Liubaz, din regiunea Kursk. Rând pe rând, din diferite cauze, fie externe numiri fie prin concurs sau cerere, medicul Valentin Voyno Yasenetsky a profesat în diferite zone ale țării: în capitală, în diferite orășele și sate. Amintim orașul Tașkent, unde a devenit chirurg și director al spitalului, în urma unui concurs, dar unde au început și suferințele în familia acestui medic, care între timp se căsătorise și avea deja patru copii. De la mutarea în acest oraș viața medicului Valentin s a schimbat, în contextual izbucnirii Revoluției bolșevice din 1917. Aici a avut loc prima arestare, aici s a întâmâmplat moartea soției sale, Ana, tot de aici viața medicului Valentin începe să se împletească cu viața preotului, căci după moartea soției, acceptă să fie și hirotonit și își asumă această misiune cu toată abnegația.

Din anul 1921, medicul Valentin devine medic preot, lucrează în spital cu rasa preoțească pe el, nu mai acceptă să opereze decât cu icoana Maicii Domnului în salon toate aceste manifestări exterioare atrăgându i cumplita prigoană pe care o va suferi din cauza regimului bolșevic, până la sfârșitul vieții.

Devenind slujitor al lui Dumnezeu, și nu doar preot, ci chiar episcop, într o perioadă în care hirotonia era calea sigură spre condamnare, Sfântul Luca nu își abandonează nicidecum profesia medicală, ci o adâncește, se dedică oamenilor bolnavi, dar și studiului medical, în condiții aproape de necrezut. A fost condamnat în mai multe rânduri de regimul bolșevic. A fost exilat până la Polul Nord și în nemiloasa Siberie, a fost condamnat pe nedrept de fiecare dată, anchetat și torturat, însumând unsprezece ani de închisoare. Cauza principală era faptul că nu voia să renunța la rasa monahală, la haina preoțească. Absurditatea acestui regim ateu reiese însă nu doar din manifestările pe care le aveau cunoscute acum de istorie de întemnițare și chiunire, ci mai ales din faptul că condamna un om care slujea țara, inclusiv pe ei, pe torționarii lui, în calitatea lui de medic, fără să i pese de locul în care era, de felul de oameni care sufereau, de culoarea politică, de faptul că îl respectau sau îl torturau. De acest medic preot, statul bolșevic s a folosit în toate zonele în care Sfântul Luca ajungea să fie exilat, el îngrijind atît oameni de rând cât și soldați, gardieni sau deținuți.

În acest periplu printre exiluri și perioade de închisoare, Arhiepiscopul Luca a cerut să fie lăsat să studieze, a cerut să fie lăsat să profeseze, și a ajuns să scrie lucrări de o valoare inestimabilă pentru medicina universală

Despre capacitatea sa de cercetare și de muncă aflăm din chiar din scrisorile sale: „Nu voi pleca din Moscova dacă nu iau de aici câte îmi sunt necesare: cunoștințe și însușirea de a lucra științific. Eu, ca de obicei, muncesc fără socoteală și mă simt deja foarte obosit... Și am multă muncă în față.

Pentru a termina teza trebuie să învăț limba franceză și să citesc aproximativ 500 de studii în franceză și în germană. În afară de asta, trebuie să citesc mult pentru examene ” (apud. Arhimandritul Nectarie, pag. 34)

Studiile sale s au conturat în valoroase opere de medicină, dintre care amintim: Anestezia regională (1915), pe care a prezentat o și ca teză de doctorat, în 1916, la Moscova; Studii de chirurgie septică (1934), Rezecții târzii în cazul rănilor infectate ale articulațiilor mari (1944). Trăirea lui religioasă, credința profundă și asumată în Hristos cel răstignit și Înviat, de care nu s a dezis niciodată, în ciuda cumplitelor prigoane la care a fost supus, a dat și lucrări apologetice precum Duh, suflet și trup (1945 1947), editată în limba română cu titlul Puterea inimii și Știință și Religie (finalizată în 1954) și mai multe cărți teologice: 12 volume de predici, Cuvântările de foc, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. În cărțile apologetice, bazate pe vasta experiență științifică personală, dar și pe bibliografia bogată pe care o citează (medici, psihologi, filosofi, teologi), medicul arhiereu aduce argumente despre insuficiența teoriilor științifice materialiste de a da răspunsurile la complexitatea ființei omenești, explică sursele prejudecăților față de credința în transcendent, dovedește că la adevărata cunoaștere se ajunge doar cu ajutorul lui Dumnezeu, care deschide mintea și inima să priceapă și ceea ce este dincolo de materie, de văzut.

Mai mult decât viața și activitatea sa, care îi conferă statutul de autoritate în domeniul științific și în cel religios, mărturiile date de oamenii pe care i a vindecat, atât în viață cât și după moarte, ne îndreptățesc să îl căutăm pe Sfântul Luca al Crimeii, să îl cercetăm și să îl oferim ca reper celor care caută să și răspundă la întrebarea: „care este relația între știință și credință?”. În loc de concluzie:

„ Pe Dumnezeu, într adevăr, nu L am văzut niciodată, domnule acuzator public. Dar am făcut operații pe creier și nu am văzut minte acolo înăuntru! Și nici conștiință nu am văzut acolo!” (Sfântul Luca al Crimeii, Am iubit pătimirea, pag. 38)

BIBLIOGRAFIE:

1. Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca (1877 1961) Chirurgul fără de arginți, Editura Egumenița, Galați

2. Biblia sau Sfânta Scriptură (1993), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti

3. Sfântul Luca al Crimeii (2010), Puterea inimii, Editura Sophia, București

4. Sfântul Luca al Crimeii (2018), Știința și Religia, Editura Doxologia, Iași

5. Steinhardt, Nicolae, (1994), Jurnalul Fericirii, Editura Dacia,

6. https://archive.org/details/SfantulLucaAlCrimeiiautobiografie AmIubitPatimirea

7. https://www.youtube.com/watch?v=iwn0 2IWJQg Viața Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeii.

MĂREȚIA LUI DUMNEZEU, REVELATĂ DE ȘTIINȚĂ

Prof. Bogoevici Alina Marinela

Liceul Teoretic “Coriolan Brediceanu” Loc. Lugoj, Jud. Timiş, România

Motto: „Cât s au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le ai făcut! Umplutu s a pământul de zidirea Ta (Ps. 103, 24).”

Noțiunile de „creștinism” și „știință” sunt deseori personificate, deși sunt abstracte. Despre un „dialog” între acestea putem vorbi doar atunci când reprezentanții lor fac acest lucru. Iar când ne referim la reprezentanți, înțelegem ființe umane care, pe lângă bagajul de cunoștințe acumulate, au o complexitate de trăiri, gânduri și atitudini față de orice poate fi legat de viață, de existență, în general.

Dincolo de toate deosebirile care se pot găsi între creștinism și știință, există, cel puțin la nivel teoretic, o asemănare extrem de importantă: cea legată de prețuirea Adevărului.

Câteva din finalitățile științei sunt aflarea adevărului despre apariția universului, a vieții și a omului, precum și cele legate de parcursul și un posibil sfârșit al acestora. De aceea, se afirmă că și se dorește ca oamenii de știință să fie cât mai obiectivi atunci când îmbrățișează și susțin o anumită teorie, în acest sens. Însă, aici se întâmplă ca o teorie să o infirme pe alta, iar adevărul despre cum au apărut lumea, viața și omul, în special, să rămână un mister. Creștinismul afirmă găsirea Adevărului. La întrebarea „Ce este Adevărul?” (Ioan 18, 38), adresată de Ponțiu Pilat către Iisus Hristos și rămasă atunci fără răspuns, nu pentru că nu ar fi existat, creștinismul aduce înaintea omenirii cele revelate de Întemeietorul Său: Adevărul este Dumnezeu. Iisus Hristos, Dumnezeu Fiul întrupat, spune despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Și pornind de la acest Adevăr, toate câte există se pot descoperi și descifra la un alt „microscop”, în Lumina Celui Nevăzut.

Dacă oamenii de știință vor căuta sincer adevărul, atunci creștinii pot spune despre credința lor că aceasta și știința se vor întâlni cu siguranță, pe aceeași lungime de undă.

Fiecare descoperire științifică aduce o nouă dovadă despre complexitatea lumii, despre ordinea din ea, observând legi după care funcționează și procese prin care trece. Toate acestea dau mărturie despre inteligența cu care este alcătuită și duc cu gândul la faptul că nu au apărut la întâmplare.

Există o raționalitate a cosmosului și un sens al lui, iar noi, în creștinism, considerăm această raționalitate ca fiind produsul unei ființe raționale. Cosmosul, în toată complexitatea sa, e văzut ca fiind creat de o ființă rațională, pentru a fi gândit, cugetat, admirat, cercetat de alte ființe raționale. Este o modalitate de comunicare între Acea Ființă rațională creatoare și alte ființe raționale, precum noi, oamenii, cu care Aceasta își dorește să intre în legătură. Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Noi considerăm că raționalitatea cosmosului e o mărturie a faptului că e produsul unei ființe raționale, căci raționalitatea, ca aspect al realității menite să fie cunoscuă, este inexplicabilă fără o rațiune conștientă care o cunoaște de când o face sau chiar înainte de aceea și o cunoaște în continuare concomitent cu conservarea ei. Pe de altă parte, cosmosul însuși ar fi fără sens, împreună cu raționalitatea lui, dacă n ar fi dată rațiunea umană

care să l cunoască pe baza raționalității lui. În credința noastră, raționalitatea cosmosului are un sens numai dacă e cugetat înainte de creare și în toată continuarea lui de o ființă creatoare cunoscătoare, fiind adus la existență pentru a fi cunoscut de o ființă pentru care e creat și, prin aceasta, pentru a realiza între sine și această ființă rațională creată un dialog prin mijlocirea lui. Acest fapt constituie conținutul revelației naturale. (Stăniloae, 1996, p.12)”

Cu alte cuvinte, lumea întreagă este un imens mesaj și cadou, în același timp, al Unui Creator personal și rațional, către ființe personale, raționale. Acest mesaj așteaptă să fie descifrat, descifrare pe care o numim în teologia ortodoxă revelație naturală și prin care omul poate cunoaște din ce în ce mai multe despre sine și despre Expeditorul acestuia, despre voia Sa în legătură cu tot ceea ce există.

Alături de revelația naturală, care presupune descoperirea lui Dumnezeu de către om, cu mintea primită de la Acesta, vorbim în teologia ortodoxă și de o revelație supranaturală, în care legile firii, date de Creator, sunt suspendate de Acesta într un fel sau altul, pentru a ne ajuta, a ne întări în credință, a ne spune clar anumite lucruri, care să ne ghideze spre El, în caz că vrem să Îl cunoaștem și să trăim împreună cu El. Vorbim aici despre minuni, despre arătări de ființe cerești, vedenii și anumite vise, despre vindecări, învieri din morți, ajutor ieșit din comun, în tot felul de situații critice ș.a.. Revelația aceasta este cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție.

Întorcându ne la revelația naturală, din tot ceea ce observăm la propria noastră ființă și la lumea în care am fost aduși la existență, putem înțelege mai multe despre Creator și, cu sau fără voia oamenilor de știință, aceasta revelație este susținută și de descoperirile științifice.

Cosmosul, în opoziție cu haosul, înseamnă ordine, armonie. Tot mai multe descoperiri științifice ne vorbesc despre legi cărora universul, de la macro la microcosmos, li se supune. Albert Einstein spune: „<<Există Dumnezeu! Căci este prea multă ordine în univers!>> (Bute, 2014, p.24)” De la nenumăratele și neștiutele galaxii, fiecare cu stelele și planetele sale, până la viața dintr o celulă, frumusețea și complexitatea lumii e studiată de noi într o mulțime de domenii ale științei (începând de pe băncile școlilor și continuând pentru unii toată viața), precum: matematica, geografia, biologia, chimia, fizica, anatomia, informatica, apoi medicina, cu toate ramurile ei, astronomia, geologia și multe, multe altele.

Unul din Sfinții Părinți, Sf. Maxim Mărturisitorul (secolele VI VII), compară cosmosul cu biserica și cu omul. El vorbește despre lumea nevăzută că este precum altarul (sau ierationul) unei biserici pentru că este spațiu ascuns, iar despre cosmosul văzut sau sensibil că se aseamănă cu naosul bisericii, în care stăm noi, majoritatea credincioșilor, deci cu partea vizibilă. De asemenea, vorbește depre ființele raționale, îngerii și oamenii, ca fiind cosmosul inteligibil, iar despre tot ce e în univers în afară de acestea, ca fiind cosmosul sensibil: „Și precum sufletul se află în trup, așa cosmosul inteligibil în cel sensibil, iar cosmosul sensibil este ținut în loc de cel inteligibil, precum trupul este ținut de suflet. Și din amândouă se constituie un singur cosmos, precum din suflet și trup, un singur om. Niciuna dintre cele două părți ale acestora, care sunt întreolaltă, nu neagă și nu refuză pe cealaltă, existând o lege care le leagă împreună. În ele este sădită rațiunea ueni puteri unificatoare (Sf. Maxim Mărturisitoul, 2000, p. 26 27).” Observăm și la el ideea că universul presupune ființe raționale care îl cugetă, îl „țin”, așa cum sufletul aflat în trup ține în viață trupul. Deducem de aici importanța noastră în Univers!

Peste secole, vorbind despre vizibilul și invizibilul din cosmos, neurochirurgul român Dumitru Constantin Dulcan afirmă: „Există o singură Realitate, care are structuri vizibile și invizibile. Limita dintre vizibil și invizibil este dată de raportul de frecvențe ale câmpului de energie. Frecvențele joase aparțin lumii concrete, cele înalte lumii invizibile (Dulcan, 2009, p. 364). ”

Însăși făptura umană e un cosmos care are multe necunoscute, încă. Dacă spunem cosmos, înseamnă că e guvernată de legi și, dacă una dintre ele ar fi dereglată, ar suferi întregul.

De aceea, ea reflectă întregul din care face parte, tinde spre ordine și are nevoie de aceasta, pentru a se dezvolta armonios și a avea parte de o existență fericită. Inspirați de aceste descoperiri din legea naturală dată, oamenii au ajuns să creeze, la rândul lor, folosindu se de creația primară a lui Dumnezeu. Tot ceea ce creează Creatura, din ceea ce există deja, noi numim în teologie creație secundară. Între aceștia, oamenii de știință observă, descoperă și trag propriile concluzii față de existență, inventează lucruri, folosindu se și ei de creația primară. Unii văd în ceea ce află dovezi ale unei Ființe Supreme Creatoare, alții aleg să scoată din ecuație Divinitatea. Până la urmă, despre alegere în ce credem este vorba pentru că nimeni dintre noi nu a fost de față la nașterea Universului și nici la apariția primei forme de viață. Trecând cititorul printr o istorie a raportării oamenilor de știință la divin și la explicațiile găsite de aceștia cu privire la originea lumii și a vieții, omul de știință, eseistul și filosoful Alexandru Mironescu spune „Întreaga operă științifică este fructul unui act de credință, în străfundul lui întru nimic deosebit de acela al credinței religioase. (Mironescu, 1992, p.34)” Iar omul de rând alege și el să creadă în ceea ce cred unii sau alții dintre oamenii de știință. De aceea, considerăm ideile că oamenii de știință sunt atei sau că știința trebuie să Îl excludă din start pe Dumnezeu din toată cercetarea ei, ca fiind prejudecăți, clișee ale gândirii, de care ar trebui să ne ferim. Sir Isaac Newton spune: „<<Ateismul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd pământul aflat la distanța potrivită de soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură și lumină. Așa ceva nu s a produs din întâmplare … Acest sistem extraordinar al soarelui, planetelor și cometelor poate izvorî doar din sfatul și stăpânirea unei Ființe inteligente… Această Ființă guvernează toate lucrurile ca Domn al tuturor.>> (Bute, 2014, p.24)” Iată un exemplu care contrazice aceste prejudecăți! Creștinismul Îl afirmă pe Dumnezeu Sfânta Treime Cauză a tuturor lucrurilor, Creatorul tuturor celor nevăzute și văzute, Care a zidit lumea nu dintr o materie preexistentă pe care doar a organizat o, ci din nimic, prin puterea Cuvântului Său. Tatăl a plănuit totul, Fiul Cuvântul Tatălui, a adus la îndeplinire voia Părintelui Său (vezi Ioan 1, 1 3), iar Duhul Sfânt Dătătorul de viață, purtându se „pe deasupra apelor” (Facere 1,2), era pregătit să dea viață făpturii, fapt care s a și întâmplat. Putem observa aici concordanță între ceea ce se afirmă în teoriile științifice, legat de apariția vieții în apă, și ceea ce scrie în Sfânta Scriptură. Mai putem afla că primele forme de viață au fost cele vegetale, create în a treia zi, apoi regnul animal a fost adus la viață în următoarea ordine: vietățile din apă și din aer, în a cincea zi a Creației; iar vietățile de pe uscat și, în final, omul, în a șasea zi. Nu știm cât au durat cele șase zile ale Creației. Puteau dura mai mult ori mai puțin de 24 de ore pentru că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință: „o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi. (II Petru 3,8)” În teologie le mai numim etape. În tratatele științifice, ele sunt ere, fiecare durând mii de ani.

Legat de viziunea științifică despre apariția Universului și a vieții, nici teoria Big Bang ului, nici alte teorii nu trebuie puse neapărat în opoziție cu învățătura creștină, dar nici nu ar trebui să cădem în greșeala de a căuta similitudini perfecte între aceste teorii și Biblie pentru că Moise, autorul primelor cinci cărți ale Sfintei Scripturi, în care sunt prezentate începuturile, îndemnat de Dumnezeu să scrie, nu a avut în intenție să scrie tratate științifice. Biblia cuprinde referiri la aspecte ce țin azi de multe științe, dar nu este scriere în scop științific, din mai multe motive.

Unul ar fi acela că se adresează tuturor oamenilor și trebuie să fie accesibilă și celor învățați (prea puțini, în vechime) și celor neînvățați, de diferite vârste, din diferite epoci și popoare.

Altul ar fi că „Dumnezeu Cel atotînțelept n a găsit cu cale să descopere totul omului, ci i a dat lui rațiunea și dorul de a ști cum să ajungă, prin propriile forțe, și la satisfacerea năzuințelor intelectuale, și la stăpânirea puterilor firii și a stihiilor naturii, pentru tihna traiului său (Firca, 1998, p.39).”

Dar mesajul ei cel mai important este despre cum putem să găsim drumul spre Dumnezeu, cum Îl putem cunoaște și trăi împreună cu El și aici și dincolo de lumea aceasta, cum Îl putem lua în ajutor pentru a ne câștiga fericirea veșnică. Biblia este scrisoarea de dragoste explicită a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a găsi calea spre lumină în labirintul existenței, marcat de încercări și, deseori, de debusolări, scrisoare pe care nu ar mai fi trimis o către noi dacă nu am fi experimentat păcatul care ne a devenit a doua natură, ci am fi rămas la cunoașterea lui teoretică, așa cum îl cunoaște și Dumnezeu, și ne am fi îndumnezeit. Totuși omul, cu toată întunecarea minții adusă de păcatul primordial, dacă e atent și deschis spre a cunoaște, prin revelația naturală, despre care am vorbit mai sus, poate înțelege multe din decodificarea Creației, din observarea modului în care e alcătuită și „funcționează”. În acest sens, descoperirile stiințifice ne aduc dovezi ale măreției lui Dumezeu, mărturisind despre atotștiința, atotputernicia, despre finețea, bunătatea și dragostea Sa pentru noi, răsfățându ne cu atâta frumusețe a lumii în care am fost puși să trăim.

Mai jos, vom vorbi doar despre câteva aspecte ale frumuseții și inteligenței cu care e alcătuită Creația, revelate de descoperirile științifice, pentru a exemplifica cele afirmate anterior.

Să începem cu fulgii de nea.

2

Iată cugetările unui filosof și teolog francez: „Luați un fulg de zăpadă. Acest minuscul obiect ascultă de niște legi matematice și fizice de o surprinzătoare subtilitate care dau naștere la figuri geometrice ordonate dar total diferite unele de altele: cristale și policristale, ace și dentrite, plăcute și coloane etc. Cel mai uluitor este că fiecare fulg de zăpadă este unic în lume: după ce a plutit timp de o oră în vânt, el a fost supus la fel de fel de fluctuații (temperatură, umiditate, prezența unor impurități în atmosferă) care îi vor imprima o figură specifică: forma finală a unui fulg conține istoria tuturor condițiilor atmosferice pe care le a traversat. Ceea ce mă fascinează este că în chiar miezul fulgului de zăpadă eu regăsesc esența unei ordini: un echilibru delicat între forțele de stabilitate și cele de instabilitate; o interacțiune fecundă între forțe la scară umană și cele la scară atomică. De unde vine acest echilibru? Care este originea acestei ordini? A acestei simetrii? (Guitton, 1992, p.53)” Mirarea omului în fața atâtor frumuseți poate duce la găsirea lui Dumnezeu.

Printre multe altele, observăm că lumea în care ne am trezit e plină de matematică, de fizică, de chimie, fiecare fascinând cu frumusețea, cu ordinea și cu utilitatea ei. Să amintim, de pildă, de numerele Π (3,14...) și Φ (1,618...) numărul sau proporția de aur, proporție știută și aplicată în unele construcții și opere de artă încă din antichitate. Acest ultim număr, cunoscut mai mult ca numărul Fibonacci, este rezultat din șirul de numere numit al lui Fibonacci. Șirul începe cu numerele 1,1,2,3,5,8,13,21,34,55,89,144,233,377 și continuă la nesfârșit. Pornește de la 1 și continuă cu numere care reprezintă fiecare suma celor două numere consecutive anterioare lui: 1+1=2; 1+2=3; 2+3=5; 3+5=8; 5+8=13; 8+13=21... Rezultatele obținute dau șirul menționat mai sus. Iar dacă împărțim vreun număr din acest șir la cel dinaintea lui și facem acest

lucru cu mai multe perechi din șir, vom avea parte la majoritatea împărțirilor de rezultate apropiate de numărul 1,618..., cu mai mult de trei zecimale (de exemplu: 5:3=1,6666666667; 8:5=1,6; 13:8=1,625; și cu cât cresc numerele, cu atât vor fi mai apropiate de proportia de aur: 34:21=1,619047619; 55:34=1,6176470588; 89:55=1,6181818182; 144:89=1,6179775281; 233:144=1,6180555556; 377:233=1,6180257511 ș.a.m.d.). Acest raport, din șirul lui Fibonacci poate fi reprezentat grafic ca o spirală și poate fi întâlnit în natură, la anumite plante (aranjarea petalelor unor flori, aranjarea semințelor de floarea soarelui ș.a.), la cochilia unor scoici, melci, la multe alte forme de viață, inclusiv în anatomia omului (lobul urechii, proporțiile fetei lungimea împărțită la lățimea feței are un rezultat apropiat de 1,618 la o față bine proporționată și ale întregului corp) în formarea unor valuri, formarea uraganelor, a tornadelor, în cosmos în spirala galaxiilor și în multe alte aspecte ale lumii. Iată un raport care ne poate stârni multe întrebări, dar care ne poate duce și la unele răspunsuri precum: regăsim reguli valabile în univers de la macro la microcosmos; făptura noastră reflectă ordinea din care face parte, se observă din nou construcții inteligente, care ne determină să ne întebăm: Cum au putut apărea toate acestea la întâmplare? Oare are materia are inteligență în sine? Oare o putem asemăna cu un calculator care poate face o mulțime de operații inteligente, complexe și care s a autocreat? Am putea accepta ideea, privind un telefon, că a apărut la întâmplare sau că e făcut dintr o materie inteligentă prin ea însăși? Nu ne rămâne decât să exclamăm: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Psalmul 18,1)”!

Vorbind despre lumea vie, să aducem în discuție celula, despre care oamenii de știință, mărind o de 50 000 de ori, au descoperit că e o întreagă uzină, complexă și funcțională. Au observat, de exemplu, bacteriile cu flagel. Analizând structura acestei bacterii, oamenii de știință au fost uimiți de asemănarea flagelului ei și a șirului de proteine care stă la baza lui, cu elicea unei bărci cu motor:

3

Oamenii de știință au putut vedea un plan, o organizare minuțioasă, care nu ar fi putut apărea la întâmplare. Urmărind cu atenție filmul documentar „Descifrând misterul vieții” (https://www.youtube.com/watch?v=yfTAcRtSgmk ) și un neavizat în ale biochimiei poate înțelege câteva lucruri esențiale despre mecanismul vieții. Oamenii de știință au ajuns până în acest moment la concluzia că există în lume 20 de aminoacizi care, precum literele unui alfabet, prin combinații, pot da naștere la tot felul de proteine care, la rândul lor, intră in alcătuirea unor țesuturi ale unui organism viu. Modul în care anumiți aminoacizi se aranjează pentru a forma o anumită proteină e dictat deADN ul care se află în nucleul fiecărei celule. Informația din ADN e copiată cu ajutorul unor adevărate mașini moleculare, de către ARN care o duce din nucleu în citoplasma celulei unde „dictează”, transmite aminoacizilor ordinea în care să se aranjeze, cu ajutorul alor „mașini” moleculare. Aceștia se vor împacheta cu ajutorul altor elemente din celulă, pentru ieși apoi ca proteine și a fi folosite pentru scopul precis pentru care au fost formate. ADN ul însuși este o proteină care, pentru a se forma din aminoacizi, a avut nevoie de

un alt ADN care să le transmită acestora, prin ARN, ordinea în care să se aranjeze. Dar cum s a format ADN ul primei forme de viață? Cine a dictat aminoacizilor cum să se aranjeze, din moment ce nu era ADN ul? Mulți oameni de știință, înțelegând că explicația cu apariția la întâmplare a ceea ce este atât de bine organizat școapătă, au acceptat ideea unui Designer inteligent. Dacă suntem capabili, privind un calculator sau un stâlp de telegraf, să recunoaștem că e vorba de inteligența umană care stă la baza acestora, care le a proiectat, le a asamblat și le a pus în funcțiune, putem înțelege și lumea întreagă ca fiind opera Cuiva mai inteligent și mai capabil decât noi.

Un alt exemplu pe care am dori să îl supunem atenției este cel al structurii polenului plantelor. Polenul este necesar polenizării plantelor dar, cu surplusul său și structura specifică, e folosit și de albine și de oameni. Fiecare specie de plantă produce mai mult polen decât are nevoie, iar corpul albinelor prezintă anumite trăsături speciale pentru a putea colecta și transporta polenul în stup. Mai mult, nici albinele nu au nevoie de tot polenul pe care îl colectează, lucru observabil din surplusul de polen depozitat de acestea în stup, în anumite perioade ale anului, care poate bloca spațiul pregătit creșterii puietului și mierii. Pentru a evita asemenea blocaje, omul preia o parte din polen. Structura unei granule de polen diferă de la plantele entomofile (cele polenizate de insecte), la cele anemofile (adică cele polenizate cu ajutorul vântului).

Granulele de la plantele entomofile au excrescențe pe suprafața lor, care ușurează transportul lor de către albine și alte insecte și sunt lipicioase, pentru a se lipi de corpul insectelor. Granulele de polen de la plantele anemofile au o suprafață netedă și uscată și unele prezintă saci umpluți cu aer, pentru a putea fi purtate de vânt (Vlăducă, 2002, p.108 109). Deci, toate au un sens și pentru toate există o utilitate, există compatibilitate între elementele unui sistem viu sau nonviu și se poate observa inteligența alcătuirii lor.

Mai mult, observăm inteligență nu doar la oameni, ci și la alte forme de viață, dincolo de instinctele care le domină. De plidă, la păsări. Într una din cărțile sale, Creierul și mintea Universului, Dumitru Constantin Dulcan ne vorbește despre faptul că animalele au

Plante entomofile și albine cărând polen

Plante anemofile, polenizate de vânt

personalitate, pot fi recunoscătoare față de cei care le ajută, simt compasiune. Amintește de studii făcute asupra păsărilor de către Jennifer Ackerman și despre concluziile legate de viața acestora: „își educă puii, îi hrăneasc până când pot zbura și se pot hrăni singuri; puii își șantajează părinții pentru a obține favoruri; se curtează, se iubesc.se sărută; unele sunt monogame, rămânând toată viața cu un singur partener; se ceartă, se tachinează; mint, se răzbună; fură de la <<vecini>>; oferă daruri. Se poate spune că duc o viață de... om! (Dulcan, 2019, p.49)” Păsările cântătoare pot învăța peste 60 de cântece. Tot el vorbește despre sensiblilitatea păsărilor la moartea uneia dintre ele (de exemplu: ciori care au adus crenguțe în cioc peste trupul uneia dintre ele, care murise, ca îmtr un fel de ritual de îngropare) ori despre modul altruist de viață al unor specii de plante: copaci care își unesc rădăcinile cu ale altora, sprijinindu i și dându le din seva lor ori copacii care trăiesc în simbioză cu lichenii, ajutându se reciproc (Dulcan, 2019). Dacă ar fi să ne gândim, fiecare dintre noi am putea avea în minte un exemplu de inteligență din lumea necuvântătoarelor, care ne a uimit.

Un ultim aspect pe care dorim să îl dăm ca exemplu, este acela al descoperirilor despre apă și modificarea structurii sale, în funcție de cum se manifestă omul în preajma ei. Moleculele de apă au proprietatea de a se leaga între ele, formând tot felul de structuri care au ca formă de bază un hexagon. Putem observa această proprietate a lor atunci când, umplând ochi un pahar, un vas, observăm că apa se bombează și poate rămâne așa, într un echilibru, fără să se reverse, dacă nu e vasul mișcat. Cu toate acestea, aranjarea ordonată a acestor molecule poate avea loc sau nu. Cercetătorul japonez Masaru Emoto a criogenat molecule de apă, după ce a rostit în preajma vaselor din care a luat mostre de apă tot felul de cuvinte, în diferite limbi, care transmiteau lucruri bune, frumoase sau mai puțin frumoase. De exemplu, a rostit „Mulțumesc!” sau „Te urăsc!”, apoi a înghețat picături de apă. Ori a pus muzică clasică și muzică zgomotoasă. Cele din apa pe lângă care a rostit cuvinte ce transmiteau lucruri frumoase sau lângă care s a auzit muzică clasică, au format cristale ordonate, multe precum fulgii; cele din apa pe lângă care a rostit lucruri urâte sau s a cântat zgomotos (heavy metal), înghețate fiind, au dezvăluit structuri haotice. Inspirați de el, unii cercetători au criogenat picături de apă înainte și după ce apa a fost sfințită și au putut observa diferența, după sfințire, apa fiind structurată, având moleculele grupate ordonat. Mai multe amănunte se pot afla urmărind documentarul Misterul apei: https://www.youtube.com/watch?v=e7uypR7RUoQ . S au mai putut observa efectele benefice ale apei structurate asupra organismului uman față de cele ale apei nestructurate.Aceste cercetări au dus la concluzia următoare: putem influența mediul mai mult decât ne dăm seama, în bine sau în rău, iar această influență, bună sau mai puțin bună, se întoarce spre noi, ca un bumerang. De ce mediul rezonează atât de mult la stările omului? Mărturisim că această descoperire nu a făcut decât să întărească ceea ce știam din religia creștină: omul e influent asupra apei și asupra naturii, în general, pentru că e pus stăpân peste lume și lumea reacționează la ceea ce face el. Oricum, de la structura atomului până la tot ceea ce există în Univers, fie că vorbim de forme de viață ori de materie nonvie, oamenii de știință au observat că există un continuu schimb de energie, substanță și informație (Dulcan, 2009). Lumea în care trăim, chiar dacă e atât mare, încât nu i cunoaștem „marginile”, presupune elemente între care există conexiune mai mult decât omenirea a descoperit până acum.

Dar impactul omului asupra lumii este covârșitor și vom încerca să detaliem această idee în cele ce urmaeză. Dacă Dumnezeu își arată slava Sa și prin creație și toată rețeaua de relații pe care o presupune, cu atât mai mult Se slăvește în om! Omul e considerat în creștinism coroana creației lui Dumnezeu, sinteză între lumea spirituală și cea materială, prin trupul și sufletul său. În Sfânta Scriptură, atunci când Își propune să l creeze pe om, Dumnezeu spune: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul Său l a făcut; a făcut bărbat și femeie (Facere 1, 26 27).” Ce înțelegem prin chip și asemănare? Chipul lui Dumnezeu din noi nu se referă la

trăsături materiale, trupești, ci la unele trăsături pe care le regăsim și la Dumnezeu și la om (suflet, rațiune, simțire, voință liberă) dar, mai ales, acest chip se referă la Cel care, în sânul Sfintei Treimi, este Chipul Tatălui, adică la Dumnezeu Fiul! Noi, oamenii, suntem chip al Chipului Tatălui, Arhetipul este Dumnezeu Fiul. Avem o constituție hristologică. Suntem ființe personale, (așa cum Dumnezeu Însuși este Ființă Personală) și nu ne dezvoltăm ca persoane decât dacă suntem crescuți de alte ființe personale, suntem meniți să trăim în polis, în cetate, alături de semenii noștri, în comuniune, așa cum Dumnezeu Însuși e Trinitate de Persoane (un om, dacă nu e învățat din fragedă pruncie de alt om să meargă vertical și să vorbească, nu va învăța niciodată singur a se studia cazurile copiilor lup, despre care se vorbește și în psihologie, copii crescuți de animale, în sălbăticie, care s au dezvoltat doar ca simple vietăți, animale, nu ca persoane).

Suntem și ființe raționale, cuvântătoare pentru că El Însuși este rațional și cuvântător, suntem ființe creatoare, demiurgi, prin conlucrare cu Creatorul nostru (creația noastră fiind creația secundară, din ceea ce este deja creat de Dumnezeu).

Dar omul este și responsabil pentru creație pentru că a fost pus stăpân peste creație, este recapitulare și conștiință a întregii creații pentru că Arhetipul său, Domnul Iisus Hristos este El Însuși „Recapitularea și Mântuitorul a toate (Nellas 1994, p.9)”.

Acestea de mai sus sunt trăsături ale chipului divin din noi. Asemănarea cu Dumnezeu este o invitație din partea Lui pentru noi, de a fi dumnezei și noi, prin har. Sfinții Părinți spun că „adevărata măreție a omului nu se găsește în aceea că este existența biologică cea mai înaltă, un animal (viețuitor) <<rațional>> sau <<politic>>, ci în aceea că este un <<viețuitor îndumnezeit>> (Nellas 1994, p.12)”. Iar Vladimir Lossky spune: „Omul creat <<după chipul>> este persoană, capabilă să manifeste pe Dumnezeu în măsura în care natura sa se lasă pătrunsă de harul îndumnezeitor. Și de asemenea chipul inalienabil poate deveni asemănător sau neasemenea, până la ultimele limite: cea a unirii cu Dumnezeu, atunci când omul îndumnezeit arată în sine, prin har, ceea ce Dumnezeu este prin natură, după cuvântul sfântului Maxim, sau cealaltă limită, a decăderii totale, pe care Plotin o numea <<locul neasemănării>> (...), plasându l în abisul întunecat din Hades (Lossky, 1998, p.133).”

În religia mozaică și în creștinism se vorbește despre căderea primilor oameni în păcat, despre alterarea unei armonii primordiale nu numai între Om Dumnezeu, ci și între Om Om; Om Natură; Natură Natură. Și natura ajunge să poarte și să simtă urmările căderii noastre. În marea Lui dragoste față de noi, Dumnezeu Fiul, Arhetipul nostru, Se întrupează, ne învață, ne oblojește rănile, Se lasă răstignit și învinge moartea și păcatul în numele nostru, dându ne antidoturi la alterarea din noi și dintre noi astfel ca, folosindu ne de tot ce ne oferă El, să ne putem îndumnezei, să ne putem sfinți, ajungând la asemănarea cu Dumnezeu.

Cu cât omul Îi seamănă mai mult lui Dumnezeu, cu atât mai frumoasă influență va avea asupra semenilor săi, dar și asupra mediului în care trăiește, expresia „omul sfințește locul” primind profunzime, nu doar în sensul că îl civilizează, ci chiar în sensul că îl poate umple de har, de energia necreată a lui Dumnezeu, dacă omul însuși devine purtător de har.

Întorcându ne la impactul nostru asupra apei, noi îl înțelegem prin această prismă, a gândului creștin. În documentarul amintit mai sus ni se aduce aminte cât e de prezentă apa în viața noastră, în corpul nostru și cât de mult o influențează cuvintele și stările noastre, iar ea, la rândul ei e utilizată de noi în creșterea plantelor, a animalelor, ce se împărtășesc indirect de bunătatea, de indiferența sau de răutatea noastră. Si indiferența ucide, se arată tot în acest documentar, lucru știut de mulți dintre noi, de altfel.

Ceea ce dorim să subliniem aici este că poluăm lumea, nu doar material, prin atâtea moduri observate ca fiind nocive și care au fost discutate, analizate, blamate, la care se caută soluții, ci și spiritual, că mediul în care trăim rezonează la ceea ce trăim și simțim.

Din fericire, există și reversul: putem face lumea mea frumoasă, începând cu lumea din noi. Omul conectat la Creatorul său, poate influența pozitiv o lume întreagă. Prin rugăciune,

poate îmblânzi natura și poate restabili armonia între el și Cer, cu toată lumea neavăzută, între el și semenii săi, între el și mediul în care a fost pus să trăiască și în sânul naturii. „Cât s au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le ai făcut! Umplutu s-a pământul de zidirea Ta (Ps. 103).” Privind Universul, Pământul nostru cu tot ce este el, admirând frumusețea făpturii și a omului cu inteligența sa, nu putem să nu ne gândim cum este Cel Ce le a făcut pe toate. Psalmistul se întreabă: „Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte (Ps. 93, 9)?” Dumnezeu trebuie să fie veșnic și să transceandă lumea aceasta frumoasă, fascinantă, dar care a avut un început și va avea odată și un sfârșit, anticipat inclusiv de oamenii de știință. Dacă El le a făcut pe toate, înseamnă că este omnipotent și omniscient. Dacă e așa, înseamnă că le vede, le aude pe toate, chiar dacă nu are corp material, ca noi. Fiind peste tot, e duh, spirit. Găsind soluții de la probleme simple pentru care Îl rugăm, la probleme majore, deducem că e atotînțelept. Ordinea, frumusețea, lumina din Univers dau mărturie despre Ființa inteligentă care Ea Însăși este frumoasă, ordonată și Lumină. Dumnezeu e Matematicianul, Fizicianul, Chimistul, Biologul, Astronomul și lista continuă cu toate însușirile pozitive pe care le poate avea o ființă personală, însă, la El acestea sunt la modul absolut.

Dar, pe lângă toate acestea, întrebându ne de ce am fost aduși la existență într un cadru atât de minunat și misterios, care așteaptă să fie descifrat de noi, de ce suntem atât de influenți în acest cadru, de ce suntem îngăduiți să ființăm, chiar și când facem și ne facem mult rău, de ce putem gusta din trăiri atât de frumoase precum prietenia, altruismul și, mai ales, iubirea, putem înțelege că Dumnezeu Însuși este Iubire (I Ioan 4,8). Iar descoperirile științifice, cu sau fără voia oamenilor de știință, dau și ele indirect mărturie despre toate acestea.

BIBLIOGRAFIE

I.Publicații

1. Biblia sau Sfânta Scriptură (1991), Editura Instututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti

2. Bute, Ioan (2014), Știință și credință mărturii ale savanților, Editura Corgal Press, Bacău

3. Constantin Dulcan, Dumitru (2019), Creierul și mintea Universului, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca

4. Constantin Dulcan, Dumitru (2009), Inteligența materiei, Editura Eikon, Cluj Napoca

5. Firca, Pr. Iova (1998), Cosmogonia biblică și teoriile științifice, Editura Anastasia, București

6. Guitton, Jean; Bogdanov, Grichka; Bogdanov, Igor (1992), Dumnezeu și știința, Editura Harisma, București

7. Lossky, Vladimir (1998), După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas, București

8. Mironescu, Alexandru (1992), Certitudine și adevăr, Editura Harisma, București

9. Nellas, Panayotis (1994), Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu 10. Sf. Maxim Mărturusitorul (2000), Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, Editura Instututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 11. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru (1996), Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Instututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 12. Vlăducă, Ion (2002), Mic dicționar de apologetică ortodoxă, Editura Bizantină, București

II.Materiale de pe internet:

1. Misterul apei: https://www.youtube.com/watch?v=e7uypR7RUoQ

2. Descifrând misterul vieții Design inteligent: https://www.youtube.com/watch?v=yfTAcRtSgmk

3. Surse imagini:

Imagine 1: https://manastireasuruceni.md/sfaturi duhovnicesti/sf simeon noul teolog/pentru a l alunga pe diavol si a ne izbavi de robia lui trebuie sa l iubim din tot sufletul pe hristos.html Imagine 2: https://mindcraftstories.ro/stiinta/anatomia fulgilor de zapada sunt cu adevarat unici/

Imagine 3: https://ro.wikipedia.org/wiki/Flagel

Imagine 4: https://revistabranche.ro/polenul beneficii si proprietati/

Imagine 5: https://ellyadriana.wordpress.com/insecte si paianjeni/albina de miere/

Imagine 6: https://hmn.wiki/ro/Anemophily#wiki 1

Imagine 7: https://www.viata medicala.ro/na/raspandirea in romania a plantelor anemofile cu potential alergenic 5124

Antologia

INTERNET OF THINGS IoT

Prof. Bogos Culiţa Nicoleta, Liceul Teoretic “Coriolan Brediceanu” Loc. Lugoj, Jud. Timiş, România

Internetul Lucrurilor IoT (Internet of Things), tehnologia care va influenţa totul, de la industrie la vieţi personale, reprezintă un domeniu vast, o realitate ce se extinde în toate activitățile noastre cotidiene și are un mare potențial de a îmbunătăți viața oamenilor, este unul din acei termeni care au devenit foarte familiari în ultimii ani în lumea tehnologiei și în mediile de afaceri.

Așa cum a spus pionierul tehnologiei, Kevin Ashton, “IoT integrează interconexiunea culturii umane „lucrurile” noastre cu interconectarea sistemului nostru informatic digital „Internetul”. “Internetul lucrurilor are potenţialul de a schimba lumea, la fel cum a făcut şi Internetul. Poate chiar mai mult”.

IoT face referire la transformarea Internetului dintr o rețea gigantică de PC uri într o rețea de dimensiuni și mai mari, care este conectată la toate dispozitivele din jurul nostru, altfel spus este un sistem de dispozitive interconectate capabile să facă schimb de informații între ele fără a fi neapărat nevoie de intervenție umană. Un sistem IoT poate fi compus din senzori, computere sau alte tehnologii ce preiau informațiile primite, le transmit prin intemediul unei rețele și le analizează pentru a lua decizii.

În cei mai simpli termeni, Internetul lucrurilor (IoT) este modul în care descriem universul conectat digital al dispozitivelor fizice de zi cu zi. Aceste dispozitive sunt încorporate cu conectivitate la marea reţea gobală Internet, senzori și alt hardware care permit comunicarea și controlul prin web. Aceste dispozitive variază de la obiecte obișnuite: frigidere, maşini de spălat, termostate pentru a păstra o locuinţă caldă sau rece, monitoare pentru bebeluşi, ceasuri, telefoane mobile, automobile, sisteme de securitate, asistenţi vocali, POS, până la unelte industriale sofisticate. Dispozitivele fac cea mai mare parte a muncii, fără intervenția umană, deși oamenii pot interacționa cu dispozitivele de exemplu, pentru a le configura, a le oferi instrucțiuni sau a accesa datele. Acum, că putem conecta obiecte de zi cu zi la internet prin intermediul dispozitivelor încorporate, este posibilă comunicarea fără întreruperi între oameni, procese și lucruri.

Câteva exemple simple: utilizarea computerului sau a telefonului mobil, acestea fiind dispozitive conectate în permanență la internet. Însă IoT nu presupune doar atât. Panourile solare, aparatura medicală ori senzorii de parcare de pe mașini, toate fac uz de această tehnologie pentru a ne veni în ajutor în viața de zi cu zi. Actualmente, putem remarca utilizarea IoT în cazul caselor inteligente (smart home), care deseori sunt dotate cu senzori de lumină, temperatură ș.a.. Pentru a menține intensitatea luminoasă, o temperatura ambientală adecvată ori umiditatea la un nivel anume, senzorii, odată ce descoperă, de exemplu, scăderea temperaturii, transmit un semnal spre dispozitivul de control al temperaturii, prin rețea, în scopul de a o crește până la nivelul setat înainte, fără a fi necesară intervenția omului.

Am putea folosi o alarmă inteligentă în viitorul apropiat care, atunci când sună dimineața, să trimită aparatului de cafea un semnal și astfel, atunci când ne dăm jos din pat, cafeaua să fie gata Cum ar fi dacă am avea o mașină care să calculeze rapid traseul cel mai bun spre locul de muncă, iar dacă vremea este nefavorabilă sau traficul aglomerat, să le transmită automat colegilor de serviciu că vom întârzia? Sunt nelimitate posibilitățile de utilizare a IoT, „totul ține de creativitatea noastră și cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a ne ușura viața (https://www.universfarmaceutic.ro/orizonturi/internet of things iot tehnologia viitorului)” .

Deoarece se așteaptă ca domeniul IoT să crească semnificativ în următorii ani, e necesar să pregătim tinerele generații pentru aceste schimbări învățându-le aspecte corelate cu IoT, asigurându le abilitățile care să i ajute să înțeleagă aceste schimbări și să le facă față cu bucurie și entuziasm

În acest moment, elevii și profesorii acționează și trăiesc în așa numitul ,,al treilea val al dezvoltării internetului”. Acum, mai mult ca niciodată, internetul face parte din viețile noastre: la şcoală, acasă, la serviciu, la cumpărături, în vacanţă.

De obicei, noi, profesorii, suntem mai mult sau mai puțin interesați de extinderea IoT în predare, în special în subiecte profesionale, deși IoT este considerată o inovație atât în plan profesional, cât și în mediul educațional. Da, este obligatoriu să fim la curent: IoT ca în abordarea educațională răspunde nevoii actuale de a respecta ritmul de învățare al elevilor, profesorul devenind atât un furnizor, cât și un facilitator de cunoștințe și competențe.

Este necesar să oferim tinerilor posibilitatea de a și atinge prin educație întregul potențial, să stimulăm creativitatea și inovarea la toate nivelurile educaționale și de formare astfel încât să dobândească competențe transversale și de a garanta buna funcționare a triunghiului cunoașterii (educație cercetare inovare).

Ţinând cont de faptul că economia productivă se bazează pe introducerea noilor tehnologii, indiferent de nivel, necesitatea dezvoltării la elevi a competențelor transversale, îmbinând cunoștințele și abilitățile de utilizare a noilor tehnologii, sunt resimțite și revendicate, atât de mediul economic, cât și de mediul educațional. Elevii au acces la cunoștințe, dar se dovedesc a fi limitați la teorii și practici neactuale. Uniunea Europeană este conștientă de nevoia de tehnologizare a economiei, pe de o parte, și nevoia ca actualii elevi să dobândească abilități specifice care să le permită soluționarea cu succes a unor astfel de economii tehnologizate. Nu este suficient ca elevii să beneficieze de anumite tehnologii digitale, trebuie să treacă la nivelul următor și să utilizeze eficient o astfel de tehnologie, pregătindu i profesional. Profesorii sunt

cele mai importante persoane pentru a face schimbarea în domeniul educaţiei şi pentru viitoarea angajare a elevilor.

IoT, ca inovație în afaceri, asigură succesul acestora în termeni definiți de economia globală. IoT în afaceri reprezintă „noua revoluție industrială”, așa că dacă dorim ca elevii să aibă un răspuns adecvat la provocările viitoare, școala trebuie să le ofere acces la instrumentele specifice acestei revoluții. Internetul lucrurilor (IoT) ar trebui să reprezinte următoarea inovare economică și socială majoră, după revoluția conectivității online, adică legarea tuturor și a tot la internet.

Internetul nu mai este o opțiune, este o nevoie. Internetul Lucrurilor ne va reinventa viața, educația, industriile etc. (IoT) va permite intrarea într o nouă eră economică pentru întregul glob. Desigur, odată cu dezvoltarea acestei tehnologii, se pun probleme legate de securitate și protecția datelor, dar se lucrează în mod constant pentru ca aceste probleme să rămână minime și pentru a asigura calitatea serviciilor oferite. Oamenii au înţeles că orice conexiune la internet funcționează în ambele sensuri și orice produs conectat poate trimite date la fel de ușor cum le poate primi şi sunt conștienți de faptul că acest gen de produse îi pot monitoriza și pot transmite către un server central datele colectate.

Internetul lucrurilor este un subiect ce suscită discuții și întrebări pe plan teologic, sociologic, legat de relațiile dintre oameni, care vor fi intermediate de roboți și din ce în ce mai puțin nemijlocite, dar și de libertatea omului și de intimitatea sa. Unii consideră că, cu cât este mai conectat cineva la internet în din ce în ce mai multe aspecte din viața sa, cu atât mai mult viața lui personală va fi expusă. Pe unii nu îi deranjează acest lucru, pe alții, da, iar aceasta nu pentru că ar avea ceva de ascuns, ci pentru că țin la intimitatea lor. Referitor la libertate, sunt oameni care consideră că prin tehnologizare excesivă, depinzând din ce în ce mai mult de mașinării, își limitează libertatea. În creștinism, se mai atrage atenția asupra unui aspect care, odată conștientizat, ar putea fi evitat, apelând la echilibru în plan spiritual. El se referă la acea atitudine a omului față de internet și de tehnologie, în care acestea ajung să fie atât de admirate, încât sunt idolatrizate, iar relația cu Dumnzezeu este uitată sau scoasă din ecuație. Creștinismul recomandă omului utilizarea tehnologiei, nu ca sclav al ei, ci ca stăpân, fiind permanent atent la modul în care se raportează la aceasta.

la nivel personal, cât și la nivel profesional ne vom vedea legați de această rețea a dispozitivelor, care va deveni astfel, nu doar o parte a viitorului nostru, ci chiar viitorul nostru.

BIBLIOGRAFIE

CUNOAȘTEREA CARE DUCE LA VIAȚA VEȘNICĂ

Bulgărescu Florinela Jenica Clubul Sportiv Școlar

Loc. Lugoj, Jud. Timiș, România

Când se întâmplă dezastre care produc daune grave și victime, multă lume nu reușește să înțeleagă de ce se întâmplă lucruri așa de teribile. Alții sunt indignați de cruditatea criminalității și violenței. Poate și voi v ați întrebat "de ce Dumnezeu permite suferințele?" Negăsind un răspuns satisfăcător la această întrebare, mulți și au pierdut credința in Dumnezeu, crezând ca El nu se interesează de umanitate. Alții, care acceptă suferințele ca pe un lucru inevitabil, sunt necăjiți și dau vina pe Dumnezeu pentru orice lucru rău ce se întâmplă în societate.

Daca ați avut asemenea trăiri, probabil va interesează ce zice Biblia în legătură cu acest aspect. Biblia ne asigură că suferințele ce le vedem în jurul nostru nu sunt cauzate de Dumnezeu, chiar daca s au făcut multe lucruri teribile în numele lui Dumnezeu sau Isus, nimic din Biblie nu arata ca ar fi de acord cu lucrurile acestea. Dumnezeu nu are nicio legătură cu cel care susține ca este servitorul Său dar minte, omoară, răpește sau face alte lucruri care provoacă suferințe. Biblia spune că ”mult milostiv este Domnul și îndurător” (Iacov 5:11), ”sunt Domnul care iubesc dreptatea și urăsc răpirile nedrepte” (Isaia 61:8), El nu este răzbunător, are compasiune și face ceea ce face de când a dat viață pe pământ. Totodată, tradiția și interpretările greșite au denaturat învățătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării sale și la principiile pe baza cărora El tratează păcatul.

Este imposibilă explicarea originii păcatului și să găsim un motiv pentru existența lui. El nu a fost în niciun fel răspunzător de apariția păcatului; răzvrătirea nu a luat naștere în urma unei retrageri arbitrare a harului divin sau a vreunui defect al guvernării lui Dumnezeu. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existență nu se poate găsi niciun motiv; este manifestarea unui principiu aflat în conflict cu legea iubirii, care este baza guvernării divine.

Suntem toți obișnuiți să vedem și să simțim durere și suferință, așa ca este foarte dificil să ne imaginăm un timp în care nu exista suferință, dar așa era situația la începutul umanității. Oamenii trăiau fericiți, lipsiți de oboseală, de durere, de bătrânețe, în pace și bucurie. Iubirea față de Dumnezeu era supremă, dragostea față de semeni era imparțială. Hristos, Singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veșnic în natură, caracter și scop.

„Legea iubirii fiind baza guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor create depindea de aderarea lor la aceste principii ale neprihănirii. Dumnezeu nu dorește o ascultare din constrângere ci le acordă tuturor libertatea de voință, ca să L slujească de bunăvoie (https://www.almeea.ro/originea pacatului si raului in lume partea 1 lucifer inainte de cadere/).”

Biblia ne informează că Dumnezeu a pus primul cuplu uman Adam și Eva într un paradis numit grădina Edenului și le a zis: ”creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și l supuneți” (Facerea 1:28). Primii noștri părinți erau perfecți, puteau vedea întregul pământ

devenind un paradis locuit de o familie umană perfectă, care ar fi trăit pentru totdeauna în pace și seninătate. Acesta era scopul lui Dumnezeu în crearea pământului și a omenirii (Isaia 45:18)

Dar a existat cineva care a ales să distrugă această libertate. Păcatul a avut originea în cel care, după Hristos, fusese onorat de Dumnezeu în cea mai mare măsură. Lucifer, înainte de cădere a fost primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt și nepătat. Il găsim în literatura de specialitate sub mai multe denumiri, Diavol, Satana, iar Biblia ne spune ca este o persoană reală, nu doar ”răul” care este în sufletul cuiva. Ce l împinse pe acest prinț al îngerilor să se răscoale împotriva lui Dumnezeu ? lăcomia ! El lăcomi cu poftă la adorarea pe care Dumnezeu o primea de la ființele umane și această dorință nu a înlăturat o, ci a cultivat o, până când a fertilă și dădu origine păcatului. Totodată, a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea privilegiul s o exercite. Dar acest înger a îngăduit ca invidia față de Hristos sa l stăpânească; mândria i-a alimentat dorința de supremație, el aspira la egalitate cu Dumnezeu. Apoi a reușit să fie venerat de ființele umane. Când păcatul a început să existe, era așa de profund în genele descendenților că dădea naștere la urmași imperfecți. Din momentul în care Adam și Eva au conceput copiii lor după ce au păcătuit, copiii lor au moștenit păcatul și moartea (Romani 5:12). Satana încearcă sa ne facă să păcătuim și e foarte greu să nu cădem în păcat deoarece tendința noastră înnăscută spre păcat e foarte puternică.

În această lume, să ai o existență pură nu este ușor. Cel rău încearcă să profite de tendințele noastre spre păcat și ne împinge spre comportamente orgolioase, lacome, pline de ură și prejudicii.

Hristos îl îndeamnă și îl ajută pe om să se opună ispitelor. Fără acest har transformator și fără această putere înnoitoare, omul ar rămâne un slujitor totdeauna dispus să îndeplinească voia celui rău.

Capodopera înșelăciunii celui rău este sa i facă pe oameni să emită continuu diverse ipoteze cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu nu le a revelat. El a fost nemulțumit de faptul că nu i fuseseră dezvăluite toate tainele planurilor lui Dumnezeu, iar acum el caută să le insufle oamenilor același spirit și sa i facă și pe ei să neglijeze poruncile directe ale lui Dumnezeu.

Ori de câte ori pornim în studiul scripturii fără un spirit de rugăciune, cele mai clare pasaje vor fi greșit interpretate; cuvântul lui Dumnezeu este clar pentru toți ei care l studiază cu rugăciune.

Când diavolul reușește să înlocuiască Biblia cu speculații omenești, Legea lui Dumnezeu este dată la o parte.

Dumnezeu a îngăduit ca prin descoperirile științei asupra lumii să se reverse un potop de lumină, însă și cele mai strălucite minți, dacă nu sunt ghidate de Cuvântul lui Dumnezeu, se rătăcesc în încercarea de a cerceta relațiile dintre știință și revelație. Cunoașterea umană este parțială și imperfectă, de aceea mulți oameni de știință nu și pot armoniza concepțiile științifice cu declarațiile Scripturii. Mulți acceptă simple teorii ca fapte științifice și consideră că trebuie să testeze Cuvântul lui Dumnezeu prin teoriile ”științei de nedrept numite astfel”. Pentru ca nu L pot explica pe Creator și lucrările Sale prin legi naturale, ei consideră că istoria biblică nu este veridică. Cei care se îndoiesc de autenticitatea Vechiului și Noului Testament fac de multe ori un pas mai departe și se îndoiesc și de existența lui Dumnezeu. Renunțând la ancora lor, plutesc în derivă în jurul stâncilor necredinței.

Doctrinele eronate care sunt răspândite in bisericile creștine înlătură pietrele de hotar fixate de Cuvântul lui Dumnezeu. Puțini se opresc doar la respingerea unui singur adevăr. Majoritatea continuă să renunțe la principiile adevărului, unul după altul, până când devin niște necredincioși.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia

2. White, Ellen Destinul planetei, Ed. Viață și sănătate, București 2011

3. *** La conoscenza che conduce alla vita eterna, Roma, 1996

4. https://www.almeea.ro/originea pacatului si raului in lume partea 1 lucifer inainte de cadere/

INTERFERENȚE ȘTIINȚIFICE ÎN CREȘTINISM

Prof. Bumba Nicoleta Colegiul Național „Ioan Slavici” Loc. Satu Mare, Jud. Satu Mare, România

Într un context international dificil, într o societate ce tinde a și dilua valorile morale și a și pierde progresiv standardele unei conviețuiri interumane armonioase, într un secol al vitezei, al solicitărilor multiple și al provocărilor intelectuale specifice acestui început de mileniu, simpozionul euroregional „Creștinismul și știința în dialog” este mai mult decât necesar, este vital. Conjunctura internațională politico militară tot mai tensionată, generalizarea conflictelor dintre națiuni, modificările proprietăților mediului și acutizarea secvențelor fenomenologice naturale extreme, instabilitatea relațiilor sociale pot avea cauze de natură spirituală care, în aparență, nu au o conexiune directă.

Am putea oare să ne imaginăm umanitatea ca fiind condusă strict prin valori morale, în care fiecarei ființe i se acordă dreptul la o existență protejată, la libertatea de gândire și de exprimare, în care mediul înconjurător rămâne natural și favorabil vieții, în care toate interesele naționale sau individuale ale cetățenilor își aduc aportul spre propagarea binelui comun, având ca fundament principii bazate pe iubirea altruistă, repect profund și generozitate reciprocă?

Cu siguranță, fiecare pământean percepe acum viața dintr o perspectivă nu tocmai optimistă. O situație internațională instabilă, dominată militar printr o succesiune de constrângeri sociale și restrângeri ale libertăților îndividuale, generează suferințe enorme, migrații ale unor segmente de populație în spații inproprii standardelor lor existențiale, culturale și religioase, pe care și le au constituit în timp, imposibilitatea de a și ordona și planifica activitățile profesionale, casnice, recreative sau de orice altă natură. Componenta controversată a mecanismului medico sanitar global, în contextul pandemiei, continuă să producă multă panică, frică și incertitudine în rândul oamenilor și scindarea societății, mai mult ca oricând, în categorii cu opinii și atitudini divergente. Dezvoltarea fulminantă a tehnologiei, folosirea acesteia uneori fără discernământ și fără limite, implementarea unor strategii de monitorizare socială abuzivă, de digitalizare educațională, instituțională sau privată, afectează relațiile dintre oameni, devenind tot mai superficiale, mai distante și mereu intermediate de un mediu virtual. O lume cu indivizi tot mai însingurați, mai apatici și mai comozi. Citadele se extind în imense aglomerări urbane, ziduri cresc până la nori acoperind cerul, orizonturi se restrâng la dimensiuni de smartphone. Baia de unde electromagnetice ne face ades letargici și lipsiți de interes. Alimentația încărcată chimic, modificată genetic și „îmbunătățită” nanotehnologic ne transformă în structuri masive, dar fără vitalitate, vulnerabili la boli și cu un psihic docil și lipsit de interes.

Sunt nenumărate aspecte ale traiului cotidian pe care le considerăm deja indispensabile, dar care nu ne fac mai fericiți. Obosim, muncim, ne implicăm în zeci de proiecte, activități și planuri, dar parcă viața i tot mai grea. Sau poate ceva esențial lipsește. Ne lipsește poate o clipă de tăcere în tumultul agitat al zilei, un suspin al inimii în amurgul delicat al serii. Poate avem nevoie de un umăr pe care să ne destăinuim, atunci când dăm numai de urechi surde, de certitudinea unui scut invizibil care ne păzește de tot răul. Poate căutăm răspuns la toate întrebările, ori o soluție la toate problemele noastre. Această luptă și căutare continuă e inerentă speciei umane. Capacitatea de a înfrunta provocările, de a depăși obstacolele, de a aspira la idealuri înalte de progres și cunoaștere, entuziasmul demersului spre desăvârșire și satisfacția obținerii rezultatelor așteptărilor pe care le are fiecare de la sine, dau sens existenței noastre. Există uneori o singură problemă: tendința de a ne baza numai pe „propriile baterii”, de a scăpa din vedere esența tuturor lucrurilor și a

ființelor, de a omite Sursa întregii manifestări și de a ne raporta, de a ne branșa la Aceasta. Dumnezeu, prin suflarea Sa de Viață, prin Cuvântul Său primordial naște, pătrunde și susține întreg Universul. Cum am putea atunci să L ignorăm, să L negăm sau să ne sustragem influenței Sale? Unde ne am putea ascunde de privirea Sa atotcuprinzătoare? Prin milioane de legături invizibile suntem legați definitiv de Ființa Sa Supremă, iar prin El, și noi, unii de alții. Cum am putea crede atunci că orice gest, cuvânt sau faptă Îi e străină, ori că nu are consecințe asupra întregului ecosistem? Această cauzalitate intrinsecă și deterministă, această dependență universală și totuși liberă de tot și de El, ne face să înțelegem că există o necesitate, o cauzalitate, o explicație la tot ceea ce s a întâmplat în istoria umanității. Așadar, singura cauză majoră, concretizată prin toată situația nefastă a zilelor noastre, o regăsim în atitudinea arogantă și egocentrică a omului în raport cu Dumnezeu, de a se rupe inconștient sau conștient de Cel ce l a adus la ființă, i a dăruit tot ceea ce poate percepe, spre folosul și desfătarea lui. În consecință, o simplă schimbare de atitudine poate transforma tot răul în bine, toate problemele și ar găsi rezolvarea în cel mai eficient mod, toată suferința s ar sfârși, fie prin faptul că nu am mai avea parte de ea, fie prin conștientizarea necesității ei, în unele cazuri. Dumnezeu reprezintă plenitudinea Vieții, atunci cum ar putea să ne doboare boala și cum ar putea să ne învingă moartea? Dumnezeu e desăvârșirea cunoașterii, de ce atunci am căuta învățătura în altă parte? Dumnezeu e potențialul infinit al oricărui proces sau suport existențial, de ce atunci ne străduim mereu să nu pierdem ceva, acumulând în neștire? În Dumnezeu am găsi toate resursele, răspuns la toate frământările noastre, am găsi pacea și seninătatea unei vieți fericite, am găsi vindecare și am trăi veșnic. Cine ar putea gândi atât de limitat încât să creadă că Cel ce ține întreg Universul în degetul Său mic, nu are răspuns sau rezolvare la toate solicitările noastre, indiferent de natura sau amploarea lor? Școala vieții, școala adevărată ar fi școala lui Dumnezeu. Și între atâtea școli am alege școala cu cele mai înalte performanțe, cu cele mai frumoase și mai multe rezultate. Numărul enorm și valoarea sfinților ortodocși, fac din ortodoxie singura scară ale cărei trepte sfârșesc în cer. Bazele ideologiei transumaniste s au pus încă în secolul trecut, însă evoluția incredibilă a tehnologiei și creșterea exponențială a cantității de informație, dezvoltarea inteligenței artificiale în timp record, a generat o schimbare de paradigmă, un salt psihologic, dar și o scindare de conștiință. "Azi omenirea orbecăie penibil în întunecimea sentimentelor şi în ruina vieţii, de unde fost alungată speranţa şi umanitatea. Căutând să devină supraoameni, discipolii antihristului au devenit bestii distrugătoare de civilizaţie şi de cultură. În această gravă situaţie este timpul să se întrebe fiecare conştiinţă rămasă încă pură: Încotro? Şi răspunsul nu i greu de dat: Înapoi la Morala Creştină!"

Doctor Grigore T. Popa (1892 1948)

Ființa umană învață mereu, asimilează un anumit gen de cunoaștere pur intelectuală, se adaptează gradual la o nouă lume smart, negăsind însă răgazul necesar spre contemplație, rugăciune și raportarea la balanța valorilor păstrate și transmise din neam în neam. Majoritatea oamenilor fac ce li se spune sau, duși de valul schimbărilor, fac ce fac toți ceilalți, fără a și pune prea multe întrebări existențiale, despre lume, viață, Dumnezeu, despre etica și consecințele pe termen lung ale diferitelor decizii și acțiuni. „Vremurile în care trăim s-au înăsprit mult din punct de vedere al sufletului omenesc. (…) calităţile morale au scăzut până la o treaptă vecină cu aceea a sălbăticiei. (…) Oamenii şi-au omorât sufletul şi se cred semizei. Dar până la urmă ei vor înţelege că sunt totuşi făpturi slabe, menite pieirii, care nu pot atinge veşnicia decât prin spirit, prin sufletul înălţat la Dumnezeu.„ Dr. Grigore Popa Trebuie să fim adulți competenți și să educăm copii responsabili. Competența nu înseamnă numai inteligență, ci mai degrabă e sinonimă cu înțelepciunea, cu discernământul, a fi omul potrivit la locul potrivit. Responsabilitatea nu se rezumă doar la a nu face rău, ci de a susține adevărul, a cultiva binele, de a fi capabil să anticipezi și să anulezi neajunsul, suferința care nu s a manifestat încă.

Familia, Biserica și Școala au rolul ancestral de a forma caractere, de a cultiva potențiale ce stau latent în mințile și n brațele tinerilor, de a conduce suflete spre împlinirea menirii și desăvârșirea vieții. Învățarea nu implică numai un cumul de informații, așa precum nici credința nu înseamnă doar acceptarea tâmpă a unor cerințe bisericești. Acestea trebuie înțelese. Școala înalță mintea și perfectează abilități, în timp de credința înnobilează sufletul și l conduce spre desăvârșire. Ignoranța este oare un păcat, iar inteligența poate fi o virtute ce condiționează mântuirea? La o primă analiză am spune că nu. Poate nu este o condiție absolut necesară și suficientă, dar probabil exprimă cel mai bine drama umanității care se învârte în jurul acestei idei: de a nu înțelege în profunzime esența vieții în Hristos, de a face milioane de lucruri excluzând aspectul duhovnicesc din munca și găndirea noastră, de a ne delimita de Dumnezeu îngrădind astfel toată binecuvântarea, harul și energia ce s ar revărsa din abundență spre noi, dacă i am permite. Practic, mai tot timpul suntem ca Marta, care, cu cele mai bune intenții, făcea eforturi mari spre încântarea Mântuitorului, dar afară de El și ... în zadar. „Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şia ales, care nu se va lua de la ea.” Luca 10,41 42 Ateismul e un neajuns capital, întrucât e un păcat împotriva evidenței Prezenței și Lucrării lui Dumnezeu. „Dar înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei.” Matei 11,19 E un defect de minimă logică și o amputare a unor mecanisme psihice elementare, incapabile de a face conexiuni în sistem. Hristos a coborât în lume, a făcut lanțuri întregi de minuni în public, fapte și evenimente extraordinare, suprafirești s au petrecut prin El, mii și mii de ochi confirmând cele văzute. Minuni înainte, la Înviere și după Înviere. Minuni prin sfinți, în biserici și-n natură. Minuni atunci și acum. „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le a făcut păcat nu ar avea; ” Ioan 15,24 Și totuși alegem mai mereu să L negăm, să închidem ochii, să nu vrem să vedem Adevărul. În fine, nu poți ajunge într o Împărăție pe care nu ți ai dorit o niciodată. Ori, școala lui Hristos e plină de teste care ne vor permite sau nu accesul prin Poarta de la curtea Împăratului. Răspunsul nostru sunt intențiile și alegerile noastre, atitudinile și faptele noastre zilnice.

Paradoxul contemporan provine din contradicția dintre statutul academic de specialist în varii domenii, certificat de premii și acreditări internaționale, al unor cercetători ce se declară atei, dar care se poticnesc în fața unor întrebări simple la care pot răspunde mici copii. „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.” Matei 11,25 Părintele, preotul și dascălul au un rol deosebit de important în dezvoltarea personalității tinerilor, urmărind să stabilească o relație caracterizată de iubire, respect, căldură sufletească, oferind mereu sprijin afectiv, moral și duhovnicesc pentru ca aceștia să devină adulți capabili de a lua decizii înțelepte, de a fi profesioniști acolo unde vor alege să activeze, de a deveni adevărați mărturisitori ai Adevărului pentru generațiile care vin, de a păstra și duce mai departe, nestinsă, flacăra credinței. Nu L avem pe Iisus alături de noi în mod vizibil, dar știm că Preasfânta Sa Prezență ne călăuzește pașii pretutindeni și putem vedea Lucrările Sale în tot ceea ce ne înconjoară. E necesar doar să fim atenți pentru a observa intervenția Sa în viața personală și în tot ceea ce este în jurul nostru, iar apoi să dăruim această coerență dobândită prin experiența noastră duhovnicească celor mici, pentru ca și ei la rândul lor să poată face conexiuni, să aibă ochii formați spre a putea zări măreția creației, frumusețea și perfecțiunea ei. Fizica, biologia, chimia, matematica abordate interdisciplinar, din punct de vedere spiritual, aduc o înțelegere holistică a lumii, obținând o viziune de ansamblu, lărgită asupra materiei, fenomenelor sau chiar asupra Universului în general. Și ca să nu fim totuși chiar atât de generaliști, am putea trece în revistă câteva detalii concrete, ca o exemplificare a interferenței mai multor domenii.

Între fenomenele microscopice și cele macroscopice sunt analogii uluitoare, ca și când Dumnezeu folosește mereu aceleași tipare, reguli sau proporții.

Există câteva constante universale bine determinate, care dacă ar avea doar câteva zecimale modificate (nu neaparat primele după virgulă), Universul nu ar putea exista. La nivel atomic, există un echilibru electrostatic permanent, de neutralitate absolută a substanței, ceea ce conferă stabilitate și posibilitatea desfășurării normale a fenomenelor, respectiv desfășurarea netulburată de tot felul de câmpuri electromagnetice a vieții. Numărul de protoni pozitivi este egal cu numărul de electroni negativi, iar sarcinile lor sunt egale, cu toate că masele lor nu sunt egale. Paradoxal, atomul este neutru în ansamblu, deși conține sarcini electrice. Ne putem oare imagina ce s ar întâmpla dacă această neutralitate atomică nu ar fi? Tot spațiul ar fi o descărcare violentă de sarcini electrice, fugere luminoase pretutindeni? Veți spune că ionosfera din atmosfera superioară a Pământului conține ioni. Da, sunt excepții necesare. Domnul și Dumnezeul nostru s a gândit să și protejeze făpturile, filtrând radiația cosmică de fond, radiația gama și radiația solară ultravioletă și infraroșie în exces, prin ionosferă, permițând astfel să străbată atmosfera doar acel spectru radiativ favorabil existenței vieții.

Echilibrul de forțe, atât la sistemele microscopice, cât și la cele macroscopice, este prezent la toate structurile stabile. În atom, electronul e necesar a se învârti în jurul nucleului pozitiv, pentru ca forța centrifugă generată de mișcarea sa aproximativ circulară să compenseze forța de atracție electrostatică, în virtutea căreia, electronul ar trebui să „cadă” pe nucleu. Ce s ar întâmpla atunci? Toată materia s ar îngrămădi într un spațiu foarte restrâns, de densitate enormă. Analog, dacă planetele nu s ar roti în jurul Soarelui pe traiectorii eliptice matematic definite, acestea ar cădea pe Soare sau s ar îndepărta definitiv de el. Dar, cum Doamne Doamne face desăvârșit toată lucrarea Sa, fiecare planetă a sistemului solar verifică fără abateri cele trei legi ale lui Kepler. Orice mică modificare a distanțelor electron nucleu sau planetă Soare, ar face imposibilă păstrarea sistemelor așa cum sunt din veșnicie, deci, nici viața pe Terra nu ar mai fi posibilă. Parafrazându l pe Johannes Kepler, matematician, fizician și astronom german (1571 1630), am spune că forța gravitațională e precum iubirea lui Dumnezeu care face să se miște Soarele și Luna. „Lumea naturii, lumea omului, lumea lui Dumnezeu toate trei corespund una cu alta.” J. Kepler În modelul cuantificat al atomului, postulatul I, formulat de Niels Bohr, se precizează că electronul în mișcarea sa orbitală nu absoarbe și nu emite energie, mișcăndu se la nesfârșit în jurul nucleului. Cine i dă această energie perpetuă? La un moment dat ar trebui să „obosească” și să se oprească, dar nu. Structura geometrică perfectă a fulgilor de nea, structurile ordonate, echidistante ale solidelor cristaline, potrivirea dimensională a tuturor măsurilor din lumea materială, aduc mărturie despre inteligența, desăvârșirea și eleganța Autorului lor. Forțele de tensiune superficială de la suprafața lichidelor întind pelicule fluide sprijinite pe un contur solid în forme geometrice regulate. De ce așa? Pentru că această economie de energie aduce cu sine structuri ordonate, echilibrate și estetice. Picăturile de lichid au formă sferică, ori nicio altă formă. De ce? Pentru că această formă corespunde unei energii minime a sistemului. E ca și cum am spune că Dumnezeu nu risipește în van niciun pic de energie. „Vedem cum Dumnezeu a abordat facerea lumii ca un arhitect omenesc, folosind ordinea și regulile, măsurând totul într-o astfel de manieră.” J Kepler Ochiul uman a fost creat în mod absolut surprinzător, astfel încât imaginea proiectată pe retina fotosensibilă să fie perfect clară, ca în cazul altor sisteme optice de refracție prin lentile. A pus Domnul în ochi sănătos o mică lentiluță cristalin, prin care este proiectată exact pe retină imaginea răsturnată, reală și mult micșorată, ca să încapă pe suprafața ei. Ei, și pentru ca noi să nu vedem lumea cu susul în jos, am primit și un creier care procesează, interpretează informația și îndreaptă imaginea, în acest caz transmisă lui prin nervul optic. "A fost ochiul făurit fără pricepere în optică, și urechea fără știința numerelor?" Sir Isaac Newton (1643 1727) fizician, matematician, teolog englez

Numărul de aur sau numărul lui Dumnezeu, φ =1,618…, pare a fi numărul preferat al lui Dumnezeu, regăsit în toată creația divină, atât la viețuitoare, inclusiv la om, cât și în cazul materiei inerte. (vezi pps, link 3) Forma fractală a sistemelor naturale, stările de echilibru, dinamica și evoluția sistemelor micro și macroscopice, ritmicitatea și periodicitatea fenomenologică, dualismul undă corpuscul, natura sunetului și a luminii, ale tuturor celorlalte unde mecanice sau electromagnetice, noile descoperiri ale fizicii cuantice, observațiile lumii microscopice și miile de dovezi empirice și observații astronomice, biologia sistemelor vii, etc, ne fac să înțelegem că, în spatele a tot ceea ce putem percepe și conștientiza, stă o Inteligență supremă, o Înțelepciune desăvârșită și, mai ales, o Dragoste nesfârșită, atribute absolute ale lui Dumnezeu cel Sfânt, omniprezent, omniscient și omnipotent.

Pentru a nu rămâne la nivel de teorii sterile și sfaturi de care suntem cu toții sătui, am ales această variantă mai complexă și mai edificatoare, de a realiza o serie de pps uri pentru elevi, care, îndrăznesc să spun, ar putea fi prezentate și la orele de științe, nu numai la cele de religie, drept extensii tematice sau în cadrul unor activități extracuriculare, atunci când vrem cu adevărat să i apropiem pe micuți de Cele Sfinte, de această dată prin logică, raționament, observație, intuiție și multiple conexiuni. Așadar, vă invit să vizionați prin descărcare pe calculator prezentările power point, deoarece o imagine spune mai mult decât 1000 de cuvinte, muzica te transpune în stare, iar textul sugerează aspectele spirituale ce transpar dintr o multitudine de elemente științifice. Precizez că majoritatea imaginilor și suportul muzical au fost preluate de pe internet în scop educativ, în spațiul restrâns al propriei școli, pentru a amplifica starea și pentru a exemplifica concret elementul specificat textual. neavând mereu timpul și mijloacele necesare pentru a realiza instantanee propii; redactarea și textul sunt integral realizate personal. Astfel atașez următoarele materiale prezentări power point personale:

„Extrapolarea în spațiul duhovnicesc ale celor mai importante concepte cu care operează fizica cuantică” https://drive.google.com/file/d/1K9fjmynmuewaUMwamdDJsy BC5LM5M_d/view?fbclid=IwAR3H2UiVjon8YcqKfCY7KWtDhTmHnN5_k2bLbGce_u5iQAohdwgO uXo5XJ0

„Transumanismul” https://drive.google.com/file/d/1t y4CQYlzIPbJnLlrYDAx6tMJnra bAs/view?fbclid=IwAR11j1fAAss8DN3g16Xkh_KbSTrRlcn GK0zoxcyg50BUMdykC8RW a19ss

„Matematica lui Dumnezeu sau numărul de aur”

https://drive.google.com/file/d/1LTTPxsArh8GQwqIkp8iYfhAJtp5otGe6/view?fbclid=IwAR1XEOX5f6 zRQ9IqZL98KPEOVHwOZF4cIV9TQ 97_wEqxlCXIvNE0sVhEDQ

„Primăvara”

https://drive.google.com/file/d/1_x786HT

UiIKUrdmlVjndI64MeK1ZFFv/view?fbclid=IwAR3kJLhqZ4XXV8cUsHVdgia7caG220iWsGestbYceB XkeQ2 KnIImmij7xg

Analogia sistem atomic sistem solar

Fenomene superficiale cu pelicule de lichid Imagini preluate de internet: https://ro.eferrit.com/cea mai importanta unitate de materie atomul/ https://www.referatele.com/referate/astronomie/online3/Sistemul solar Planete referatele com.php

https://www.google.com/search?q=fenomene%20superficiale%20in%20lichide&tbm=isch&tbs= rimg:CWXCzb4RI2_1DYeZxFbQR_1d37sgIMCgIIABAAOgQIABAA&hl=ro&sa=X&ved=0CBwQuII BahcKEwjw_8W81Lv3AhUAAAAAHQAAAAAQMQ&biw=1226&bih=568#imgrc=RDL5Hzvb1ANT 9M&imgdii=zorNBLrKclvKHM

https://www.google.com/search?q=fenomene%20superficiale%20in%20lichide&tbm=isch&tbs= rimg:CWXCzb4RI2_1DYeZxFbQR_1d37sgIMCgIIABAAOgQIABAA&hl=ro&sa=X&ved=0CBwQuII BahcKEwjw_8W81Lv3AhUAAAAAHQAAAAAQMQ&biw=1226&bih=568#imgrc=Cwei3SlAY3ji4M &imgdii=aWtkV9JRK r1hM

https://www.google.com/search?q=fenomene%20superficiale%20in%20lichide&tbm=isch&tbs= rimg:CWXCzb4RI2_1DYeZxFbQR_1d37sgIMCgIIABAAOgQIABAA&hl=ro&sa=X&ved=0CBwQuII BahcKEwjw_8W81Lv3AhUAAAAAHQAAAAAQMQ&biw=1226&bih=568#imgrc=ZGcsoSnufBMcO M

ORGANE DIN PUNCT DE VEDERE

Prof. Căliman Leon Demetrius, Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu”

Loc. Lugoj, Jud. Timiș, România

Prin termenul de transplant înțelegem în mod obișnuit înlocuirea sau amplasarea la un bolnav a unor țesuturi sau organe cum ar fi inima, plămânii, ficatul, rinichii, corneea, pielea etc, luate de la o altă persoană sănătoasă sau de la una aflată în moarte cerebrală. Așadar, prin transplant înțelegem îndepărtarea grefei, adică a unui organ sau țesut de la o persoană și implantarea acesteia la o alta; existănd astfel trei factori implicați: donatorul, primitorul și echipa de medici.

Subliniem mai jos căteva scurte opinii teologice privitoare la acestă temă cu privire la transplanturi, subiect care a dat naștere la diverse dileme etice și teologice, mai ales în spațiul bisericesc.

În primul rând, Biserica Ortodoxă nu refuză știința și nu intră în opoziție cu ea, cu condiția ca rezultatele cercetărilor ei să se dovedească a fi spre binele omului, iar știința să pună limite cercetării iraționale ce dăunează omului. De fapt, unul este țelul Bisericii și altul al științei. Știința nu va putea nicicând să înlocuiască Biserica și teologia acesteia. Transplanturile de organe ajută la prelungirea vieții omului și la creșterea vieții sale biologice. Biserica are dreptul de a nu accepta unele realizări științifice care intră în contradicție cu învățătura ei, tot astfel cum creștinul are libertatea de a nu se folosi de orice realizare a științei. În al doilea rând, antropologia ortodoxă potrivit tradiției patristice, vorbește despre faptul că sufletul care este rațional și inteligibil ca substanță esență lucrează cu inimă, considerată nu ca un vas care îl cuprinde, ci ca organ, iar energia lucrarea sufletului se află în creier și în tot trupul. Totodată, în tradiția patristică se arată clar că dincolo de energia lucarea rațională a sufletului există și energia lucrarea mentală noetică a sufletului. Când energia rațională nu funcționează, deoarece nu există organul specific, așa cum se întâmplă la embrion, la copilul mic, există însă energia noetică a sufletului care funcționeză ca și alte energii. Sfântul Ioan Damaschinul, definind sufletul, scrie: ,, Sufletul așadar este o substanță vie simplă, necorporală, nevăzută prin natura ei de ochii trupești, rațională și inteligibilă, fără formă, deși folosește trupul ca organ și îi dă acestuia viață și creștere și simțire și naștere, fără să aibă altă minte în locul său, ci numai pe a sa proprie, ca pe cea mai curată parte ( căci precum este ochiul pentru trup, așa este mintea pentru suflet ). Această concepție antropologică de factură creștin ortodoxă nu este acceptată astăzi în multe privințe de știința medicală, dar noi nu putem să o trecem cu vederea sau să orespingem cu ușurință.

În al treilea rând, Biserica abordează tema transplanturilor de organe într un mod pastoral. Din această perspectivă, atât donatorul, cât și beneficiarul și echipa de medici care realizează transplantul, sunt întâmpinați în mod pastoral. Se cercetează de ce și cum este oferit transplantul, de ce și cum îl primește beneficiarul și de ce și cum acționează echipa de medici.

Apoi, din perspectivă teologică se cercetează dacă organele sunt preluate de la donatori în viață sau moarte cerebrală pentru că un om care a suferit așa numita moarte cerebrală, nu este mort, conform teologiei ortodoxe. Așadar, când un om donează unul din organele pereche fără ca faptul acesta să contribuie la propria i moarte, lucrul acesta poate fi considerat drept altruism, jertfă, dragoste. Dar dacă donarea organelor implică moartea donatorului, aceasta creează o serioasă îngrijorare.

De asemenea, toată această problemă privitoare la transplanturi se pune în legătură cu întrebarea „Ce repezintă moartea cerebrală?” Se poate indentifica aceasta cu moartea biologică, când sufletul iese din trup? Din punct de vedere ortodox, câtă vreme funcționează inima, chiar

dacă aceasta este prin susținere mecanică a respirației, fiind prezente și alte funcții, înseamnă că încă se mai află viață în om și, prin urmare, există suflet. Același lucru se întâmplă și in cazul embrionului, în primele etape ale dezvoltării sale, când exsită viață și suflet, chiar dacă nu s a format încă și nu funcșionează creierul. Așa numita moarte cerebrală este un fenomen generat pe cale medicală, rezultat al asistării respiratorii. În altă ordine de idei, Biserica acceptă transplantul de organe a căror prelevare nu contribuie la moartea donatorului, iar pentru alte situații e necesară multă atenție și cercetare, având ca bază criteriile antropologice, teologice și patristice. Pentru transplantul de organe este nevoie de consimțământul liber și scris al donatorului, cât timp acesta este conștient, deoarece așa zisul consimțământ prezumat nu are perspectivă bioteologică.

Nu în ultimul rând, scopul mai profund al transplantului nu trebuie să fie simpla prelungire a vieții biologice, ci pocăința și tămăduirea omului, așa încât omul să se unească pe veci cu Hristos prin curățire, luminare și îndumnezeire. În afara acestei idei esențiale, orice fel de transplant are caracter utilitarist, antropocentric și nu contribuie la mântuire. Nu este de ajuns și corect, teologic vorbind, să se realizeze simpla prelungire a vieții pământești a unui om, ci depășirea morții prin participarea la taina Crucii și a Învierii lui Hristos. În cele ce urmează, vom mai expune câteva principii generale, legate de perspectiva creștin ortodoxă asupra transplantului de organe.

• Viata oricărei ființe umane, este un dar al lui Dumnezeu, e unica si irepetabila și trebuie înțeleasă ca viețuire a sufletului in trup. Suntem îndemnați în creștinism să purtăm de grija pentru amandoua, dar să acordăm maximă atenție sufletului și să ne angajăm în lupta pentru mantuirea lui

• Gestul de daruire benevolă a vietii pentru Dumnezeu ori pentru semenul nostru dezvăluie adevaratul sens al iubirii. De aceea, oferirea acesteia este mai dorita decat conservarea ei. Putem înțelege că eroismul, dar mai ales martiriul, se fundamenteaza pe aceste principii.

• Am primit fiecare dintre noi acest dar al vieții pentru a ajunge la sfințenie; de aceea, prin dorința de a ne crește „calitatea vieții” ar trebui sa urmărim sporirea sfinteniei, iar prelungirea vietii să ne fie spre lucrarea în continuare a mantuirii si pentru prezența noastră benefică în mijlocul semenilor.

• Teologia ortodoxă acordă mare importanță cinstirii trupului, nu doar in timpul viețuirii lui, ci și după moarte deoarece trupul semnifică o materie structurată de Dumnezeu în taina persoanei unice. Trupul poate fi „templul Duhului Sfant” ( I Corinteni 6, 9) si, sub o formă spiritualizată, va participa si la viata de dincolo de mormant.

• De aceea, moartea, ca despartire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerarii trupului ca un obiect, care sa poata fi folosit dupa bunul plac al unor terțe persoane. Concret, în rândurile următoare expunem câteva principii speciale.

• Orice transplant de organe umane ar trebui sa aibă la bază dragostea creștină a celui ce dăruiește și împlinirea ei în iubirea celui care primește. În această idee, transplantul ar trebui să se facă în urmatoarele conditii:

1. sa fie respectată demnitatea persoanelor implicate: a donatorului, a receptorului, dar și a medicului; 2. scopul acesteia să fie terapeutic; 3. să se facă în folosul aproapelui; 4. să existe respect pentru viața și pentru moartea persoanei umane; 5. să fie respectate drepturile omului, precum și dimensiunea duhovnicească a existenței umane, inclusiv din momentul conceperii acesteia; 6. transplantul să nu fie realizat din cauza unor oportunisme politice sau economice ori din cauza unor curiozitati medicale la modă, în lumea aceasta secularizată

• Donarea organelor să aibă la bază dragostea creștină față de aproapele și jertfelnicia; să nu fie obiectul unor tranzacții

• Prelevarea si transplantul de organe si de țesuturi să fie doar în scop terapeutic, numai în cazul în care se dovedește a fi unicul remediu viabil pentru prelungirea și îmbunătățirea vietii unui pacient (in cazul transplantului de piele, de exeplu, ori de ficat, de cornee ș.a.).

• Deoarece prelevarea de organe presupune consimțământul donatorului, este de neacceptat prelevarea de țesuturi de la un embrion pentru că, deși este ființă vie, acesta se află în incapacitatea de a și da acordul.

• E inadmisibilă provocarea voită a mutilării sau a decesului, prin prelevarea unor organe, chiar pentru scopul de a salva viața altcuiva.

• Trebuie ca transplantul să fie bine întemeiat: se va urmari scopul imediat si pe termen lung al acestuia, precum și acordarea unei calitati satisfacatoare vietii primitorului.

• Fiind o metodă exceptională de tratament, transplantul e justificat după ce s au epuizat toate celelalte forme și modalități de tratament. Făcându se din iubire și din respect față de om, transplantul va avea în vedere viața acestuia în toată complexitatea ei, nu doar viața care se trăiește la nivel strict biologic, ci și dimensiunea duhovnicească și veșnică a vieții umane

BIBLIOGRAFIE

1. Ierotheos Vlahos, Bioetică și Bioteologie, Editura Christiana, București 2013

2. Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Principii de Bioetică o abordare ortodoxă,Editura Christiana, București 2008

3. Pr. Dan Bădulescu, Conflict între ,,legile” științei și minunile credinței, Editura Agaton, Făgăraș 2008

4. Sf. Ioan Damaschin, Expunere exactă a credinței ortodoxe, Editura Pournaras, Tesalonic 1976

5. https://patriarhia.ro/transplantul de organe 1451.html

6. https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/11/01/adevarul despre transplantul de organe ii opinii teologice/

7. https://ortodoxiatinerilor.ro/credinta stiinta/bioetica/17309 atitudinea bisericii ortodoxe fa de transplantul de organe

GEOGRAFIE RELIGIOASĂ

Prof. Darvasi Diana

Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu“ Loc. Lugoj, Jud.Timiș, Romania

Religia, sistem de orientare religioasă cu ajutorul căruia omul realizează armonia spirituală și fizică cu universul, dorește să și explice existența într un mod semnificativ și să și alinieze viața în consecință. Pentru studiile religioase, religia este un fenomen exclusiv cultural (adică creat de om). Nu diferă sistematic de alte produse culturale precum tehnologia, literatura, muzica etc. Elementul de bază al sistemului de orientare religioasă este experiența prin care sacrul (supranaturalul) se dezvăluie în profan (pământesc) și intră în contact cu acesta.În schimb, ideologiile rămân în domeniul secular.

Pentru a caracteriza mai detaliat fenomenul cultural „religie” se pot distinge mai multe aspecte destul de asemănătoare cu caracteristicile ideologiilor: a) aspect ritual (slujbe, predici, rugăciuni, exerciții de yoga, meditații); b) aspect emoțional (experiențe de sentiment în rituri, învățături și mituri care mișcă credincioșii); c) aspect mitic (scrieri și povești tradiționale, de exemplu despre originea pământului și sfârșitul lumii sau despre sfinți și întemeietori de religii); d) aspect dogmatic (afirmații intelectuale dezvoltate din narațiunile mitice despre baza credinței); e) aspectul etic (valori, reguli și legi (ce trebuie și nu)); f) aspectul social (relevanța religiei în grup, în cadrul comunității sociale) și g) aspectul material (clădiri religioase, comori de artă și obiecte naturale (râuri, munți etc.)).

Geografia religiei, ca disciplină a studiilor religioase, este o subzonă a geografiei umane sau a geografiei sociale sau un domeniu interdisciplinar care poate fi privit ca undeva între geografie și studiile religioase.

Ca disciplină a studiilor religioase, geografia religiilor este din ce în ce mai preocupată de influențele spațiului, adică de influența factorilor geografici asupra religiilor și de răspândirea ideilor și grupurilor religioase. Opinia de astăzi este că influența spațiului nu afectează substanța ideilor religioase, ci provoacă anumite accidente. Disciplina care se ocupă de aceste întrebări se numește teoria formării religioase.

Ca subzonă a geografiei, geografia religioasă investighează în principal influențele religiilor și comunităților religioase asupra zonei geografice (teoria mediului). Religiile modelează spațiile, au efect asupra spațiului prin controlul anumitor modele de ordine spațială (cum ar fi obiectivele de amenajare a teritoriului) prin intermediul valorilor de bază socio culturale de top și valorilor instituționale derivate din acestea (drepturi și norme de bază), care influenţează diverse structuri spaţiale.

Aceste influențe presupun inițial relația religiei cu mediul natural, dar mai ales probleme precum răspândirea religiilor (răspândirea religioasă), precum și influența religiei asupra lăcașurilor de cult, așezărilor, călătoriilor cu motivație religioasă, economiei, populație, politică, conflicte de naționalitate etc. (influențe religioase).

Viziunea interdisciplinară a geografiei religioase, care se află între geografie și studiile religioase, se caracterizează prin înregistrarea influenței reciproce a religiei și a spațiului. Aceste relații nu sunt, de obicei, directe, iar cauzele și efectele lor nu sunt interdependente liniar, ci formează o rețea multifațetă și complexă de interacțiuni dinamice între religie și spațiu. Există astfel un proces dialectic între religie și spațiu (mediu natural, cultural și social). Nivelul social, nivelul corpului religios (grup religios) al grupului socio geografic ,se inserează între religie și nivelul indicator (mediu). Dacă se dorește să se examineze aceste relații reciproce dintre religie și mediu și procesul lor dialectic, nu poate exista juxtapunere de considerații de studii geografice

și religioase. Acest lucru necesită o direcție specială de cercetare interdisciplinară a geografiei religioase.

Această viziune dimensională a religiei este utilă nu numai în definirea și caracterizarea religiei, ci și în considerarea diferitelor științe și a subdomeniilor lor care se ocupă de fenomenul religiei. Aspectul social și aspectul material sunt deosebit de relevante pentru perspectiva cercetării geografiei religioase ca subzonă separată a geografiei, deoarece religia, cu modelele și structurile sale spațiale localizate, își găsește expresia spațială la nivelul indicatorului. Primele cinci aspecte mai abstracte trebuie incluse și în considerația geografică. Pentru că atitudinile mentale influențate religios, ideile despre mediu, cele mai înalte valori socio culturale și instrumentale derivate (drepturi de bază, norme) sunt elemente care se construiesc unul pe celălalt aici și corespund aspectelor abstracte ale religiei. Studiile religios geografice asupra influenței religiei și a mediului includ subdomenii de fizio și antropogeografie. Influența religiilor asupra mediului natural poate fi atribuită zonei fiziogeografico mediu ecologice în diverse privințe. Aspecte ale geografiei religioase din geografia politică se referă, printre altele, la influențarea comportamentului de vot, a mișcărilor comunități religioase libere, a conflictelor teritoriale și a războaielor religioase (conflicte religioase). În geografia populației, dezvoltarea populației poate fi examinată sub aspecte specifice religiei. În zona geografiei așezărilor sunt examinate lăcașurile de cult special create de grupuri religioase, precum și așezările rurale și urbane care au fost create după modele religioase. În geografia economică se examinează influența atitudinilor religioase asupra diferitelor forme de economie (agricultura, creșterea animalelor și pescuitul) și asupra dezvoltării economice. Se evidențiază etica economică semnificativă a celor mai importante. În analiza turismului religios, devine clară abordarea socio geografică a acestui subdomeniu al geografiei religioase interdisciplinare, în care sunt tratate formele organizatorice ale grupurilor în ceea ce privește numărul, mijloacele de transport utilizate, sezonalitatea și structura socială. În mass media religioasă, influența diferitelor comunități religioase se reflectă și în distribuția regională a producătorilor de programe TV (radio religios, televiziune religioasă).

Investigațiile privind influența religiei asupra mediului au fost până acum mai puțin variate și cuprinzătoare. Influența mediului natural asupra religiei, deși nu atinge esența religiei, nu poate fi trecută cu vederea. Politica, mass media și alți factori relevanți din punct de vedere spațial, cum ar fi turismul, pot influența comportamentul și atitudinile religioase.

Geografia religioasă se ocupă cu repartiția religiilor . Ea încearcă să înțeleagă de ce sunt religiile acolo unde sunt și cum și când au fost create. Geografia religiei studiază modul în care sunt influențate societățile, în spațiu, dimensiunea culturală observabilă a religiilor. În geografia religioasă se distinge religia universală și religia vernaculară. Religia universală este religia care încearcă să reunească întreaga lume și toate tipurile de oameni. Principalele așa numite religii universale sunt creștinismul, islamul și budismul. În ceea ce privește religia vernaculară sau etnică, aceasta reunește grupurile .

Experiența religioasă , credința în semnificații religioase transformă spațiile fizice în spații sacre. Aceste imaginații și percepții influențează modul în care acele spații sunt utilizate, semnificațiile personale și spirituale care se dezvoltă din utilizarea acelor spații sacre.

BIBLIOGRAFIE

https://alsina sa.com/ro/cristo y los apostoles/que es la geografia de la religion.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Geografia_religiei

https://www.spektrum.de/lexikon/geographie/religionsgeographie/6630

https://www.spektrum.de/lexikon/geographie/religion/6626

https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Geografia_religiei

RELIGIA ÎN DIMENSIUNEA VIRTUALĂ

Prof. Dejica Ramona Monica

Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu“ Loc Lugoj, Jud.Timiș, Romania

Dialogul dintre ştiință şi religie a existat dintotdeauna. Știința și religia urmăresc, în general, cunoașterea universului folosind metodologii diferite. Știința recunoaște rațiunea, empirismul și dovezile, în timp ce religiile recunosc revelația, credința și sacralitatea. De când există el, omul a fost fascinat de tot ce l înconjoară, şi a pus întrebări, a căutat răspunsuri, explicații. S a întrebat de ce este aşa ceea ce vede, ceea ce simte, dar şi ce sens are să fie astfel, care este scopul pentru care există cele văzute. Pe măsură ce a înțeles câte ceva, numărul întrebărilor sale a crescut, ele s au adâncit. În istorie, legătura dintre religie și știință a cunoscut diferite perioade Johannes Kepler, părintele astronomiei, Îl considera pe Dumnezeu „Creatorul plin de bunăvoinţă care a adus în fiinţă natura din nimic”. Tot el a spus: „Mare este Dumnezeu, Domnul nostru, mare este puterea Sa şi înţelepciunea Lui nu are sfârşit” și „văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu”. La rândul său, Isaac Newton spune: „Am convingerea fundamentală că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu scris de oameni insuflaţi de Dumnezeu. Studiez zilnic Biblia”, și completează: „Ateismul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd Pământul aflat la distanţa potrivită de Soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s a produs din întâmplare!”

Cunoașterea oferită de știință pe calea rațiunii, folosindu se de observație, experiment și deducție, răspunde curiozității omului de a afla cât mai mult despre lumea materială, supusă simțurilor. Dar rezultatele cercetării științifice ne sunt oferite într un mod fragmentat, în funcție de știința studiată De aici apare nevoia omului de a integra noțiunile oferite de diferite științe într o viziune de ansamblu asupra realității. Iar aceasta este împlinită prin reflectarea rațiunii umane asupra celor cunoscute, adică prin activitatea filosofică.

Creștinismul este vechi de mai bine de 2.000 de ani, dar, în pofida acestui lucru, a știut întotdeauna să se adapteze noilor tehnologii.

Încă de la inventarea presei de tipar, de către Johannes Gutenberg, în secolul al XV lea, bisericile creștine au utilizat tehnologia în scopul de a răspândi mai ușor materiale biblice și alte materiale religioase Iar în secolul XX, radioul și televizorul și-au făcut loc și în viețile creștinilor. A apărut muzica rock creștinească, precum și jocuri video pentru creștini.

Însă, se pare că cea mai răspândită religie este în plin proces de a îmbrățișa o altă tehnologie: realitatea virtuală (VR). De exemplu, un pastor pe nume DJ Soto folosește serviciul AltspaceVR în scopul de a ține predici virtuale, prin utilizarea seturilor Oculus Rift (potrivit Wired). Un alt exemplu este și Jesus VR, care în anul 2016 a prezentat o poveste în realitatea virtuală, despre răstignirea lui Iisus Hristos.

Realitatea aceasta virtuală introduce omul într un spațiu complet imaginat, un mediu artificial ce există doar în imagini, nu și în viața reală. Cu puțin timp în urmă, aceasta era cunoscută mai ales ca mijloc de construire a acțiunii în filme SF. Dar acum e o tehnologie din lumea reală din ce în ce mai consolidată, care are multiple aplicații, ce variază de la jocuri și divertisment la toate domeniile. Conceptul e, probabil, la fel de vechi ca fotografia, chiar dacă termenul „realitate virtuală” a fost creat mai recent. Stereoscoapele au fost utilizate, la scurt timp

după inventarea camerei, pentru a crea iluzia 3D folosind doar două imagini statice. Un alt moment important în istoria experiențelor VR a fost Sensorama, inventată în 1962 de Morton Heilig, care combina proiecții panoramice și vânt cu mirosuri artificiale, ce erau eliberate în anumite momente ale vizionării, spre a da un plus de autenticitate experienței (iar experiența originală era cea propusă de filmarea unei plimbări cu bicicleta prin Brooklyn, New York). În prezent, experiențele din realitatea virtuală sunt din ce în ce mai complexe Specialiștii creează experiențe realiste, menite să răspundă la fiecare mișcare fizică a participanților, în timp ce călătoresc prin lumi virtuale, fără a părăsi spațiul lor privat. Acum, realitatea virtuală e un instrument inovator în toate tipurile de aplicații profesionale. Putem spune că există actualmente o cercetare interdisciplinară consistentă în domeniul relației dintre filosofie, teologie și știință, abordată din diferite perspective De exemplu, se afirmă posibilitatea relaţionării între învățătura mai multor religii și știința contemporană. Există mai multe lucrări a căror tematică este tocmai această relație dintre teologia creștină și știință. În ultimii ani, atât pe plan internațional, cât și românesc, se cultivă o abordare a relației dintre teologie, filosofie și știință din perspectiva tradiției creştin ortodoxe, exprimată de teologia patristică.

Religia și știinţa sunt complementare, convergente; conflictul dintre acestea apare doar când creatul şi necreatul, originea şi scopul creaţiei sunt văzute ca fiind ireconciliabil opuse.

Deşi ,,domeniul religiei şi al ştiinţei sunt prin ele însele net delimitate unul faţă de celălalt”, spune Albert Einstein, totuşi ,,între ele se creează puternice relaţii şi dependenţe reciproce” datorită religiozităţii omului de ştiinţă . ,,Religiozitatea lui ( a omului de ştiinţă ) stă în uimirea extaziată faţă de armonia legităţii naturale, în care se dezvăluie o raţiune atât de superioară, încât orice gândire cu sens şi orânduire omenească reprezintă un reflex cu totul neînsemnat”. Afirmația că religia se opune ştiinţei ori că, alegând o pe una, te împotriveşti celeilalte, este anulată de realitatea de azi care ne prezintă numeroşi savanţi ce au fost şi sunt profund credincioși. Cei mai mulţi cercetători au înţeles că, scoțând din ecuație credința în Dumnezeu, nu se poate ajunge la adevărata cunoaştere.

Numai dialogul autentic dintre ştiinţă şi religie ar putea fi o şansă pentru oameni de a L iubi mai mult pe Creator, pe omul creat după chipul şi asemănarea Sa, şi natura întreagă.

Sfinţii Părinţi nu au văzut divergenţă între religie şi ştiinţă, ci convergenţă, nu au văzut opoziţie, doar distincţie și, la vremea lor, au acordat un loc semnificativ ştiinţelor în viața lor și a umanității Deci, subiectul acestui dialog dintre știință și religie este mult mai vechi, deși pare că s a dezvoltat mai ales în utlimii 50 de ani, datorită consecinţelor surprinzătoare ale unor teorii ce s au făcut remarcate, obţinute îndeosebi în fizică. Mulți Sfinţi Părinţi din primele secole creştine au fost interesaţi de științele timpului lor și de rezultatele acestora, le au trecut prin filtrul unei gândiri creștine, prezentându le semenilor în lumina adevărurilor de credinţă. Având aceste exemple, în spiritul dialogului ştiinţă religie, „teologii de astăzi trebuie nu doar să repete pe Sfinţii Părinţi ci, în comuniune spirituală cu ei să facă pentru timpul nostru, ceea ce ei au făcut pentru timpul lor: să aibă o atitudine de respect şi de receptare cu discernământ a rezultatelor cunoaşterii umane bazate pe cercetare”.

Webografie

https://www.adobe.com/ro/products/substance3d/discover/what is vr.html https://pdfcoffee.com/dialogul dintre stiinta si religie pdf free.html https://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Bia_dintre_religie_%C8%99i_%C8%99tiin%C8%9B %C4%83

https://adevarul.ro/continut/stiri/religia in dimensiunea virtuala https://www.google.com/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=&ved=2ahUKEwjI8 O38Nz5AhWMh_0HHWO4BoUQFnoECAoQAQ&url=https%3A%2F%2Fred religie.ro%2Fred%2Fwp content%2Fuploads%2Fred%2FClasa%2520XII%2FUnitatea%2520VII%2F12.7.1.

Dialogul intre credinta si stiinta.docx&usg=AOvVaw0T4 KQ7njblYF0v_ UvJvR

https://ziarullumina.ro/societate/religie si stiinta/dialogul autentic intre stiinta si credinta este in inima omului 154192.html http://relicnis.blogspot.com/2012/04/clasa xii dialogul intre credinta si.html https://basilica.ro/importanta dialogului dintre teologie filosofie si stiinta/ https://www.adobe.com/ro/products/substance3d/discover/what is vr.html

Antologia

ucrăril

Proiectului

România Ungaria

știința

CATEVA ASPECTE ALE FLEXIUNII PRONOMINALE IN BIBLIA DE LA BUCUREȘTI (1688)

Prof. Grigore Anda Andreea Colegiul ,,Vasile Lovinescu” Fălticeni, jud. Suceava, România

Prezentăm în acest studiu un exemplu de aplicare a științei gramaticii în cercetarea scrierilor creștine, o modalitate de utilizare a cunoștințelor științifice pentru a le înțelege mai bine pe cele religioase.

Biblia de la București a apărut într un moment de debut al traducerilor în limba română. Chiar dacă până la apariția acesteia fuseseră traduse și tipărite în limba română și alte texte religioase, Biblia de la București reprezintă o lucrare majoră, de o importanță mult mai mare în comparație cu lucrările traduse până în acel moment.

Traducerile în limba română de până la momentul apariției Bibliei de la București au fost, după părerea unor cercetători, doar scrieri influențate de doctrina calvinistă sau lutherană, textele acestea având rolul de a propovădui învățăturile acestor doctrine în țările române.

Până la tipărirea Bibliei de la București, principalul centru cultural religios se afla în Bălgrad, în Transilvania, centru unde văd lumina tiparului două dintre lucrările fundamentale pentru oficierea slujbelor religioase în limba română Noul Testament (1648) și Psaltirea (1651). Tipărirea Bibliei de la București s a realizat între noiembrie 1687 și noiembrie 1688, la cererea lui Șerban Cantacuzino, dar a fost terminată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, fapt ce și a lăsat amprenta asupra lucrării.

Trebuie atrasă aici atenția și asupra celor care au realizat traducerea. După opinia unor critici, traducerea Vechiului Testament i ar aparține lui Nicolae Milescu1. Acesta traduce Vechiul Testament integral după Septuaginta, ediția Frankfurt (1597), dar cu toate acestea el consultă și alte ediții Vechiul Testament în versiunea sa slavonă și, respectiv, latină. Deși unii cercetători susțin că traducerea Bibliei s ar fi făcut în totalitate de către Nicolae Milescu, trebuie să remarcam și faptul că o contribuție însemnată au avut o și frații Greceanu și mitropolitul Mitrofan. Aceștia nu au făcut nimic altceva decât să îmbunătățească în raport stilistic Vechiul Testament tradus de Milescu, textul ediției din 1688 fiind mai cursiv decât textul manuscris al lui Milescu.

Cu toate acestea, au existat și opinii contrare celei susținute anterior. Astfel, există cercetători care afirmă că traducerea Vechiului Testament, în varianta propusă de Milescu, nu are nicio legătură cu textul biblic de la 1688, fără a se face, însă, precizări cu privire la paternitatea traducerii Vechiului Testament. În ceea ce privește Noul Testament, lucrurile stau cu totul altfel. Este indiscutabil că pentru textul biblic de la 1688 a fost utilizat Noului Testament tipărit la Bălgrad în 1648, de Simion Ștefan, însă cu modificări mai mari sau mai mici.

La nivel morfematic, în legătură cu ceea ce privește flexiunea pronominală, Ioana Moldoveanu observă următoarele particularități lingvistice: Arhaice

Inovative păstrarea articolului în sintagme formate din nume de rudenie + pron. posesiv: fratele său, fratele tău; dativul vă al pronumelui personal de persoana a V a, forma neaccentuată; pronumele personal de întărire: dânsus, luiș; pronumele reflexive să confundat cu

eliminarea prin haplologie a articolului în sintagme formate din nume de rudenie + pronume posesiv: frate tău, frate său; dativul vă al pronumelui personal de pers. a V a (faza intermediară spre vi), forma neaccentuată; pronumele reflexive se diferențiază de

1 Mare cărturar cunoscut în mod special pentru scrierile sale cu caracter exotic, Jurnal de călătorie în China și Descrierea Chinei.

morfemul conjunctiv: să duse; pronumele reflexiv în D, formă conjunctă, cu valoare de adjectiv posesiv: asemnare ș, feliu ș, rădicându ș; pronume nehotărât neștine; pronume nehotărât cevaș; pronume nehotărât, neacordat în gen: fiștecarele; pronume relativ interogativ acordat în gen și număr: carea, carele, carii; pronume nehotărât: careș, cineș ,,fiecare”; pronume interogativ: ce? ,,de ce?”; pronumele nehotărât compus: tot carele ,,oricare”, tot cine, tot cela ,,orice”, tot cine ,,oricine”.

neanticiparea complementelor prin pronumele personale conjuncte: ,,fiii ei au părăsit pre tine”

antepunerea pronumelui personal de pers. a III a, feminine, acuzativ, forma neaccent.: o și robit; inserarea între auxiliar si verb a pronumelui personal în D, formă neaccent.: da ț vom.

morfemul conjunctiv; adjectival posesiv sa, său: mâna sa, vecinul său; pronume nehotărât cineva(și); pronumele nehotărât ceva; pronumele nehotărât invariabil fieștecare; pronumele interogativ relativ invariabil care;

pronumele nehotărât fieștecare

anticiparea complementelor prin pron. personale conjuncte; ,,și l făcu ei”, ,,o ferecă pre ea”; postpunerea pronumelui personal de pers. a III a, feminine, acuzativ, formă neaccent.: au luatu o; antepunerea pronumelui personal în D, formă neaccent.: îț voiu da.

Tabelul 1: Particularități lingvistice arhaice și inovative în Biblia de la 1688

În ceea ce privește graiul sub care stă scrisă Biblia de la București, multă vreme s a crezut că aceasta reflectă exclusiv graiurile sudice. Astfel, Moses Gaster susține că limba în care e tradusă Biblia de la 1688 este în întregime a dialectului muntenesc și se deosebește fundamental de dialectul moldovenesc. În același timp, el nu exclude faptul că lucrarea să fi fost scrisă inițial în grai moldovenesc, însă a fost muntenizat la tipărire, pentru că ,,nu numai o carte scrisă într un anumit dialect a fost schimbată în alt dialect atunci când s a tipărit”2. Aceasta idee a fost prezentată în 1930 într un manual școlar, iar ideea, odată prezentată, a fost transformată în dogmă. La dogmatizarea acestei idei a contribuit Al. Rosetti care, în 1942, susține că Biblia bucureșteană ,,desăvârșește impunerea graiului muntean ca limbă literara”3 , iar într un manual școlar din 1946, Rosetti, împreună cu J. Byck, se refereau la ea ca la o ,,operă de fixare ca limba literară a graiului muntenesc”4. Aceeași idee o susțin și alții, printre care Virgil Cândea sau Ștefan Ciobanu, care văd în limba română reflectată în traducerea Bibliei drept acea ipostază a limbii române care s a răspândit peste tot unde sunt români și a contribuit în același timp la impunerea graiului muntenesc ca bază a limbii literare. Ovid Densușeanu vine să contrazică aceasta idee și vede în această operă drept un regres față de cărțile coresiene, sub aspectul unității limbii, deoarece în paginile Bibliei se regăsesc numeroase forme moldovenești. Anterior opiniei lui Densușeanu s-a aflat opinia lui V. A Urechilă care explica prezența simbiozei formelor moldovenești și muntenești prin faptul că la

2

Petre Haneș, Studii de istorie literară, București, 1970, p. 109.

3 Al Rosetti, Istoria limbii române. Noțiuni generale, București, 1942, p. 80 apud Ioana Moldovanu, Structura lingvistică a Bibliei de la București și problema contribuției sale la dezvoltarea limbii române literare, http://www.alil.ro/wp content/uploads/2012/05/STRUCTURA LINGVISTIC%C4%82 A B1BLIEI DE LA BUCURESl1.pdf (accesat 12.11.2012).

4 Ibidem

publicarea cărții iau parte români din ambele principate, ca Radu și Șerban Greceanu (munteni) și Mitrofan, fost episcop de Huși (moldovean). În opinia lui G. Istrate, care reia ideea lui Densușeanu, deși tipărită în Țara Românească, Biblia de la 1688 nu este scrisă în graiul acestei provincii și prin urmare nu poate să marcheze un moment hotărâtor în impunerea graiului muntenesc în limba română literară.

Ion Gheție, într un studiu din 1972, demolează pur și simplu concluzia la care ajunge Rosetti printr o amplă seriere de exemple adunare din domeniul foneticii în mod special, dar și din domeniul morfologiei și al vocabularului. Astfel spus, limbajul Bibliei este departe de a oferi un model de grai muntenesc literar deoarece prezintă numeroase abateri de la normele tradiționale ale scrierilor muntenești fixate în tipăriturile coresiene și în același timp se îndepărtează și de normele supradialectale ale românei literare definitivate în cea de a doua jumătate a secolului al XIX lea. Cu toate acestea, Ion Gheție recunoaște caracterul dominant al trăsăturilor lingvistice muntenești.

În ceea ce privește pronumele, pot fi identificate particularități de folosire a formelor pronominale identificabile atât în graiul muntenesc, cât și în cel moldovenesc.

Muntenești

pronumele personal de pers. III si VI: dânsul, dânsa, dânșii, dânsele; contragerea sintagmelor prepoziționale dentr însul, într-însul, într-înșii; pron. nehotărât celălalt; pron. nehotărât cinevași; pron. nehotărât nimeni

Moldovenești

pron. nehotărât ălalt; pron. relativ ce în locul lui care; pron. negativ nime;

Tabelul 2: Particularități morfologice muntenești și moldovenești

Astfel, putem trace concluzia că Biblia de la 1688 aduce în biserica românească de secol al XVII lea o limbă română literară, influențată în mod deosebit de graiul muntean, valoarea ei fiind de inegalat.

BIBLIOGRAFIE

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, http://www.sfantascriptura.com/Biblia_Bucuresti_1688.pdf

Gheție, Ion, Baza dialectală a române literare, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975. Iacob, Niculina, Limbajul biblic românesc (1640 1800), vol. I II, Editura Universității Suceava, 2001. Moldovanu, Ioana, Structura lingvistică a Bibliei de la București și problema contribuției sale la dezvoltarea limbii române literare, http://www.alil.ro/wp content/uploads/2012/05/STRUCTURA

LINGVISTIC%C4%82 A B1BLIEI DE LA BUCURESl1.pdf

Haneș, Petre, Studii de istorie literară, Bucureşti,1970.

CUNOAȘTEREA ÎN ȘTIINȚĂ ȘI ÎN OPERA TEOLOGICĂ A SFÂNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG

capitole teologice și practice, discursuri teologice și morale, cateheze

Prof. Hanțiu Adrian, Colegiul Național „Vasile Goldiș” Loc. Arad, Jud. Arad, România

Preliminarii

În general, oamenii de știință merg pe cunoașterea rațională a lucrurilor. Ceea ce se poate demonstra logic, rațional ori cu dovezi concrete, e recunoscut ca fiind valid.

În cele ce urmează, vom prezenta un alt tip de viziune asupra cunoașterii, așa cum a avut o Sfântul Simeon Noul Teolog. El ne vorbește prin viața și opera sa, despre cunoașterea de noi înșine, cu patimile și păcatele noastre, cunoașterea semenilor noștri, cu care suntem împreună purtători ai chipului lui Dumnezeu, cunoașterea de Dumnezeu și a voii Sale în viața noastră.

Sfântul Simeon Noul Teolog s a născut în anul 949 la Galatia, în regiunea Paflagonia (Asia Mică) și a trecut la cele veșnice pe 12 martie 1022 și a avut o mare influență asupra spiritualității ortodoxe și mai ales asupra monahismului.

Despre viața Sfântului Simeon Noul Teolog scrisă de ucenicul lui, Nichita Stithatul, un vizitator al Muntelui Athos spunea că nu există acolo autor mai citit ca acest sfânt și monahii îl copiază tot așa de mult ca și în trecut. Scrierile lui se bucuraseră de prețuirea lui Grigorie Sinaitul, care a avut o mare însemnătate în precizarea spiritualității isihaste în Sfântul Munte.

Un manuscris cuprinzând opera Sfântului Simeon, în două volume și datat de la 1804, se află în Biblioteca Sfântului Sinod, din București, sub cota nr. 11. El a aparținut Mănăstirii Căldărușani, de unde a trecut în Biblioteca Internatului teologic din București sub cota 28, apoi în Biblioteca Institutului Teologic din București sub nr. 2251 2252. Opera Sfântului Simeon din acest manuscris cuprinde 104 Cuvinte. Traducerea este făcută la 1802 de Isaac Dascălul, ucenic al lui Paisie Velicicovschi; cuprinsul lui coincide cu manuscrisul din Biblioteca Mănăstirii Neamțu, care cuprinde opera Sfântului Simeon în trei volume sub nr. 60, 59 și 57. Traducerea pare să fie făcută în parte după ediția în neogreacă a operei Sfântului Simeon, tipărită în 1790 la Veneția de Dionisie Zagoraios, dar nu numai după ea. Căci nu are "Imnele", cuprinse în ediția lui Zagoraios ca partea a doua; apoi, ordinea Cuvintelor este alta decât în Zagoraios , în sfârșit, în ediția lui Zagoraios sunt numai 92 Cuvinte afară de "Imne". Manuscrisul de la Biblioteca Sfântului Sinod are, ca și în ediția lui Zagoraios, la începutul lui, aprecierile Sfântului Grigorie Palama, ale Patriarhului Filotei de Constantinopol și ale Mitropolitului Meletie al Atenei despre Sfântul Simeon, apoi Viața Sfântului Simeon, alcătuită de Nichita Stithatul și un Cuvânt introductiv despre opera Sfântului Simeon, tot al lui Nichita Stithatul. O altă deosebire este faptul că în ediția Zagoraios lipsește Cuvântul despre cele trei chipuri ale luării aminte și ale rugăciunii, pe care l cuprinde manuscrisul roman (cum este Cuvântul 101). Apoi în ediția Zagoraios după cele 92 Cuvinte sunt adăugate 181 Capete practice și teologice ale Sfântului Simeon Noul Teolog, și după ele 40 Capete ale lui Simeon Evlaviosul, pe când în manuscrisul roman, după cele 104 Cuvinte, urmează tot 181 Capete lucrătoare și de Dumnezeu trăitoare și 40 Capete ale lui Simeon Evlaviosul, dar se mai adaugă un numar de 38 "alte Capete care în cărțile după care s au tălmăcit Cuvintele și Capetele Sfântului Simeon nu s au ailat, care s au talmacit din cea slovenească.

Se pare că traducerea din acest manuscris românesc a fost făcută după mai multe manuscrise. Dacă traducerea nu s a făcut după ediția Zagoraios, sau nu s a folosit și ea ceea ce pare probabil s a făcut înainte de apariția ediției Zagoraios. O chestiune de studiat ar fi dacă toate manuscrisele se reduc la aceeași traducere. Dar aceste probleme depășesc preocuparea

noastră; ea are o importanță pentru istoria traducerilor patristice în românește și pentru istoria limbii române.

Operele Sfântului Simeon se împart în patru categorii:

1.Cateheze, în numar de 34. Din ele s au format un număr de "Cuvântări" (P.G. 120) și de "Cuvântări alfabetice" (cod. Monac. 177) .

2.Cuvântări teologice și etice.

3.Capete. 4.Imne.

Data alcătuirii acestor scrieri e greu de precizat. Catehezele au fost compuse și ținute în timpul petrecerii Sfântului Simeon la Mănăstirea Studion. Tot acolo a scris imne, lucrări exegetice și scrisori, care nu s au păstrat. După demisia din postul de egumen, a alcătuit capetele despre virtuți și despre patimile opuse lor. În timpul certei cu Ștefan al Nicomidiei, a alcătuit mai ales bucățile oratorice. Din timpul retragerii sale, Nichita menționează numai compunerea de imne.

S a spus că învățătura Sfântului Simeon se încadrează cu greu în tradiția părinților anteriori, că ea e mai mult mărturia unei experiențe personale. În esență însă, învățătura lui se reduce la învățătura părinților anteriori. Avem la el aceeași învățătură despre curățirea de patimi, despre dobândirea virtuților și a nepătimirii, ca primă treaptă a urcușului duhovnicesc, aceeași învățătură despre contemplarea nepătimașă a rațiunilor dumnezeiești ale lucrurilor prin care omul revine la starea naturii lui, învățătură precizată mai ales de Sfântul Maxim Mărturisitorul și considerată ca treapta a doua a urcușului duhovnicesc; în sfârșit, aceeași învățătură despre unirea cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul Sfânt, care e, în toată tradiția duhovnicească patristică, treapta a treia și ultima a urcușului duhovnicesc.

Ceea ce formează o notă mai aparte în preocuparea Sfântului Simeon este accentul deosebit de puternic pus pe simțire, pe conștiință, pe lumină și pe iubire. Toate acestea stau într o legătură între ele, dar și cu întreaga învățătură a părinților despre curățirea de patimi, sau despre virtuțile care culminează în nepătimire și în iubirea de Dumnezeu și în "vederea" Lui. Este firesc ca unui protestant, cum a fost Karl Holl, să i se fi părut învățătura Sfântului Simeon despre o viață atât de duhovnicească, cum a fost cea trăită de el, cam stranie. Doctrina protestantă despre ruinarea totală și iremediabilă a naturii omenești prin păcat nu poate socoti posibilă o purificare, o sfințire a credinciosului și o vedere a lui Dumnezeu. Este firesc, de asemenea, că teologii catolici să fi găsit unele puncte din învățătura Sfântului Simeon anevoie de încadrat în "Ortodoxie". Căci ei pornesc în înțelegerea lor despre "Ortodoxie" de la doctrina catolică, după care Dumnezeu e cunoscut prin rațiunea care face deducții logice despre Dumnezeu de la distanță, dar nu printr un contact al sufletului purificat cu Dumnezeu. Doctrina catolică despre eliberarea de păcate prin simpla absoluție juridică, acordată de preot în baza recunoașterii lor de către penitent, doctrina bazată pe modul general juridic prin care Hristos ne a obținut mântuirea, nu poate considera intrarea într un contact nemijlocit al sufletului cu Dumnezeu, decât ca o grație specială, acordată unor anumite persoane, grație care nu e necesară pentru mântuire.

Mulți au criticat afirmația Sfântului Simeon că orice creștin care vrea să se mântuiască trebuie să ajungă la sfințirea sau la conștiința harului prezent în el de la Botez. Teologii catolici, deși au devenit în timpul din urmă mai înțelegători față de această afirmație, socotind o încadrată în linia unui curent de spiritualitate sentimentală, reprezentat de Diadoh, Marcu Ascetul, Macarie, manifestă totuși anumite rezerve în ce privește valabilitatea acesteia pentru toți creștinii.

Dar dacă avem în vedere că, după Sfântul Simeon, "simțirea" sau "vederea" (contemplarea) lui Dumnezeu, se ivește în om pe măsura curățirii sale de păcate, care crestin nu e dator să se nevoiască pentru împuținarea păcatelor sale, ca o condiție pentru mântuire? În orice caz aceasta este o învățătură proprie Ortodoxiei, spre deosebire de protestantism care consideră

că omul se mântuiește prin simpla credință fără nici un efort de ieșire din starea de păcat, și spre deosebire, în oarecare măsură, chiar de catolicism, în care efortul de purificare e destul de puțin prețuit.

Sfântul Simeon nu cere o "simțire", o "vedere" maximă și egală de la toți creștinii. El face o deosebire între "simțirea" sau "vederea" lui Dumnezeu de aici și din viața viitoare și are o înțelegere pentru gradele mai reduse de "simțire" sau de "vedere" a lui Dumnezeu ale multor credincioși. În Cuvântul V moral, foarte important din acest punct de vedere, el spune: "Acum mărturisim și spunem că luăm arvuna măsurată a tuturor bunătăților, iar totul, nădăjduim să luăm după moarte".

În general, învățătura Sfântului Simeon despre "simțirea" sau "vederea" lui Dumnezeu încă în timpul vieții de aici se bazează pe distincția ce o face el între raționamentul asupra lui Dumnezeu și legătura nemijlocită pe care o are cu puterea lui Dumnezeu sufletul care înaintează în virtuți și a ajuns la anumite grade ale iubirii. Căci chiar în acestea este lucrătoare puterea lui Dumnezeu. Raționamentul face presupuneri despre Dumnezeu din auz. De aceea nu reprezintă adevărata cunoaștere. Adevărata cunoaștere e din "vedere". Prin "vedere", cel ce cunoaște sesizează o lumină care iradiază din cel cunoscut, o lumină materială dacă e un obiect sensibil, o lumină spirituală, dacă e un focar spiritual. Dar lumina aceasta e în același timp un sens, pentru că reprezintă o anumită particularitate a celui cunoscut. "Iar când auzi despre lumină, să nu socotești că ea e numai cunoștința fără lumină". Altceva e să cunoști un om din auzite și altceva e să l cunoști din vedere. Aceasta e o cunoaștere în lumina lui. Tot așa, altceva e să cunoști pe Dumnezeu din auzite și altceva e să L cunoști prin "lucrarea și puterea Preasfântului Său Duh, sau a luminii" (Cuvântul V moral).

Oricine năzuiește să și împuțineze păcatele, să sporească în virtuți, cunoaște în sine puterea lui Dumnezeu, care l ajută în acest efort, deci "simte" pe Dumnezeu, sau "Îl vede". Și tot cel ce vrea să se mântuiască trebuie să se nevoiască pentru împuținarea păcatelor sale, pentru slăbirea obișnuințelor sale de a păcătui, pentru deprinderea sa de a face binele și de a l imprima în ființa sa. E prea mult să se ceară aceasta credinciosilor? Nicidecum.

Caracteristic pentru valoarea netrecătoare ce o acordă Sfântul Simeon persoanei, este accentul pus de el pe conștiința de sine, care rămâne în sfinți, în viața viitoare, ba chiar se clarifică la culme; și odată cu ea conștiința despre ceilalți, sau cunoașterea lor. Dacă conștiința aceasta se estompează în extazul trecător din cursul vieții pământești, sau în starea dominată de patimi, ea se ascute la maximum în viața veșnică (Cuvantul I moral). Numai în relație cu alte conștiințe și în ultimă instanță cu conștiința divină, care ne iubește și ne cere iubirea la maximum, se adâncește și conștiința proprie a credinciosului. Conștiința personală și comuniunea între persoane se promovează reciproc. Aceasta înseamnă că numai în lumina ce iradiază din alții, și în ultimă analiză din Dumnezeu, se adâncește conștiința proprie a fiecăruia. Despărțirea Bisericii din Apus de cea din Răsărit a fost efectul unei despărțiri a spiritului juridico rațional, dezvoltat în Occident, de creștinismul duhovnicesc păstrat în Răsărit. Prin Sfântul Simeon Noul Teolog și prin Sfântul Grigorie Palama s a pus în evidență directă această despărțire pe planul adânc al spiritualității. În Răsărit spiritualitatea a fost înțeleasă totdeauna ca contact nemijlocit al sufletului cu puterile Duhului Sfânt, pe baza ascezei purificatoare a îtregului om, deci inclusiv a trupului. În Occident, "spiritualitatea" a fost înțeleasă tot mai mult ca o subtilă speculație rațională, nepreocupată de această purificare a trupului.

Perspectiva teologică a Sfântului Simeon Noul Teolog

Anterior profilării doctrinei Sfântului Simeon, se impune prezentarea operei sale, operă în care teologia mistică ortodoxă cunoaște apogeul:

Imnele dragostei dumnezeiești, redactate încă din timpul vieții sale, fără versuri ritmice, ci doar cu versuri politice sau populare, cotidiene pentru societatea bizantină; formate din 12, 15 sau 16 silabe, aceste imne denotă feluritele experiențe duhovnicești ale autorului5;

Capetele,, scrise în trei serii: 100 de capete practice și teologice, 25 de capete gnostice și teologice, 100 de capete teologice și practice au fost compuse în perioada în care se afla la mănăstirea Sfântul Mamant, după răscoala celor 30 de călugări și exprimă cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc: de la viața păcătoasă la faptă, de la faptă la cunoștință, de la cunoștință la teologie6;

Cele 34 de Cateheze, adresate monahilor pe care îi păstorea pe când era stareț la Sfântul Mamant7;

Trei cuvinte teologice, Cincisprezece cuvinte morale, Cuvinte (în două colecții: Cuvinte din Scriere și Cuvinte în capete de scriere), Epistole (în număr de cinci),.

Trebuie specificat că Metoda sfințitei rugăciuni și a luării aminte nu îi aparține, ci paternitatea ei este datată între secolele XII XIII8

Perspectiva teologică a Sfântului Simeon deosebește trei faze ale progresului spiritual, și anume: fapta (efortul depus pentru agonisirea apatiei), cunoștința (strădania pentru asimilarea Dumnezeirii) și teologia (contemplarea celor dumnezeiești).

Ceea ce se remarcă la gândirea Sfântului Simeon este teologia luminii, majoritatea textelor sale conținând lait motivul „luminii” ori al „iluminării”. Cu toate acestea, din doctrina sa nu se înțelege că prin contemplarea luminii este epuizat scopul final, ci acesta subzistă în întâlnirea cu Hristos. Cu siguranță Sfântul Simeon Noul Teolog poate fi catalogat un mistic al luminii și al focului dumnezeiesc, Dumnezeu Însuși fiind numit flacără, ori foc duhovnicesc sau chiar soare nematerial, mai mult decât atât, Dumnezeu poate fi perceput ca un foc aruncat pe pământ, capabil să înflăcăreze orice inimă plină de credință și dragoste și să se descopere ca lumină dumnezeiască în inima contemplativului9. Izvorul acestei lumini este Dumnezeu, la rândul Său lumină de natură supraființală, „Supra Lumină”, „Lumină mai presus de lumină”, „Abis al luminii”. Continuând analogia, dacă Dumnezeu este Foc, atunci sufletul este preînchipuit de o candelă, care așteaptă scânteia dumnezeiască în vederea aprinderii sale, dar sufletul care rămâne neaprins are nevoie de un povățuitor duhovnicesc care să i lumineze calea în deprinderea virtuților10 .

Chiar dacă tema luminii dumnezeiești a existat cu mult înaintea Sfântului Simeon în tradiția creștinismului răsăritean, Noul Teolog transcede orice teologie a luminii de dinainte, fie că vorbim de Evagrie Ponticul, Macarie al Egiptului, Maxim Mărturisitorul sau Isaac Sirul. Cert, pentru Sfântul Simeon lumina dumnezeiască nu are de a face cu îngerii sau cu orice altă ființă creată sau fenomen, ci lumina dumnezeiască este chiar Dumnezeu descoperit oamenilor, de multe ori însă, în scrierile călugărului isihast lumina divină se identifică cu Duhul Sfânt sau cu Mântuitorul Hristos, dar niciodată nu este asociată Maicii Domnului, ci doar unui singur sfânt (Sfântul Simeon Evlaviosul) pe care îl vede înconjurat de lumină întruna din experiențele sale mistice.

O altă învățătură caracteristică teologiei simeoniene este cea a cunoașterii iubirii de Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu transpusă în mâinile unui duhovnic autentic conduce la cunoaștere extatică din partea fiului duhovnicesc și îi facilitează drumul „pelerinajului” pe care îl parcurge omul pe pământ. Pentru Simeon acest pelerinaj este simplificat dacă vom înțelege că

5 Arhid. Constantin VOICU, Patrologie și literatură patristică. Vol. III, Editura Basilica, București, 2010, p. 237

Arhid. Constantin VOICU, Patrologie..., p. 237.

Arhid. Constantin VOICU, Patrologie..., p. 237.

Arhid. Constantin VOICU, Patrologie..., p. 237 238.

Pr. Ioan TEȘU, „Experierea luminii dumnezeieşti la Sfântul Simeon Noul Teolog”, în: Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza» Iaşi, serie nouă, tomul IX, 2004, pp. 149 173.

Ibidem p. 152.

ființa umană se află într un continuu proces de spiritualizare, depășind instinctele și aspirațiile unei existențe animale, vom progresa duhovnicește atingând contemplația celor dumnezeiești și transformându ne în „dumnezei după har”.

O altă componentă specială a învățăturii simeoniene este rugăciunea, regăsită invariabil în textele sale. Vorbind despre rugăciunea bisericească, Sfântul Simeon precizează că obiectivele acesteia sunt dobândirea smereniei, a pocăinței și a iluminării Duhului Sfânt, iar în cazul în care ruga este însoțită de lacrimi în timpul slujbei, ea aduce mare rod duhovnicesc. Rugăciunea obișnuită este și ea evocată constând în „rugăciunea Vecerniei”, „rugăciune stăruitoare”, „rugăciunea curată și nematerială”. Scopul rugăciunii la Noul Teolog, fie că se are în vedere rugăciunea din cadrul slujbelor bisericești sau cea particulară, din chilie, este iluminarea și unirea cu Dumnezeu, sfântul pledând pentru o rugăciune scurtă, rostită mai degrabă cu mintea, decât cu gura.

Procesul îndumnezeirii ocupă un loc central în doctrina lui Simeon ca transformare deplină a omului cu ajutorul Duhului Sfânt, care îl călăuzește către practicarea virtuților evanghelice și unirea cu Hristos, dăruindu i mintea cea dumnezeiască și nestricăcioasă. Fără Întrupare nu ar exista îndumnezeirea, care se obține prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos și la care sunt chemați toți cei botezați. Sfântul Simeon folesește pentru îndumnezeire mai multe sintagme, precum: „naștere duhovnicească”, „înviere mistică”, „botez al Duhului”, prin toate acestea înțelegând mai degrabă o transfigurare ontologică decât una duhovnicească.

Deși ortodoxia învățăturii sale nu a fost pusă la îndoială, István Perczel, analizând teologia substanței divine la Sfântul Simeon Noul Teolog, subliniază mai multe confuzii pe care le face misticul răsăritean între termenii „ousia” și „ipostasis”, atenționând că în anumite pasaje din imnele sale, Sfântul Simeon lasă să se înțeleagă o învățătură monofizită și nestorianistă, iar în alte paragrafe acordă lui Hristos atribute proprii numai Sfintei Treimi.

Cuvinte duhovnicești ale Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog Sfântul Simeon Noul Teolog a căutat să aducă un plus vieții duhovnicești a monahilor pe care îi călăuzea. De aceea, în perioada stăreției la mănăstirea Sfântul Mamas a rostit numeroase cateheze care aveau în centru viețuirea monahală.

Sfântul Simeon folosește cuvinte mișcătoare cu accente foarte personale. "Bun lucru este pocăința și folosul pe care ea îl aduce", spune într una dintre cateheze. Apoi continuă: "Celor care nu se pocăiesc și nu păzesc poruncile Sale cu toată scumpătatea și cu mare frică, Dumnezeu nu le va sluji la nimic". Pocăința trebuie să fie deplină: "Să ne pocăim din tot sufletul nostru și să lepădăm nu numai faptele noastre rele, ci până și gândurile viclene și necurate ale inimii noastre". De asemenea, sfântul subliniază că pocăința este necesară tuturor:

"Este cu putință întregii lumi, nu numai călugărilor, ci și mirenilor ca totdeauna și încontinuu să se pocăiască, să plângă și să se roage lui Dumnezeu și printr o astfel de purtare să dobândească celelalte virtuți".

"Fără îndoială eu am venit la existență ieri și voi pleca mâine. Dar am impresia greșită că sunt nemuritor aici.

Mărturisesc tuturor că Te am pe Tine Dumnezeule, dar Te neg în fiecare zi prin faptele mele. Sunt învățat că Tu ești Făcătorul tuturor, dar mă silesc să le am pe toate fără Tine. Tu împărățești peste cele de sus și de jos și eu singur nu mă tem și Ți stau împotrivă! Dă mi mie celui neajutorat, celui atotnevrednic, să resping toată răutatea sufletului care îl sfărâmă și l zdrobește vai mie! să resping orice îngâmfare, orice înălțare deșartă."

"Binele nu e bine când nu se face bine."

"Sfântul Duh împlinește voința comună a Celor Trei, fiind trimis de Tatăl și transmis de Fiul."

"Sunt om prin fire și Dumnezeu prin har; prin dragostea Domnului."

"Vedem că celor ce navighează pe mare nu li se spun izbăviți pentru că au parcurs atâtea și atâtea mile, ci doar când au ajuns în port și calcă pe pământ."

"Postul, acest doctor al sufletelor noastre, (…) îl face pe fiecare să ia aminte la sine însuși și l învață să și amintească de păcatele și de lipsurile sale."

"Din lumină mă mpărtășesc."

Despre rugăciune

Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog a fost un îndrumător al monahilor în privința rugăciunii curate. El arată că sunt patru feluri de rugăciuni. Primele două sunt amăgitoare, numai al treilea și al patrulea sunt născătoare de lumină.

Întâiul fel de rugăciune este însoțit de lucrarea imaginației. Cel ce se roagă ridică mâinile, ochii și mintea la cer și își închipuie cu mintea lucrurile dumnezeiești, bunurile cerești, cetele îngerești, tinzând spre iubirea lui Dumnezeu. Această stare de rugăciune este însoțită și de lacrimi. Uneori poate interveni mândria pentru cel ce socotește starea aceasta ca har de la Dumnezeu. Deci în această etapă rugăciunea poate fi însoțită de pretinse fenomene extraordinare, viziuni luminoase, senzații de miresme, glasuri ireale. Poate duce chiar și la nebunie, cauza fiind nedobândirea nepătimirii și a virtuților.

La al doilea fel de rugăciune se ajunge după ce mintea s a întors de la lucrurile sensibile și de la senzațiile exterioare și se concentrează la cuvintele rugăciunii, căutând să alunge gândurile exterioare. În acest stadiu de rugăciune se iscă o luptă care nu lasă loc liniștirii și lucrării virtuților. Cel ce se roagă poate cădea în slava deșartă, disprețuindu i pe ceilalți. Această rugăciune o depășește pe cea dintâi, e faza psalmodiei, a îndulcirii cu cuvinte duioase. În prima fază nu se putea psalmodia întrucât "nu se poate cânta Domnului pe pământ străin, sau într-o inimă pătimașă". Se referă aici la robia babilonică a poporului ales. Robia patimilor trebuie îndepărtată, ca omul să se poată ruga în pace și liniște. Aceasta e rugăciunea celor progresați.

Al treilea fel de rugăciune începe prin ascultare adică, în vremea rugăciunii, mintea păzește inima și din adâncul ei se roagă Domnului , e rugăciunea bărbatului duhovnicesc sau a bărbatului desăvârșit, după măsura plinătății lui Hristos. Acest fel de rugăciune e posibil doar dacă sufletul a ajuns la nepătimirea desăvârșită, adică la lepădarea de orice afecțiune față de lume, ascultare de duhovnic, tăierea voii proprii, mortificare față de orice împătimire lumească. Mintea rămâne liberă față de săgețile diavolului și față de orice gând. E liberă să se roage cu inima curată. Acesta este începutul de lungă durată al rugăciunii desăvârșite. La rugăciunea curată se ajunge prin multe eforturi de purificare de patimi și de gânduri. Numai dobândind o conștiință curată față de Dumnezeu, față de oameni și față de lume se poate dobândi rugăciunea curată. Esențiale nu sunt cele enumerate mai sus, ca sumă a unor reguli, ci importantă cu adevărat este starea permanentă de nepătimire dobândită de cel ce se roagă autentic.

Sfântul Simeon vorbește și de un al patrulea fel de rugăciune, cel al bătrânului duhovnicesc, când mintea nu mai are lipsă de asemenea mijloace fiziologice auxiliare, ci dintr o dată realizează această stare și rămâne neclintită în contemplație. Abia această stare încheie scara rugăciunii.

Vom împărți textul Sfântului Simeon în procedee auxiliare și achiziții, după cum urmează: metoda propusă de Sfântul Simeon reprezintă, așa cum va spune mai târziu Sfântul Grigorie Palama, doar un mijloc auxiliar, care îl ajută pe credincios să și găsească pacea și liniștea, să și regăsească sinele, în urma prea multor risipiri: "Șezând într o chilie liniștită, singur într un colț, fă ce ți spun: «închide ușa și ridică ți mintea de la tot ce e deșert și trecător. Apoi sprijină ți bărbia în piept și îndreaptă ți ochii sensibili cu toată mintea spre tine însuți. Și ține puțin și inspirarea aerului ca să ții mintea ta și să afli locul inimii unde obișnuiesc să se găsească toate puterile sufletești». Făcând astfel, rugătorul se va putea bucura el însuși de întâlnirea binefăcătoare a minții cu inima. Și acolo, în adâncul de taină al inimii, se va produce marea întâlnire cu Hristos: «Mai întâi vei afla un întuneric gros, de nestrăbătut. Dar stăruind și făcând acest lucru, noaptea și ziua, vei afla o minune, o fericire negrăită. Căci îndată ce află mintea

locul inimii, vede ceea ce n a crezut niciodată: vede aerul din întunericul inimii și pe sine întreagă, plină de putere de discernământ, și, din acel moment, îndată ce se arată un gând, îl alungă și l nimicește înainte de a se închega și lua formă, prin chemarea lui Iisus Hristos»." Relația cu duhovnicul - ascultarea

O condiție esențială pentru a fi un bun duhovnic, potrivit Sfântului Simeon, este aceea de a fi în același timp un bun ucenic duhovnicesc. Nu poate da sfat cu putere multă decât cel care, la rândul său, primește un astfel de sfat. Nu poate deveni un bun duhovnic decât cel care a cunoscut și a văzut ce înseamnă adevărata duhovnicie, cel care a aflat ce înseamnă arta conducerii sufletelor, spovedania și duhovnicia și s a format duhovnicește în ascultare față de astfel de oameni cerești.

Dintre virtuțile creștine, care trebuie să caracterizeze viața părintelui duhovnicesc, un loc esențial trebuie să îl ocupe credința și iubirea, smerenia, bunătatea, răbdarea și iertarea în care acesta să exceleze. O mare importanță trebuie să o aibă cultivarea virtuții iubirii părintești față de păstoriții săi. "Deschide ți inima (2 Corinteni 6, 13 16) deopotrivă pentru toți frații tăi, recomandă Sfântul Simeon, să ai o iubire egală pentru toată frățimea pe care o porți în tine, iar cinstea să o atribui cum se cuvine fiecăruia după vrednicia și mărimea virtuții lui, nepreferând celui duhovnicesc și virtuos, nici chiar pe cel pe care l socotești cel dintâi în slujirile turmei tale"11. Dragostea părintească a duhovnicului față de ucenici este cea care leagă pe unii de alții și constituie "trăsătura caracteristică a unui adevărat părinte duhovnicesc"12, fiind, în același timp, un semn al nepătimirii.

În același timp, duhovnicul trebuie să fie un model de smerenie desăvârșită și de slujire. Părintele duhovnicesc ideal trebuie să fie, totodată, un om al harismelor personale, dăruite de Dumnezeu ca răsplată pentru înaltele lui fapte de asceză profundă.

Duhovnicul, în viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog, nu este judecătorul faptelor noastre, chiar dacă ne cunoaște sufletul în cele mai ascunse unghere ale sale, cu toate căderile și progresele sale. Părintele duhovnicesc este sfătuitor și doctor bun, mijlocitor către Milostivul Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor noastre.

Ascultarea devine substanța relației părintești și filiale. Ascultarea deplină și sinceritatea totală fac rodnică legătura dintre ucenic și duhovnic. Ascultarea aceasta de duhovnic trebuie să fie deplină și are forma unei înalte cinstiri față de el. "Credință limpede arată acela care venerează ca sfânt până și locul în care stă călăuzitorul și părintele lui, cel care ia cu căldură și praful de pe picioarele lui și l revarsă peste capul său și l strânge la inima lui ca pe un leac al patimilor lui și o curățire a păcatelor lui, cel care nu îndrăznește nici măcar să se apropie de el sau chiar să se atingă de vreuna din cămășile sau hainele lui fără porunca aceluia, iar atunci când pune mâna pe ceva din cele ale sale, o face cu frică și respect, socotindu se nevrednic pe sine însuși nu numai de vederea și slujirea lui, ci și de petrecerea în chilia lui" (225 de capitole…). Sensul ascultării pentru monahi este integral, total: "Nu cere să bei apă, chiar dacă s ar întâmpla să arzi, până când nu te va îndemna părintele tău duhovnicesc mișcat fiind spre aceasta dinăuntrul tău" (225 de capitole).

Căutarea și aflarea unui duhovnic în viața căruia să fie întrupate aceste virtuți și daruri, precum și ascultarea față de el și împlinirea cuvintelor sale "cu putere multă", sunt capabile să elibereze sufletul de păcate și să îl păzească de ispitele viitoare, îndreptându l spre mântuire. Despre taina botezului - Iluminarea

Caracterul conștient al Botezului în Duhul Sfânt este subliniat de Sfântul Simeon în al X lea discurs etic. Aici, el afirmă că, "scăldat de apa lacrimilor, tot trupul lui se face umezit și e botezat câte puțin întreg de focul și Duhul dumnezeiesc și se face cu totul curat și neîntinat, și, începând de atunci, fiu al luminii și al zilei (I Tesaloniceni 5, 5), nu al unui simplu om muritor"

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 18.

Arhiepiscopul Basile Krivocheine, În lumina lui Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog

Observăm în această descriere prețioasă toate momentele importante ale acestui eveniment unic. Asceza unui creștin plin de pocăință îl aduce pe acesta la darul lacrimilor. Acest dar constituie într un fel corespondentul apei folosite în cristelniță la Botezul inițial. Duhul Sfânt botează apoi trupul creștinului avansat duhovnicește și îl curăță de orice întinare. Desigur, curățirea include și sufletul omului, dar Sfântul Simeon vorbește prima dată de trup, tocmai pentru a arăta cât de profundă este iluminarea. Atunci când vorbim de iluminarea duhovnicească suntem tentați să o considerăm doar o schimbare de ordin sentimental petrecută în inimă, dar experierea harului divin reprezintă cu mult mai mult decât o simplă dispoziție interioară. În momentul pogorârii harului, creștinul nu mai știe dacă este în trup sau în afara lui, extazul duhovnicesc cuprinzându i întreaga ființă. Așa cum spunea și Sfântul Siluan Athonitul, motivul pentru care avem moaște este acela că harul dumnezeiesc pătrunde efectiv în oasele și carnea noastră. Prin urmare, întreg trupul este luminat de har în momentul acestui Botez duhovnicesc. Din clipa respectivă, creștinul suferă o transformare profundă și devine practic mult mai apropiat de Dumnezeu. Îl simte mai mult, gustă din iubirea Sa mult mai profund și observă rațiunile sale divine din creație. Sfântul Simeon, însă, nu respinge importanța Tainei Botezului administrată majorității creștinilor în copilărie. "Deci, fiind noi botezați ca prunci nesimțitori ca niște nedesăvârșiți primim în chip nedesăvârșit și harul luând dezlegarea călcării dintâi, și numai pentru aceasta, pe cât mi se pare, ai poruncit, Stăpâne, să se săvârșească această baie dumnezeiască; cei botezați în ea intră înăuntrul viei (Matei 3, 11), fiind izbăviți de întuneric și iad și eliberați în întregime de moarte și stricăciune".

Așa cum remarcă în alte locuri, Sfântul Simeon Noul Teolog consideră că fiecare creștin este supus ispitei și cade de mai multe ori în păcat după primirea acestei Taine. Prin urmare, este necesară și experierea Duhului Sfânt pentru a ne sfinți și a ne îndepărta de patimile noastre. Asceza este necesară, dar ea este un simplu instrument. Fără iluminarea harului divin, Sfântul Simeon consideră că suntem departe de orice cunoaștere a lui Dumnezeu.

Sfântul Simeon Noul Teolog pune la baza cunoașterii lui Dumnezeu iluminarea produsă de harul dumnezeiesc. În caz contrar, lipsa acestui moment ne poate face să avem impresia că știm ceva despre Dumnezeu fără a L cunoaște însă în realitate. "Cele pecetluite și încuiate, cele nevăzute și necunoscute tuturor oamenilor, care sunt deschise numai de Duhul Sfânt și care ni se fac văzute și cunoscute numai fiindu ne descoperite așa, cum le vor putea ști sau cunoaște sau chiar și numai gândi cumva oarecând cei ce zic că n au cunoscut niciodată venirea Duhului Sfânt, strălucirea, luminarea și locuirea Lui în ei? Cum vor ajunge la înțelegerea (cuprinderea) unor asemenea taine cei care n au cunoscut nicidecum și niciodată întru ei revărsarea, înnoirea, schimbarea, rezidirea și renașterea lucrate de Acesta? Cei care n au fost botezați încă în Duhul Sfânt (Matei 3, 11 ), cum pot ști schimbarea petrecută în cei botezați întru El?"

Observăm că aici Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește clar de un botez al Duhului Sfânt. Însă mai merită observat un lucru esențial, și anume că acest Botez induce o separare între cei care îl primesc și cei care nu l au primit. Persoanele care nu au făcut experiența harului dumnezeiesc nu pot percepe și înțelege tainele creației și ale cunoașterii de Dumnezeu. De asemenea, aceste persoane nu îi pot înțelege pe cei care au făcut experiența harului.

Cateheze ale Sfântului Simeon Noul Teolog

Sfântul Simeon diagnostichează o serie de lipsuri grave ale mentalului colectiv ortodox, surpinzătoare și derutante tocmai prin aceea că se manifestau într o vreme de acalmie bisericească extinsă, survenită în urma lungii și gravei crize bisericești iconoclaste și disimulată sub aparența înșelătoare a triumfului Ortodoxiei ce se sărbătorea anual în prima duminică a Postului Mare.

Confruntându se direct cu aceste lipsuri, mai întâi în căutarea sa personală din tinerețe, apoi ca egumen și păstor duhovnicesc, dar și ca ucenic al unui mare sfânt și de asemenea ca părtaș al harului și experienței vederii lui Dumnezeu prin mijlocirea aceluia, Sfântul Simeon se

vede în situația de a mărturisi deschis despre gravitatea acestor greșeli, și chiar pe un ton aprins și polemic uneori, datorită împotrivirii și rezistenței manifestate de ascultători. Dez animarea credinței

O tendință generală și surprinzătoare prin natura ei în atmosfera spirituală a capitalei imperiale, care văzuse atâtea lupte, frământări și împotriviri pentru credință, era așadar replierea față de realitatea și conținutul credinței, pe care Constantinopolul nu îl mai analiza. Această destindere, aparentă descătușare de tensiunile ce împovăraseră de atâtea ori existența Bisericii implica însă, o renunțare la tensiunea interioară inevitabilă a creștinismului față de veacul de acum și la aspirația către Împărăția lui Dumnezeu, o eșuare într o mediocră mulțumire de sine analoagă celei în care ajunsese iudaismul fariseic.

Problema credinței adevărate, așa cum o vede Sfântul Simeon, stă în însăși defnirea ei mai riguroasă sau mai laxă, iar în al doilea rând în asumarea concretă a acesteia. Pentru defnirea corectă și riguroasă a credinței, Sfântul Simeon nu face decât să pornească de la cuvintele evanghelice ale Mântuitorului Hristos care arată necesitatea absolută a credinței pentru mântuire (Marcu 16, 16), subliniind apoi că aceasta nu înseamnă numai acordul de principiu cu învățătura Evangheliei, ci ea implică neapărat fidelitatea strictă și integrală față de toate cuvintele lui Hristos: „Credință numește aici nu numai pe aceea care crede că Hristos este Dumnezeu, ci credința care îmbrățișează toate cele privitoare la poruncile sfinte rostite de El, cea care conține oarecum în ea toate poruncile Lui dumnezeiești și crede că nu e nimic nefolositor în ele până la ultima cirtă, ci toate până la o iotă sunt viață și aduc viață veșnică; astfel încât cel ce crede că așa stau lucrurile și prin Sfântul Botez s-a angajat să le păzească pe toate acestea și să le facă fără știrbire, acela se va mântui.”13 Alternativa la această înțelegere riguroasă a credinței este transformarea ei într o noțiune conceptuală, în care conținutul dogmatic și istoric este separat de exigențele morale și spirituale, iar calitatea de credincios este redusă la acceptarea mentală numai a celui dintâi. Se crează în acest fel o separație între gândire și trăire, adaptată sciziunii lăuntrice a puterilor sufetești ale omului, și care nu face decât să refecte la rândul ei decăderea și degradarea continuă a fdelității față de credință a clerului bisericesc de a lungul veacurilor care a făcut ca, treptat, să nu se mai ceară de la candidații la hirotonie niciun fel de viață virtuoasă, ci doar mărturisirea exterioară a credinței ortodoxe14 .

Consecința unui astfel de minimalism evanghelic și dogmatic este însă o pace aparentă care este mai rea decât orice tulburare, pentru că aceasta strică dreapta înțelegere a credinței față de Hristos și compromite deci orice posibilitate a apropierii reale de El. Există o asociere reală între slăbirea credinței și îndepărtarea de harul lui Dumnezeu, și cea de a doua este urmarea liberei alegeri în privința rigurozității primeia, cele două rele susținându se una pe alta într un cerc vicios al căderii în necredință. Cei care se mulțumesc cu o credință formală nu fac decât să uite sau să respingă, arată Sf. Simeon, însăși cuvintele Mântuitorului Hristos despre semnele harului care se vor arăta în viața celor care cred (Marcu 16, 17 18) și despre roadele duhovnicești care îi arată pe adevărații săi următori (Matei 7, 16). Așadar, credința adevărată se confrmă prin ascultarea de poruncile lui Hristos, iar aceasta se

13 Cateheza 7, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, studiu introductiv și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2003, p. 122

14 „Căci de când cei ce dețineau scaunele Apostolilor s au arătat trupești și iubitori de plăcere și slavă și au înclinat spre erezie, harul dumnezeiesc i a părăsit și această autoritate (de a da dezlegare de păcate, n.n.) a fost luată de la ei. De aceea, lăsând ei și toate celelalte pe care trebuie să le aibă cei ce slujesc cele sfnte, li s a cerut numai să fe ortodocși. Dar eu cred că nu erau nici măcar aceasta; căci ortodox e nu numai cel ce nu introduce dogme noi în Biserica lui Dumnezeu, ci și cei ce și au agonisit o viață în acord cu cuvântul drept.” Epistola 1, în Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole. Scrieri III, introducere și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2001, p. 314.

manifestă prin asemănarea tot mai are cu dumnezeiescul Învățător în smerirea de sine și lepădarea de orice slavă și posesiune lumească, în ascultare și răbdare, în jertfrea de sine și dragostea nețărmurită față de toți oamenii15. În mod contrar, cei robiți de patimi și ajunși din această pricină în întunecarea minții și în multă nepricepere manifestă o contradicție deplină între ceea ce spun și ceea ce fac, între mărturisirea credinței cu gura și viața împătimită de care nu se dezlipesc, fe că este vorba de caracterul trecător al vieții, de slava lumii, de fală și de desfătare16, și cu atât mai mult sunt cu totul străini de credință când este vorba de cunoștința duhovnicească. Numai nașterea duhovnicească prin lucrarea poruncilor și intrarea în lumina lui Dumnezeu cea negrăită repară această sciziune între numele și viețuirea creștinilor, căci în lipsa acesteia calitatea de creștin se reduce numai la acest nume, care este cu totul necorespunzător cu realitatea sufetului17 Necunoașterea de sine

Ceea ce contemporanii săi par să fi uitat, și ceea ce Sfântul Simeon se străduiește să le aducă aminte acestora, este faptul că toți cei credincioși sunt datori să caute și să aibă cunoștință duhovnicească, în virtutea calității lor de creștini și a harului primit la Sfântul Botez. Dintr o astfel de abordare, nu este deloc exagerat a pune înainte criteriul priceperii duhovnicești ca reper al cercetării de sine și al cunoașterii celorlalți, așa cum o face Sfântul Simeon, și a înfera siguranța de sine cu care cei pătimași susțin că nu există nicăieri oameni duhovnicești ci toți sunt pătimași asemenea lor, dar și de a dojeni necunoașterea adevăratelor trăsături ale omului duhovnicesc și confuzia curățeniei sufetești cu aparenta virtute și sfnțenie. Chiar și cei nedesăvârșiți, care au însă dorința și strădania spre cele bune, au posibilitatea de a discerne rațional calitatea sufetească a omului conform Evangheliei, după cuvintele rostite de acesta, pe când cei care au dobândit cunoașterea duhovnicească pot înțelege din însăși aceasta starea sufetului omului din fața lor18. Lipsa unei asemenea priceperi arată pe de o parte totala înstrăinare de practica evanghelică de care se face vinovată în general totalitatea ortodocșilor botezați, iar pe de alta ea are urmări din cele mai grave asupra capacității acestora de înțelegere: ei ajung să considere fățarnic pe cel înfrânat și să slăvească pe cel ce postește cu slavă deșartă, să respingă pe unul care primește a mânca, cu smerenie, și să caute tovărășia celui care mănâncă mult cu lejeritate, considerându l pe unul ca acesta sincer și deschis, și căpătând îndrăzneală în propria slăbiciune prin imitarea lui19 . Dar această duplicitate lăuntrică născută din nepricepere nu se restrânge numai la judecarea anumitor fapte, ci se avântă, precum arată Sfântul Simeon, și în defnirea conduitei sufetești generale, desconsiderând pe cei care trăiesc cu evlavie și cu frică de Dumnezeu și încântându se peste măsură de cei familiari și glumeți ca de unii care s ar strădui astfel să își ascundă sfințenia printr o părută nebunie pentru Hristos. Se arată de fapt, în această atitudine, opțiunea pătimașă a multora pentru spectacol și epatare, pentru senzație iar nu pentru virtute, deorece Sfântul Simeon mărturisește în alt loc totala reticență a contemporanilor săi față de urmarea lui Hristos până la aparenta lipsă de gândire sănătoasă și învecinarea cu nebunia, atunci când era vorba de admirarea și imitarea virtuții reale a cuviosului Simeon Evlavis20. Așadar, nu adâncul virtuții până la depășirea firescului vieții pământești era ceea ce îi încânta sau atrăgea pe contemporanii laici ai Sfântului Simeon, ci numai senzaționalul unui comportament degajat care

15 Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola 1, pp. 315 316.

Epistola 3, în Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole..., pp. 334 335.

17 Cateheza 8, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, p..134: „Iar cei care n au ajuns încă prin cunoaștere și vedere la un asemenea bine [...] spune mi, cum se vor numi în genere creștini? Căci chiar dacă se numesc astfel, nu se numesc așa cum trebuie.”

Cateheza 28 în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, p. 299.

Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 28, p. 299.

„Dar poate că pe fericitul Simeon îl socotești nebun și te rușinezi să imiți faptele lui”, spune el în Cateheza 6, p. 115

putea f interpretat superfcial drept simplitate evanghelică și care oferea astfel frâu liber și justifcare „spirituală” comodității și delăsării pe care Sfântul Simeon o acuză neînduplecat. Aceeași ignoranță este responsabilă și pentru duplicitatea dezvoltată de către oamenii din lume în privința propriei vieți și viețuiri, în măsura în care aceștia devin cu totul stăpâniți și captivați de agonisire, de desfătări trupești și de satisfacerea propriilor capricii, dar care totodată proclamă la modul declarativ valoarea înțelegerii creștinești asupra vieții și atașamentul lor față de această ințelegere21. Această conduită ar putea fi defnită facil drept simplă ipocrizie, însă Sfântul Simeon insistă asupra faptului că este vorba de o rătăcire a minții care poate avea convingerea (falsă, desigur) propriei raționalități, tocmai datorită împătimirii care alterează în mod inconștient capacitatea de înțelegere reală a propriului sufet22. Adevărata conștientizare de sine are astfel nevoie de sprijinul ostenelilor ascetice uzuale (post, milostenie, priveghere, rugăciune stăruitoare), în urma cărora cel ce se străduiește va avea parte de revelarea unei îndoite cunoștințe: atât a propriei neputințe, cât și a necesității călăuzirii din partea unui părinte duhovnicesc și învățător veritabil.

Necunoștința persistă atâta vreme cât mintea omului nu este luminată de venirea Sfântului Duh, iar leacul necunoștinței de orice fel și schimbarea ei în cunoștință este numai pocăința adevărată și ferbinte23:

„...așa cum orbul nu poate să vadă nici unul din lucrurile acestei lumi, nici să deosebească aurul de argint, sau monezile false, ci deși se afă înaintea lui nu le vede, și de multe ori pietrele prețioase și mărgăritarele aruncate la pământ le calcă în picioare ca pe un lut și nu simte nici nu știe dacă haina pe care o poartă e albă sau neagră, murdară sau curată, tot așa și cel orb la ochii minții nu poate să se cunoască pe sine însuși, nici starea lui, cu atât mai mult nu poate să vadă ori să cunoască nici pe Dumnezeu așa cum nimeni din sfinții din veac n a cunoscut pe Dumnezeu, nici nu s a făcut sfânt, rob și prieten al lui Dumnezeu, dacă nu i a fost mai întâi luminată mintea de Duhul Sfânt și nu a primit de la el cunoaștere, cuvânt și putere, și a fost călăuzit să cunoască voile și poruncile lui Dumnezeu și cel ce n a fost luminat de Duhul Sfânt nu numai nu se cunoaște pe sine și pe toți semenii lui, dar și poruncile lui Dumnezeu, care sunt ca niște mărgăritare și pietre scumpe și cuvintele Lui de viață dătătoare, care sunt ca niște monede care au preacuratul Său chip, le calcă în picioare pe toate și le socotește ca pe un lut nefolositor, și nu le simte deloc pentru că nu le poate simți.”24 Compromisul soteriologic și eshatologic

Ca implicație a „diluării” credinței se manifesta și abandonarea certei nădejdi eshatologice sub aspectul ei soteriologic, transformată într o blajină dorință de a benefcia de ocrotirea lui Dumnezeu și ferirea de suferințe în această viață, într o restrângere a legăturii cu Dumnezeu la o molcomă și călduță viețuire și mulțumire pământească, în virtutea căreia cei cuprinși în plasa acestei îndulciri ajungeau să își exprime o astfel de dorință târâtă de o falsă modestie: „Să mă fi lăsat aici și n aș f dorit Împărăția cerurilor”25 În contrast cu această atitudine, scopul vieții creștine este de fapt unirea cu Dumnezeu și dobândirea Împărăției cerurilor, care înseamnă de fapt „mântuirea”, precum se afrmă adesea simplu, însă Sf. Simeon insistă să atragă atenția asupra riscului unei înțelegeri simpliste: „El (Hristos) însetează și fămânzește cu adevărat pentru mântuirea fecăruia dintre noi, dar mântuirea noastră este abținerea de la orice păcat; iar abținerea de la orice păcat e cu neputință fără lucrarea virtuților și primirea tuturor poruncilor (s.n.)”

.

Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola 1, p. 334.

Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola 1, p. 335.

Primul discurs teologic, în Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice. Scrieri I, ediția a doua revăzută, studiu introductiv și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2001, pp. 78 79.

Epistola 4, în Sf. Simeon Noul Teolog, , Imne, epistole și capitole..., pp. 349 350.

Cateheza 5, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze... p. 88.

Cateheza 9 în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze... p. 140.

Dar oare este cu putință aceasta? Într o cateheză dedicată special acestui subiect, Sf. Simeon abordează tema reținerii și ezitării sufetești a ascultătorilor săi față de înălțimea aparent inaccesibilă a nivelului spiritual și a ștachetei de trăire duhovnicească care li se punea înainte, punctul de referință al demersului său find iarăși tocmai conformitatea cu sfntele Scripturi și idealul necesar de a le împlini și trăi pe acestea. Tot așa, în Epistola 4 el îndreaptă o critică acerbă împotriva celor care se fac vinovați de ducerea multora în rătăcire prin împotrivirea pe care o arată față de cuvintele Evangheliei și îndârjirea cu care susțin imposibilitatea sfnțeniei: „Căci dacă Dumnezeu strigă în chip vădit: «Fiți sfnți, pentru că Eu sfânt sunt», și altundeva: «Fiți asemenea Tatălui vostru din ceruri!», și Pavel spune: «Fiți imitatorii mei, precum eu sunt imitatorul lui Hristos», iar el stabilește drept lege cele contrare acestora, acela este cu siguranță antihrist și teomah (s.n.), findcă el spune: «Aceia erau una, iar noi suntem alta. Într un fel i a iubit pe ei Dumnezeu Care i a învrednicit de mari daruri ale harului Duhului Sfânt, și altfel ne socotește pe noi: pe noi numai să ne miluiască, să ne ierte doar păcatele și să ne mântuiască, dacă ne vom pocăi, vom pătimi cele rele și vom plânge. Căci e cu neputință ca noi să ajungem acum ca Apostolii sau Sfinții din vechime.» Iar pe cei ce spun că este cu putință îi numește trufași și hulitori pe care nu se cade să i ascultăm deloc, ci să fugim de ei. O, nenorocirea lor! Ca să nu spun nesimțirea și necredința lor!...”27 Delăsarea monahală

Acrivia duhovnicească și necesitatea de a avea lucrare lăuntrică este susținută de Sf. Simeon prin invocarea exemplului marilor părinți ai monahismului: Sfnții Antonie cel Mare, Arsenie cel Mare, apoi Eftimie cel Mare și Sava, care au avut toată râvna de a L afa pe Dumnezeu prin nevoințele lor trupești dar mai ales duhovnicești, și care sunt astfel model de silire și stâmtorare necontenită de sine, de răbdare a lipsurilor și încercărilor, acestea find toate împreună deprinderi de neocolit în căutarea descoperirii lui Dumnezeu. În contrast cu însuși înțelesul veții monahale ca viață de nevoință neîmpiedicată de nicio slăbiciune sau obligație pământească, Sfântul Simeon se confruntă încă de la început în mânăstirea încredințată lui spre păstorire sufetească cu contrariul plin de lenevire al acestei atitudini, privitor la îndeplinirea ascultărilor sau la participarea la slujbele de noapte28. Delăsarea era atât de încetățenită în spiritul monahilor de la Sf. Mamas și probabil în toate mânăstirile capitalei, căci altfel ar fi fost desigur de așteptat ca, în strădaniile sale duhovnicești și preocuparea de îndreptare a moravurilor, Sfântul Simeon să apeleze la exemplul monahilor nevoitori din alte mânăstiri, dacă aceștia ar fi fost o majoritate încât reacția inițială față de povățuirile pline de trezvie ale noului egumen nu a fost deloc dintre cele mai bune: ignorarea îndemnurilor, contrazicerea și împotrivirea în cuvânt, cârtirea pe ascuns, neascultarea celor decise de acesta și răzvrătirea față de autoritatea lui29. Stăpâniți cu totul de deprinderile rele acumulate în timp sau nelepădate vreodată, nici măcar prin tunderea în monahism, acești monahi perpetuau în modul cel mai dăunător o conduită a minimalismului formal și a totalei necredințe lăuntrice, cu mult mai neacceptabilă și mai paradoxală rațional decât necredința oamenilor din lume, prin contrazicerea de sine și ipocrizia pe care o implica.

Putem observa cu ușurință că acesta este lucrul care îl revoltă pe Sfântul Simeon cel mai tare, pe care îl critică cel mai acerb și împotriva căruia se luptă cel mai înverșunat: nu lipsa de virtute prin sine, sau slăbirea în osteneli și nevoințe, nici puținătatea de înțelegere a tainelor lui Dumnezeu, ci în primul rând ipocrizia sufetească față de credință, care provoca acea distanță inacceptabilă între profunzimea adevărului revelat și bogăția harului Sfntelor Taine, pe de o parte, și viețuirea împrăștiată și pătimașă până la totala înstrăinare de Dumnezeu a societății bizantine și a mentalului colectiv bisericesc, pe de alta. Sfântul Simeon nu respinge însă fără

Sf. Simeon Noul Teolog, Epistola 4, p. 353.

Cateheza 3, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, p. 41.

Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 3, p. 42 43.

drept de apel nici măcar pe unii ca aceștia, ci încearcă să îi îndrepte și să îi povățuiască, deoarece era încredințat că toate depind de buna dispoziție a voinței omului, în fața căreia nimic nu este cu neputință30. „Reforma” vieții monahale (dar și a vieții creștine în general) pe care a urmărit o Sfântul Simeon în toată viața sa nu a fost de fapt nimic altceva decât aceasta: redeșteptarea spiritului de nevoință pentru virtute și de pocăință pentru păcate, motivată la modul cel mai concret de cuvintele Mântuitorului Hristos și având ca scop dobândirea făgăduințelor Lui lucruri care stau într o strânsă și inextricabilă legătură după cum mărturisește într unul din Imnele sale: „Pentru ce socotiți viața virtuoasă lipsită de strădanii?

Nu este așa, fraților, nu este, nu vă amăgiți. Ci, precum cei ce trăiesc în lume și au soție și copii și doresc și bogăția, și slava trecătoare se străduiesc și aleargă să dobândească obiectul nălucirilor lor, așa și tot cel ce se pocăiește și tot cel ce slujește lui Dumnezeu trebuie să se silească și să se îngrijească mereu, ca să i fe pocăința bineprimită și slujirea bineplăcută, desăvârșită.31 Efectele delăsării și ignorării virtuții nu se rezumau însă la atât, ci ajungeau chiar și mai grave pe fondul înlocuirii sfnțeniei cu aparența și cu slava deșartă, după cum arată Sfântul Simeon, care se vede nevoit să evoce în această privință o convingere larg răspândită în societatea bizantină privitoare la imposibilitatea castității lăuntrice chiar și pentru cei mai virtuoși și renumiți în această privință32. Situația pare cu atât mai paradoxală cu cât castitatea este o preocupare și o virtute monahală de bază, una din opțiunile fundamentale ale acestui fel de viețuire. Lipsa ei duhovnicească, dincolo de aparențele vizibile, face așadar inevitabilă constatarea despre înrobirea față de patimi a celor care limitează programatic virtutea la aparențele ei, „care toată viața s au străduit a face toate cu fățărnicie, ca să placă oamenilor”, care „își închipuie, find în patimi, că au realizat nepătimirea [...] convingându se pe ei înșiși că numai laudele oamenilor sunt de ajuns pentru virtute, tăgăduind astfel nepătimirea” și care „vor să fie și să fie numiți sfnți fără aceasta, ca unii care au dobândit sfnțenia prin laudele omenești”33. În această privință deci, delăsarea se contopește cu necunoașterea de sine, iar imaginea publică devine un înlocuitor total al raportării la Dumnezeu, și toate se întorc în același abis al întunericului sufetesc în care Sfântul Simeon, plin de râvnă și compătimire, se străduiește a face să strălucească lumina cunoștinței prin experiență a adevărului lui Hristos. Devalorizarea preoției Față de cei care primesc vrednicia apostolească a preoției și au misiunea de a fi luminători ai credincioșilor, Sfântul Simeon se arată încă mult mai exigent, dezamăgit și revoltat, intensitatea criticii sale find pe măsura convingerii neclătinate pe care o avea despre înălțimea preoției și curăția sufetească plină de strălucire pe care trebuie să o aibă cei ce se apropie de ea. El imploră ca nimeni să nu primească preoţia nevrednic find, ci mai înainte să dobândească prin nevoinţă sfnţenia necesară unei taine atât de mari, care efort este sintetizat de două căi: păzirea și împlinirea zilnică a poruncilor lui Hristos, și de asemenea zilnica și chiar perpetua pocăinţă. Într unul din Imne, Sfântul Simeon își exprimă impresionant revolta lăuntrică față de desconsiderarea preoției în detrimentul intereselor materiale:

Imnul 27, în Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole..., p. 293.

Sf. Simeon Noul Teolog, Imnul 27, p. 294 295.

Sf. Simeon Noul Teolog, Discursul etic 6, p. 252.

Discursul etic 6, în Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri…, p. 253.

„...Cum cei orbi și cei trupești, care nu Te cunosc, cei plini de nesimțire, mai bine zis, arătându și propria slăbiciune și întunecime și lipsirea de toate bunătățile, îndrăznesc să zică, Mântuitorul meu: «Ce nevoie are omul de preoție, Dacă nu câștigă una din acestea trei: fe hrana trupului, fe avuția aurului, fe tronul unei episcopii bogate, printre cei înalți?

O, întunecime, o, învârtoșare, o sărăcie ultimă, o, mare ticăloși, mare neștiință, o, vorbe nefolositore și deșarte, o, îndrăzneală, o, cugetare vrednică de Iuda vânzătorul! [...]

Cine, având harul Duhului în inimă, nu are locuind în el venerata Treime, luminându l și făcându l dumnezeu?”34

Asumarea preoției în mod nevrednic antrena însă dincolo de implicațiile materiale, administrative sau sociale două grave scăderi de natură spirituală, cu atingere directă față de însăși mântuirea atât a celor care exercitau această slujire, cât și a celor față de care era exercitată: pe de o parte ignorarea maximei curății sufetești cerute celor care săvârșeau Sfânta Jertfă liturgică, și cărora numai cu mare cutremur li se cuvine a ține în palme și a da poporului pe Cel preacurat și neîntinat35, iar pe de alta asumarea cu nevrednicie și cu deplină ignoranță a răspunderii de călăuzire a poporului de către unii cu totul întunecați și necunoscători nici măcar a ceea ce se întâmplă în sufetele lor, mai înainte de orice altă cunoaștere duhovnicească. Sfântul Simeon propune, deci, aici, un adevărat realism gnoseologic duhovnicesc, în virtutea căruia calitatea de învățător spiritual nu poate veni din cunoașterea rațională, și aceasta nici nu poate fi baza asumării vreunei cunoașteri reale despre Dumnezeu, ci este necesară mai întâi dobândirea împărtășirii cu Dumnezeu în Lumină pentru ca aceasta să se facă izvor de cunoaștere și de propovăduire adevărată pentru cel care a primit o36. În luarea sa de poziție, Sfântul Simeon insistă de fapt pe acest aspect particular al vredniciei slujirii preoțești, pe legătura strânsă dintre viețuire și autoritate harică. În mod similar față de recunoașterea caracterului canonic al preoției ortodoxe prin coincidența a doi factori: continuitatea apostolică a hirotoniei și ortodoxia credinței, între care primul nu este valabil decât în prezența celui de al doilea, puterea de a lega și dezlega păcatele este înțeleasă de Sfântul Simeon pe temeiul acestor doi factori dimpreună: al hirotoniei și al dreptei viețuiri, în care lipsa celui de al doilea este de natură să invalideze moral consecințele celui dintâi, respectiv dreptul de a exercita mandatul divin al iertării. Este o problemă morală pe care orice creștin ortodox o poate cunoaște și recunoaște, aceea că nu este sufcient ca slujitorii bisericești să fe „doar preoți pur și simplu”37, deoarece hirotonia și trasmiterea harului nu este o decizie pur omenească de tip papal, în care ierarhia bisericească să fe stăpânul și decidentul absolut privind lucrarea harului, ci ea are nevoie de confrmarea lui Dumnezeu ce vine ca urmare a sincerei și lucrătoarei viețuiri a păstorilor bisericești. Sfântul Simeon nu face astfel decât să asume și să încorporeze cu deosebită atenție în învățătura sa spiritul rânduielilor canonice ale Tradiției ortodoxe, care operează identifcarea și condamnarea categorică a păcatului cu toate implicațiile lui, făcând din această condamnare un fundament al cârmuirii Bisericii, dar care invocă întotdeauna o judecată bisericească pentru anularea lucrurilor

34 Imnul 19, în Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, epistole și capitole..., pp. 181 183.

35 Cateheza 5, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, p. 94.

„...ignorând taina Iconomiei și neștiind nimic exact din tainele creștinilor, încercăm fără rușine să arătăm celor mulți despre lumina cunoașterii, ba chiar însăși lumina cunoașterii. Dar nu cunoașterea este lumina, ci lumina este cunoștința, pentru că toate sunt în ea, prin ea și din ea...” Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 28, p. 295.

Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza 28, p. 296.

făcute greșit și prin aceasta împiedică declanșarea oricărei „vânători de vrăjitoare” și a răzvrătirii subiective împotriva abaterilor din Biserică, care mai mult ar dăuna decât ar ajuta cu ceva unitatea și misiunea ei. Infatuarea teologică și duhovnicească

Disputa teologică în care a fost angrenat Sfântul Simeon la vremea retragerii sale din egumenat nu era una întâmplătoare. Insistența cu care Sfântul Simeon combate în Discursurile sale teologice însăși ideea și îndrăzneala existenței unei asemenea cercetări teologice, despre relația și „separația”38 dintre Fiul și Tatăl arată destul de limpede că această întrebare nu fusese creată doar anume pentru el, ca o cursă a abilității teologice prin care să fie prins și desconsiderat public, ci ea era o preocupate teoretică „de prim ordin”, dacă putem spune așa, în rândul protipendadei teologice a capitalei. Sfântul Simeon nu poartă numai o polemică restrânsă cu Ștefan ci atacă infatuarea teologică ce friza iraționalul și chiar diabolicul39 pe care el doar ajunsese să o reprezinte mai la un moment dat, în virtutea faimei sale teoretice, dar și a invidiei furibunde față de autentica superioritate în cunoașterea lui Dumnezeu cea venită din experiență a Sfântului Simeon. Criticând această atitudine, el condamnă două lucruri: pe de o parte cutezanța oricui de „a și da cu părerea” despre Dumnezeu în lipsa oricărei posturi duhovnicești care să întemeieze cunoașterea, dar pe de alta și apelul la Tradiție făcut numai cu intenția slavei deșarte, prin etalarea unor cunoștințe teoretice despre scrierile patristice fără intenția reală de a se folosi cumva duhovnicește din cele citite. Așadar, ceea ce a făcut miza tensiunilor dintre Sfântul Simeon Noul Teolog și o anumită și puternică parte a învățaților și a ierarhiei bisericești, dar coborând până la nivelul monahilor obișnuiți și al societății constantinopolitane a vremii, a fost respingerea și atacul pe care aceștia l au pornit împotriva lui și a învățăturii sale tulburător de inconfortabile și „înnoitoare”, atât de tulburătoare încât oponenții săi nu au mai stat să cerceteze, ba chiar nici nu au mai avut răbdarea să înțeleagă și să recunoască îndreptățirea scripturistică și patristică a unei astfel de revelații teologice. Diferența de abordare era mult prea mare, patimile și imaginea publică pusă la încercare erau mult prea intense și înrădăcinate pentru a se evita controversa. În toate acestea însă, Sfântul Simeon nu se arată decât ca un exponent viu al Tradiției și învățăturii creștine, dar atât de viu încât punea într un contrast insuportabil moartea sufetească a celor care se socoteau învățători ai Vieții până atunci, scoțând în evidență toată lipsa de substanță și serbeziciunea discursului lor.

Pentru că se făcuse părtaș cunoașterii de Dumnezeu și se simțea dator să o mărturisească40, Sfântul Simeon critică nimicitor îndrăzneala sfdătoare a celor dumnezeiești, a celor care își asumau curajul de a grăi despre cele pe care nicidecum nu le cunoșteau, cu atât mai mult cu cât însăși viețuirea lor devenea o mărturie despre faptul că această ignoranță nu era nicidecum întâmplătoare sau accidentală, de moment sau parțială. Analizând până la ultima concluzie problematica discursului teologic, el relevă valoarea de evidență a credinței, a faptului că numai cei curați cu sufetul sunt cu adevărat îndreptățiți să vorbească despre Dumnezeu, întrucât pentru ceilalți păcatele sunt cu adevărat, după imaginea paulină, un zid despărțitor între ei și Dumnezeu. Acest fapt capătă și o a doua relevanță, în contextul misticii luminii dumnezeiești propovăduite de către Sfântul Simeon: aceea că zidul păcatului nu doar că desparte pe om de Dumnezeu, ci și împiedică venirea luminii lui Dumnezeu către om, de unde rezultă că el rămâne cu totul cufundat în întuneric sufetesc și lipsit nu numai de cunoașterea lui Dumnezeu pe care pretindea că o are, ci și de cunoașterea sa însuși, care devine la rândul ei un motiv al infatuării și inconștienței teologice:

Nichita Stithatul, Viaţa… 75, p. 293.

Sf. Simeon Noul Teolog, Primul discurs teologic, pp. 77 78.

Cateheza 34, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, p. 344.

„Fiindcă dacă ne am cunoaște pe noi înșine, n am mai grăi cu îndrăzneală despre Dumnezeu; deoarece a vorbi despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești, find noi neluminați și deșerți de Duhul Sfânt, arată ignoranța noastră de noi înșine, și pe bună dreptate: căci dacă ne am cunoaște întocmai pe noi înșine, nu ne am socoti cândva vrednici nici să ne ațintim privirile spre cer, nici să vedem lumina lumii acesteia, nici chiar să pășim pe acest pământ, ci ne am grăbi mai degrabă să ne băgăm sub pământ. Fiindcă ce este oare mai necurat spune mi! decât cel care încearcă cu părere de sine și cu trufie să învețe pe alții cele ale Duhului fără Duhul?...”41 Concluzii

Cu îndreptățită revoltă și fără patimă, așadar Sfântul Simeon încearcă să trezească la realitate pe cei amăgiți de teribila delăsare spirituală a capitalei imperiale, de iscodire teologică, aroganță și superfcialitate, și totodată să avertizeze pe cei care vor urma despre freasca rânduială a creșterii duhovnicești, despre treptele prin care se verifcă această creștere și despre necesitatea responsabilă de a parcurge în ordine aceste trepte ca o consecvență sufetească cu propria credință și mărturisire. Odată cu aceasta, într un mod ascetic și totodată teologic, el pune ca reper nestrămutat al identifcării și recunoașterii adevăratului cunoscător și învățător duhovnicesc prezența sau absența trufei celui care se poate socoti mai priceput decât toți sau, dimpotrivă, va primi cu înțelegere să se lase învățat și corectat de cel care îl vede abătându se de la calea adevărului și de la mărturia Scripturii. Diagnoza pusă de Sfântul Simeon atmosferei ecleziale din vremea sa nu este, așadar, numai una contextuală, ci una teologică, deoarece ea pătrunde în adâncul lucrurilor și urmărește slăbiciunile inerente frii omenești căzute, de aceea relevanța ei rămâne neschimbată până astăzi.

CE ESTE ȘTIINȚA ȘI CE ESTE RELIGIA?

Prof. Ilieș Marcela Elena

Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu” Loc. Lugoj, Jud. Timiș, Romania

Știința și religia reprezintă entități foarte complexe. Diversitatea domnește de ambele părți. Pentru a înțelege sfera științei și pe cea a religiei și ce interacțiuni există între ele, trebuie cel puțin să obținem o idee aproximativă a ceea ce sunt știința și religia. La urma urmei, „știința” și „religia” nu sunt termeni veșnic neschimbați, cu semnificații clare. Într adevăr, sunt termeni care au fost inventați recent, cu semnificații care variază în funcție de vremuri și culturi. Înainte de secolul al XIX lea, termenul „religie” era rar folosit. Pentru autorii medievali, cum ar fi Toma de Aquino, termenul religio însemna evlavie sau închinare și a fost negat de sisteme „religioase” în afara a ceea ce el considera ortodoxie (Harrison 2015). Termenul „religie” și a obținut sensul actual considerabil mai larg prin lucrările antropologilor timpurii, precum E.B. Tylor (1871), care a folosit în mod sistematic termenul pentru religiile din întreaga lume.

Relația dintre știință și religie a trecut de la unitate, peste conflict și condamnare la separare. Starea de separare este în multe privințe o reacție firească la confruntarea dintre religie și știința naturii, care a apărut în urma controversei care a urmat lui Darwin la sfârșitul secolului al XIX lea. După acea confruntare, unitatea dintre științe s a pierdut pentru totdeauna. Reconstrucția teologică necesară pentru a se adapta la noua situație a durat aproape 100 de ani. Până atunci, poziția neoortodoxă, de acum clasică se formase: religia și știința sunt tărâmuri separate și se exclud reciproc gândirii umane. Știința și religia sunt strâns legate între ele în studiul științific al religiei, care poate fi urmărită până la istoriile naturale ale religiei din secolul al XVII lea. Istoricii naturii au încercat să ofere explicații naturaliste pentru comportamentul și cultura umană, pentru domenii precum religia, emoțiile și moralitatea.

Dialogul interreligios este o conversație între două sau mai multe persoane cu tradiții religioase diferite pentru a și exprima liber opiniile și pentru a l asculta pe celălalt cu respect. Scopul principal al unui astfel de dialog este pentru fiecare participant să învețe de la celălalt și să recunoască de ce celălalt deține o opinie religioasă specială. Dialogul interreligios are loc pe patru niveluri: cunoaștere, acțiune, spiritualitate si morală. Este un dialog pe subiecte religioase unde participanții se recunosc unii pe alții ca parte a diferitelor tradiţii şi grupuri religioase. Însă, pe lângă cuvântul „interreligios”, „interconfesional” , „interviuri” și „dialog intercultural” sunt printre conceptele larg utilizate pentru a face referire la dialogul între membri ai diferitelor tradiții religioase. Toți acești termeni sunt folosiți mai mult de teologi decât de academicieni. În timp ce Biserica Catolică preferă dialogul interreligios, protestantul folosește mai ales „dialogul interconfesional”. Este de asemenea obișnuit să se folosească numele de adepți ai unor anumite religii (dialogul musulman evreiesc sau dialogul hindu creștin etc.) sau numele religiilor (dialog între islam și creștinism etc.) Dialogul interreligios are un caracter social și cultural fundamental. Pluralitatea în lume, călătoriile, migrația, și comunicarea, toate reunesc oameni din medii religioase și culturale diferite. De cand religiile și culturile sunt atât de interconectate în multe moduri, conceptul de dialog interreligios este folosit uneori sinonim cu dialog intercultural. Ambele au motivații semnificative pentru dezvoltarea înțelegerii reciproce, corectarea stereotipurilor, căutarea asemănărilor sau diferențelor, dezvoltarea modalităților de cooperare și rezolvarea problemelor umane comune. Astăzi, multe activități interreligioase au loc la niveluri instituționale și academice. În mediul academic, savanţii încearcă să înţeleagă diferenţele şi asemănările dintre religii.

Majoritatea lucrărilor pe dialogul interreligios s au concentrat asupra aspectelor teologice și teoretice ale conceptului. Sunt necesare studii mai profunde despre societate, morală și moduri spirituale de dialog între oameni de diferite tradiții religioase. Aceste lucrări ar putea ajuta, spori practica dialogului interreligios în întreaga lume, reducând astfel conflictul interreligios După cum a spus Marie Victorin, celebrul om de știință din Quebec, la mijlocul anilor 1920, ideea este că trebuie să „lăsăm religia și știința să călătorească pe căi paralele, spre propriile lor scopuri ” și să nu ne blocăm în încercările de a găsi armonie cu orice preț între credințele religioase și descoperirile științifice. Cum explicăm acest nou interes pentru dialog? În ciuda tendinței recente a multor istorici ai științei care susțin că aceste conflicte nu erau inevitabile, este de la sine înțeles că anumite teorii științifice sunt incompatibile cu anumite credințe religioase, bazate pe o lectură literală a textelor considerate sacre. De asemenea, este adevărat că aceste concepții diferite despre lume se transformă în conflicte deschise doar atunci când grupurile sociale organizate sau instituțiile se mobilizează pentru a contracara discursurile științifice care se ciocnesc cu opiniile lor. Dar este la fel de adevărat că ciocnirile sunt uneori previzibile și chiar inevitabile atunci când știința atinge teme care sunt dezbătute în textele religioase sacre. Relația dintre religie și știință este subiectul unei dezbateri continue în filozofie și teologie. În ce măsură sunt compatibile religia și știința? Sunt convingerile religioase uneori propice științei sau reprezintă inevitabil obstacole în calea cercetării științifice? Domeniul interdisciplinar „știință și religie”, numit și „teologie și știință”, își propune să răspundă la aceste și la alte întrebări. Studiază interacțiunile istorice și contemporane dintre aceste domenii și oferă analize filozofice ale modului în care acestea se relaționează. Bernard de Fontenelle a oferit o relatare cauzală a credinței în supranatural. Oamenii susțin adesea explicații supranaturale atunci când nu înțeleg cauzele naturale care stau la baza evenimentelor extraordinare: „În măsura în care cineva este mai ignorant sau are mai puțină experiență, vede mai multe miracole”. Până în secolul al XIX lea și chiar la începutul secolului al XX lea, era obișnuit ca oamenii de știință să aibă credințe religioase care le ghidau munca. În secolul al XVII lea, argumentul designului și a atins apogeul popularității, iar filozofii naturii erau convinși că știința a furnizat dovezi pentru creația providențială a lui Dumnezeu. În concluzie, să vedem cum reiese interdependenţa între ştiinţă şi religie în câteva dintre însemnările lui Ludwig Wittgenstein:„<<Miezul chestiunii este că dacă ar exista dovezi, aceasta ar distruge de fapt întreaga întreprindere. Orice numesc în mod obişnuit dovadă nu m ar influenţa câtuşi de puţin. Să presupunem, bunăoară, că am cunoaşte oameni care prezic viitorul, care fac preziceri cu ani şi ani mai înainte şi că ei ne descriu un fel de Zi a Judecăţii. Destul de ciudat este că dacă aşa ceva ar exista şi chiar dacă ar fi ceva mai convingător decât ce am descris eu, credinţa că acest lucru se va întâmpla n ar fi deloc o credinţă religioasă. Să presupunem că ar trebui să renunţ la toate plăcerile din cauza unei asemenea preziceri. Dacă fac cutare lucru, cineva mă va arunca în flăcări peste o mie de ani etc. Nu aş ceda. Cele mai bune dovezi ştiinţifice nu reprezintă aici nimic.>>Cum putem înţelege asemenea afirmaţii? După părerea mea, rostul lor este să ne arate că, credinţa religioasă nu poate fi redusă la acceptarea unor opinii cu privire la fapte. Wittgenstein ne provoacă să ne imaginăm că o persoană ar crede, având bune temeiuri, că va avea loc o Judecată de Apoi, în modul în care credem în mod obişnuit că o predicţie este corectă. Credinţa că un anumit fapt va avea loc în viitor ar putea întotdeauna, potrivit acestui scenariu, să nu joace niciun rol în viaţa noastră, să nu ne facă să ne schimbăm felul de a trăi. Or, ceea ce este esenţial pentru o credinţă religioasă, după Wittgenstein, e tocmai acest din urmă lucru, nu adeziunea faţă de anumite propoziţii factuale (http://ub filosofie.ro/~stefanov/work/Gheorghe%20Stefanov%20 %20Perspective%20asupra%20relatiei%20stiinta%20 %20religie.pdf) ”

Astfel de afirmaţii, spune Wittgenstein, reflectă un anumit mod de a ne privi viaţa, o atitudine existenţială: „Mie mi se pare că o credinţă religioasă nu poate fi decât ceva de felul unei angajări pasionate faţă de un sistem de referinţă. Aşadar, deşi este credinţă, ea este de fapt

un mod de a trăi sau un mod de a judeca viaţa. Ea este o însuşire pasionată a acestui mod de a vedea (Wittgenstein,1993, p.153 4)”.

BIBLIOGRAFIE

1. Arinze, F.A. Biserica și dialogul interreligios. (2001). Logos: A Journal of Catholic Gândire și cultură, 4(1), 156 177

2. Cornille, C. (Ed.). (2013). Wiley Blackwell însoțitor de dialog inter religios.Chichester, Marea Britanie: Wiley Blackwell.

3. Tracy, D. (1990). Dialogul cu celălalt: Dialogul interreligios. Louvain, Belgia:Peeters Publishers.

4. Wittgenstein L.,Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihanaliză şi credinţa religioasă (1993, reeditare 2005)

5. http://ub filosofie.ro/~stefanov/work/Gheorghe%20Stefanov%20 %20Perspective%20asupra%20relatiei%20stiinta%20 %20religie.pdf

ȘTIINȚELE NATURII ȘI RELIGIA

Prof. Istodor Loredana

Colegiul Național Bănățean

Loc. Timișoara, Jud.Timiș, România

Teza conflictului dintre cele două domenii, științele naturii și religia, dominantă spre sfârşitul secolului al XIX lea, este privită mai nuanţat în ziua de azi. Există şi puternice tendinţe de dialog între aceste domenii.

Prin prelucrarea informaţiei primite prin organele de simţ la nivelul creierului, apar reprezentări, noţiuni şi anumite legităţi ale conexiunilor dintre acestea. Pentru o adecvare în lupta pentru existenţă este necesar ca aceste reprezentări să reflecte, în mod corect, realitatea în care vieţuieşte omul. Conform teoriilor curente ale ştiinţelor naturii (evoluţionism), se consideră că adecvarea reprezentărilor cerebrale în raport cu mediul înconjurător se face prin supravieţuirea celui mai bine adaptat. În credinţele religioase se consideră că Creatorul realizează şi adecvarea. În ştiinţele naturii, când se studiază un sistem nou, necunoscut, se porneşte de la un model ipotetic, privind structura sistemului şi a legităţilor care l guvernează. Urmează experimentul studiul sistemului în condiţii controlate. Dacă comportarea reală a sistemului concordă cu cea prezisă de către modelul ipotetic, acesta este acceptat. Credinţele religioase au apărut încă din preistorie şi apariţia lor se bazează, (conform interpretării evoluţioniste) pe contactul oamenilor din acele timpuri, cu realitatea înconjurătoare şi pe interpretarea acestor contacte pe baza cunoştinţelor, a experienţei existente în acea epocă. Importanţa reprezentărilor religioase ar fi putut consta în împletirea lor cu rudimente de morală, de etică ce favorizau integrarea individului în colectivitate, în trib Progresul medicinei și al biologiei a dus la înregistrarea unor rezultate spectaculoase în domeniul sănătății. Decesul din cauza anumitor infecții a fost limitat într o măsură impresionantă, medicina diagnostică a ajuns până în cele mai ascunse colțuri ale corpului uman, pătrunzând până în mecanismele celulare; în intervențiile chirurgicale au apărut noi metode inovatoare de vindecare, datorită cărora deseori moartea pare o procedură mai dificilă decât supraviețuirea. Media de supraviețuire a explodat, atingând cote incredibile. Deja în Grecia astăzi trăiesc aproximativ 1.700 de bătrâni de peste o sută de ani și 36.000 de bătrâni de peste nouăzeci de ani. În plus, se presupune că 25% din cei care se nasc astăzi vor atinge vârsta de 100 de ani. De asemenea, calitatea vieții pare să se fi îmbunătățit considerabil. Centrele de reabilitare și terapeutica farmaceutică fac minuni. Toate acestea îl îndepărtează pe om de gândul morții, accentuând în mod exagerat valoarea și necesitatea de a se întreține din punct de vedere biologic și de a și păstra buna dispoziție.

De cealaltă parte, supra accentuarea vieții efemere atât în ceea ce privește calitatea, cât și durata ei, în ciuda manifestării anumitor afecțiuni psihice sau boli ale bătrâneții (cum este, de pildă, demența), sau în ciuda aplicării anumitor «leacuri» medicale inedite care, deși prelungesc durata vieții, nimicesc calitatea acesteia (stări cronice, consecințe și efecte secundare ale diverselor chimioterapii, etc.) acționează distructiv asupra ideii de eternitate (viața veșnică) și, în consecință, intră în contradicție cu perspectiva de după moarte a existenței umane. Toate acestea se datorează, cu siguranță, progresului exploziv al științei. Acesta a dus la o creștere impresionantă a posibilității de cunoaștere și desigur la moduri inovatoare de aplicare a acesteia. Universul, care era considerat infinit și incomprehensibil, de acum poate fi interpretat și cercetat, părând din ce în ce mai puțin misterios. La fel și materia. Și toate acestea numai și numai pentru că se pare că a fost explicată prezența materiei în univers (prin bosonul lui Higgs) sau pentru că a fost inventată o teorie care explică modul de formare al universului (teoria Big Bang ului), chiar de către un monah romano catolic, Lemaitre.

Lucrurile devin foarte interesante în ceea ce privește celula biologică și chiar mai interesante în domeniul neuro științelor, unde se urmărește demonstrarea faptului că gândurile sunt determinate.

Termeni și expresii emfatice de genul «decodificarea genelor umane» sau «geneză automată, crearea de viață și materie», termeni și expresii metafizice de genul «număr magic», «simetria secretă», «strange quark», «particula lui Dumnezeu», «eternitatea universului» au fost consacrate cu foarte multă ușurință în vocabularul realităților și dimensiunilor științifice. Acest fapt denotă dispoziția anumitor oameni de știință, spre dimensiunea religioasa.

Demnă de menționat aici este opinia lui Francis Collins, șeful programului de cercetare a genelor umane Human Genome Project (HGP) și actualul președinte al Sistemului Național de Sănătate (NIH) al SUA, care, în cartea sa intitulată

The Language of God, susține că Dumnezeu nu este un subiect pentru știință, ci pentru oamenii de știință și că toate declarațiile ateiste nu reprezintă dovezi ale unei cercetări științifice, ci constatările unor creiere științifice, ghidate de o judecată arbitrară. Deci, iată ce spune un mare om de știință, al cărui argument științific de o exactitate excepțională a fost formulat după o serioasă aventură de problematizare personală. Cartea sa, menționată mai sus, reprezintă un unicat, traseul personal pe calea credinței al unuia din cei mai mari reprezentanți ai geneticii.

„Sunt cele două tipuri oarecum extreme de abordare cel al ştiinţelor naturii şi cel al credinţelor religioase complementare sau contradictorii ? În decursul istoriei, relaţia între credinţele religioase şi ştiinţele naturii a fost, adesea, tensionată. În prezent, punctul de vedere dominant al oamenilor de ştiinţă este, conform unui editorial din Chemical and Engineering News (...) că nu există contradicţii fundamentale între ştiinţă şi credinţă, dar că acestea sunt domenii separate care nu trebuie confundate. Această atitudine a avut o, în secolul al XIX lea şi Charles Darwin. Câteva citate, luate din acest editorial, ale unor savanţi care se ocupă de filozofia ştiinţei:

<<Newton şi Faraday nu au văzut nici un conflict între cele două cărţi ale Domnului, Natura şi Revelaţia>> (G. Cantor, 2000); (...)

<<Nu există contradicţie între evoluţie şi credinţa religioasă; ştiinţa evoluţiei este o disciplină avansată sprijinită pe o cantitate enormă de argumente>> (F. Ayala, 2008)” (https://rpss.inoe.ro/articles/85/file).

BIBLIOGRAFIE

1.Astérios Hadzinikoláou, Ο άνθρωπος μέσα στο σύμπαν (Omul în univers), ed. Sotír. 2.G.Boldur Lăţescu, Ştiinţa şi credinţele religioase, Rev. de Polit. Ştiinţei şi Scientometrie, Serie Nouă 1(4), 342(2012),

3.S J.Gould, Rocks of Ages: Science and Religion in the fullness of life, Ballantine Books, 1991. 4.Mína Dantána, Îmbătrânirea populației și noile provocări în formarea politicii Sănătății, http://www.papageorgiou hospital.gr/cms/upload/…/kostos_nosileias.pdf. Vezi și www.inews.gr, 18.07.2011.

5.Relationship between science and religion http:/en,wikipedia.org/wiki/Relationship_between_re ligion_and_science. S. Borman, Editorial in Chem. and Eng. News, 44, 21.01.2008. 6. https://rpss.inoe.ro/articles/85/file

DINAMICA POPULAŢIEI GRECO CATOLICE DIN ARAD, ÎNTRE 1825 1913

Prof. Leucuția Alexandru, Colegiul Național „Vasile Goldiș”

Loc. Arad, Jud. Arad, România

Înainte de a prezenta evoluţia demografică a populaţiei confesiunii greco catolice din Arad, trebuie să sesizăm faptul că, în ultimul deceniu al secolului al XIX_lea se constată o creştere nemaiântâlnită a populaţiei urbane din Banat, Voievodina, Crişana şi Transilvania. Oraşul liber regesc Arad, devenit în anul 1871 municipiu, se înscrie cu o creştere de 87,75 %42 . Conform Şematismelor greco catolice ale Oradiei dintre 1813 1854, în Banat avem următoarea evoluţie a situaţie confesionale43:

Anul. Nr. credincioşi. Nr. parohi. Nr. vicearhidiaconatelor. 1824. 2838. 4. 1. 1833. 3981. 5. 1. 1837. 19807. 27. 3.

1840. 22141. 31. 3. 1845. 29499. 34. 3. 1847. 33569. 38. 3. 1854. 42877. 49. 3.

În anul 1850 situaţia confesională era următoarea, în Ardeal: 621852 ortodocşi, adică 48,4 %. 664154 greco catolici, adică 51,6 %44 . Explozia demografică şi imigrarea, în oraşul Arad, i au modificat acestuia compoziţia confesională în favoarea romano catolicilor, cu o creştere de trei ori, în vreme ce confesiunea ortodoxă şi cea greco catolică, au cunoscut creşteri mici45 . Şematismul din anul 1854, întocmit de către parohul greco catolic al Aradului Vechi, Vasile Moldovan, indică existenţa a 1515 suflete, iar Iudita Căluşerul menţionează pentru acelaşi an cifra de 1818 de credincioşi ai acestei confesiuni. Cifrele par exagerate dacă ţinem cont de principiile funcţionării şi organizării bisericii greco catolice. Exagerate par şi pentru istoricul Dan Demşa care a analizat registrele de stare civilă46 . Poate preotul greco catolic s a bazat pe faptul că, în anumite perioade ale existenţei Bisericii unite cu hramul ,,Adormirii Maicii Domnului” din Arad centru, au slujit şi unii preoţi capelani, iar regulamentul acestei confesiuni prevedea ca acolo unde numărul credincioşilor depăşeşte 1500 de suflete, preotul paroh să fie ajutat de un capelan. Numărul credincioşilor greco catolici din Arad a crescut şi datorită faptului că aici s au stabilit, la mijlocul secolului al XIX lea, români veniţi din partea de nord al Marelui Principat al Transilvaniei, dar şi ruteni din nordul fostului regat al Ungariei, şi din Galiţia47 .

42 ,,Közgazdasági ės Statisztikai ėvkönyv”, 1894 1895, Budapest, 1896, p. 38.

Şematismul greco catolic din Oradea, 1813, apud Iudita Căluşer ,,Episcopia greco catolică de Oradea”, Ed.Logos, p. 24.

Liana Lăpădatu, Ioan Bolovan ,,Biserică, naţionalitate şi cultură în epoca modernă”, art. în ,,Biserică şi societate”, coordonată de Pr. M. Săsăujan şi C. Pădurean, Ed. Gutenberg Univers, 2005, Arad, p. 10.

Fėnyes Elek, Magyarországnak, s a hozzá kapcsolt tartományoknak mostani állapotja statistikai ės geográphiai tekintetben, vol. IV, Pesta. 1839 p. 456.

Dan Demşa ,,Structura etno demografică şi confesională a fostului comitat Arad: evoluţie şi erori statistice în privinţa unor categorii de populaţie (1839 1890)”, art. publicat în suplimentul masteratului de socio antropologie istorică” de la Cluj. p. 240.

Ibidem. p. 241.

Din păcate statisticile întocmite în acea perioadă nu sunt exacte şi nici complete, dar pentru o mai bună înţelegere a dinamicii populaţiei greco catolice din Arad voi prezenta ,,Protocoalele botezaţilor, cununaţilor şi repausaţilor din parohia Arad”, între 1825 1913.

Anul. Numărul botezaţilor. Numărul cununiilor. Numărul repausaţilor.

Numele preotului oficiant. 1825. 5. 2. 1. David Sofominoxita, Philippus Moga, Simion Cornelius.

1826. 16. 4. 11. David Sofom Simion Cornelius.inoxita, Philippus Moga, Simion Cornelius.

1827. 12. 4. 18. Nicolaiy Bragyan, Philippus Moga, Simion Cornelius.

1828. 11. 3. 17.

Simion Cornelius. 1829. 2. 1. 14. Simion Cornelius. 1830. 5. 3. 12. Simion Cornelius. 1831. 10. 3. 17. Simion Cornelius. 1832. 5. 8. 20. Simion Cornelius. 1833. 13. 7. 14. Simion Cornelius. 1834. 10. 5. 11. Simion Cornelius. Demetrius Rácze. 1835. 5. 4. 11. Simion Cornelius. 1836. 8. 14. 13. Simion Cornelius. 1837. 8. 6. 16. Simion Cornelius. 1838. 12. 12. 7. Philippus Lutra, Theodorus Aaron. 1839. 16. 10. 16.. Theodorus Aaron, Ioannes Iansaz, Philippus Lutra, Ioames Muntyan, Bofilius Molivan. 1840. 18. 8. 13. Bofilius Molivan. 1841. 15. 8. 18. Bofilius Molivan. 1842. 10. 11. 20. Bofilius Molivan. 1843. 15. 14. 25. Bofilius Molivan. 1844. 29. 11. 23. Bofilius Molivan, Ladislau Papp. 1845. 22. 19. 25. Bofilius Molivan. 1846. 19. 9. 32. Bofilius Molivan. 1847. 27. 13. 60. Bofilius Molivan. 1848. 15. 13. 41. Bofilius Molivan. 1849. 25. 12. 74. Bofilius Molivan. 1850. 31. 11. 28. Bofilius Molivan. 1851. 19. 15. 25. Bofilius Molivan. 1852. 25. 17. 24. Bofilius Molivan.

1853. 26. 19. 27.

Bofilius Molivan. 1854. 25. 19. 53. Bofilius Molivan. 1855. 30. 21. 42. Bofilius Molivan. 1856. 22. 16. 32. Bofilius Molivan, Avram Maximilan (protopop), Vulcan Ioannes.

1857. 29. 11. 49. Vasilescu Moldovan, Petru Raţiu. 1858. 55. 17. 36. Petru Raţiu. 1859. 38. 9. 30. Dimitrie Teaha (capelan).

1860. 23. 10. 41.

Petru Raţiu, Dimitrie Teaha. 1861. 37. 13. 28. Petru Raţiu, Ioan Bercian .Dimitrie Teaha.

1862. 33. 14. 47.

Petru Raţiu, Demetru Teaha. 1863. 35. 23. 53. Ioan Bercian, Dimitrie Teaha.

1864. 27. 9. 35.

Ilie Telescu. (capelan). Ioan Bercian

1865. 26. 17. 49. Ioan Bercian. 1866. 40. 7. 50. Ioan Bercian. 1867. 23. 13. 34. Ioan Bercian. 1868. 32. 19. 41. Ioan Bercian. 1869. 42. 25. 39. Ioan Bercian. 1870. 36. 11. 35. Ioan Bercian. 1871. 24. 11. 40. Ioan Bercian. 1872. 22. 6. 55. Ioan Bercian. 1873. 35. 18. 82. Ioan Bercian. 1874. 23. 8. 60. Ioan Bercian. 1875. 32. 12. 39. Ioan Bercian. 1876. 29. 7. 30. Ioan Bercian. 1877. 40. 6. 41. Ioan Bercian. 1878. 44. 24. 37. Ioan Bercian. 1879. 30. 23. 35. Ioan Bercian. 1880. 41. 19. 48. Ioan Bercian. 1881. 38. 8. 41. Ioan Bercian, Georgiu Telescu (protopop în Timişoara).

1882. 34. 8. 46. Georgiu Telescu. 1883. 34. 11. 31. Georgiu Telescu. 1884. 49. 13. 40. Georgiu Telescu. 1885. 38. 11. 43. Georgiu Telescu. 1886. 43. 8. 41. Georgiu Telescu,

Ioan Vulcan.

1887. 46. 9. 33. Georgiu Telescu.

1888. 40. 7. 54. Georgiu Telescu. 1889. 41. 9. 35. Georgiu Telescu. 1890. 40. 10. 37.

Georgiu Telescu. 1891. 38. 8. 45. Georgiu Telescu. 1892. 45. 15. 57. Georgiu Telescu. 1893. 37. 7. 46. Georgiu Telescu. 1894. 39. 8. 40. Georgiu Telescu. 1895. 32. 19. 21. Georgiu Telescu. 1896. 40. 6. 34. Georgiu Telescu. 1897. 33. 24. Georgiu Telescu. 1898. 28. 1. 32. Georgiu Telescu.

1899. 45. 8. 31. Georgiu Telescu.

1900 37. 3. 34. Georgiu Telescu.

1901. 37. 3. 27. Georgiu Telescu.

1902. 34. 8. 33. Georgiu Telescu.

1903. 58. 8. 40. Georgiu Telescu. 1904. 51. 8. 46. Georgiu Telescu.

1905. 54. 7. 44. Georgiu Telescu.

1906. 67. 22. 44. Georgiu Telescu.

1907. 68. 7. 50. Georgiu Telescu, Laurean Luca (paroh şi protopop), din iunie.

1908. 52. 6. 47. Laurean Luca. 1909. 77. 6. 51. Laurean Luca. 1910. 61. 6. 44. Laurean Luca. 1911. 67. 11. 50. Laurean Luca. 1912. 36. 6. 43. Laurean Luca. 1913. 3. 61. Laurean Luca. sursa,,Protocoalele botezaţilor, cununaţilor şi repausaţilor din parohia Arad”

Din studiul acestor ,,Protocoale”, se poate constata că, raportul dintre naşteri şi decese este unul echilibrat, care variază de un an la altul, şi care este influenţat de transformările sociale şi politice care s au petrecut în această zonă(mă refer la revoluţia dintre 1848 1849 ).

Am prezentat mai sus un studiu demografic, legat de un aspect al creștinismului: acela aladepților lui, pe confesiuni și zone. În acest scop, am apelat la metode științifice de expunere. Știința și credința, deși pare greu de crezut din perspectiva multora din societatea noastră, se intersectează de multe ori. Creștinismul face uz deseori de diferite domenii ale științei, dintre cele mai diverse, cum ar fi matematică, geografie, fizică, arhitectură, psihologie, analiză gramaticală a unor scrieri sacre, ori studii demografice, precum cel de mai sus, iar oamenii de știință nu pot scăpa de doza de credință pe care o au în ceea ce privește susținerea uneia sau a altei teorii cu privire la apariția universului și a vieții pe pământ..

CREDINȚĂ VERSUS ȘTIINȚĂ SAU CREDINȚĂ ȘI ȘTIINȚĂ?

Prof. Márkné Bordás Mária, Școala Generală Mezőgyán, Județul Békés, Ungaria

„Credința nu este o lipsă de rațiune; este o abilitate independentă care, printr o dezvoltare atentă, îți permite să experimentezi absolutul”. (Menachem Mendel Schneerson) Astăzi, viața a devenit confortabilă și relativ ușoară, datorită științei și invențiilor moderne. Prin urmare, persoana căreia îi place lejeritatea tinde să excludă din ce în ce mai mult religia din viața sa și, în paralel, să exalte valorile civilizației materialiste. Totuși, evenimentele din lume, mai devreme sau mai târziu, dovedesc că viziunile și metodele pur obiective ale științei sunt nesigure și că omul nu a devenit mai fericit și că lumea nu s a îmbunătățit, deși știința s a dezvoltat considerabil.

Pornind de la citatul de mai sus (motto), cred că oamenii au o serie de abilități. Creierul nostru procesează informații, emoțiile ne sensibilizează, iar intuițiile ne ghidează. Simțurile noastre asigură vederea, auzul, mirosul, gustul și atingerea; dar atunci unde poate fi clasificată credința? Pentru unii, credința nu este o capacitate naturală a omului. Ei sunt cei care explică problema credinței în primul rând prin lipsa de rațiune. Alții cred că credința este un semn de slăbiciune, ceva la care ne întoarcem atunci când nimic altceva nu ajută. Deci, pornind de la această presupunere, în epocile mai vechi credința era aproape necesară pentru că oamenii nu puteau explica legile naturii; dar azi, ca urmare a progreselor științei și a realizărilor umane miraculoase, nu mai avem nevoie de credință. Potrivit acestora, credința nu este altceva decât produsul minții, creată pentru a explica lucrurile de neînțeles. În opinia mea, credința nu este o lipsă de rațiune. Credința este o forță motrice importantă, pozitivă în viața noastră, care este o parte a sufletului la fel de importantă ca gândirea sau emoția. Credința dă naștere capacității de a recunoaște adevărurile. Proporția credincioșilor intre membrii elitei științifice este încă scăzută. Majoritatea dintre ei cred că religia și știința nu sunt domenii înrudite, așa că aceasta din urmă nu este competentă în chestiuni de credință. Cu toate acestea, mulți dintre ei trec linia de demarcație atunci când susțin că natura poartă semnele Mâinii Creatoare, sunt naturaliști foarte pregătiți și, în același timp, figuri definitorii în istoria științei. Mă gândesc aici la Copernic, Kepler, Galileo sau Isaac Newton (1642 1727), care era „convins că minunata aranjare și armonie a universului nu se putea naște decât în planul unei Ființe atotputernice și atotștiutoare”. În același timp, există un număr mare de savanți din secolul al XX lea care au mărturisit în mod deschis despre credința lor în Dumnezeu. Potrivit lui Max Planck, „pentru credincioși există Dumnezeu la început, pentru fizicieni El este la sfârșitul tuturor considerațiilor” (Visky, 2018).

Albert Einstein a recunoscut că știința, ca să poată urmări adevărul, trebuie să iasă din matca ei. El spune că știința este chiar dependentă de ceva asemănător credinței: ”știința poate fi creată doar de cei care sunt pătrunși cu totul de aspirația către adevăr și înțelegere. Acest sentiment izvorăște însă, din sfera religiei. De aici provine și credința în faptul că este posibil ca regulile valabile pentru tot ce există să fie raționale, cu alte cuvinte, să fie înțelese de rațiune. Nu mi pot închipui un om de știință adevărat, lipsit de acea credință profundă” (Haught, 2002). Ceea ce scoate în evidență aici Einstein este faptul că cercetarea științifică autentică implică o modestie care corespunde foarte bine viziunii religioase asupra cunoașterii umane, care are limitele ei. Religia încredințează răspunsurile pentru toate marile probleme purtării de grijă a lui Dumnezeu care, uneori e destul de misterioasă și de neînțeles pentru noi, precum și dragostei Lui nemăsurate. Astfel, eliberează mintea umană limitată pentru ca aceasta să se poată concentra zi de zi asupra unor probleme mai potrivite capacităților sale limitate.

Știința e o manieră prin care mintea umană își găsește locul potrivit și se dezvoltă cel mai bine sub umbrela unei viziuni teocentrice asupra lucrurilor. În cartea sa, ”Știință și religie, de la conflict la dialog”, John Haught spune: ”credința teocentrică ne permite să ne relaxăm prin căutări științifice, instruindu ne că problemele mari, cum ar fi scopul cosmic nu trebuie să ne preocupe. În consecință, avem foarte mare respect pentru acei oameni de știință care, în această calitate, refuză să fie atrași în a răspunde întrebărilor despre ”scopul” universului. Reticența lor nu este întotdeauna un semn de pesimism cosmic. Poate că, adesea, e o protejare tăcută a marelui mister pe care ei îl intuiesc în inima universului” (Haught, 2002). În același gând, înțelepciunea credinței creștine ne învață că nu e neapărat sarcina noastră să cunoaștem scopul universului. Avem exemplu lămuritor în cartea lui Iov: ”Atunci Dumnezeu i a răspuns lui Iov, din sânul vijeliei, și i a zis: Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înțelepciune? Încinge ți, deci, coapsele ca un viteaz și Eu te voi întreba și tu Îmi vei da lămuriri. Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune Mi, dacă știi să mi spui” (Iov, 38, 1 4).

Pentru a analiza relația dintre știință și religie este necesară cunoașterea definiției ambelor domenii. Mulți cred că religia oferă un adevăr special și superior. Potrivit acestora, există două feluri de adevăr: (1) adevărul științei, căruia, folosind metodele cercetării științifice, afirmațiile pot fi supuse investigațiilor empirice, raționale și experimentale și (2) adevărul religiei, care transcende categoriile faptelor empirice și logicii (Kurtz, 2002). Pe scurt, religia se bazează pe credință, în timp ce știința se bazează pe logică și, ca urmare, cele două sunt adesea incompatibile.

Sfântul Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeei, cel care a fost chirurg, profesor universitar, savant în medicină, arhiepiscop, apologet și mărturisitor în secolul al XX-lea, explică cum contradicțiile dintre credință și știință apar atunci când fenomenele și conceptele nu sunt analizate într un plan comun: ”între religie și știință pot exista tot atâtea contradicții câte există între matematică și muzică sau între matematică și dragoste. Însă putem compara fenomenele și conceptele numai analizându le într un plan comun, în lumina unui criteriu. De aceea, vom delimita din religie doar elementele ei intelectuale, care pot fi concepute, care pot fi accesibile minții (ale realității), partea aceea a ei care este general valabilă atât pentru religie, cât și pentru știință. Să vedem dacă se contrazic aceste cunoștințe și afirmații referitoare la realitate sau dacă sunt contradictorii, în sensul că vorbesc despre același lucru în termeni diferiți, nu lucruri diferite despre aceleași realități, excluzându se una pe cealaltă” (Sfântul Luca al Crimeei, 2018).

Există încă multe zone astăzi în care credincioșii și savanții fac declarații radical diferite despre adevăr. Unii dintre ei:

• Oferă ipoteza Big Bang în astronomie, un indiciu că Dumnezeu este cauza evenimentelor sau această din urmă afirmație depășește știința și simpla speculația?

• L a creat Dumnezeu pe om sau evoluția biologică este măsura creației omului? ”Ne tragem din maimuțe?”, întreabă elevii.

• Sufletul sau conștiința, există ca o unitate separabilă și separată, sau este una dintre funcțiile creierului?

• Poate fi influiențată în bine sănătatea oamenilor dacă se roagă cineva pentru ei doar de la distanță?

La orele de Istorie, Geografie sau chiar Literatură, astfel de întrebări au fost puse de catre elevi.

În opinia mea, religia este un subiect sensibil pentru că este aproape imposibil să separăm ideea de individul care o îmbrățișează, deoarece poate deveni o atât de profundă parte a personalității. Existența lui Dumnezeu este unul dintre cele mai importante concepte în religie. Formarea sau crearea universului este considerată de religie un act al lui Dumnezeu. Potrivit Bibliei, Dumnezeu a creat lumea în șase zile și S a odihnit în ziua a șaptea. Cel mai comun argument în știință este că viața produce forme complexe care nu ar fi putut să apară prin

evoluție aleatorie. Știința se bazează întotdeauna pe logică, așa că pentru ca ceva să fie acceptabil, trebuie să fie adevărat. Unii membri ai științei nu L acceptă pe Dumnezeu, așa că este evident pentru ei că nu Atotputernicul a fost cel care a creat lumea. Potrivit acestora, Universul a ieșit în prim plan ca urmare a Big Bang ului, iar omul ca urmare a evoluției biologice (Bodó, 2010).

Formularea corectă este că între religie și știință nu există opoziție, ci distincție. Știința dă explicații la multe din tainele lumii dar, cu toate acestea, ea este limitată pentru că se sprijină numai pe rațiune. Or, cunoașterea adevărată înseamnă mult mai mult. Dacă rațiunea nu ar fi sprijinită de lucrarea Duhului Sfânt, poarta spre Adevăr ar rămâne închisă. Sfânta Scriptură ne învață că ”numai la Dumnezeu sunt ascunse toate visteriile înțelepciunii și ale cunoștinței” (Coloseni 2,3), adică neprețuita comoară a cunoașterii, iar cel ce cercetează și pune în valoare comoara aceasta este ca și cărturarul înțelept din Evanghelie: ”De aceea orice cărturar cu învățătură despre Împărăția Cerurilor este asemenea unui om gospodar care scoate din vistieria sa noi și vechi” (Matei 13, 52).

Știința diferă de abordările bazate pe filozofii și ideologii. Astfel, cunoașterea ei este justificată prin faptul că își obține rezultatele din experimente și observații care pot fi întotdeauna reproduse. Corectitudinea afirmațiilor sale nu depinde de cine a făcut o ca membru a ce fel de cultură. În același timp, știința formează și un sistem teoretic coerent, pe baza căruia, de exemplu, putem face predicții despre existența și funcționarea unor fenomene necunoscute până acum (Boldogkői, 2016).

Cu toate acestea, știința și religia au, de asemenea, relații pozitive. Există un număr foarte mare de cercetători care vorbesc despre fundamentele comune ale științei și credinței și chiar sunt cei care cred că știința modernă justifică existența lui Dumnezeu. Sunt oameni de știință cu un mod special de gândire și atitudine, care au nivelul potrivit de raționalitate, scepticism, dorință de cunoaștere, respect pentru fapte și deschidere către lucruri semnificative. Potrivit cercetătorilor care reprezintă poziţia deistă, după „iniţierea divină”, evenimentele lumii se învârt de la sine. Așa că s a întâmplat „Big Bang ul”, dar a fost doar felul în care Dumnezeu a creat lumea.

Magda Stavinschi, doctor în matematică, specialitatea Astronomie, a fost vreme de 15 ani director al Institutului Astronomic al Academiei Române şi deține, între multe alte recunoaşteri, titlul de ”Officier de l’Ordre National du Mérite”, acordat de statul francez. Ea spune că întrebarea dacă știința și credința sunt în conflict, a măcinat o și pe ea: „Profesia mea de astronom şi educaţia ateist ştiinţifică m au făcut să încerc singură să aflu răspunsul. Și asta până pe la începutul acestui secol, când am reuşit să pun la aceeaşi masă, dacă pot spune aşa, teologi şi oameni de ştiinţă. Primul răspuns? Nu a existat niciodată un conflict între religie şi ştiinţă, ci doar între reprezentanți ai celor două. Venise momentul să găsim în primul rând limbajul comun pentru a ne exprima ideile. Aşa a apărut ”Asociaţia pentru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie din România”. De atunci repetăm într una că «a crede şi a nu cerceta» este doar o sintagmă care provine fie din ignoranţă, fie din rea voință. Nicăieri nu este scris aşa ceva, nici în Biblie şi nici la Sfinții Părinţi. Iar Biserica a ţinut dintotdeauna pasul cu vremurile. Sunt celebre situaţii aparent paradoxale când un om de știință, ca Hrisant Notara, a trecut de la observaţii profesioniste, făcute la Observatorul Astronomic din Paris, la cariera teologică, în care a ajuns Patriarh al Ierusalimului. Sunt astronom și nu pot să nu remarc că un număr foarte mare de colegi de breaslă s au aplecat asupra întrebărilor teologice. Cum să nu te întrebi stând faţă în faţă cu imensitatea cerului, încercând să mergi până la începutul universului, cel pe care l cunoaştem azi, cine a fost Creatorul, de unde vine şi încotro merge lumea în care trăim? Dacă vrei să afli tainele universului, trebuie să te apropii de Tainele lumii. Nu este nici o contradicție între a şti şi a crede. Este adevărat că, dacă adevărurile ştiinţifice trebuie demonstrate, în religie crezi sau nu crezi. Chiar şi necredincioşi iluştri au fost frământați de

tainele Creaţiei, de tainele lui Dumnezeu. Mă gândesc, de pildă, la Einstein. Oare admiraţia lui nesfârşită faţă de natură nu era admiraţia faţă de Creatorul ei?” (Zarojanu, 2020).

Credința depășește cunoștințele noastre, experiența, succesul și aduce o prezență mai înaltă în viețile noastre. În ceea ce privește relația dintre credință și știință, pentru a găsi echilibrul corect, este necesar:

• ca știința să accepte că există zone nerezonabile ale existenței umane (de exemplu, de unde vine această lume?);

• ca religia să demonstreze că nu este același lucru cu superstiția și, de asemenea, trebuie să recunoască faptul că noile descoperiri în știință pot arunca o lumină nouă asupra adevărurilor credinței.

În general, cred că credința și rațiunea nu sunt contradictorii. Căci rațiunea duce la credință, în timp ce credința duce la rațiune. Mintea te poate ajuta să recunoști limitările cunoașterii umane. Religia, deci, nu este un dușman al științei, deoarece nu vrea să ia locul științei. Cu toate acestea, neîncrederea înlocuiește adesea știința cu religia. De îndată ce știința ia locul religiei, ea transcende limitele propriei sale competențe, rezultând într un conflict nu între știință și religie, ci între neîncrederea în autoritatea științei și religie. Există oameni care pot fi apropiați de religia creștină doar dacă învățăturile nu sunt contrare cunoștințelor lor de zi cu zi. Pentru a face acest lucru, bisericile, congregațiile și profesorii lor trebuie să aibă cunoștințe la zi. Consider că este deosebit de important să se consolideze credința creștină în copilărie și să se stabilească o relație între teologie și știință. Învățătura teologiei trebuie să se bazeze în continuare pe o înțelegere a fundamentelor credinței și a valorilor creștine. În același timp, învățăturile istoriei creației în teologie nu pot fi fundamental în contradicție cu cunoștințele științifice pe care le învață studenții la fizică și astronomie, geografie, chimie, biologie, orele de istorie. Educatorii și, prin intermediul acestora, elevii ar trebui, de asemenea, să fie conștienți de faptul că, în multe privințe, observațiile științei de astăzi nu mai sunt în contradicție cu viziunea tradițională creștină asupra lumii.

Mai mult, trebuie clarificat faptul că, cultivarea științelor naturii nu este același lucru cu materialismul. Materialismul este o filozofie căreia îi place să folosească rezultatele științifice pentru a și susține opiniile. El face acest lucru în mod deosebit de eficient cu rezultate pe care creștinismul nu le poate încorpora în viziunea sa asupra lumii. Prin urmare, mulțumiri sunt datorate tuturor profesioniștilor care se angajează să împace rezultatele credinței și științei pe baza credinței, cunoștințelor și simțului dreptății lor (Földvári, 2018).

Mântuitorul Iisus Hristos are ceva de transmis tuturor oamenilor, în toate epocile, inclusiv oamenilor de știință. Cel mai autentic mod în care se poate realiza dialogul între știință și credință este în inima omului, înainte de a se exterioriza. Dacă un om de știință își desfășoară activitatea dintr o perspectivă duhovnicească, atunci se naște un dialog autentic între teologie și știință. Isaac Newton a spus: „Am convingerea fundamentală că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu scris de oameni insuflaţi de Dumnezeu. Studiez zilnic Biblia... Ateismul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd Pământul aflat la distanţa potrivită de Soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s a produs din întâmplare!” Sfinții Părinți, care susțineau că rațiunea este tronul lui Dumnezeu în suflet, s au aflat într un dialog creator cu reprezentanții culturii și filosofiei din vremea lor, care s a repetat în fiecare epocă și care ar trebui să fie normativă și în zilele noastre. Între autorii patristici care au avut deschidere către câmpul cunoaşterii ştiinţifice îi amintim pe: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Damaschin, Tertulian, Origen, Clement Alexandrinul, Lactanţiu, Sfântul Luca al Crimeei ș.a. Aceştia s au dedicat aprofundării ştiinţelor exacte, precum și observării, cercetării şi experimentării fenomenelor naturii (Corneanu 2001). În operele lor ei au menţionat rezultate care astăzi s ar regăsi în mod legitim în domenii precum astronomia, zoologia, medicina, geografia, biologia sau anatomia. Procedând astfel, au realizat

inculturația Evangheliei, au respins falsele ideologii și teorii care denaturează raporturile dintre teologie și știință și au contribuit la transfigurarea lumii.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. EIBMBOR, București, 1994

Bodó Márta (2010): Tudományos és vallásos hit. In. Korunk 21. évf. 9. sz. Descarcat: http://epa.oszk.hu/00400/00458/00560/pdf/EPA00458_korunk_2010 09_025 029.pdf

Boldogkői Zsolt Dr. (2016): Van, aki szerint a modern tudomány Isten létét bizonyítja, In. Origo, Tudomány. Descarcat: https://www.origo.hu/tudomany/20160228 teremteselmelet univerzum osrobbanas fizikai allandok human genom projekt genezis vallas.html

Földvári István (2018): A hit és tudomány kapcsolatának szakirodalmi áttekintése Magyarországon. In: Figyelő. Hit és tudomány, 2018. 2. sz. Descarcat: http://confessio.reformatus.hu/v/a hit es tudomany kapcsolatanak szakirodalmi attekintese magyarorszagon/#page1

Jerry A. Coyne (2016.): Credinta vs. stiinta. Litera, 2016. 01. 01. Kornis Gyula (1943): A tudományos gondolkodás. A tudós lelki alkata I. Franklin Társulat, Budapest, 1943. 24 26.

Kurtz, Paul: Kompatibilis e a tudomány és a vallás? (Ford. Bencze Gyula). Descarcat: http://tudomanyesvallas.uw.hu/pkvall

Náray Szabó Gábor: Biblia és tudomány: A Teremtés könyve és az evolúció. Descarcat: http://szit.katolikus.hu/feltoltes/Biblia%20es%20tudomany.pdf

Ratzsch Del (2002): Miből lesz a tudomány? Rövid bevezetés a tudományfilozófiába. Harmat Kiadó, Budapest Székely Anna (2020): Hogyan vélekedik a vallás és tudomány létkérdésekről? In: Tudás.hu Descarcat: https://tudas.hu/hogyan velekedik a vallas es a tudomany a letkerdesekrol es egymasrol a pap teologust es a fizikust kerdeztuk/ pr. conf. dr. Vasile Citiriga (2014): Compatibilitatea si relatia dintre stiinta si teologie. Descarcat: https://www.crestinortodox.ro/editoriale/compatibilitatea relatia dintre stiinta teologie 70259.html Visky Sándor Béla (2018): Kizárja e egymást a tudomány és a hit?, In. Egyházmegyei lelkészértekezlet, Sepsiszentgyörgy, 2018. 09. 26. Descarcat: https://proteo.cj.edu.ro/hu/node/9961/print

John F. Haught, Știință și religie, de la conflict la dialog, trad. Magda Stavinchi, Doina Ionescu, ed. XXI: Eonul dogmatic, București 2002: https://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti documente/John%20F.%20Haught%20

%20Stiinta%20si%20religie.%20De%20la%20conflict%20la%20dialog.pdf

Sfântul Luca al Crimeei, Știința și religia, trad. Denis Chiriac, ed. Doxologia, Iași 2018. Tudor Chiril Zarojanu, Ziarul Lumina, 19 mai, 2020: https://ziarullumina.ro/societate/religie si stiinta/dialogul autentic intre stiinta si credinta este in inima omului 154192.html Nicolae Corneanu, Patristica mirabilia Pagini din literatura primelor veacuri creştine, ediţia a II a, revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 63.

INFLUENȚE RELIGIOASE ÎN ȘTIINȚĂ

Prof. Nicolea Liliana

Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu” Loc. Lugoj, Jud.Timiș, Romania

Puterea naturală a cunoașterii raționale a lui Dumnezeu rămâne foarte dificilă în afara Revelației și a harului supranatural. De aici se naște o anumită ambiguitate a cunoașterii raționale naturale, deci chiar dacă ceea ce spune gândirea naturală despre Dumnezeu nu este pe deplin potrivit, întrucât nu folosește conținutul Apocalipsei, nu spune ceva contrar lui Dumnezeu. Faptul că nu spune ceva contrar lui Dumnezeu arată că gândirea rațională naturală este chemată la împlinire ridicându se la împărtășirea Revelației supranaturale. Faptul că, pe de altă parte, ceea ce spune despre Dumnezeu nu este pe deplin potrivit, arată că gândirea rațională naturală este tentată să cadă în excesul raționalității. Să ne gândim că nu trebuie să ne îngrijorăm în legătură cu conflictul dintre știință și religie. Într o epocă intelectuală nu poate exista niciun interes activ care să lase deoparte orice speranță a unei viziuni a armoniei adevărului. A accepta discrepanța distruge candoarea și curățenia morală. Aparține respectului de sine al intelectului să urmărească fiecare încurcătură de gândire până la dezlegarea sa finală. Dacă verificați acest impuls, nu veți obține nicio religie și nicio știință dintr o gândire trezită. Întrebarea importantă este, în ce spirit vom face față problemei? Acolo ajungem la ceva absolut vital.

O ciocnire de doctrine nu este un dezastru este o oportunitate. Greutatea unui atom de azot era bine cunoscută. De asemenea, a fost o doctrină științifică stabilită că greutatea medie a unor astfel de atomi în orice masă considerabilă va fi întotdeauna aceeași. Doi experimentatori, Lord Rayleigh și Sir William Ramsay, au descoperit că, dacă obțineau azot prin două metode diferite, fiecare la fel de eficiente în acest scop, au observat întotdeauna o diferență ușoară persistentă între greutățile medii ale atomilor în cele două cazuri. Acum vă întreb, ar fi fost rațional ca acești oameni să fi disperat din cauza acestui conflict între teoria chimică și observația științifică? Să presupunem că, dintr un motiv oarecare, doctrina chimică a fost foarte apreciată în vreun district ca fundament al ordinii sale sociale, ar fi fost înțelept, ar fi fost sincer, ar fi fost moral să interzică dezvăluirea faptului că experimentele a produs rezultate discordante? Sau, pe de altă parte, ar fi trebuit Sir William Ramsay și Lord Rayleigh să proclame că teoria chimică era acum o amăgire detectată?

Un motiv pentru această dificultate este că nu putem gândi mai întâi și nu putem acționa după. Din momentul nașterii suntem cufundați în acțiune și o putem ghida în mod neregulat doar prin gândire. Putem, așadar, în diverse sfere de experiență, să adoptăm acele idei care par să funcționeze în acele sfere. Este absolut necesar să ne încredem în idei care sunt în general adecvate, chiar dacă știm că există subtilități și distincții dincolo de cunoștințele noastre. De asemenea, în afară de necesitățile acțiunii, nu putem nici măcar să ținem în fața minții noastre întreaga dovadă decât sub masca unor doctrine care sunt incomplet armonizate. Nu putem gândi în termenii unei multiplicităţi nedefinite de detalii; dovezile noastre îşi pot dobândi importanţa cuvenită numai dacă ne vin înainte, organizate de idei generale. Aceste idei pe care le moștenim formează tradiția civilizației noastre. Asemenea idei tradiționale nu sunt niciodată statice. Fie se estompează în formule fără sens, fie capătă putere prin noile lumini aruncate de o aprehensiune mai delicată. Ele sunt transformate de impulsul rațiunii critice, de dovezile vii ale experienței emoționale și de certitudinile reci ale percepției științifice. Un fapt este cert: nu le poți ține nemișcate. Nicio generație nu își poate reproduce pur și simplu strămoșii. Puteți păstra viața într un flux de formă sau puteți păstra forma în mijlocul unui reflux de viață. Dar nu poți închide permanent aceeași viață în aceeași matriță.

Starea actuală a religiei în rândul gândirii europene ilustrează afirmațiile pe care le am propus. Fenomenele sunt amestecate. Au fost reacții și treziri. Dar, în general, de a lungul multor generații, a existat o decădere treptată a influenței religioase în civilizația europeană. Fiecare trezire atinge un vârf mai jos decât predecesorul său, iar fiecare perioadă de slăbiciune o adâncime mai mică. Curba medie marchează o scădere constantă a tonului religios. În unele țări interesul pentru religie este mai mare decât în altele. Dar în acele țări în care interesul este relativ mare, acesta încă scade pe măsură ce generațiile trec. Religia tinde să degenereze într o formulă decentă prin care să înfrumusețeze o viață confortabilă. O mare mișcare istorică la această scară rezultă din convergența mai multor cauze.

Religia nu își va recăpăta vechea putere până când nu va putea face față schimbării în același spirit ca și știința. Principiile sale pot fi eterne, dar exprimarea acestor principii necesită o dezvoltare continuă. Această evoluție a religiei este în principal o dezlegare a propriilor sale idei care s au strecurat în ea din cauza exprimării propriilor idei în termenii imaginii imaginative a lumii întreținute în epocile anterioare. O astfel de eliberare a religiei de legăturile științei imperfecte este bună. Își subliniază propriul mesaj autentic. Cel mai important lucru care trebuie reținut este că, în mod normal, un progres în știință va arăta că declarațiile diferitelor credințe religioase necesită un fel de modificare. Este posibil ca acestea să fie extinse sau explicate sau, într adevăr, reformulate în întregime. Dacă religia este o expresie solidă a adevărului, această modificare va prezenta mai adecvat doar punctul exact care este important. Acest proces este un câștig. Prin urmare, în măsura în care orice religie are vreun contact cu faptele fizice, este de așteptat ca punctul de vedere al acestor fapte să fie continuu modificat pe măsură ce cunoștințele științifice progresează. În acest fel, relevanța exactă a acestor fapte pentru gândirea religioasă va deveni din ce în ce mai clară. Progresul științei trebuie să aibă ca rezultat modificarea neîncetată a gândirii religioase, în marele avantaj al religiei. În Evul Mediu timpuriu, Raiul era pe cer, iar Iadul era sub pământ; vulcanii erau fălcile Iadului. Nu afirmăm că aceste credințe au intrat în formulările oficiale, dar au intrat în înțelegerea populară a doctrinelor generale ale Raiului și Iadului. Aceste noțiuni erau ceea ce toată lumea credea că este implicat de doctrina statului viitor. Ele au intrat în explicațiile celor mai influenți exponenți ai credinței creștine. Dar, oricare ar fi doctrina corectă, în acest caz, ciocnirea dintre religie și știință, care a reconsiderat pământul în poziția unei planete de rangul doi, atașată unui soare de rangul secund, a fost în mare parte în beneficiul spiritualității religiei, prin dispersarea acestor fantezii medievale.

Un alt mod de a privi această problemă a evoluției gândirii religioase este de a observa că orice formă verbală de afirmație care a fost înaintea lumii de ceva timp dezvăluie ambiguități și că adesea astfel de ambiguități lovesc chiar în centrul sensului.

Religia a fost prezentată ca valoroasă pentru ordonarea vieții. Pretențiile sale s au bazat pe funcția sa de sancțiune a comportamentului corect.

Religia este viziunea a ceva care stă dincolo, în spatele și în interiorul fluxului trecător al lucrurilor imediate; ceva care este real și totuși așteaptă să fie realizat; ceva care este o posibilitate îndepărtată și totuși cel mai mare dintre faptele prezente; ceva care dă sens la tot ceea ce trece, și totuși eludează aprehensiunea; ceva a cărui posesie este bunul final, și totuși este dincolo de orice atingere; ceva care este idealul suprem și căutarea fără speranță.

BIBLIOGRAFIE

1. BARBOUR, Ian G. 2006. Când ştiinţa întâlneşte religia, Bucureşti: Curtea Veche

2. Einstein on Religion and Science from Ideas and Opinions (1954)

3. Larson, Edward J. and Larry Witham. "Leading scientists still reject God," Nature, Vol. 394, No. 6691 (1998).

DRUMUL SPRE VINDECARE NU DUCE DOAR PRIN ȘTIINȚĂ

Prof. Viorica Orosz Petrusan Şcoala Generală Bilingvă de Naţionalitate Română Micherechi, Jud. Békés, UNGARIA

Încă de la începuturi, relația dintre știință și credință a fost una foarte apropiată, omul având în firea sa setea de a cunoaște, de a descoperi și de a evolua continuu ca ființă, ceea ce a făcut ca și la nivel spiritual să își dorească să cunoască mai multe despre Dumnezeu și, odată cu apariția diferitelor ramuri științifice, să își dorească să găsească multe răspunsuri la implicarea lui Dumnezeu în formă continuă, prin purtarea Sa de grijă asupra întregii omeniri. Chiar dacă recunoaștem evoluția extraordinară a științei, multe întrebări sunt încă un mister, fiind în continuare în curs de cercetare, evoluația continuă a științei împingând tot mai departe hotarele cercetărilor, aduce după sine un șir interminabil de noi întrebări, iar cele mai multe răspunsuri găsite, dovedesc raportul strâns între știință și credință. Știința înseamnă cunoaștere, iar pentru a ajunge la o confirmare, e necesară multă muncă, cercetare, rațiune, uneori interpretare, pentru a primi răspunsuri concrete. Credința este cea care a doborât hotarele timpului și a depășit limitele spațiului, fiind cea care a găsit o armonie în relația trup și suflet, cer și pământ, a oferit vindecare, hrană pentru sufletul omului. Principalele domenii ale științelor au alocat o atenție deosebită acestei legături între credință și știință, fiind remarcată relația de completare a științei cu credința, fiind menționată de oameni de știință, precum și de teologi și filozofi deopotrivă. Știința și credința folosesc însă metode diferite pentru a dobândi cunoașterea. Domeniile științelor se bazează pe rațiune și pe dovezi concrete, credința apelează însă la revelație, la credință și la sacralitate. Relația dintre religie și filozofie este una strânsă, dar complexă.48 Relația dintre astronomie și credință, probabil una contradictorie datorită având în vedere argumentul creștin relatat în Sfânta Scriptură în Facere sau Geneză, iar de către astronomie „Teoria Big Bang”, prin care este descris fenomenul apariției materiei, energiei, spațiului și a timpului. Un subiect de mare interes pentru știință, extrem de studiat, a fost, și probabil va rămâne, nemurirea.

Evanghelia de la Ioan, în capitolul 17, versetul 3, dă răspunsul acestei întrebări, din punct de vedere creștinesc: ,,Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L ai trimis.” Sfânta Scriptură a oferit răspuns multor întrebări, fiind o carte de căpătâi pentru știință. Evanghelia de la Matei, în capitolul 10, versetele 1 și 8 spune: „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă. Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi i; în dar aţi luat, în dar să daţi.” În profunzime, realizăm că Apostolii, ca și urmași ai Mântitorului, ajung să fie doctori ai sufletului și al trupului, iar exemplul acestora va fi urmat peste veacuri de cei pe care biserica îi numește „doctori fără de arginți”, sfinți părinți care s au jertfit pentru binele comunității, împlinind chemarea Mântuitorului Hristos. Cunoaștem faptul că medicii, în momentul admiterii în profesia medicală, ajung să depună un jurământ, care în zilele noastre are o formula mai restrânsă, însă originea acestuia aparține lui Hipocrate, „Părintelui Medicinei”, care a format școli pentru viitori medici, însă numele său a rămas legat de Jurământul lui Hipocrate, un adevărat codice moral al unui medic în exercitarea profesiei sale:

„Jur pe Apollo, pe Asclepios, pe Higeea şi Panaceea, pe toţi zeii şi zeiţele, luându i ca martori că voi indeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi priceperea, juramântul şi legământul care urmează: Pe învăţătorul meu într ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuinţele, pe copiii săi îi voi privi ca pe fraţii mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi invăţa fără plată şi fără să le cer vreun legământ.

Preceptele, lecţiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei, fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi printr o făgăduială şi printr un jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva.

Le voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile şi mintea, şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate.

Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri, dacă îmi va cere, şi nu voi îndemna la aşa ceva, tot astfel nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede. Îmi voi petrece viaţa şi voi îndeplini meşteşugul în nevinovăţie şi curăţie.

Nu voi practica operaţia scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând o în seama celor ce se ocupă cu aceasta. În orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu mă de orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bunăştiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor liberi sau sclavi.

Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie.

-Daca voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi, iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă.49”.

Preocuparea pentru moralitate și însăși formula de jurământ subliniază încă odată raportul strâns dintre credință și știință. Vom aminti contribuția în domeniul medicinei a unor doctori pe care, pentru viața lor morală, pentru faptul că nu cereau plată pentru vindecările sau îngrijirea bolnavilor, Biserica îi numește doctori fără de arginți. Sfinții Chir și Ioan originari din Alexandria, au fost martiri în timpul prigoanei anti creștine a lui Dioclețian, au săvârșit vindecări de boli fără a cere bani.50 Sfinții Cosma și Damian au fost doi frați medici, martiri din epoca timpurie a creștinismului. Ei au practicat profesia de medici fără să accepte plată pentru serviciile lor; s a spus că prin aceasta ei i au atras pe mulți la credința creștină.51

Un sfânt al veacului nostru, fiind mai întâi medic, dar și arhiepiscop, care este amintit în domeniul medicinei pentru progresele incontestabile în chirurgia oftalmologică și chirurgia septică, este Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeei. A scris predici, dar și lucrarea „Eseu despre chirurgia infecțiilor septice”52 , care a devenit o carte de referință pentru chirurgi53 , fiind și profesor universitar. În plină teroare bolșevică, un chirurg de excepție refuză să opereze fără icoana Maicii Domnului pe peretele sălii, fiecare operație se începea și se sfârșea cu o rugăciune închinata Maicii Domnului iar curățirea trupului cu iod se făcea în semnul Sfintei Cruci spre ajutor, lucru care îi va aduce in cele din urma exilul. Episcopul chirurg Luca Voino Iasenetki, marturisitor al credintei in Hristos si titan al stiintei deopotriva ofera lumii contemporane o minunata lectie de jertfire de sine, de slujire a semenilor si de sfintenie.

Jurământul lui Hipocrate spcm.ro accesat la 10.05.2022

Chir și Ioan Wikipedia 08 iulie 2019 accesat la 10.05.2022

Emil Preda, Dicționar al sfinților ortodocși, Ed. Lucman, București, 2000, p. 68.

Viata Sfantului Ierarh Luca al Crimeei accesat la 10.05.2022

Mircea Ion Popa (prof. univ. dr.) (aprilie 2017), „Doctorii fără de arginți” Doctorii fără de arginți Viața Medicală, Viața medicală (16 (1422)), accesat în 10. 05. 2022

Viata Sfantului Ierarh Luca al Crimeei accesat la 10.05.2022

Mărturiile nenumărate arată faptul că Sfinții în general, dar mai cu seamă Doctorii fără de arginți, au săvârșit vindecări nu doar în timpul vieții, ci si după mutarea la cele veșnice, credința fiind cea care reușeste să spargă încă odată barierele standardelor știintei, aducând o completare a acesteia prin lucrarea neîncetată a doctorilor celor fără de arginți și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

ȘTIINȚĂ, ARTĂ ȘI RELIGIE DIFERITE, ESENȚIALE ȘI COMPLEMENTARE

Prof.. Popescu Teodora

Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu”

Loc. Lugoj, Jud. Timiș, Romania

Curiozitatea și expresia emoțională, nevoia de a admira, de a reflecta, dorința de a se conecta cu ceilalți și capacitatea de a distinge între bine și rău sunt calități importante pe care toți oamenii le împărtășesc. Ele dau naștere științei, artei și religiei și ori de câte ori sunt integrate în mod corespunzător în viața noastră sau în aspirațiile unei națiuni, ele pot scoate la iveală tot ce este mai bun în natura noastră umană. În diferite epoci istorice, știința, arta, religia în căutarea de noi cunoștințe au lucrat împreună în armonie, una lângă alta. Ceea ce au avut în comun a fost ideea de creație/ construire/ făurire/ zidire a operei după felul și asemănarea marelui act al întemeierii lumii.

La greci, omul in general și artistul, în special, era considerat asemănător zeilor, având suflet nemuritor, prin intermediul căruia era făcută legătura cu lumea divină, iar actul artistic era o cale spre desăvârșirea sufletului, desăvârșire prin care se înțelegea atingerea echilibrului, dobândirea dreptății, a înțelepciunii și a curajului „Artistul grec aspira să devină un bun meșteșugar după modelul ideal de măiestrie al Marelui Arhitect. Și în lumea creștină artistul este considerat omul dotat cu har divin. El însuși mare artist și arhitect, Dumnezeu a creat lumea ca o operă de artă desăvârșită. (file:///C:/Users/40765/Downloads/Dialogica_1_20_p6 14.pdf)”

Sensibilitatea estetică, gândirea despre artă și frumos au fost aproape întotdeauna profund marcate de atitudinea omului față de divin, de credința, de sensibilitatea lui religioasă. Ni se par nedespărțite de a lungul istoriei. Mai mult chiar, spiritul religios a contribuit în mod decisiv la apariția și dezvoltarea artelor Religia și arta, deși țin de spiritualitatea omenească, nu presupun doar sentimente, ci reprezintă fenomene mult mai complexe.

Raporturile dintre acestea sunt numeroase și ar trebui să fie abordate din punct de vedere istoric Arta și religia au avut întotdeauna, la diferite popoare relații profunde și complementare. Dincolo de specificul lor, și artistul și credinciosul (deseori fiind una și aceeași persoană!) poartă și transmit un mesaj transcendent, legat de Absolut. (file:///C:/Users/40765/Downloads/Dialogica_1_20_p6 14.pdf) Trăirea religioasă s a exprimat artistic în tot felul de moduri: în poezie, în pictura iconografică și în alte tablouri, în arhitectura locașurilor de cult, în muzică ș.a. Omul a manifestat față de divin emoții asemănătoare celor nutrite față de Frumos, precum iubire, tandrețe și admirație. În Evul Mediu, sensibilitatea estetică era manifestată cu precădere în religia creștină. Dumnezeu, fiind originea Frumosului, iar artistul poartă și el acest Frumos în suflet și astfel creează și el opere frumoase. Rolul lui este acela de a distinge și a fixa frumusețea misterioasă în materie.

Arta bizantină are un pronunțat caracter religios. Pentru a și crea o artă însemnată, împărații și capii religiei creștine ortodoxe de la Constantinopol (patriarhii) au adus material și meșteri iscusiți din diferite părți ale marelui imperiu. Arhitecții bizantini au reușit să creeze în construcții, o artă proprie, folosind odată cu elementele cunoscute și unele inovații. Unul dintre elementele cunoscute din arhitectură a fost arcul în plin cintru, semicircular, pe care l au sprijinit pe coloane, prin intermediul capitelurilor.Un alt element inovator a fost cupola cu bază rotundă, care se sprijină pe stâlpi, folosindu se așa numitele pandantive.Pandantivele se află la cele patru colțuri. Cupola sprijinită în acest fel poartă denumirea de cupolă pe pandantive Arhitecții bizantini au creat un plan de biserică pe care l au perfecționat treptat și l au realizat definitiv în secolul al X lea, în formă de cruce cu brațe egale înscrise într un pătrat,

numit cruce greacă. Prin acest procedeu ingenios s a mărit rezistența construcției și s a putut susține mai mai bine greutatea cupolei.

Cele mai însemnate monumente bizantine au fost construite la Constantinopol începând din timpul împăratului Constantin cel Mare (secolul al IV lea) dar stilul s a statornicit în forme proprii, atingând cel mai mare grad de dezvoltare, sub domnia lui Justinian, în secolul al VI lea e.n., epoca de culme a stilului bizantin.

Din această epocă, celebră este Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Numele fostei biserici este Sfânta Înțelepciune sau în greaca bizantină Αγια Σοφια / Hagia Sophia. Considerată de unii autori drept cea de a opta minune a lumii antice târzii, Sfânta Sofia este oricum o glorie a geniului constructiv uman și a constituit în Imperiul Roman de Răsărit centrul vieții lui religioase, timp de 916 ani. După 1453, când a căzut Constantinopolul sub turci, a fost transformat în moschee timp de 482 de ani, până în anul 1935, când a devenit muzeu, la propunerea lui Mustafa Kemal Atatürk, marele reformator turc. Hagia Sophia a devenit din nou moschee din iulie 2020, când Consiliul de Stat al Turciei a declarat ilegală decizia secularizării locașului, Hagia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Hagia_Sofia_din_Istanbul).

Pentru a și materializa visul de a ridica o biserică fără egal în lumea sa, împăratul Justinian a ales cei mai renumiți arhitecți ai vremii sale: pe Anthemius din Tralles și pe Isidoros din Milet, care, la rândul lor, au coordonat în acest scop lucrarea a aproximativ 100 de maiștri și 10.000 de lucrători. Au fost utilizate materialele cele mai valoroase din imperiu, care beneficia atunci de o mare întindere și bogăție. S au adus din Cyzic, Efes, Baalbek sau chiar din Heliopolis (Egipt) valoroase elemente de arhitectură, din monumente antice. În 26 decembrie 537 d.Hr., după un timp record pentru acele vremuri, de doar cinci ani, Împăratul Justinian a putut să exclame: „Glorie Dumnezeului care m a ajutat să mi săvârșesc o astfel de lucrare ! Solomon, te am învins !” Considera că Sfînta Sofia a întrecut Templul lui Solomon în măreție Însă, după numai două decenii, frumoasa cupolă a bisericii s a prăbușitt, în urma a trei cutremure ce au avut loc în 15 august 553, 14 ianuarie 557 și 7 mai 557 d. Hr., din cauza formei prea plate a cupolei Aceasta a fost restaurată într o formă mai stabilă, fiind concepută mai înaltă decât prima. Lucrările de refacere au fost încredințate nepotului lui Isidoros din Milet, biserica și rezistând de atunci până azi tuturor cutremurelor prin care a trecut. În vârstă de 84 de ani, Împăratul Iustinian, a reinaugurat biserica, la 24 decembrie 563.

Mărimea spaţiului interior al biserici Sfânta Sofia din Istanbul întrece orice imaginaţie. Partea de jos are culorile albastru verde gri ale marmorei de pe pereţi şi coloane, partea de sus îţi plimbă privirea pe jocul de lumini creat concomitent de fluxul care pătrunde prin multitudinea de ferestre cu sticlă obişnuită sau cu vitralii multicolore şi de reflecţiile acestuia pe mozaicurile şi pe aurul domului. De bună seamă, arhitectura edificiului reprezintă viziunea creatorilor antichităţii târzii asupra a ceea ce înseamnă divinul. Orice detaliu de construcţie şi decor interior al catedralei a fost calculat minuţios de nişte ingineri geniali. Superioritatea acestora se relevă mai ales în ideea de a gândi felul în care este percepută lumina de către vizitatori. Mulţimea de ferestre de sub cupolă este menită să dea iluzia de spaţialitate a încăperii şi să contureze favorabil mozaicurile şi frescele. Vizitatorii, identifică o estetică a luminii impusă de artiştii timpului, pentru care lumina devine nu doar o sursă de iluminare naturală a interiorului unei încăperi, ci şi un mijloc de valorizare estetică, reprezentând expresiv emanația divină. Toate împreună oferă o expresie simbolică metafizicului. Intrând în sanctuar, omul trebuie să fie pătruns de sacralitate, de energie divină, de sublim. După cum ni s au păstrat în mărturiile multor autori creștini, în centrul cupolei era o imensă icoană mozaic Domnul Iisus Pantocrator, iar la baza cupolei erau redați patru îngeri deosebit de frumoși, pe cele patru pandantive: doi în mozaic (spre răsărit) și doi în frescă (spre apus) Toate icoanele din partea de sus a bisericii au rămas neatinse, până în sec. al XIX lea. Din nefericire, în acest secol, turcilor le au fost puse la dispoziție mijloace de schele prin care să ajungă la înalțimea maximă a bisericii, de către niște elvețieni restauratori, frații Fosatti Astfel,

după secole de dăinuire, frumoasele icoane bizantine, care au fost admirate de atâtea generații și au constituit model, sursă de inspirație pentru multe alte locașuri de cult din lume, au fost înlocuite cu decorațiuni geometrice și versete din Coran, turcii văzându și un vis împlinit.

O minunată icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, între Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, se află în absida altarului, pe semicupolă, însă doar icoana Sf. Arhanghel Gabriel e păstrată mai bine Partea stângă a navei centrale este prevăzută cu nișe la înălțime. În nișele din partea stângă a navei centrale sunt reprezentați în mozaic sfinți și patriarhi

Amintim și alte icoane și tablouri în mozaic ce se aflau în galeriile de la etaj, precum: Domnul Iisus încadrat de împăratul Constantin al IX lea Monomachos și împărăteasa Zoe, un tablou al Sfintei Fecioare cu Pruncul în brațe, încadrată de Ioan al II lea Comnen și împărăteasa Irina, un tablou al prințului nefericit Alexios, icoana Deisis, (în care Domnul Iisus o are în dreapta Sa pe Fecioara Maroa, iar în stânga îl are pe Sf. Ioan Botezătorul. Aceștia se roagă pentru lume la El).

De asemenea, deasupra Porții imperiale de la parter, găsim icoana cu Domnul Hristos stând pe un tron impunător și binecuvântând cu mâna dreaptă, iar cu stânga ținând Sfânta Evanghelie deschisă și scrisă cu cuvintele: „Pace vouă, Eu sunt lumina lumii.”

Catedrala Hagia Sofia a fost biserica cea mai reprezentativă și impresionantă a creștinismului ortodox. A deschis drumuri în arhitectura și ornamentația creștină veche și ne a transmis ceva din măreția și puterea Imperiului Roman de Răsărit, din credința împăratului ctitor, prin dimensiunile și decorația de excepție, ajungând un prim simbol al măreției creștinismului, chiar în zona Răsăritului, unde el a apărut, precum și o comoară de neprețuit pentru cetatea Constantinopolului.

Mesajul creștin a fost transmis de a lungul timpului în diferite moduri artisitce. Vorbind de scris, s au folosit diferite suporturi, de la papirus ori pergament până la hârtie, creștinismul favorizând apariția hârtiei în spațiul său de manifestare. .

Relația dintre creștinism și artă a fost și a rămas una strânsă. Mulțumită lui, s au dezvoltat literatura, muzica, artele vizuale, apărând noi tipuri de artă De exemplu, referindu ne la artele vizuale, icoana, broderia, vitraliile, prelucrarea metalelor de preț, aur și argint, mai ales, în scop liturgic, sunt noi genuri de artă care nu au existat înainte În majoritatea credințelor, omul a închinat divinului creația artistică, spre a se apropia de lumea lui. Considerăm că lumea de azi a ajuns la stadiul de a contientiza faptul că arta, știința și religia, pentru a putea fi pe deplin experinentate, ar trebui văzute fiecare ca îndeplinind nevoi diferite, însă complementare.

Ne am propus în acest studiu să ne aplecăm asupra relațiilor care se pot naște între religie, artă și știință Considerăm că este necesară și pe viitor o colaborare strânsă între acestea, iar conlucrarea acesta ar putea fi extrem de benefică umanității.

BIBLIOGRAFIE

Marin Nicolau Golfin, Istoria Artei,Ed.Didactica și pedagogică, București

Mary Hollingsworth, Arta în istoria umanității, Enciclopedia rao

Michelle Brown, Ghid de artă creștină

creștină,

RESURSELE DIGITALE

Prof. Daniela Pribeanu

Colegiul Național Bănățean

Loc. Timișoara, Jud. Timiș, România

Plecând de la ideea că tehnologia este neutră din punct de vedere moral, noi suntem cei care îi dăm valoare. Este cunoscut faptul că tehnologia poate avea și efecte dăunătoare atât asupra sănătății fizice, cât și a celei sufletești, atât asupra percepției propriei persoane, cât și asupra modului de socializare. Grija pentru copiii care ne stau în față, având nevoie de o educație complexă, se manifestă prin folosirea tehnologiei cu profesionalism și creativitate, dar și cu discernământ, cu înțelepciune.

Având ca punct de plecare momentul în care a debutat educația online, s a născut ideea de a împărtăși profesorilor de limba engleză și nu numai, câteva din resursele digitale folosite atât în realizarea activităților online cât și offline. Tehnologia ne oferă idei pentru activități de predare, învățare și evaluare, dar este rolul profesorului de a adapta aceste resurse la clasa de elevi și la nevoile acestora.

O resursă digitală folosită pentru o activitate instructiv educativă elaborată cu ajutorul unei aplicații colaborative este Padlet. Padlet este o resursă colaborativă online, unde putem crea împreună cu elevii table cu post it uri virtuale, imagini, link uri, videouri și documente. Padlet ul poate fi împărtășit cu clasa de elevi, printr un link unic, unde fiecare poate contribui (de pe mobil sau laptop) și toți pot vedea contribuțiile celorlalți. Aplicația poate fi folosită pentru sesiuni de brainstorming, pentru a aduna lucrările elevilor și a le oferi feedback individual sau pentru a le urmări progresul. Padlet ul se pliază foarte bine pe modelul SAMR Substituire, Augmentare, Modificare, Redefinire.

Substituirea, utilizează tehnologia/padlet ca o substituire directă a sarcinii de învățare. Elevul folosește calculatorul și tastatura pentru a scrie un eseu, în loc să folosească stiloul și caietul. Cu Augmentarea, tehnologia aduce câteva îmbunătățiri. Folosind Padlet, elevii pot nu numai să scrie dar pot de asemenea să scrie și să modifice și pot de asemenea să comenteze munca altuia.

Cu Modificarea, padlet ul permite re desenarea sarcinii de lucru. Elevii lucrează colaborativ pe o tablă virtuală comună și publică materialul pentru o audiență reală. Nu mai este o sarcină de lucru doar pentru ochii profesorului. De asemenea, elevii pot lucra atunci când au timp disponibil, iar profesorul oferă feedback.

Redefinirea, permite sarcini de neconceput înainte. Padlet ul devine un pachet multimedia, poate deveni un articol de blog, o resursă audio și video. https://padlet.com/pribeanudaniela/kk6c5cyszuki36tc

O altă activitate instructiv educativă construită cu ajutorul resurselor digitale Canva și Google

My Maps este următoarea strategie didactică.

Titlul lecției: London by Day and by Night

Strategie:

Lecția 1: 1. Brainstorming (Ce știm / ce nu știm / ce am vrea să știm despre Londra?)

2. Profesorul explică sarcina de lucru: în grupe de 4, elevii vor avea de realizat un proiect cu următoarele teme (câte una pentru fiecare grupă):

• London by Day

• Museums

• Historical Landmarks

• Bridges of London

• London by Night

Fiecare proiect va detalia 4 puncte de interes din aria respectivă.

Pașii proiectului vor fi: a. Cercetare și selectare de informații folosind diverse resurse digitale

b. Realizarea unui pliant de prezentare in Canva

c. Realizarea unei hărți

d. Prezentarea proiectelor și evaluarea lor

3. Profesorul demonstrează modul de utilizare a resurselor. Se va insista pe preluarea critică a informațiilor și prelucrarea lor (utilizarea propriului limbaj, descurajarea tehnicii copy paste, selectarea informațiilor în funcție de auditoriu pentru păstrarea atenției termeni cheie: corectitudine, accesibilitate, atractivitate, varietate).

4. Elevii lucrează în grupe pentru a utiliza resursele digitale, profesorul monitorizează și sprijină activitatea.

Lecția 2: 1. Profesorul demonstrează funcțiile Canva și prezintă un pliant model pentru a discuta modul de prezentare a informațiilor, organizarea materialului vizual, vocabular și tehnici specifice limbajului publicitar (titluri, utilizarea adjectivelor, culoare, font etc).

2. Elevii lucrează în grupe.

Lecția 3: 1. Profesorul demostrează lucrul cu resurse cartografice, apoi le dă elevilor acces la harta Central London, cu fiecare arie de proiect pe căte un strat.

2. Elevii lucrează in grupe.

Lecția 4: Elevii prezintă proiectele și primesc feedback. Se realizează interevaluarea.

Rezultatele învățării: Elevii vor utiliza resurse digitale pentru a extrage informații relevante, vor realiza pliante în grup, folosind Canva, și vor contura un traseu în Londra pentru a include punctele de interes selectate. Vor faceprezentări orale pe care le vor susține cu suportul digital realizat anterior și vor oferi și primi feedback.

Pe lângă cunoștințele de cultură și civilizație legate de universul britanic pe care le vor dobândi și exersarea utilizării limbii engleze într un context antrenant, elevii își vor dezvolta abilități de muncă intelectuală care le vor putea fi de folos în alte activități școlare și profesionale. Utilizarea responsabilă, critică, creativă, personală a resurselor digitale disponibile are o deosebită însemnătate chiar în contextul actual, când termenul de authorship devine tot mai vag. Utilizarea de hărți, configurarea unor trasee care să conțină puncte de interes sunt abilități de care se vor folosi în activitățile lor de timp liber.

Resursele digitale necesare:

• Resurse digitale: https://www.britannica.com/place/London, https://www.visitlondon.com https://www.youtube.com/

London Long Read: A History of London's 35 Bridges Over The Thames Londontopia 25 Must See London Landmarks and Attractions | Architectural Digest London Picture Archive Best London museums for students Study London https://londontopia.net/category/history/

• b. Canva: https://www.canva.com/

• c. resurse cartografice Google My Map În concluzie, resursele digitale nu pot înlocui lecțiile față în față și nici interacțiunea directă dintre profesor și elev, ci diversitatea resurselor digitale îmbogățesc calitatea procesului educativ. Elevul este implicat activ în procesul de predare evaluare, lecțiile devenind interactive și plăcute, deoarece aceștia învață prin practică (learning by doing).

BIBLIOGRAFIE

Evans, V. (2008). Successful Writing, Express Publishing; Harmer, J. (2004). How to teach writing, London: Pearson Longman; Rinvolucri, Mario (2002), Humanising Your Coursebook, Delta Publishing Ur, P. (2012). A Course in English Language Teaching, Cambridge University Press;

Wright, A. (2014). Creativity in the Classroom. Budapest. ILI International Language Institution http://www.readwritethink.org/files/resources/interactives/diamante/ http://www.homeschooldiner.com/subjects/language_arts/writing/enrichment.html http://ddeubel.edublogs.org/2009/09/22/teaching writing activities and ideas/ http://padlet.com

PEDAGOGIA RUGĂCIUNII, TEMEI FUNDAMENTAL ÎN FORMAREA RELIGIOS MORALĂ A ELEVILOR

Stănila Daniela Nadia Colegiul Naţional Bănăţean Timişoara, Timiş

Rugăciunea exprimă ceea ce este cu totul specific unei religii, pentru că în ea cuvintele sunt aşezate într o anumită ordine şi cu un anumit conţinut, de cele mai multe ori doctrinar, pentru că rugăciunea exprimă atât esenţa teologiei din acea religie cât şi dispoziţia sufletească proprie credinciosului care se roagă. Rugăciunea este adresată lui Dumnezeu, oamenilor le adresăm rugăminţi. Ea este în mare măsură imperativă şi sigură de rezultatele ei benefice, bazându se pe disponibilitatea fără margini şi fără rezerve a lui Dumnezeu. Beneficiile rugăciunii sunt nenumărate. Arhimandritul Emilianos vorbeşte despre faptul ca noi, oamenii, prin fire, la un moment dat, simţim nevoia să ne întoarcem la Dumnezeu, să comunicăm cu el: „Sufletul omenesc se întoarce prin fire spre Dumnezeu, caută prin tot felul de eforturi şi lupte din adâncuri comuniunea cu El şi, mai cu seamă, rugăciunea săvârşită atât personal, cât şi în biserică”. Câteodată sufletul nostru doreşte să se întoarcă la Domnul, fără vreo nevoie concretă. Dorinţa aceasta se datorează însetării noastre după Dumnezeu. La orice nivel şi sub orice formă aceasta ar apărea în noi, nu trebuie să o lăsăm neîmplinită. Chiar în acelaşi ceas să ne dedicăm rugăciunii. De aceea, elevii trebuie sa deprindă obiceiul de a se ruga. Timpul petrecut în rugăciune e un timp care te linişteşte.

De a lungul veacurilor, pedagogia, știința educaţiei, a fost strâns legată de religie. Din antichitate, aflăm că şcolile funcţionau pe lângă temple. Mănăstirile erau centre de cultură în Occident şi funcţionau tot pe lângă biserici. La fel, în ţara noastră primele şcoli au apărut lângă biserici.

Educaţia religioasă a adus în tot decursul istoriei poporului nostru puterea de a menține o omenie românească impresionantă.

Un psiholog spunea: „Rugăciunea este cea mai mare forţă disponibilă pentru un individ, în rezolvarea problemelor personale. Puterea ei mă uimeşte”. Oamenii care se roagă reuşesc să facă faţă mai uşor provocărilor din viaţa cotidiană. Un elev care se roagă reuşeşte să facă mai uşor faţă sarcinilor de la şcoală. Dumnezeu plineşte orice lipsă. El ia aminte şi la condiţiile fiecăruia dintre noi. S ar putea ca un ceas din rugăciunea ta să se bucure de mai mare binecuvântare decât multe ceasuri ale unui căligăr, pentru că tu eşti prins şi cu alte lucruri. Rugăciunea ne pune în armonie cu creaţia lui Dumnezeu şi de aceea „rugăciunea trebuie practicată, nu trebuie studiată”. De a lungul timpului s a scris foarte mult despre rugăciune şi despre binefacerile ei. Pentru elevi e important să aibă modele, să înveţe din viaţa oamenilor care s au rugat sau care se roagă.

Părintele Stăniloae constata faptul că în societatea de azi se observă starea unei slăbiri a credinţei, de aici şi o nepăsare faţă de rugăciune. Omul se alipeşte mai mult de cele materiale şi apelează la rugăciune în momente de criză, când necazurile şi supărările apasă asupra lui. Celui ce doreşte să şi păstreze neschimbată puterea credinţei prin rugăciune, i se pune azi o dublă problemă: aceea de a şi apăra credinţa de influenţa unei societăţi şubrezită în credinţă şi care, la rândul ei, şubrezeşte credinţa, precum şi aceea de a apăra deprinderea rugăciunii în sânul unei societăţi care a pierdut în mare parte obişnuinţa rugăciunii. O însuşire proprie acestei societăţi este aceea că omul se simte în ea mult mai însingurat decât în societatea de ieri, din care nu lipsea grija de Dumnezeu. Credinciosul simte azi trebuinţa să se roage mai mult decât în trecut, căci prin rugăciune el se izbăveşte de singurătatea atât de greu de îndurat. Ȋn rugăciune el găseşte mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Ȋn rugăciune el îl are pe Dumnezeu în dialog cu el

prin toate lucrurile şi îl vede şi îl aude pe Dumnezeu în toate. Cel ce se roagă îşi dă seama de rădăcinile sale în realitatea personală nemărginită a lui Dumnezeu şi nu se mai simte părăsit în valurile repezi ale vieţii, ale unei vieţi mărginite doar de orizontul pământesc. El poate să şi umple viaţa cu o cuprindere nemărginită.

Rugăciunea este importantă pentru viaţa familiei. Oferă posibilitatea tinerilor ei membri să şi îmbogăţească comuniunea lor cu Dumnezeu. Copilul îi vede pe părinţi vorbind despre el cu Dumnezeu, că Ȋl roagă, că Ȋi cer ajutor pentru sănătatea şi reuşita membrilor familiei, că primesc putere, mângâiere şi optimism de la Dumnezeu. Rugăciunea are în familie poziţia unui eveniment sărbătoresc. Dacă rugăciunea este practicată acasă, în familie, dacă pe părinţi îi văd copiii că se roagă, vor dori şi ei să se roage. De asemenea, îi vor urma la biserică.

Prin rugăciune, părinţii asigură posibilităţi pentru comunicarea membrilor familiei cu Dumnezeu, cu aproapele, cu ei înşişi, cu lumea întreagă. Ei înşişi contribuie la crearea de motivaţii pentru viaţa liturgică şi sacramentală a copiilor şi adolescenţilor. Ȋşi asumă opera catehetică pentru educarea copiilor lor în rugăciune, în cult şi în Tainele Bisericii. Tinerii şi maturii se hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu. Dar cuvântul lui Dumnezeu se trăieşte în cultul Bisericii. Ceea ce nu are legătură cu viaţa cultică a Bisericii rămâne literă moartă. Lucrul acesta se observă astăzi mai ales în educaţia morală şi în învăţătura morală care, sprijinită mai ales pe raţiune, este autonomă atât faţă de învăţătura creştină, cât şi de viaţa cultică a Bisericii. De asemenea biserica trebuie să găsească mereu căi de a ajunge la tineri pentru a le înfăţişa prezenţa lui Dumnezeu în lume şi în viaţa lor.

BIBLIOGRAFIE

1. Pr. Dr. Vasile Vlad, Comentarii patristice la Tatăl nostru, Editura Emia, Deva, 2005,

2. Arhimandritul Emilianos, Monahismul pecetea adevărată, Editura Deisis, Sibiu, 1999

3. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viaţa duhovnicească, Editura Egumeniţa

4. Norman Vincent Peale, Forţa gândirii pozitive, EdituraCurteaveche, Bucureşti 2013

5. Arhimandritul Teofil Părăian, Paşi pe calea duhovnicească, Editura Egumenita

6. Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea într o lume secularizată, în Ortodoxia, 4|2014, Bucureşti

POSTERITATEA LUI CORIOLAN BREDICEANU - CUNOAȘTEREA UNUI OM PUSĂ ÎN SLUJBA POPORULUI ȘI A CREDINȚEI-

Prof. Șipoș Ibolya Liceul Teoretic „Iulia Hasdeu” , Loc. Lugoj, Jud. Timiș, România

Dialogul dintre știintă și religie a existat încă din timpuri străvechi. Există popoare la care istoria cunoașterii, materială și spirituală, are o îndelungată tradiție. Odată cu progresul înțelegerii lumii, o data cu evoluția științei propriu zise, s a înregistrat și un progres al întrebărilor umane despre originea omului, originea universului și, în acest context, modurile de apropiere sau diferențe între cele două aspecte de interes.

Organizarea de către Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu“ din Lugoj a unui simpozion care să pună creștinismul și știința în dialog e mai mult decât binevenit, reunind într un cadru organizat slujitori ai bisericii, profesori, elevi și participanți pentru un schimb de opinii în a găsi răspunsuri referitor la creația lui Dumnezeu.

Am ales să ne oprim asupra uneia dintre personalitățile ilustre ale orașului Lugoj, interesată de credința creștină, cultură și educația tinerilor. Este vorba despre Coriolan Brediceanu, în viața căruia s au îmbinat armonios cunoștiințe științifice și credința creștină. Din această perspectivă, evocarea meritelor pe tărâm bisericesc, cultural și juridic reprezintă o modestă prezentare asupra aportului adus comunității locale.

Viaţa lui Coriolan Brediceanu este strâns legată cu toate evenimentele politice care s au succedat în viața românilor bănățeni la sfârșitul secolului al XIX lea. De la întemeiarea partidului naţional în conferinţa de la Sibiu, ţinută la 1881, Brediceanu a luat parte la toate manifestările şi la toate luptele pe tărâm politic și național. Coriolan Brediceanu s-a născut în Lugoj la 5 Ianuarie 1850, urmând școlile din Arad, Beiuş şi Pojon, obținând diploma de studii juridice la Budapesta în 3 ianuarie 1874.

Crescut la liceul românesc din Beiuș, a dobândit o bună instrucție morală și istorică, și o înclinație spre studiile umaniste. Pentru el istoria nu era o chestie de paradă . La vârsta de 24 de ani era deja avocat celebru în Lugoj. Până atunci lugojenii l au avut ca model pe Constantin Udrea, marele primar al orașului și filantrop vestit, care era sufletul mișcărilor bisericești și școlare. Cu intrarea lui Brediceanu în arena vieței publice, tot orașul, tot comitatul, întreg Banatul a cunoscut datorită noului reprezenant un nou model de implicare în luptele duse pentru recunoașterea din partea autorităților austro ungare a drepturilor legitime a românilor din provincie. Brediceanu a fost cel dintâi care a revendicat și a restabilit dreptul românilor de a vorbi în limba românească în congregațiunea comitatensă din Caraș Severin. Celebre au rămas discursurile lui contra comiților, interpelările lui în nenumărate chestiuni de cultură națională românească.

Brediceanu și a pus tot zelul și toată dragostea lui de muncă pe teren bisericesc, școlar și social. Prin modelul său de dăruire în slujba bănățenilor, Brediceanu a ştiut să se ridice repede deasupra vieţii lugojene , şi să şi merite rolul de conducător, pe care i 1 încredinţa un ţinut întreg. De aci încolo până la moarte, Brediceanu a rămas »fruntea« Banatului românesc.

La 1884 a şi reuşit să obţină majoritatea voturilor în cercul Bocşei, dar în urma abuzurilor electorale, n a putut intra în cameră. După decretarea pasivităţii parlamentare, el n a înţeles, ca mulţi alţii, să aștepte vremuri mai favorabilepentru românii bănățeni. De la organizarea partidului naţional român până la 1892 Brediceanu a fost membru în comitetul central.

Cu toate că a trecut mai bine de un secol de la moartea lui , peste tot la Lugoj și în tot Banatul sunt și azi locuri legate de personalitatea liderului charismatic. A susținut cu tărie

dezvoltarea școlilor confesionaale românești, prosperitatea băncilor, a reuniunilor de lectură, de cântări, toate cu scopul formării unei burghezii bănățene implicată în realizarea idealurilor naționale. Luptele electorale de la Lugoj, și mai ales la Bocșa și la Oravița au deșteptat conștiința națională a întregului popor. Mii și mii de țărani alergau din toate unghiurile să asculte cuvântările lui. Căci Brediceanu era orator înnăscut. Nimeni nu știa vorbi ca el, nimeni nu cunoștea mai bine suferințele românilor din provincie. Călătoriile lui prin cercurile electorale și discursurile au rămas legendare. Era întâmpinat în campaniile electorale de sute de țărani, discursurile rostite în fața românilor transformându se în veritabile adunări naționale așa cum numai la revoluția de la 1848 au mai avut loc în fața lui Eftimie Murgu. La sinoadele bisericești școlare de la Caransebeș și Sibiu, la congresele naționale, pretutindeni Brediceanu era în primele rânduri. De când a intrat în dieta Ungariei el a fost unul dintre cei mai activi și energici luptători români de acolo. Avocat celebru, ar fi putut agonisi o mare avere. De fapt, el moare sărac. Toți banii câștigați au fost folosiți pentru binele poporului, pe care atât de mult l a iubit. În cele mai multe procese politice intentate ziarelor românești şi politicilor români din Ungaria şi Transilvania, îndeosebi în procesul memorandului, a primit sarcina de apărător şi s a distins prin număroase pledoarii de valoare atât politică naţională, cât şi juridică. Pe plan cultural a fost membru în comitetul societăţilor culturale române, Asociaţiunea Transilvană, societatea pentru fond de teatru român. A fost membru în sinodul eparhial al Caransebeşului şi în congresul naţional român, unde a desfășurat o muncă rodnică. Brediceanu a văzut în Biserică nu doar păstrătoarea dreptei credinţe, ci şi o instituţie necesară din punct de vedere politic. Încă din evul mediu, mai accentuat după perioada iozefină statul austriac s a dovedit a fi un adversat de temut atât pentru biserică, cât şi pentru naţiunea română. În programul revoluției de la 1848 Eftimie Murgu a cerut separaţia ierarhică de la Mitropolia sârbă şi recunoaşterea ortodoxiei ca şi confesiune egală în drepturi cu celelalte. Anii revoluţiei au fost caracterizaţi de unitatea de viziune a fruntaşilor români, fie ei laici sau clerici, toţi înţelegând că numai uniţi puteau face faţă noii ameninţări ce se ridica în monarhia austriacă: naţionalismul radical maghiar. Începutul anului 1909 îl prinde pe Brediceanu un om total schimbat din cauza problemelor medicale apărute în ultimele luni. Simţindu se ceva mai bine a hotărît să plece la Budapesta pentru a și face o operaţie. În momentul când era să fie urcat în tren a avut un atac la inimă şi în câteva clipe a decedat. Vestea morții lui s a răspandit fulgerător pe tot teritoriul orașului Lugoj la 25 ianuarie 1909, provocând o adâncă tristețe între toți localnicii indiferent de naționalitate.

Toate instituţiile româneşti au arborat steagul de doliu. Deasemenea s a arborat pavilionul negru pe clădirea primăriei şi pe palatul administrativ al comitatului unde glasul energic şi viu al iubitului fruntaş a răsunat de atâtea ori întru apărarea neamului românesc. Consiliul comunal a fost convocat pe la o şedinţă în primărie. În lipsa primarului Marsowszky, protonotarul Florescu a făcut în cuvinte foarte elogioase propunerea să se treacă la protocol doliul consiliului comunal.

Din șirul fruntașilor a căzut „unul dintre cei mai buni și valoroși fii ai bisericii și neamului nostru, bunul părinte sal familiei sale", scria la moartea politicianului român unul din ziarele timpului din Arad. Înmormântarea lui Brediceanu a avut loc la Lugoj, în curtea bisericii mari ortodoxe, al cărui fiu devotat a fost, transformându se prin numărul de participanți și discursurile prezentate de fruntașii partidului national roman ca un mesaj de legământ, că dincolo de moartea liderului bănățean, ideile, lupta și principiile sale de viață nu vor fi niciodată abandonate.

Ziua de 9 februarie 1909 când Coriolan Brediceanu a fost înmormântat s a transformat pentru românii bănățeni într un act de cinstire față de memoria conducătorului politic și național. Au sosit la Lugoj pentru a participa la funeralii 10 coruri din satele apropriate, colegii din cadrul Partidului Național în frunte cu deputaţii Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida, Aurel Vlad, Vasile Goldiş, Stefan C. Pop, loan Suciu, Stefan Petrovici şi Gheorghe Popovici. Celebre

au rămas discursurile Dr. Valeriu Branişte în numele tuturor societăţilor româneşti din Lugoj şi domnului profesor P.S. Paulian în numele delegaţiunii venite din Turnu Severin la înmormântare.

Familia Brediceanu a reprezentat pentru Banat și orașul Lugoj o adevărată „dinastie românească“. Deviza „Nu i român ca bănățeanu'/Bănățean ca lugojanu'/Lugojan ca Brediceanu“ rămâne și astăzi de mare actualitate. Posteritatea nu l a uitat pe marele luptător Coriolan Brediceanu, și pentru tot ceea ce a a făcut în mișcarea politică, bisericească și culturală a orașului Lugoj merită să fie cunoscută de toate generațiile viitoare. Numai așa poate fi apreciată toată activitatea lui după mulți ani de tăcere din perioada comunistă.

BIBLIOGRAFIE:

1. P. Olde, “Originea familiei Brediceanu,” Primăvara Banatului. Revista Școalelor Secundare din Lugoj, fără an, 37, 38

2. Caius Brediceanu, Amintiri din viața mea, Lugoj, 1936

3. Ziarul Drapelul din Lugoj, anul 1909

TOLERANȚA O TEMĂ MEREU ACTUALĂ

Prof. Țînțărean Adina

Liceul Teoretic “ Coriolan Brediceanu “, Loc. Lugoj, Jud. Timiș, România

În atenția științei a stat întotdeauna și Omul, nu doar ca ființă biologică, ci și ca ființă socială. Astfel, ființa umană cu trăirile și comportamentul său e studiată în psihologie, iar relațiile dintre oameni, cu regulile acestora, cu factorii care îi pot apropia sau separa pe unii de alții sunt studiate în sociologie. Deseori, însă, în operele literare sunt abordate și teme psihologice ori sociologice.

În cele ce urmează, ne vom opri asupra toleranței dintre oameni, așa cum a fost ea abordată în opera unui scriitor de formație creștină, cu studii în teologie și medicină. Este vorba despre opera “Nathan der Weise” , sau “Nathan înțeleptul”, dramă de natură teologică și filosofică, scrisă Gotthold Ephraim Lessing, dramaturg şi filosof german iluminist ce combină profunzimea etică și dezvoltă ca temă problematica toleranței între religii, drepturile omului, rațiune și umanitate.

Acțiunea din „Nathan înțeleptul”, amplasată în Ierusalimul secolului al 12 lea, în timpul cruciadelor, simbolizează egalitatea dintre cele trei mari religii, în ceea ce privește elementele lor etice de bază, deoarece piesa sărbătorește și scoate în evidență adevărata religie a omului și anume iubirea care acționează fără prejudecăți și se dedică slujirii omenirii.

Inițial, piesa a fost interzisă de către Biserică, împreună cu o altă operă de a lui Lessing numită „Evreii”. Dintre reprezentanții celor trei religii: islamică Saladin, creștină Templierii și evreiască Nathan, doar evreul, în al cărui caracter Lessing a adus un omagiu vechiul său prieten, Moses Mendelssohn, un filosof care a fost figura centrală a emancipării evreilor germani, trăiește idealul de umanitate pe deplin. Nathan singur este capabil de auto dăruire completă și are curajul de a spune adevărul chiar și celor puternici.

Acțiunea se concentrează în jurul iubirii unui Cavaler Templier pentru fiica lui Nathan, evreul înțelept care întruchipează idealul de umanitate a lui Lessing: înțelepciunea împăciuitoare, sinceritatea morală și libertatea spirituală a unei existențe maturizate în suferință. La baza piesei stă parabola inelului, pe care Nathan o oferă drept răspuns la întrebarea “care dintre cele trei religii este cea adevărată?”. Aceasta este luată dintr o nuvelă a lui Boccaccio și primește aici o semnificație nouă: adevărata religie se cunoaște după toleranță, iubire, fapte bune concilianță și supunere sinceră întru Domnul. Totuși, parabola inelelor își are rădăcinile într un grup de povești medievale, care au apărut prima dată în limba germană în lucrarea lui Jans der Enikel numită „Weltchronik”. Această parabolă prezintă ideea unui tată ce are un inel prețios, dar care are trei fii pe care îi iubește în mod egal. Pentru a evita favorizarea unui fiu, el obține încă două exemplare identice ale inelului, dar doar inelul “autentic” are puterea de a face posesorul său iubit de Dumnezeu și de oameni. Frații se ceartă deoarece fiecare susține că el este posesorul inelului adevărat. Un judecător înțelept i a certat spunându le că era imposibil să deducă care este cel real imediat după ce le au primit, că era posibil ca toate trei să fie o copie a celui original care să se fi pierdut la un moment dat în trecut, că, pentru a afla dacă unul dintre ei a avut inelul real, era de datoria lor ca ei să trăiască în așa fel încât să dovedească veridicitatea puterilor inelului, să ducă o viață care este plăcută în ochii lui Dumnezeu și în ochii oamenilor, mai degrabă decât să aștepte ca inelul să facă acest lucru în locul lor. Nathan compară acest lucru religiei, spunând că fiecare dintre noi trăiește după învățăturile religioase pe care le am dobândit de la cei pe care îi respectăm. Frații sunt sfătuiți să demonstreze prin acțiunile lor care dintre ei a primit inelul original. Parabola implică faptul că creștinii, evreii și musulmanii sunt angajați, precum cei trei frați, într o competiție pentru a demonstra prin comportament etic mai

degrabă decât prin prejudecăți, război și certuri legate de dogmă, adevărul aferent religiei respective. Alt simbol important, pe lângă prezența inelelor și a celor trei frați, este mantia templierului ce a fost pârlită în timp ce acesta a salvat o pe Recha. Ea este un semn exterior al bunăvoinței templierului de a și pune în pericol viața pentru a salva o altă ființă umană, indiferent de religia pe care ea o are. Mai devreme în piesă, templierul vorbește disprețuitor despre evrei. Totuși, faptul că el își riscă viața pentru a o salva pe Recha, indică potențialul acestuia de a deveni un om mai bun și mai tolerant. Pe lângă personajul principal, celelalte personaje rămân mai degrabă tipologii; reprezintă unele colectivități și trepte de conștiință național religioasă. Noblețea lui Nathan se reliefează prin comparația cu ei, iar el îi ridică purificator până la înălțimea sa morală. Din raționalismul moral și pedagogic al iluminismului s a născut idealismul unei moralități general umane, universaliste. Acțiunea poate fi împărțită în trei fragmente care să poarte titlurile: “Ignoranță”, “Iluminare” și “Unitate”. La începutul piesei, atât templierul cât și Recha sunt ingnoranți în ceea ce privește trecutul lor și legăturile ce îi unesc. În plus, datorită întrebărilor despre adevărata religie, pe care și le pune Saladin, și a ajutorului din partea lui Nathan, care îi spune parabola despre inele, Saladin ajunge să facă cercetări despre trecutul lui Assad, fratele său decedat. Cu ajutorul călugărului, el reușește să afle că templierul și Recha sunt frate și soră și că sunt copiii lui Assad, adică nepoții săi. După aflarea adevărului, personajele principale se unesc într o singură familie. Faptul că ei descoperă în final că sunt rude de sânge servește la a sublinia apartenența lor comună la marea familie a omenirii. Credința religioasă își dovedește adevărul în moralitatea cea mai înaltă.

Concluzionând, drama “ Nathan înțeleptul “ este o chemare a autorului Gotthold Ephraim Lessing la toleranța între religii, între oameni, dreptul omului de a fi rațional și uman printre semeni.

BIBLIOGRAFIE

Lessing, Gotthold Ephraim (1977), Nathan der Weise, Editura Philipp Reclam.

COPILUL FAMILIA BISERICA -PEDAGOGIA CREȘTINĂ DIN FAMILIE-

Prof. Vorniceanu Cristina

Colegiul Tehnic Samuil Isopescu

Loc. Suceava, Jud. Suceava, România

Poate un sculptor să trateze bolnavii? Poate un doctor să sculpteze? Numai dacă au fost învăţaţi. Un doctor poate să înveţe sculptura, aşa cum un sculptor poate să înveţe medicina. Dar fiecare părinte nu numai că poate, ci şi trebuie să înveţe să fie părinte. Părintele, în general, e primul pedagog al copilului său, iar pedagogia este știința de a educa și artă, deopotrivă.

A fi un bun părinte este o artă, cum o artă este a fi un bun doctor. Copiii învaţă adevărul despre trăirea în harul lui Dumnezeu în familiile lor. Părinţii care nu trăiesc în acest har nu vor putea să i înveţe pe copiii lor cum să dobândească o credinţă vie. A fi părinte nu este o meserie pe care o înveţi, vrei nu vrei !

Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii si pentru famila lor legătura cu Dumnezeu. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copiii lor pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii. Şi la multe dintre ele, copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot. N o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Pentru copii, părinţii sunt primele modele, primele icoane vii. Cel mai puternic exemplu, cel mai uşor de imitat. Dacă părinţii şi ar da seama de uriaşa responsabilitate pe care o au, poate că ar duce o viaţă mai exemplara. Nu există familie perfectă, aşa cum nu există om fără de păcat, la fel nu există familie care să nu aibă ispite, caci viaţa este o luptă care implică greutăţi, căderi şi ridicări. Si pe toate acestea, un copil de varsta prescolara nu are cum sa le simta decat prin vocea, atitudinea, nelinistea si chiar conflictele pe care le vede intre parinti. El nu intelege de ce tata striga, de ce mama este suparată, ripostează si nu mai zambește, asa cum o facea ieri; răceala ei și fața trasă îl duc pe copil în « beznă », il fac sa si puna o multime de intrebari ale căror răspunsuri nu le găsește singur, iar parintii ocupați cu alte multe probleme, nu i le vor da. Părinţii ideali sunt părinţii care ştiu să pătrundă în lumea copiilor lor, înţelegându le năzuinţele, frământările, bucuriile, aspiraţiile şi ajutându i să deosebească binele de rău, dându le toate lămuririle necesare, si, pe cat se poate, sa le « scuteasca » urechile si ochii de lucruri urate (certuri, discuții contradictorii, voci ridicate, injuraruri, etc).

Este nevoie de foarte mult discernământ pentru a înţelege universul în care trăiesc copiii de azi: gălăgie, agitaţie, muzică, imagini si vorbe vulgare la tot pasul : pe stradă, la televizor, în presă si, uneori, chiar si in familie. E uşor să contestăm tot. Să spunem un „Nu“ hotărât fiecărei pagini din sufletul lor. Dar aşa îi pierdem. Nu cu răutate și forță, ci cu mângâiere să patrundem in lumea lor si sa ne apropiem de ei. Cu gingăşie, cu multa dragoste si cu un dialog permanent să le partrundem in interiorul sufletulului si al mintii lor. Vorbindu le pe limba lor, ei vor înţelege cuvintele noastre si ne vor răspunde, iar dacă ne au înţeles cuvintele, ne vor răspunde aşa cum trebuie. Copilului îi trebuie oferită puterea exemplului: când va vedea bucuria din ochii părinţilor atunci când îşi îndreaptă paşii spre biserică, va simţi şi el această bucurie nemărginită. "Nu poţi să L faci cunoscut pe Dumnezeu copilului tău dacă tu, părintele lui, nu eşti credincios. Nu poţi cere copilului să facă ceva dacă tu însuţi, prin ceea ce faci, te dezici de ceea ce ceri... Puterea exemplului este mai mare aici ca oriunde!!! Când copiii îi vor vedea pe parinti rugându se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le au învăţat. Dupa varsta de 4 5 ani, preșcolarii vor putea usor invata rugaciuni scurte, atat in familie cat si la gradinita: » Tatal nostru, Ingerelul, Toti cu inima curata, Doamne Doamne

Ceresc Tata, etc » solicitandu se reproducerea lor in diferite momente ale zilei : inainte de masa, inainte de a pleca la gradinita sau seara, inainte de culcare, ei vor da importanta cuvenita rugaciunii si vor astepta acel moment in care li se va solicita acest lucru. Dacă vor vedea că în casă se citesc în fiecare seară diferite rugaciuni sau din orice altă carte religioasă, se vor obişnui cu cartile, cu lumea literelor, vor putea face diferenta intre o carte de rugaciuni care are Semnul Crucii pe ea si alte cărți: de colorat, de poezii, de povești cu zâne si personaje indragite. Dacă vor vedea că părinţii merg la biserică nu numai din cand in cand (ca si in vizita la anumiti prieteni ), ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, copiii vor iubi Biserica şi se vor simţi acasă în ea.

"La Sfânta Biserică copilul învaţă că este foarte important să ţii legătura cu Creatorul tău, să fii recunoscător Lui. Învaţă să se poarte (să tacă, să stea locului, să vorbească ce şi când trebuie; îşi disciplinează pornirile, "se abţine", amână, îşi dezvoltă răbdarea, îşi cultivă blândeţea pe care o vede şi cu care este tratat in biserică devine bun, milostiv, învaţă să dea, să fie respectuos cu cei în vârstă, să pomenească și sa își aminteasca de cei morţi (bunici, neamuri etc.), invață să respecte fețele bisericesti: preot, măicuțe, aspecte foarte importante în comportamentul uman. La biserică primeşte harul Sfântului Duh, lucrător în chip nevăzut în fiecare dintre noi, mai mult ca acasă. De asemenea, nu trebuie să uităm că unde sunt mulţi puterea creste, întocmai ca atunci când muncești: ”Unde i unul nu i putere, unde s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”. De asemenea, și rugăciunea este mai puternică acolo unde sunt mai mulți. Aici vor intâlni adulți și copii de care se vor apropia, vor avea diferite contacte, își vor lărgi sfera socială. Este bine şi ca, împreună cu părinţii, copiii să meargă uneori şi la alte biserici, manastiri, catedrale, schituri, decât la cea parohială pentru că noutatea fiecărei biserici, manastiri cu pictura, slujbele, atmosfera specifică, preoti si /sau maicute îl ajută pe copil să nu se plictisească, să înţeleagă puţin din taina unităţii în diversitate, pe care o vădeşte lucrarea harului. E important ca participarea la slujbă să nu devină pentru copil o corvoadă, ceva neplăcut, și se recomandă timpul petrecut în Biserică să crească odată cu vârsta: daca, împreună cu un copil de 3 4 ani poti sta doar o jumatate de ora, un preșcolar de grupa pregatitoare, liniștit poate sta o oră. El, anterior, trebuie sa fie pregatit, să i se explice ce trebuie sa faca, pentru ca apoi, acasă, să se discute și alte amanunte : ce face preotul, când și de ce trebuie sa ne impartasim, de ce ne facem cruce, de ce miroase a tamaie, de ce pe pereți sunt pictați sfinti și nu personaje din povești, care este altarul, de ce trebuie să lăsăm oamenii mai in vârstă să stea pe scaun și noi să ne ridicăm, etc. Pe pereţii bisericilor, copilul îi vede pe Hristos, pe Preacurata Sa Maică, pe Îngeri şi pe Sfinţi. În afara bisericii de piatră, copilul trebuie să cunoască Biserica Cerească.

Educația religioasă nu este o simplă meserie pe care o poate îndeplini oricine, ci constituie o insușire care este cucerita și insușită cu efort și credința exemplară. Personalitatea preotului si a parintțlor își lasă direct amprenta asupra profilului spiritual al copilului, prin apropierea firească pe care o face. Dacă va merge foarte des la biserica aceea, copilul își va însuși felul de a fi al preotului, iar preotul, la rândul lui, îl va apropia pe copil de Biserică prin mijloace de el cunoscute: simple mângâieri, îi strecoară din când în când câte o prescură, îi dă iconițe și mai târziu carți de citit, îl cheamă pe copil la spovedanie/impartasanie, uneori direct, alteori prin intermediul părinților. El își asumă această misiune de călăuza spirituală, de luminător și sfătuitor al sufletelor plăpânde de copii.

Astfel, in educarea spirituală a preșcolarului, familia poate fi susținută de Biserică, însă și rolul Bisericii este unul benefic, doar dacă parinții mijlocesc această relație copil biserică, din cea mai fragedă vârstă.

Iată cum, elemente de pedagogie/ elemente din știința educației interferează cu viața noastră de familie și cu viața noastră în sânul Bisericii Familia lui Hristos.

BIBLIOGRAFIE

1. P.F.P. Teoctist, „Cuvânt pastoral cu ocazia zilei familiei”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5 7, mai iulie, 1994, p. 5.

2. Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 22.

4. Irina Leonte, „Familia creştină: părinţi şi copii”, în Teologie şi Viaţă, anul IV (LXX), nr. 5 7, mai iulie, 1994, p. 155.

SECȚIUNEA a II-a a

EUROREGIONAL

„CREȘTINISMUL ȘI ȘTIINȚA ÎN DIALOG”

lucrări ale elevilor-

GIMNAZIU

BISERICILE DE LEMN DIN ȚARA BEIUȘULUI, NESTEMATE ALE NEAMULUI ROMÂNESC

Merce Mihai Alexandru, clasa a VIII a A Școala Gimnazială „Miron Pompiliu”, Localitatea Ștei, Județul Bihor, România Profesor coordonator: Popa Ana Cornelia

Argument:

Dialogul dintre știință și religie

Dialogul dintre Ştiinţă şi Religie este puternic susținut de Tradiția ortodoxă bisericească, conform căreia, nu se poate afirma o ruptură între „natură şi har”, între originea şi sensul care coexistă în lume ca operă rațională a lui Dumnezeu. După Părinții Bisericii, toate lucrurile îşi au rațiunile lor în Rațiunea Supremă sau în Logosul Divin prin care toate au fost aduse la existență.

Ştiinţa şi Religia sunt convergente sau complementare, conflictul dintre ele apărând acolo unde creatul şi necreatul, originea şi scopul creației sunt considerate ca fiind ireconciliabil opuse. Una dintre problemele străine de spiritul tradiției patristice este aceea a judecării raporturilor dintre ştiinţă şi credință prin grila reducţionistă a ideologiilor pe care toată lumea le cunoaşte sub numele de Creaționism şi Evoluționism . Aceste ideologii nu se regăsesc în teologia Părinților. În opinia Părinților, cele două puteri, rațiune şi credință, coexistă fără probleme într o manifestare completă pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește ,,rațiunea comparativă care privește lucrurile teologic” , iar în cazul raportului natural supranatural, văd o relație sinergică, unde, la nivelul comuniunii omului cu Dumnezeu, în orice progres spre exemplu în cunoaștere şi desăvârșire funcționează principiul sinergiei. 55

Nu trebuie să inventezi propria metodă de a L căuta pe Dumnezeu, căci El Însuși a spus: “Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul” (Ieremia 29:13 14).

Dumnezeu dă două condiții aici pentru a L putea găsi:

1. Să L cauți

2. Să L cauți din toată inima

Nu este de ajuns să L cauți pe Dumnezeu. Îl poți căuta în felul tău, Îl poți căuta așa cum te învață oamenii. Dumnezeu totuși cere să L căutăm din toată inima. Este foarte interesantă această expresie “toată inima” când o privești în ansamblu pe tot parcursul celor 66 de cărți din Biblie. Un lucru care se repetă permanent este că Dumnezeu cere o

55 ORA DE RELIGIE Dialogul între știință și credință, disponibil la http://relicnis.blogspot.com/2012/04/clasa xii dialogul intre credinta si.html?m=1 , accesat la data de 25 mai 2022

dedicare din toată inima. O căutare din toată inima, o întoarcere din toată inima, o credință din toată inima, o dragoste din toată inima etc. Dumnezeu Se lasă găsit de acela care hotărăște cu toată inima să L caute și să creadă în El. Altfel nu este posibil. Poate te întrebi: “Dar cum să L caut din toată inima?” În primul rând, să L chemi din toată. Domnul este lîngă toţi cei ce L cheamă, lîngă cei ce L cheamă cu toată inima (Psalm 145:18)

Cheamă-L în rugăciune și fă-o din toată inima. Spune lui Dumnezeu că dorești să L cauți din toată inima și că Îl inviți din toată inima să vină în viața ta. Sunt sigur că te va asculta, căci Cuvântul lui este Adevărul (Ioan17:17) și nu poate să spună și să nu facă. David, când se ruga lui Dumnezeu, a zis așa: „Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat dela poruncile Tale. Strîng Cuvîntul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Psalmul 119:10 11)

Secretul nu este doar să L căutăm pe Dumnezeu din toată inima, ci să și strângem Cuvântul Lui în inima noastră. Atunci când rămânem, când strângem Cuvântul Lui în inima noastră, Dumnezeu ne ajută să nu păcătuim, ci să trăim frumos înaintea Lui, de aceea David mai zice așa: „Te chem din toată inima mea: ascultă mă, Doamne, ca să păzesc orînduirile Tale. Te chem:mîntuieşte mă, ca să păzesc învăţăturile Tale (Ps. 119:145 146)”.

Ce să faci acum?

12 „Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plînset şi bocet! 13 Sfîşiaţi vă inimile nu hainele, şi întoarceţi vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şiI pare rău de relele pe cari le trimete ( Ioel 2:12 13)

Există o urgență, “chiar acuma, zice Domnul,…”. Dacă nu ai făcut lucrul acesta în viața ta, te invit să o faci chiar acum. Dumnezeu îți poruncește, te roagă fierbinte, “în Numele lui Hristos: Împăcaţi vă cu Dumnezeu”(2Corinteni 5:20). Cum să ți ceri iertare de la El?

Așa cum o cere El, din “toată inima” și avem promisiunea că: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”(1Ioan 1:9).

Mărturisește ți păcatul înaintea lui Dumnezeu astăzi. Pleacă genunchii înaintea Lui și cere iertare pentru tot ce ai păcătuit înaintea Lui. Numai El poate să te ierte și să ți dea eliberarea deplină. Domnul Isus, când a văzut inimile oamenilor împovărate și robite de păcat, le a spus așa: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:29).

Sufletul dvs este trudit și împovărat de păcat. Numai Domnul Isus îți poate da iertare și eliberare. El a promis așa: “…dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36).

Cheamă L astăzi din toată inima și El va veni în inima ta. El stă la ușa inimii tale și bate, deschide i și El cu siguranță va intra, dacă Îl chemi din toată inima. Cu ocazia aceasta vă recomand cursul de studiu biblic inductiv “Întoarceți inima spre Dumnezeu”, care te ajuta să înțelegi în detalii cum vrea Dumnezeu să ți întorci inima ta spre El.

Dacă ai luat decizia astăzi să L urmezi pe Isus și ți ai dedicat viața Lui, te îndemn să te înscrii și la cursurile de pregătire pentru botez care deja au început la Biserica “Buna Vestire”, astfel să poți să împlinești și această poruncă importantă a Domnului Isus.

La încheiere, vreau să te las să meditezi asupra cuvintelor lui Dumnezeu care a spus așa: “Căci Eu ştiu gîndurile, pe cari le am cu privire la voi, zice Domnul, gînduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde”(Ieremia 29:11)

Un viitor și o nădejde, acestea sunt lucrurile pe care vrea Dumnezeu să ni le dea astăzi, dar alegerea o face fiecare pentru el. 56 Dumnezeu îl primește la El pe orice om care vrea să vină la El. Îl primește și pe cel care nu a crezut niciodată în El (ateul, protestantul, budistul etc) și vrea să vină la El, îl primeste si pe crestinul care a crezut dar, dintr un motiv sau altul, si a pierdut credinta si cauta acum din nou apropierea de Dumnezeu. Ii primeste chiar si pe cei care scriu Dumnezeu cu litera mica sau, din lene, D zeu in loc de Dumnezeu, asa cum e normal.

Dumnezeu e plin de bunatate. Cand vine vorba de apropierea de Dumnezeu, nimeni nu trebuie sa deznadajduiasca. Daca am cazut in necredinta, trebuie sa ne ridicam. Nu trebuie sa deznadajduim niciodata. Trebuie sa ne ridicam, sa venim din nou spre Dumnezeu cu toata inima si El ne va primi.

Asa spune Dumnezeu in Biblie: "Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi".

Intr un fel sau altul Dumnezeu il izbaveste pe om, ii da un raspuns. Uneori i l da repede, alteori omul trebuie sa aiba rabdare, il va primi in timp raspunsul, in luni, in ani, printr un om, prin duhovnic, printr un curs, cum decide Dumnezeu in cazul fiecaruia.

Dumnezeu primeste cu bucurie pe orice om care doreste sa se apropie de El. Nu i nevoie sa fii preot sau calugar izolat de lume ca sa te apropii de Dumnezeu. Te poti apropia de Dumnezeu si din postura de mirean, mirean insemnand om de rand din societate. Si daca iti doresti foarte mult, chiar poti spori in credinta si in fapte bune mai mult decat ceilalti care sunt deja apropiati de Dumnezeu si se bucura de toate darurile care vin din aceasta apropiere. Exista oameni care si-au lucrat de mult timp apropierea de Dumnezeu. Daca vrei, ti-o poti lucra si tu. Dumnezeu te recompenseaza inzecit. Poti gasi multe informatii referitoare la acest lucru (apropierea de Dumnezeu) chiar pe acest site. Citeste cat de mult poti acest site, apoi recomanda prietenilor tai pe retelele de socializare materialele cuprinse in el, persoanelor cunoscute si mai putin cunoscute, ca si ele sa cunoasca adevarul si impreuna sa cream spre slava lui Dumnezeu o lume in care oamenii sunt vii din punct de vedere spiritual.

Sunt trei chipuri prin care se poate apropia orice suflet de Dumnezeu: o sau prin caldura credintei o sau prin frica o sau prin certarea lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate apropia de dragostea lui Dumnezeu daca nu se apropie prin vreunul din aceste trei chipuri.

Condiția absolut necesară pentru a te apropia de Dumnezeu Sentimentul departarii de Dumnezeu este ucigator. Multi oameni il cauta pe Dumnezeu, simt nevoia sa L descopere pe Dumnezeu. Se intreaba cum e cu adevarat Dumnezeu. Dar nu il gasesc. Se inchina, merg la biserici, fac milostenii, postesc, dar nu L gasesc pe Dumnezeu.

Ceva lipseste in suflet cand faci toate astea si nu reusesti sa intri in acea stare in care simti contactul cu Dumnezeu. De vina nu e locul in care omul il cauta pe Dumnezeu, ci modul in care il cauta si spera sa se apropie de El. Apropierea de Dumnezeu nu se realizeaza orisicum. Ca sa il gasesti pe Dumnezeu si sa te apropii de El trebuie sa indeplinesti mai intai o conditie. Care e aceasta conditie ce odata indeplinita incurajeaza apropierea dintre om si Dumnezeu?

Spatiul liber. Retragerea. Linistirea. Isihia.

Conditia fara de care n ai cum sa te apropii de Dumnezeu in suferinta este spatiul liber, isihia, retragerea, linistirea.

Ce sa faci pentru a te apropia de Dumnezeu? Intruneste mai intai aceasta conditie absolut necesara. Dumnezeu cere de la tine spatiu liber mintea si inima ta numai pentru El. Fa i loc lui

Dumnezeu sa lucreze cu tine daca vrei sa te apropii de Dumnezeu si viata ta sa se schimbe. Dumnezeu ti se arata cand faci loc in viata ta.

Departeaza te cu mintea de la lume si de la cele lumesti ca sa existe acest loc linistit in care sa vina Dumnezeu si sa ti se arate dupa puterea intelegerii tale. Sa zic asa, renunta la cele cotidiene, petrece timp in solitudine, deconectat de la tot ce inseamna viata moderna in cazul in care doresti o apropiere de Dumnezeu. Aceasta este dorinta care o pretinde Dumnezeu de la tine cand vrei sa ti se descopere. Dumnezeu nu vrea sa ocupe un colt din viata ta, sa fie pe locul doi, Dumnezeu vrea sa cuprinda prim planul ca tu sa ai foloase din aceasta apropiere atat in viata de acuma cat si in cea viitoare.

N am cum sa ma apropii mai mult de Dumnezeu daca nu ma departez de cele rele. N am cum sa ma apropii de Dumnezeu daca timpul vietii mele il acord nimicurilor si nu lui Dumnezeu. Daca stau pe Facebook, daca stau pe YouTube, daca urmaresc buletine de stiri la televizor, sau filme, sau meciuri de fotbal, sau fel si fel de emisiuni, sau pierd timpul cu alte lucruri necucernice, n am cum sa ma apropii de Dumnezeu.

N am cum sa ma apropii de Dumnezeu mai mult ocupandu ma cu activitati de genul celor de mai sus intrucat astfel de activitati imprastie mintea, o distrag de la gandirea celor ceresti si o leaga de cele materiale. Unde ajung daca merg in club? Unde ajung daca pierd timpul la spectacole, la televizor, pe Youtube, sau in conversatii aiurea cu lumea, sau in alte activitati placute dar daunatoare din punct de vedere spiritual? Am o evolutie spirituala rapida, ma apropii de Dumnezeu?! Nici vorba. Dau in suferinta.

Apropierea de Dumnezeu e direct proportionala cu timpul pe care i L dedica omul lui Dumnezeu. Cine vrea sa se apropie de Dumnezeu trebuie sa se departeze de lumea aceasta trecatoare, stricacioasa, amagitoare, care cauta sa i robeasca mintea, si sa faca restul lucrurilor care l apropie pe om de Dumnezeu

Si alt lucru important, pe care foarte multi oameni il neglijeaza si esueaza in incercarea lor de a se apropia de Dumnezeu: apropierea de Dumnezeu trebuie sa se faca in mod sincer, nu din interes.

La Dumnezeu nu se vine din interes. La Dumnezeu se vine din dragoste. Simti cand cineva te iubeste sau vrea doar sa se foloseasca de tine, asa simte si Dumnezeu. Nu l poti pacali pe Dumnezeu. Dumnezeu stie de ce cauti sa te apropii de El. Daca dai sa te apropii de Dumnezeu ca sa ti rezolvi un oarecare interes din aceasta lume, vei fi dezamagit. Nu asa se rezolva problemele pe aceasta lume, nu asa se indeplinesc visurile sau dorintele pentru care suferi mult. Dumnezeu desi poate sa faca din piatra paine, nu opereaza in viata omului in felul acesta. Daca urmaresti sa te apropii de Dumnezeu pentru un interes anume, e bine sa stii ca Dumnezeu vrea sa te apropii sincer, numai pentru El. 57 Dintre toate bisericile de lemn din România, bisericile de lemn din Țara Beiușului sunt frumoase. Aici, pe aceste meleaguri, acestea sunt foarte apropiate de Dumnezeu. Configurat pe Bazinul superior al Crişului Negru se individualizează atât prin configuraţia geografică, cât şi prin trăsăturile proprii, prin evoluţia istorică aparte. Peste dealuri şi văi, înconjurat de brâul munţilor Apuseni, Ţara Beiuşului este o ţară aparte, unde aromele anotimpurilor ascund , ca un vin de soi, un iz de istorie multiseculară, cultură, civilizaţie şi trăinicie pe aceste meleaguri.58 Biserici de zid mai vechi de secolul al XVIII lea se păstrează și la Sudrigiu (despre care circulă o mulțime de legende; se spune chiar că biserica ar fi fost construită în timpul stăpânirii otomane a Bihorului, adică în intervalul 1660 1692, când satul era inclus sangeacului de Beiuș) și Urviș de Beiuș. În secolul al XVIII lea s au ridicat biserici de piatră ori piatră amestecată cu cărămidă

57 Daniel Narcis Apropierea de Dumnezeu, disponibil la https://gandireclara.ro/apropierea de dumnezeu/, accesat la data de 24 martie 2022

58 Zoltán Kovács Beiușul și țara lui, disponibil la https://primariabeius.ro/fisiere/pagini_fisiere/42/Beiusul%20si%20tara%20lui.pdf, accesat la data de 26 martie 2022

la Beiuș și Ștei, iar în secolul al XIX lea la Criștioru de Jos, Vărzarii de Jos, Cărpinet, Leheceni, Poiana. Bisericile de zid din zona Beiușului nu au fost analizate până în prezent într un studiu mai larg, așa cum ar merita.

Cele mai multe biserici de lemn din zonă au fost construite în secolul al XVIII lea. Sunt însă unele mai vechi, altele mai noi. Au fost ridicate de meșteri diferiți în etape diferite și în sate cu posibilități economice diferite. Excepționalul decor în lemn (console cu imaginea inversă a capului de cal, cheotori de diferite tipuri mai ales de tipul „coadă de rândunică” , portaluri cu balustrade traforate, cruci și cenotafe de eroi ornamentate policrom, mobilier vechi cu tot feluri de cioplituri), pictura de mare valoare artistică și documentară, mulțimea icoanelor pe sticlă sau pe lemn (multe datând din secolele XVII XVIII), manuscrisele împodobite cu miniaturi ori sutele de exemplare de carte românească veche care fac dovada permanentelor schimburi cultural artistice dintre toate ținuturile românești, indiferent de timp și opreliști, sunt câteva motive pentru care unele biserici de lemn cum ar fi cele de la Stâncești (1750), Brădet (1733), Ferice (1756), Cociuba Mică (1715), Lazuri de Beiuș (1752), Hinchiriș (secolul al XVIII lea), Totoreni (1697), Mierag (1756), Tărcăița (1796), Câmpani de Pomezeu (1643) și Vălani de Pomezeu (1730) trebuie neapărat văzute, nu numai de specialistul în domeniul artei populare, ci și de turistul dornic să admire ineditul formelor și decorului, cărțile scrise în chirilică, cu foile prinse în tăblii groase de lemn. 60

Multe biserici de lemn din zonă pot fi considerate expoziții de artiă populară, cu zeci de icoane pe sticlă provenite din cunoscutul centru transilvănean de iconari de la Nicula, cu țesături vechi ce atârnă pe pereți, cu policandre și candelabre de lemn ori cu globuri de sticlă aduse din manufactura de Beliu (Rieni, Goila, Gurbești, Sohodol, Lazuri, Ferice), cu potire de lemn sau metal (Șoimuș Petreasa), cu uși monoxile (Valea de Jos), lăzi pentru odăjdii făcute de lădarii satelor cu secole în urmă, clopote, vase de ceramică etc.61

Considerată una dintre cele mai valoroase biserici de lemn din Țara Beiușului, biserica din Șebiș constituie un veritabil tezaur de arhitectură și pictură exleziastică. Astfel, conform surselor documentare, ea a fost ridicată între 1756 1764, pe locul unei alte biserici mai vechi, existente încă de la începutul veacului al XVIII lea. Azi în lăcașul de cult, poziționat la marginea satului, în câmp deschis, se slujește doar în hram.

Monumentul are un plan de bază al navei dreptunghiular și absida altarului decroșată, de formă hexagonală. Lungimea navei este de 13 metri, căreia i se adaugă absida altarului de 3 metri, lățimea de 6 metri, iar înălțimea totală a bisericii de lemn este de 30 de metri. Pereții masivi sunt realizați din 5 cununi de bârne îmbinate la colțuri în cheotori de tip „coadă de rândunică” și console prelungite. Acești pereți susțin un acoperiș din șindrilă de trei ori mai înalt decât înălțimea pereților, acesta fiind cel mai mare acoperiș existent la vreo biserică de lemn din Țara Beiușului.

Clopotele bisericii au fost scoase din turlă, pentru a proteja structura de rezistență slăbită de trecerea timpului, au fost așezate într o clopotniță construită din lemn lângă biserică. Aici se află clopotul de o mare valoare artistică și istorică, ce poartă o inscripție care se menționează că a fost turnat în anul 1791 pentru satul Șebiș.

De o deosebită frumusețe sunt motivele decorate crestate în lemn, dintre care se remarcă elementele sculptate pe portal: rozeta, lujerii, florile de crin, funia împletită. Atât portalul exterior, cât și cel interior, al naosului, prezintă o asemănare evidentă cu cele de la biserica de lemn din Mierag, care, probabil, a fost ridicată de același meșter. O piesă deosebit de interesantă este masa din altar, al cărei pictor este confecționat dintr o stalagmită.

Godea Zona etnografică

Godea op.cit.

Godea op.cit.

București,

Întreaga pictură interioară a fost realizată de David Zugravu, pictorul cel mai însemnat al bisericilor de lemn din zonă. Pe peretele stâng al altarului se află scris următorul text: „Această sfântă biserică o am zugrăvit eu David din Țara Românească din orașul Curtea de Argeș...1764”. O altă inscripție, pe ușa diaconească, menționează: „Această pânză a dat pomană preoteasa.... Zugrăvit eu David Zugravul ... 1755”

Biserica de lemn din Șebiș

Modesta biserică de lemn din Belejeni este amplasată în țarina satului, având împrejur cimitirul sătesc. Ea a fost ridicată, probabil în secolul al XVIII lea, în satul vecin Saca, de unde a fost cumpărată în 1818 și strămutată cu ajutorul boilor. În anul 1835 biserica a fost tencuită cu ciamur și văruită, atât la exterior, cât și la interior. Nu se știe dacă a fost sau nu pictată inițial. Dimensiunile bisericii sunt de 11/4,6 metri, construcția având un plan de bază dreptunghiular, cu absida altarului decroșată, de formă pentagonală și cu doi pereți încheiați spre răsărit în vârf ascuțit. Structuta acoperișului este unică pentru Țara Beiușului: deasupra altarului învelitoarea se răsfrânge în suprafețe triunghiulare ce corespund numărului de laturi ale absidei. Specciale sunt și lavițele văruite și zidite pe lângă bisericii, care au rolul unor bănci de odihnă. În biserică nu se mai slujește, însă, de două ori pe an toți oamenii satului se adună pentru a împodobi interiorul bisericuței, încercând să o păstreze vie, căci, așa cum afirmă localnicii, „Asta este istoria mică, istoria mare urmează prin noi!” 63

Biserica de lemn din Belejeni

Începutul bisericii din Valea de Jos este fixat de o impresionantă pisanie crestată în lemnul din partea superioară a ancadramentului ușii de intrare înspre naos: „Această sfântă și Dumnezeiască biserică s au făcut în zilele împăratului Karltvus... și s au făcut în sat Valea

62 Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor Bisericile de lemn din Țara Beiușului. Tezaure arhitecturale al județului Bihor, Editura Primus, Oradea, 2018, p. 60

63 Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor op.cit., p. 6

Neagră de Gios și toți sărenii cu bătrâni și cu tineri s au nevoit la acest lucru Dumnezeiesc de s au făcut. Iar meșteri au fost întâi meșter Fleanțu Nicoară din sat Agrigiu din ținutul Ardelalului al doilea Petrică Gheorghe fratele Mândruțului... iară că s au făcut această sfântă și Dumnezeiască biserică au fost văleatu de la nașterea domnului Hristos 1738”. Deci biserica a fost ridicată de un meșter sălăjan, Nicoară Fleanțul, precum și de fratele meșterului Mândruț al bisericii din Brădet, Gheorghe Petrică.

Planul bisericii este cu nava dreptunghiulară și absida altarului decroșată, de formă pentagonală și încheiată spre răsărit în muchie ascuțită. Pereții sunt ridicați din cununi de bârne orizontale îmbinate la colțuri în cheotori de tup „coadă de rândunică”. În perioada interbelică acoperișul și turla au fost învelite cu tablă, însă inelul decorativ atât de specific turlelor bisericilor de lemn din Țara Beiușului a rămas vizibil.

Portalul bisericii din Valea de Jos este foarte asemănător cu cel al bisericilor din Brădet, Rieni și Cucuceni, unii specialiști considerând că aceste patru biserici formează o serie ce are ca model pe cea ridicată prima, adică edificiul din Brădet. Alături de portalul bogat ornamentat se remarcă dublou și grinda tirant, împodobite exemplar cu motive precum funia sau discul solar.

Din pictura originală, executată de David Zugravu în jurul anului 1750, se păstrează doar cea de pe iconostas, respectiv ușile împărătești și diaconești. Restul suprafețelor din naos și tindă au fost repictate într un stil diferit, probabil la începutul secolului al XX lea. În biserică se păstrează mai multe icoane vechi pe lemn, dintre care două sunt realizate de David Zugravu. Acestea au reprezentările „Maica Domnului cu Pruncul” și „Sfântul Nicolae”, cea din urmă având inscripționat în partea de jos anul 1780 și numele pictorului. 64

În anul 1715, în Cociuba Mică se reconstruiește o biserică de lemn mai veche, iar începutul acestui nou edificiu este fixat de o pisanie pe peretele exterior al tindei, la dreapta intrării: „Când au gătat meșterii beseareca în luna cireșar de 25 de zile. Ani de nașterea lui Hs. 1715”. Dimensiunile construcției sunt impresionante: lungimea este de 15 metri, lățimea de 7 metri, înălțimea de 8 metri (la coama acoperișului). Planul navei este dreptunghiular, iar absida altarului este de formă pătrată, decroșată. La începutul secolului al XX lea pereții exteriori au fost îmbrăcați cu pământ, interiorul a fost și el tencuit și dat cu vopsea în ulei. Înfățișarea turnului a fost complet schimbată într un stil barocizant, prevăzut cu bulbi și învelitoare de tablă. Ancadramentul portalurilor, grinda titant și arcul dublou sunt bogat ornamentate cu frânghii, rozete și alte motive decorate cioplite în lemn.

Biserica de lemn din Valea de Jos

În biserică se află o valoroasă icoană pe lemn care îl reprezintă pe „Sfântul Nicolae”, realizată de zugravul Matieș în anul 1718. Icoana prezintă în partea de jos o inscripție ce conține atât numele zugravului, cât și cel al donatorului.

Biserica de lemn din Cociuba Mică

Una dintre cele mai vechi bisercii de lemn din Țara Beiușului, cea din Copăceni a fost ridicată în secolul al XVII lea între satele Copăceni și Vintere, de unde a fost mutată apoi pe amplasamentul actual din a doua jumătate a secolului al XVIII lea. Meșterul care a construit o a fost Teodor Bondar.

Din punct de vedere al planimetriei, biserica este de tip „corabie”, având absida altarului și tinda de formă poligonală, cu pereții oblici destul de lungi. Dumensiunea bisericii este de aproximativ 11/5 metri. Unicitatea planimetriei este dată de modul de construire al absidei, care este decroșată doar pe o singură latură, ceea ce conferă o anumită asimetrie edificiului. Turnul clopotniță este de mici dimensiuni, cu coif piramidal și săgeată scurtă. Acoperișul absidei este mai scund decât cel al navei, iar la extremitățile coamelor acoperișului se pot observa două turnuri miniaturale de o rară frumusețe. Întreaga învelitoare își păstrează forma originală, fiind realizată din șindrilă.

Originalitatea monumentului este dată și de modul în care au fost ridicați pereții, care sunt construiți din scânduri masive de gorun, îmbinate în linii ce se întrepătrund sau se suprapun, și legate la colțuri în cheotori de tip „cârlig”, cu crestături complicate. În a doua jumătate a secolului trecut, biserica a fost tencuită în interior, iar elementele din lemn au fost date cu vopsea în ulei. 66

Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor

Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor

Biserica de lemn din Copăceni

Biserica din Goila este una modestă și aproape neschimbată de la momentul construcției sale, imediat de după anul 1750. În ea se oficiază slujbele religioase până în ziua de azi. Biserica are un plan de bază dreptunghiular, cu absida altarului decroșată, de formă pentagonală și având doi pereți încheiați în vârf ascuțit. Pereții edificiului au linie oblică, nu verticală, fiind puțin retrași spre interior, ceea ce amintește de funcțiile unui contrafort. Acești pereți sunt acoperiți cu un strat gros de ciamur, peste care s au așternut straturi succesive de var. Învelitoarea este din tablă, iar turnul clopotniță se termină într un coif piramidal, în capătul căruia este amplasat un glob, și apoi crucea.

Numeroasele piese lucrate din lemn stau dovadă ale măiestrei cioplitorilor de altă dată din Goila: grinda tirant bogat ornamentală, candelabrul, crucile de lemn din cimitir ș.a. Interiorul nu este pictat, dar se păstrează ușile diaconești realizate pe pânză de David Zugravu, care și a lăsat semnătura pe aceste piese: „...s au zugrăvit la anul 1764. David Zugravu”. Biserica adăpostește o colecție impresionantă de icoane pe sticlă de la Nicula, majoritatea acestora datând din secolul al XVIII lea. 67

Biserica de lemn din Goila

De mai bine de 200 de ani, în fiecare duminică sătenii din Gurbești calcă pragul bisericii de lemmn pentru a participa la slujbă. Unii localnici își amintesc cum în timpul celui de al Doilea Război Mondial, copiii se adunau în interiorul bisericuței împreună cu mamele lor pentru tații plecați pe front.

Planul construcției se compune dintr o navă dreptunghiulară și o absidă pătrată, decroșată, acoperișul absidei fiind mai scund decât cel al navei. Biserica are o lungime totală de 10 metri și o lățime la navă de 4,4 metri. Susținuți de o talpă groasă, pereții sunt ridicați din cununi de bârne de stejar relativ subțiri, îmbinate la colțuri în cheotori de tip „coadă de rândunică”. Acești pereți sunt văruiți la exterior, direct pe suprafața lemnului, iar la interior sunt tencuiți. Chiar dacă acoperișul și turla au fost învelite cu tablă în urmă cu câteva decenii,

foișorul și ninelul decorativ atât de specific turlelor bisericilor de lemn din Țara Beiușului a rămas vizibil.

Biserica de lemn din Gurbești În urma restaurării din anul 2003, efectiată de către Oficiul Național al Monumentelor Istorice, biserica din Mierag și a recăpătat înfățișarea inițială. În ea se slujește permanent, fiind centrul spiritual al satului.

Monumentul prezintă o planimetrie cu nava dreptunghiulară și absida altarului decroșată, de formă hexagonală, iar dimensiunile ei sunt 11,9/4,85 metri. Acoperișul și turnul clopotniță sunt învelite cu șindrilă, iar elegantul turn, ornamentat cu traforuri în formă de cruce, este prevăzut cu inelul decorativ specific bisericilor de lemn din Țara Beiușului.

Atât portalul exterior, cât și cel interior, al naosului, prezintă o asemănare evidentă cu cele de la biserica de lemn din Șebiș. Ambele portaluri sunt bogat ornamentale, și au ca motiv central, în partea superioară, trei flori de crin, iar pe laturi apar vrejuri, frânghii și rozete. În ceea ce privește pictura interioară, inscripția pătrată pe unul din pereții altarului ne spune faptul că: „1783. Zugrăvitu s au prin mine Samoki Teodor din Kassa”. Această pictură este acoperită la ora actuală, căci pereții bisericii au fost tapetați cu catifea cu alt material de culoare roșie. Este vizibilă numai pictura ușilor împărătești, care nu este opera zugravului Samoki, indiciu fiind stilul diferit al picturii.69

Biserica de lemn din Mierag Biserica de lemn din Rieni, ridicată în anul 1753, este unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură populară din România. De departe te întâmpină silueta zveltă a turnului ridicat de meșterul Tulea Ilie, mult peste coroanele arborilor din preajmă. Portalul de la

Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu,

Sándor

Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor

intrare, o adevărată bijuterie în lemn, este decorat cu „brâuri” în relief și câte alte motive tratate

într o unitate compozițională

ansamblu atât de firească.

Biserica de lemn din Rieni

Aflată pe ulița principală a satului, în mijlocul acestuia, biserica din Saca deservește și azi la slujba comunității. Monumentul, ce datează din prima jumătate a secolului al XVIII lea, a fost strămutat în satul învecinat Nimăiești, de unde l au cumpărat cei din Saca. Clopotul din turla bisericii are inscripționat anul 1645 și textul latin „In Te Domine speravi” („în Tine Doamne am nădăjduit”), fiind astfel unul din cele mai vechi clopote din județul Bihor. În urma restaurării finalizate în anul 2010, efectuată de Parohia Saca, lăcașul de cult și a recăpătat înfățișarea inițială. Atunci s a descoperit și pisania, crestată pe peretele exterior al naosului, din care reiese că meșterul care a ridicat biserica a fost Lupu din Mizieș, cel care a lucrat și la biserica din Talpe: „Să să știe... când am intrat în această sfântă besiarecă în luna lui mai în 2 ... și miașter Lupulu. An Hristos...”

O legendă din strămoși spune că biserica a fost construită dintr un singur copac, dovadă în sensul acesta fiind ușile de la cele două portaluri, care sunt realizate dintr o singură bucată de lemn, ceea ce arată că stejarul, tăiat manual în acele timpuri, a fost de mari dimensiuni. Nava bisericii este de plan dreptunghiular, iar absida altarului de formă hexagonală, decroșată. Pereții sunt tratați la exterior cu lax, iar la interior sunt tencuiți, acoperișul și turnul clopotniță sunt înveliți cu șindrilă, iar turnul este prevăzut cu inelul decorativ specific bisericilor de lemn din Țara Beiușului.

Un element decorativ aparte, de mare valoare, îl reprezintă ferestrele de la absida altarului. Fiecare fereastră are 8 „șaibe” din sticlă lucrată la manufactura din Beliu în secolul al XVIII lea, bucăți de sticlă care sunt prinse în rame de plumb, amintind de tehnica vitraliilor medievale.

Singura pictură din biserică este cea a iconostasului, realizată în anul 1876 de către zugravul Dionisie Iuga din Nicula, care aparține curentului de factură populară. În reprezentările acestuia este vizibilă influența centrului de iconari în care s a format zugravul.71

Biserica de lemn din Saca

Biserica de lemn cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă” din Brăteşti s a edificat în anul 1738 în localitatea Sitani, Judeţul Bihor S a întemeiat prin ctitorul Mihaiu Vinter şi s a sfinţit la data de 16 februarie 1739, preot fiind Popa Mihai. A fost adusă în localitatea Brăteşti în anul 1977, deoarece din anul 1942, după ce se sfinţeşte biserica de cărămidă, a fost lăsată treptat în părăsire. De a lungul vremii biserica a suferit o serie de intervenţii. În anul 1918, pe când sfântul locaş se afla în localitatea Sitani, a fost tencuită. După aducerea ei în satul Brăteşti, după anul 2000, s a înlocuit acoperişul, atât structura de lemn, cât şi învelitoarea, pe care s a pus ţiglă, iar turla bisericii a fost învelită şi acoperită cu tablă. De asemenea în interior pereţii au fost placaţi şi pictaţi. Toate aceste lucrări au urmărit scopul practic şi anume acela de a nu se infiltra umiditatea în interior şi în pereţii bisericii.

În anul 2009 s au demarat şi finalizat lucrările de restaurare a bisericii monument istoric prin înlocuirea acoperişului şi a turlei şi acoperirea acestora cu şindrilă. Astfel sfântul locaş a fost adus la forma lui iniţială. În imediata apropiere a bisericii s a înălţat un altar de vară din lemn sculptat, acoperit fiind cu şindrilă, cu fundaţie din piatră cioplită şi clădită. La intrarea în curtea bisericii s a ridicat o portă şi o troiţă ambele fiind sculptate în stil maramureşan, precum şi un gard din brad roşu acoperit cu şindrilă.

La data de 23 aprilie 2009, cu ocazia hramului bisericii “Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă” Preasfinţitul Sofronie Episcopul Oradiei, înconjurat de un frumos sobor de preoţi şi diaconi a săvârşit slujba de resfinţire a locaşului de cult…

La date de 27 iunie 2010, cu ocazia Duminicii a 5 a după Rusalii ( Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei) Preasfinţitul Sofronie Episcopul Oradiei, înconjurat de un frumos sobor de preoţi şi diaconi a săvârşit slujba de sfinţire a troiţei de pe platoul parcării bisericii şi a acordat Preotului Iconom Popa Călin, distincţia de iconom stavrofor ( n. r. un rang onorific bisericesc care se conferă preoţilor cu o activitate pastorală excepţională de către episcopul eparhiot. Preoţii care au un asemenea rang poartă ca semn distinctiv un brâu roşu şi o cruce pectorală, iar la serviciile religioase şi o bederniţă, singura diferenţă faţă de preoţii iconomi fiind purtarea crucii pectorale). La finalul slujbei de sfinţire, Preasfinţitul Sofronie Episcopul Oradiei, a afirmat despre Biserica de la Brăteşti că şi Crişana are o “Mănăstire Bârsana mai mică”, comparând Biserica de la Brăteşti cu Mânăstirea Bârsana din Maramureş. 72

Biserica de lemn din Brătești

Această biserică de lemn, se găsește în Satul Stâncești, sat care aparține de Comuna Buntești, din Județul Bihor, are hramul „Sf. Ioan Gură de Aur” și este datată din anul 1752. Cu ocazia unei vizitei canonice în acest sat a lui Melentie Covaci în anul 1752, s-a fost menționat faptul că exista construită o biserică de lemn, ce era acoperită cu șindrilă și care era făcută pe locul unui alt lăcaș de cult mai vechi, tot de lemn. Ușile împărătești și iconostasul au fost pictate de către David Zugravu în anul 1756.73

Biserica de lemn din Stâncești

Biserica de lemn din Brădet a fost construită în anul 1733 și este una din cele mai frumoase, desăvârșite și valoroase biserici de lemn din Transilvania, servind ca model mai multor biserici de lemn construite în zonă, cum ar fi cele din Șebiș, Rieni, și Stâncești. Mai trebuie să spunem că Interiorul Bisericii din Brădet a fost decorat cu o pictură murală realizată în 1750 de David Zugravul de la Curtea de Argeș, artist țăran care, odată stabilit în Țara Crișurilor, își va lăsa amprenta asupra multor biserici de lemn din zonă. 74

73 PROVINCIA CRIȘANA Biserica de lemn din Stâncești, disponibil la https://provinciacrisana.wordpress.com/2017/03/20/biserica de lemn din stancesti judetul bihor provincia crisana/, accesat la data de 24 martie 2022

CÂRTIȚA PLIMBĂREAȚĂ Biserica de lemn din Brădet, Județul Bihor, disponibil la https://cartitaplimbareata.ro/index.php/7707/biserica de lemn din bradet judetul bihor/, accesată la data de 24 martie 2022

O datare exactă a bisericii din Lazuri de Beiuș nu poate fi făcută în lipsa izvoarelor istorice sau a unor inscripții păstrate în biserică. Unii specialiști consideră că ea a fost ridicată în două perioade diferite, amândouă necunoscute, a doua probabil în veacul al XVIII lea, iar prima cu cel puțin două secole înainte. Din prima etapă a construcției datează naosul și altarul, dovadă în acest sens fiind existența unor elemente precum bârnele din pereți de o vechime considerabilă, grinda tirant cu caracter arhaic, micul luminator din altar de numai 5/10 cm și ușa de intrare în naos bogat ornamentat cu motive medievale (azi aflat la Muzeul Episcopiei Ortodoxe a Oradiei). În a doua etapă, construcția a fost extinsă cu un pronaos neobișnuit de mare în raport cu naosul, deasupra căruia s a ridicat turnul clopotniță. Tot atunci a fost înlocuit peretele sudic al naosului și au fost puse tălpi noi, care leagă întreaga biserică, care astfel a devenit plan dreptunghiular, cu absida altarului decroșată, de formă pătrată. Acoperișul absidei este semnificativ mai scund decât cel al navei. Acoperișul și turla sunt învelite cu șindrilă, aceasta din urmă fiind prevăzută cu inelul decoratic specific bisericilor de lemn din Țara Beiușului.

Din pictura interioară a bisericii se păstrează doar cea de pe iconostas, realizată și ea de către doi zugravi diferiți, în două perioade diferite. Ușile împărătești și cele diaconești sunt opera lui David Zugravu, pe când pictura din registrele superioare ale iconostasului îi este atribuită lui Simion Silaghi din Abrud, un zugrav local ce a activat la începutul secolului al XIX lea. Reprezentările realizate de acesta din urmă se remarcă printr o cromatică dominantă de prezența albastrului ceruleum la fundaluri.

Pe iconostas sunt prezente patru icoane împărătești (pe lemn), un „Iisus Hristos Binecuvântând” realizat de David Zugravu, celelalte trei, având prezentările „Maica Domnului cu Pruncul”, „Iisus Hristos Binecuvântând” și „Pogorârea Duhului Sfânt”, fiind opera lui Simion Silaghi.75

Biserica de lemn din Brădet

Biserica de lemn din Lazuri de Beiuș

Conform tradiției locale, inițial biserica din Hinchiriș a fost ridicată pe dealul din partea dreaptă a văii ce străbate satul, iar mai apoi a fost mutată pe dealul din stânga văii, pe locul unde se află actualmente.

Planul construcției se compune dintr o navă dreptunghiulară și o absidă pătrată, decroșată, acoperișul absidei fiind mai scurt decât cel al navei. În perioasa interbelică turnul a fost modificat prin adăugarea a două porțiuni în formă de bulb, la coif și la baza săgeții, învelite cu tablă. Tot atunci s-a descoperit și nava cu țiglă. Pereții se sprijină pe un fundament solid și sunt executați din cununi de bârne prinse la colțuri în cheotori drepte.

Portalul exterior, bolta tindei și a naosului sunt acoperiți cu un strat de vopsea în ulei albastră. Ancadramentul ușii naosului este crestat cu rozete înscrise în cercuri încadrate de șiruri cu „colțișori”, ornamentație ce amintește foarte mult de portalul bisericii din Totoreni.

Din pictura pereților nu se mai păstrează nimic, dar s au păstrat ușile altarului, realizate de artistul bost brâncovenesc David Zugravu. Ușile diaconești sunt pictate pe pânză groasă de cânepă, și sunt datate „Ano Domini 1776”. Interesant este faptul că textul acestei inscripții cuprinde atât litere latine, cât și chirilice, amestecate. 76

Biserica de lemn din Hinchiriș

Aflată la hotarul a două sate, Șoimuș și Petreasa, biserica a constituit obiectul a numeroase dispute și „mutări”, căci ambele comunități doreau să-și revendice lăcașul de cult. Localnicii din Petreasa își mai amintesc despre nopțile în care „biserica a fost furată și mutată la 20 de kilometri distanță”

Azi în biserică se slujește doar la hram și o dată în timpul verii. Planul construcției se compune dintr o navă dreptunghiulară și o absidă pătrată, decroșată, acoperișul absidei fiind mai scund decât cel al navei. Biserica are o lungime de 10,5 metri și o

Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor op.cit., p. 36

lățime la navă de 5 metri. De a lungul timpului a suferit o serie de modificări, despre care stau mărturie stau câteva inscripții crestate în lemn pe peretele exterior al navei: „1823 mai 42”, „Anno 1833 s au podit biserica” , „1845”. Azi ni se prezintă ca având turla și acoperișul învelite cu tablă.

Pictura interioară originală se păstrează pâarțial, doar pe timpanul iconostasului. Această pictură, executată pe pânză maruflată, a fost realizată în anul 1775 de către David Zugravu, marele artist de factură post brâncovenească. Ușile altarului, așa cum se prezintă ele azi, sunt pictate într un stil diferit, ceea ce trădează un alt zugrav și o altă perioadă a execuției. 77

Tradiția orală susține că biserica de lemn din Câmpani de Pomezeu datează de pe la mijlocul secolului al XVII lea. Se pare că timp de 200 de ani ea a fost lăcaș de cult comun pentru locuitorii din satele Pomezeu și Câmpani de Pomezeu, existența ei fiind atestată cu certitudine după anul 1756. Planimetria bisercii este simplă, fiind dintr o navă dreptunghiulară și o absidă pătrată, decroșată. Pereții sunt ridicați din câte 5 cununi de bârne masive, îmbinate la capete în cheotori cu crestături multiple, care în partea de sus formează console cu terminații sub forma unui cap de cal.

Monumentul se remarcă prin elementele decorative în lemn realizate cu o deosebită măiestrie. Grinda tirant și arcul dublou sunt decorate cu o frânghie răsucită, întreruptă din loc în loc de casete rectangulare ce conțin rozete, la muchii fiind crestate șiruri de dinți de fierăstrău. Ancadramentul ușilor de la tindă și naos sunt și ele bogat ornamentate cu rozete și frânghii. Brâul cu aspect de funie groasă, care încinge întreaga construcție, este un element care apare frecvent în decorația bisericilor de lemn din Țara Beiușului. El are o funcție apotropaică, de protecție împotriva răului, a forțelor obscure, apărând biserica de pornirile malefice.

În ultimii 100 de ani interiorul bisericii a fost vopsit de mai multe ori, pereții și elementele de lemn fiind acoperiți cu vopsea în ulei. De asemenea, învelitorea acoperișului și a turlei a fost înlocuită cu tablă. 78

Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor op.cit., p. 46 47

Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor op.cit., p. 12

Biserica de lemn din Petreasa

Biserica de lemn din Câmpani de Pomezeu

Biserica din Vălani de Pomezeu impresionează, în primul rând, prin pictura relativ bine păstrată, dar și prin decorul în lemn frumos ornamentat.

Biserica are o planimetrie mai rar întâlnită, cu nava dreptunghiulară și absida altarului decroșată, de formă trapezoidală. Pereții din gorun sunt sprijiniți pe o talpă groasă și sunt ridicați din cununi de bârne orizontale, îmbinate la colțuri în cheotori drepte. Acoperișul și turnul au învelitoare din tablă, la turn fiind vizibil un elegant foișor.

Ancadramentul ușilor, grinda tirant și arcul dublou sunt bogat ornamentate cu cioplituri ce redau motivul coloanei, frânghiei, rozetei sau dintelui de fierăstrău.

Pictura interioară datează din anul 1867 și i se datorează unui zugrav aparținând curentului de factură populară. Pictura, răspândită pe aproape întreaga suprafață a naosului, tindei și altarului, este realizată în ulei direct pe lemn, cromatic evidențiindu se preferința zugravului pentru culorile puternice precum albastrul, roșul, ocrul, brunul, verdele și galbenul. Bolta naosului este compartimentată în 24 de casete rectangulare, în care sunt zugrăvite scenele specifice iconografiei, aceste chenare fiind delimitate de benzi decorative florale. Interesante sunt textele explicative ale fiecărei scene pictate, deoarece o parte dintre ele sunt în limba română, scrise cu caractere chirilice, iar altele folosesc alfabetul latin pentru cuvintele românești.

Biserica de lemn din Vălani de Pomezeu

Satul Dumbrăvani găzduiește una dintre puținele biserici de lemn din Țara Beiușului în care se mai slujește constant. Se pare că ea a fost ridicată de aceiași meșteri lemnari care au lucrat și la biserica din Brădet, anume Mândruț și Briciu Crăciun din Abrud.

Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor op.cit., p. 78

Recent renovat, edificiul de azi este rezultatul unor modificări din perioada interbelică, când biserica de lemn a fost tencuită la exterior și interior, învelitoarea a fost acoperită cu țiglă, iar turla a căpătat o înfățișare diferită, fiind învelită cu tablă. Biserica are dimensiuni relativ mici, iar planimetria este simplă, cu nava dreptunghiulară și absida altarului decroșată, de formă pătrată. Clopotul ei a fost turnat la Timișoara în anul 1867.

Din pictura inițială, realizată de David Zugravu, se păstrează doar ușile altarului și două icoane pe lemn. Ușile diaconești au fost pictate pe pânză de cânepă aplicată pe șasiuri de lemn, și ele păstrează o inscripție a zugravului din care rezultă „ani 1777”, data la care acesta a pictat biserica. 80

Biserica de lemn din Fânațe este situată în centrul satului cu același nume, fiind realizată din bârne orizontale încheiate în cheotori drepte, după un plan ce respectă prin desfășurare în spațiu, o tradiție fundamentală. Pronaosul, naosul și absida altarului se împlinesc la exterior printr un turn care se păstrează în forma sa originală, învelit cu șindrilă. S au menținut cele două intrări, una în naos, cealaltă pe latura de vest, în tinda femeilor. Pronaosul este terminat cu un tavan, naosul cu o boltă semicilindrică, iar absida altarului cu tavan. La baza iconostasului, în partea stângă, se găsește crestat cu fier înroșit anul 1796, an care consemnează data când s au terminat lucrările de refacere a bisericii de lemn. Conform documentelor păstrate datarea este veridică. Între anii 1724 1725, cu ocazia unei vizite canonice, se arată că la Fânațe „biserica este acoperită cu șindrilă”. Din anul 1752 avem o altă semnalare despre această biserică, informație repetată și în 1786, deci putem considera anul 1796 doar o consemnare a datei când s a terminat refacerea vechii biserici. Pictura bisericii este împărțită în frize și tablouri. Axul central al naosului cuprinde în medalioane orientate de la est la vest „Treimea”, „Maria” și „Arhanghelul Mihail”. Iconostasul are pictat în centru „Iisus pe cruce”, străjuit de Maica Sa și de apostolul Ioan, restul scenelor sunt compartimentate în frize și medalioane. La poalele bolții zugravul a redat „Patimile lui Iisus”, scene dominate de culoarea verde, preferință a pictorului. Peretele vestic al naosului are ca temă centrală „Învierea morților” pentru Judecata de Apoi. La capătul de jos al peretului se poate citi pisania lăsată de pictor: „ Această sfântă biserică a Fânațului sau zugrăvit din cheltuiala sfintei biserici și din ajutorul satului, fiind birău Sabo Nat și chitor Boc Petru. Eu zugravul Micula (Mihail) din Mociar, octombrie 30 zile 1832”. Este singura biserică veche de lemn din zonă care mai păstrează pictura sa originală. 81

Cosmin Bogdan, Violeta Jăhăleanu, Lilla Sándor op.cit., p.

RESORTS Biserica de lemn din Fânațe, disponibil la romanianresorts.ro/biserica de lemn din fanate, accesat la data de 2 aprilie

Biserica de lemn din Dumbrăvani

Biserica de lemn din Fânațe

BIBLIOGRAFIE

1. CÂRTIȚA PLIMBĂREAȚĂ

Biserica de lemn din Brădet, Județul Bihor, disponibil la https://cartitaplimbareata.ro/index.php/7707/biserica de lemn din bradet judetul bihor/, accesată la data de 24 martie 2022

2. ORA DE RELIGIE Dialogul între știință și credință, disponibil la http://relicnis.blogspot.com/2012/04/clasa xii dialogul intre credinta si.html?m=1 , accesat la data de 25 mai 2022

3.. PROVINCIA CRIȘANA Biserica de lemn din Stâncești, disponibil la https://provinciacrisana.wordpress.com/2017/03/20/biserica de lemn din stancesti judetul bihor provincia crisana/, accesat la data de 24 martie 2022

4. ROMANIAN RESORTS Biserica de lemn din Fânațe, disponibil la romanianresorts.ro/biserica de lemn din fanate, accesat la data de 2 aprilie 2022

5. ȚARA BEIUȘULUI Biserica de lemn de la Brătești, disponibil la tara beiusului.ro/biserica de lemn de la bratesti, accesat la data de 24 martie 2022

6. BOGDAN, Cosmin , JĂHĂLEANU, Violeta , SÁNDOR, Lilla Bisericile de lemn din Țara Beiușului. Tezaure arhitecturale al județului Bihor, Editura Primus, Oradea, 2018

7. GODEA, Ioan Zona etnografică Beiuș, Editura Sport Turism, București, 1981

8. KOVÁCS, Zoltán Beiușul și țara lui, disponibil la https://primariabeius.ro/fisiere/pagini_fisiere/42/Beiusul%20si%20tara%20lui.pdf, accesat la data de 26 martie 2022

9. NARCIS, Daniel Apropierea de Dumnezeu, disponibil la https://gandireclara.ro/apropierea de dumnezeu/, accesat la data de 24 martie 2022

10. TENTIUC, Alexei Cum să L cauți pe Dumnezeu?, disponibil la moldovacrestina.md/cum sa l gasesti pe dumnezeu, accesat la data de 24 martie 2022

LICEU

Ştiinţa credinţei şi credinţa ştiinţei

Gergő Gurzó, clasa a IX. a, Liceul „Nicolae Balcescu” , Gyula, Judetul Bichis, Ungaria

Profesor coordonator: Pr. Olteanu Florin

Știu și cred sau cred și știu a fost și este o dilemă a teologiei sau știu ce să cred sau cred ce să știu este o dilemă diacronică a științei. Legătura dintre religie și știință a cunoscut de a lungul timpului perioade diferite , a fost un subiect de studiu încă din antichitatea antică. „Conflictul dintre credinţă şi ştiinţă este de natură filozofica culturală şi are la originea lui două teorii ale cunoaşterii, total diferite între ele: una, care interpretează lumea în funcţie de fundamentul ei metafizic şi imuabil, în sensul gândirii aristotelice, şi alta, care interpretează lumea în funcţie de caracterul ei contingent şi fizic, în sensul gândirii moderne sau iluministe. Ambele teorii au introdus o prăpastie de netrecut între Dumnezeu şi lume sau între om şi natură, golind lumea naturală de prezenţa lui Dumnezeu, iar natura de structura ei raţională interioară

(https://www.gup.ugal.ro/ugaljournals/index.php/teologie/article/download/4656/4136/).” „A fost o vreme când ştiinţa a făcut abstracţie de Logos şi a ridicat mari obstacole în calea credinţei. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie răspunsul pe care l a dat lui Napoleon, anume că Dumnezeu constituie o ipoteză de care nu are nevoie în sistemul lui mecanicist despre lume. Astăzi însă există savanţi care consideră că ştiinţa conduce pe om la Dumnezeu cu mai multă siguranţă decât o poate face religia. Putem spune că, datorită Logosului, s a trecut de la o concepţie mecanicistă a lumii, care a provocat conflictul artificial dintre credinţă şi ştiinţă, la o viziune holistică şi organică a universului, care favorizează dialogul dintre ştiinţă şi credinţă, pentru binele omului şi a lumii în care trăim. Nouă ştiinţă constituie antidotul secularizării. Einstein considera că menirea fizicianului, de a căuta legile cele mai generale, se realizează nu prin drum logic, ci numai prin "intuiţia ce se sprijină prin cufundarea în experienţă.Suportul mathematical intervine ulterior, spre validarea intuiţiei, şi este preferat tocmai pentru că oferă o indiscutabilă siguranţă: propoziţiile matematicii sunt sigure şi îndoielnice, în vreme ce afirmaţiile celorlalte ştiinţe sunt mereu discutabile şi în permanent pericol de a fi răsturnate. (https://www.isjbraila.ro/file_comp/resedu/1548666099_Articol_Credinta_si_stiinta.pdf)

„CREDINȚA „vine din altă sferă decât ştiinţa”. „Dumnezeu este la începutul tuturor lucrurilor, nu la sfârşit. Noi nu pătrundem la Dumnezeu prin cercetarea lumii, ci noi putem înţelege lumea, deci putem face ştiinţă, pornind de la Dumnezeu”.Prin urmare, în faţa omului se deschid două căi: una merge de jos în sus, de la fenomene şi ştiinţe spre ordinea morală şi religioasă; altă merge de sus în jos, de la credinţa şi conştiinţa religioasă spre realitate şi cunoaştere. Prima cale duce la anarhie, a doua duce la ordine morală. „Şi oare nu e confirmat prin observaţie că drumul acesta în sus şi metodele de cercetare întrebuinţate în ştiinţe ucid pe ncetul conştiinţa morală şi dispoziţiunea sufletească de a admite un principiu suprem al universului? Pe calea aceasta a ştiinţei care porneşte de la datele conştiinţei şi de la fenomene ajungem în mod cert la pierderea Eului nostru, la rătăcire şi la cădere sub nivelul animalităţii sau la budism, la negarea tuturor valorilor şi la năzuinţa de a intra în Nirvana” (https://culturaromana.ro/ilie badescu stiinta si credinta rolul echivoc al stiintei/) „Biserica este singura instituție care își propune educarea sufletului omenesc și înălțarea lui spre țeluri superioare. De aceea este nevoie ca religia și știința să fie repuse într o legătură cu dimensiunea euharistică, înțeleasă ca ofrandă de creație către Dumnezeu prin artă, știință sau tehnologie.Mântuitorul Iisus Hristos are ceva de transmis tuturor oamenilor, în toate epocile, inclusiv oamenilor de știință. Cel mai autentic mod în care se poate realiza dialogul între știință

și credință este în inima omului, înainte de a se exterioriza și de a se formaliza în societate sau prin viața Bisericii. Dacă un om de știință își desfășoară activitatea dintr o perspectivă duhovnicească, atunci se naște un dialog autentic între teologie și știință. Sfinții Părinți s au aflat într un dialog creator cu reprezentanții culturii și filosofiei din vremea lor, apelând la metoda selectivă, care s a repetat în fiecare epocă și care ar trebui să fie normativă și în zilele noastre. Procedând astfel, au realizat inculturarea Evangheliei, au respins falsele ideologii și teorii care denaturează raporturile dintre teologie și știință și au contribuit la transfigurarea lumii” (https://ziarullumina.ro/societate/religie si stiinta/dialogul autentic intre stiinta si credinta este in inima omului 154192.html) .

ȘTIINȚA este definită ca “observarea, identificarea, descrierea, investigarea experimentală şi explicarea teoretică a fenomenelor”. Ştiinţa este o metodă pe care oamenii o pot utiliza pentru a căpăta o înţelegere mai profundă a universului natural. Este o căutare către înţelegere prin observarea şi presupunere. Avansul în ştiinţă se face doar pe baza logicii. Cu toate acestea, credinţa unui creştin în ştiinţă nu trebuie să fie niciodată precum credinţa în Dumnezeu. Un creştin poate să aibă credinţă în Dumnezeu şi respect pentru ştiinţă, în măsura în care ne amintim întotdeauna cine este perfect şi cine nu” (https://www.gotquestions.org/Romana/credinta Dumnezeu stiinta.html).

WEBOGRAFIE

https://www.isjbraila.ro/file_comp/resedu/1548666099_Articol_Credinta_si_stiinta.pd https://www.gup.ugal.ro/ugaljournals/index.php/teologie/article/download/4656/4136/ https://www.isjbraila.ro/file_comp/resedu/1548666099_Articol_Credinta_si_stiinta.pdf https://ziarullumina.ro/societate/religie si stiinta/dialogul autentic intre stiinta si credinta este in inima omului 154192.html https://www.gotquestions.org/Romana/credinta Dumnezeu stiinta.html

Rolul credinței în practicarea medicinei

Jilavu Ioana Maria, clasa a IX a, Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu”

Localitatea Lugoj, Județul Timiș, România Profesor coordonator: Bogoevici Alina

Trăim în secolul al XXI lea, într o perioadă în care medicina s a dezvoltat atât de mult încât pare că esența divină a acesteia a fost îngropată în străfunduri. Pentru medicină, cărămida de la bază este credința, este Dumnezeu atotștiutor, atotputernic și multmilostiv. Cu toate acestea, ce înseamnă termenii “credință” și “medicină”? În ultimul timp auzim tot felul de discursuri despre credință. Se vorbește de ea, la școală, la biserică, la locul de muncă, pe stradă etc. Oare câți o practică? Oare câți știu cu adevărat ce înseamnă? Fiecare încearcă să ne ilustreze o definiție cât mai amplă. Cea mai cuprinzătoare este cea a Sfântului Apostol Pavel care ne spune: “Credința este adeverirea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. Această frază cuprinde esența totală, însă câți oameni ar putea să o înțeleagă?

Teologia dogmatică, dezvoltând această definiție a Sfântului Apostol Pavel, ne creionează ideea de credință ca dar al lui Dumnezeu, ca rod dintre Dumnezeu și om, ca punte dintre pământ și cer. Nu întâmplator rostim „Crezul”, Simbolul Credinței: „Cred întru unul Dumnezeu…”.

Se poate face multă cercetare despre această temă, însă sintetizând, deducem că acest cuvânt este poarta către Dumnezeu, către mântuire și către Rai. Însuși definiția „cuvântului” are în componență idea de ghid de utilizare.

Deci, credința este un ghid de utilizare, de practicare, de înțelegere și de cunoaștere a lui Dumnezeu, atât cât ne este dat să înțelegem.

Cuvântul “medicină” ne duce cu gândul la știința care are ca obiectiv păstrarea și restabilirea sănătății fizice. Astfel, putem sesiza o asemănare foarte importantă. Medicina vindecă trupul, iar credința vindecă sufletul. Deducem o altă idee, preotul este un părinte spiritual, iar doctorul un părinte medical.

Dumnezeu ne a creat după chipul și asemănarea Sa. Omul este format din două mari componente, trupul și sufletul. Nu este capabil să trăiască fără suflet, cum nu poate să trăiască fără trup. Construcția umană, din acest punct de vedere, este ca un stup de albine. Fiecare albinuță este nevoită să își facă treaba ca lucrurile să funcționeze, să se formeze un rezultat productiv. Așa este și omul. Atât sufletul cât și trupul trebuie să formeze o unitate care să aibă Scopul Mântuirii. Ne naștem ca să ne mântuim!

Durerosul adevăr este că tot mai puține persoane se îngrijesc de mântuire, de sufletele lor, neștiind că nu doar trupul se poate îmbolnăvi. Mulți uită că preoții sunt doctorii sufletului. Aceștia au rolul de a fi canalul de recunoaștere a păcatelor în taina Sfintei Spovedanii. Prin intermediul lor Dumnezeu ne iartă păcatele, prin intermediul lor primim o stare de fericire adevărată, de pace sufletească. Zăcămintele iubirii pe care Dumnezeu ni le a dăruit în sufletele încep să fie lucrate de Duhul Sfânt. Asadar, doctorii contribuie la vindecarea trupului, preoții la vindecarea sufletului, dar toate sub vegherea lui Dumnezeu. Sufletul poate să fie “sănătos” și fără trup, pe când trupul nu poate fi sănătos fără de suflet. Aceasta este diferența esențiala dintre boala care leagă sufletul de trup.

Unul din motivele pentru care Dumnezeu a îngăduit existența doctorilor a fost legătura dintre păcat si boală. Boala poate fi generată de păcate. Ne este îngăduit să ne îmbolnăvim fiindcă este un mod în care Dumnezeu îngăduie câte un “duș rece” ca să ne trezim la realitate. Ne atenționează că decădem, că fugim tot mai mult de ceea ce este bine și că uităm de scopul vieții noastre. Suferința este mereu îngăduită. Toate motivele ei duc la același rezultat, Mântuirea. Nimeni nu scapă de boală. Toți suntem expuși în fața ei, de la copii la adulti.

O vorbă populară, luată din Sfânta Scriptură, ne spune că “Părinții mănâncă aguride și copiilor li se strepezesc dinții”. Această afirmație este adevărată deoarece, putem să dobândim anumite boli de pe urma înaintașiilor noștri datorită păcatelor sau datorită altor și altor pricini. Dumnezeu știe de ce ni le dă pe cele care au legătură cu strămoșii. Cert este că multe din păcatele părinților sunt făcute și de copii, aceștia fiind influențați de cei mari. De aceea, este foarte important modul cum ne trăim viața. Acest lucru nu înseamnă că toate bolile sunt de la strămoși. Nu avem de unde să știm proveniența lor. Ceea ce contează este modul cum ne folosim de viața noastră!

Trebuie să aibă un scop, toate sunt îngăduite de către Dumnezeu cu un scop. Nimic nu este întâmplător în viață. Dumnezeu nu a creat lumea haotic, într o totală nestire și fără de nicio legătură. Așa cum fiecare mamifer sau fiecare plantă are scopul ei pe acest pământ, așa fiecare lucru și persoană pe care Dumnezeu ne o trimite în viața noastră are scopul său. Unii elevi îi învață pe profesorii lor lecția răbdării, alți lecția asumării, lecția bunăvoinței. Fiecare eveniment sau situaiție cu impact în viața noastră are rolul de a ne învăța ceva. Fiecare etapă este o lecție care vine într o succesiune de pași. Viața este ca școala. Examenul final este judecata. Doamne, primește ne pe noi toți în tinda Raiului și iartă ne ca un bun și multmilostiv! Nu poți susține un examen pe bănicle școlii fără pregătirea și fără lecțiile învățate. Așa este și cu Mântuirea. Nu ne putem mântui dacă nu avem tolba cu fapte bune, daca nu avem talanții folosiți după propriile puteri. Dumnezeu să ne miluiască să reușim să dobândim Raiul fiindcă una este a dobândi și alta este a primi. Doamne, primește ne în plaiurile României din Raiului Ceresc!

Primim boli într o manieră mai ușoară sau într o manieră mai grea, în funcție de cât de multe putem duce. Dumnezeu nu dă niciodată mai mult decat putem să tinem pe proprii umeri. Această idee se desprinde din multe povești cu talc. Una dintre ele sună cam așa. “Cândva demult, un om s a întâlnit cu Dumnezeu și a început să se plângă de toate durerile sale, de toate greutățiile pe care le întâmpinase în viața asta. Și tot plângându se i a spus lui Dumnezeu ca i făcuse o nedreptate și că voia să iși aleagă o altă cruce. Dumnezeu a fost de accord și l a dus pe om într o încăpere plină de tot felul de cruci, de toate formele și mărimile. L a îndemnat pe om să își aleagă ce credea de cuviință, iar acesta incepe să caute și să se întrebe ce era pentru el. În cele din urmă omul și a ales cea mai mică și mai ușoară cruce. Dumnezeu l a susținut și l a pus să o întoarcă. Pe spatele ei era gravat numele celui care o alesese. “ Deducem astfel că Dumnezeu ne cunoaște în profunzime și ne știe limitele. Noi însă susținem în continuare că uneori este nedrept. Acest lucru se întâmplă mai ales pe patul de suferință. Cât timp am fost bine, lipsiți de orice fel de necaz sau de întristare am uitat de existența Creatorului nostru. Nu ne mai vine să ne rugăm atunci când ne “îmbătăm” cu o așazisă fericire trecătoare. Doar în momentele grele ale vieții noastre apelăm la “Satelitul Doamne”. Atât ca preot cât și ca doctor trebuie să știi cum să mângâi sufletele prin harul lui Dumnezeu. Să știi cumsă încurajezi, cum să mângâi prin ajutorul Acestuia și cum să dai speranțe celor aflați în nevoie. Acest lucru il învățăm de la sfinții lui Dumnezeu care prin puterile sale și prin rugăciunile înflăcărate pe care le înălțăm se milostivesc asupra noastra. Toți sfintii ne trimit ajutor atunci când nu mai putem să răzbatem. La fel erau și Sfinții Cosma și Damian, doctorii fără de arginți. Aceștia ajutau bolnavii fără să primească ceva în schimb. Ajutau fiindcă iubeau oamenii și împlineau porunciile lui Dumnezeu. La fel era și Sfântul Luca și mulți alți sfinți care și astăzi fac minuni în diferite moduri.

Un bun exemplu este Sfântul Ioan Rusul care a făcut și face nenumărate minuni. Cea mai marcantă pentru mine a fost minunea intitulată “Se vindecă 2 frățiori”. Aceasta sună cam așa: “Într o casă simplă din Lemeso (Cipru), o familie trăieşte suferinţa: au doi copii, de 6 şi 8 ani, bolnavi de leucemie. Părinţii şi oamenii de ştiinţă dau o luptă aspră pentru viaţă. Cu cât privesc feţişoarele palide şi ofilite ale copiilor cărora le a pierit orice dorinţă de viaţă şi jucării, cu atât inimile părinţilor se zdrobesc mai tare. Cineva le vorbește de Sfântul Ioan din Grecia, că este viu şi face minuni, că i se păstrează trupul întreg. Îngenunchează în faţa icoanelor din casă

mama îndurerată, îngenunchează şi tatăl. Este seară, iar flăcăruia candelei face şi mai palide chipurile copiilor care dorm alături. „Sfinte Ioane”, se roagă mama, „fă-mi copilaşii bine.!” Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin spre durerea noastră Plângând pe tăcute, tatăl se ridică. După un timp, se ridică şi mama. Se culcă. Când se luminează de ziuă, mama priveşte către copii şi ce i văd ochii? Îi spune soţului să privească şi el: obrăjorii copiilor nu mai sunt uscaţi, palizi, ci trandafirii și moi. Îi trezesc şi îi pregătesc în grabă. Unde merg? La profesorul universitar care se ocupa de ei.„ Dar, le spune acesta, de ce să mai facem iarăşi analiza sângelui? Obosim copiii; doar alaltăieri i am examinat”. Insistent însă, mama și tatăl îl roagă. Se face reexaminarea şi la analize numărul de globule roşii era cel normal. Copiii se vindecaseră! Minunea credinţei avusese loc.”

Astfel, observăm că Dumnezeu lucrează minuni neîncetat cu și prin sfinții săi. Avem sute și sute de mii de mărturii ale acestor întâmplări care ne dau speranța că Dumnezeu nu uită să mai intervină în viețiile noastre. Dumnezeu nu lucrează minuni doar prin sfinți ci și prin medici, care prin Atotputernicul tămăduiește copii, asistă la nașteri premature care sunt considerate avorturi, mângâie pe cei aflați în durerile cancerului, ușurează durerile celor care fac metastaze etc. Pe lângă ei, se găsesc și preoți care mângâie și care fac minuni neîncetat.

Am susținut că Dumnezeu este prezent în fiecare moment al vieții noastre și că totuși mai există oameni care au o trăire duhovnicească binecuvântată de Dumnezeu. Țin cu desăvârșire să vă povestesc despre talantul răbdarii ceea ce am auzit de la un părinte duhovnic. “ A fost odata un om care avea o vorbă < Foarte bine, foarte bine, Domnul știe ce e bine!>. Acesta avea un cal frumos de care se atașase și nu a vrut să il dea în schimbul a 4 cai. Oamenii din jur nu întelegeau vorba pe care mereu o spunea atunci când refuza. Refuzând această ofertă, calul lui fuge, iar dupa câteva zile aduce o herghelie de cai. În timp ce incerca să i potcovească, feciorul său este lovit și ajunge să i se rupă piciorul. Și de această dată tăranul spune același lucru. Nu după mult timp toți tinerii sunt luați la oaste, mai puțin al lui. Ajungând veste peste tot prin ținut, aude și împăratul despre înțelepciunea acestui om și il roagă să vină la curte ca să il ajute să ia deciziile bune. Omul accept și, în una din zile, împăratul, jucându se cu un topor își taie un deget. Țăranul nostru îi spune celebra zicală iar împăratul se enervează și il trimite în inchisoare. In cele din urmă uită de el și, pe când se afla într o expediție este atacat de canibali. Grupul de sălbatici ii omoara pe toți slujnicii impăratului, mai putin pe acesta. EI aveau un principiu după care se ghidau atunci când mâncau care de om. Nu puteau să consume ființe care nu erau întregi. Împăratul amintindu si de degetul lipsă se duce înapoi la curte și il scoate pe țăran din temniță și își cere iertare. Acesta ii raspunde foarte bine, foarte bine, Domnul știe ce e bine că dacă eram și eu cu dumneata mă mâncau și pe mine.” Asadar, răbdarea este una din cele mai importante pietre de temelie în credință. Doar cu răbdare ne putem vindeca atât sufleteste cât și trupește.

“

Viața asta nu i ce vezi;

Viața asta e ce crezi.

Viața asta nu i așa;

Viața asta i altceva…” ( Monahul Ieronim Pătrulescu)

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură (1991), Editura Instututului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti

Réthelyi Estera, clasa XI a Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu” Gyula, Județul Békés, Ungaria Profesor coordonator: Protos. VisarionTuderici

„Religia este impulsul cel mai nobil pentru cercetarea ştiinţifică. Cel ce nu l-a cunoscut mi se pare mort sau cel puţin orb.” - Albert Einstein

Dialogul dintre știință și religie a existat dintotdeauna. De când exista el, omul a fost fascinat de tot ce l înconjoară, și a pus întrebări, a căutat răspunsuri, explicații. S a întrebat de ce este așa ceea ce vede, ceea ce simte, dar și ce sens are să fie astfel, care este scopul pentru care există cele văzute.

Dintotdeauna omul și a pus întrebarea cauzelor existenței. Despre originea omului au apărut nenumărate legende. Religii și filozofii, de demult și până astăzi, au adoptat diferite răspunsuri la întrebările legate de cauza și existenta lumii.

Originea lumii l a preocupat întotdeauna pe om și, în timp, acestei probleme i s au dat diferite răspunsuri. Unii filozofi au spus că lumea se confunda cu Dumnezeu. După alții, lumea este cauzată de doua principii eterne: Dumnezeu și materia. În fine, alte răspunsuri exclud originea transcendentă a lumii, aceasta nefiind altceva decât produsul unor legi inerente materiei, care este necreată, deci eternă. Revelația divină supranaturală ne arată că lumea este opera lui Dumnezeu, creată din nimic. Creația nu este expresia unei necesități interne sau externe. Dumnezeu creează în mod liber si din iubire. Ca activitate externa a lui Dumnezeu, crearea lumii și a omului este atribuită în mod special Tatălui, dar conform principiului aproprierii, la actul creării participă în egală măsură Fiul și Duhul Sfânt: "Totuși, pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El" (I Cor. 8, 6). "Toate prin El s au făcut și fără El nimic nu s a făcut din ce s a făcut" (Ioan 1, 3). "Pentru ca în acesta au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute ... Toate s au făcut prin El și pentru El" (Colos. 1, 16).

În ceea ce privește lucrarea creatoare a Duhului Sfânt, Sfânta Scriptură consemnează: "Duhul lui Dumnezeu este Cel ce m a făcut și suflarea Celui Atotputernic este dătătoarea vieții mele" (Iov. 33, 4). "Cu Cuvântul Domnului cerurile s au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor" (Ps. 32, 6).

Potrivit credinței creștine, Dumnezeu a creat lumea dintr un motiv și cu un scop. Părinții au scos în evidență bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creației, pentru a o opune ideii ca Dumnezeu a creat lumea dintr o necesitate internă, care duce la panteism. Dumnezeu Cel nemărginit în bogăție, nu crează cu zgârcenie. Creația este adusă la existența pentru a L revela și pentru a participa la bogăția ființei Lui, avându și solidaritatea în această participare . Este o taină modul creării lumii, după cum ascuns este și sfârșitul ei. Este o taină tot ceea ce se întâmplă în ea, începând cu procesele naturale, fizice, biologice și culminând în caracterul elaborat al vieții spirituale. Totul în lume este o taină abisala, cunoscută numai de Creatorul ei.

Creația însăși, spune Părintele Stăniloae, este un abis, un adânc fără fund pentru cunoașterea noastră, prin rațiunile și energiile tuturor componențelor ei, până la micimi la care

nu putea ajunge; și prin combinarea într un fel identică, în alt fel mereu nou a lor, datorită și intervențiilor umane sau folosirii lor mereu noi de oameni. Cine poate ști câte energii se mai ascund în cosmos ale cărui margini și a cărui complexitate nu le putem cunoaște și nu le cunoaște omul niciodată. Numai Dumnezeu le știe marginirea, pentru că numai el le cunoaște în întregime. Omul nu poate cunoaște niciodată marginile mici și mari ale cosmosului, pentru că știința lui mereu marginită nu va ajunge niciodată la sfârșit. Credinţa noastră în Dumnezeu este o credinţă a credinţei. Avem credinţă în Fiul Său pentru a fi mântuiţi, credinţă în Cuvântul Său pentru învăţătură, şi credinţă în Duhul Său Sfânt pentru călăuzirea în viaţă. Credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să fie absolută, întrucât când ne punem credinţa în Dumnezeu, ne facem dependenţi de un Creator perfect. Credinţa noastră în ştiinţă trebuie să fie doar intelectuală şi nimic mai mult. Putem conta pe ştiinţă pentru a face multe lucruri mari, însă putem conta pe ştiinţă şi pentru a face mari greşeli. Dacă ne punem credinţa în ştiinţă, depindem de om, care este imperfect, păcătos, limitat şi muritor. Ştiinţa de a lungul istoriei s a dovedit a fi greşită în legătură cu multe lucruri, cum ar fi forma planetei Pământ, zborurile cu aparate confecţionate, vaccinurile, transfuziile sanguine, chiar şi în ce priveşte reproducerea. Dumnezeu nu a fost dovedit niciodată greşit.

Credinţa unui creştin în ştiinţă nu trebuie să fie niciodată precum credinţa în Dumnezeu. Un creştin poate să aibă credinţă în Dumnezeu, şi respect pentru ştiinţă. „Omul religios începe cu credința în Dumnezeu, iar omul de știință sfârșește cu credința în Dumnezeu.” Emil Cioran

BIBLIOGRAFIE

Sfânta Scriptură, Biblia

John F. Haught: „Știință și religie de la conflict la dialog”

Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir”, Iași:”Disputa dintre religie și știință”

Hristache Popescu: „Omul între Știință și Dumnezeu”

Prof. Dr. Ing. Gheorghe Sandu: „Știință și Credință împreună pe calea Adevărului” https://toaz.info/docdownloadv2 dialogul dintre stiinta si religie pr_c7de58bb9483421d202af87996398c2a http://danielfarcasintelteach.blogspot.com/2015/11/crearea lumii.html https://www.ucv.ro/pdf/invatamant/educatie/scoala_doctorala/2017/stan/8.pdf https://www.gotquestions.org/Romana/credinta Dumnezeu stiinta.html

SECȚIUNEA a III-a a

„CREȘTINISMUL ȘI ȘTIINȚA ÎN DIALOG”

-Concurs de machete realizate de elevi-

Notă: în evaluarea fiecărei machete, s a ținut cont de următoarele criterii:

• calcularea corectă a dimensiunilor machetei, după scara aleasă, față de dimensiunile reale ale construcției;

• pozele machetei, trimise la înscriere;

• filmarea din timpul realizării machetei;

• materialele folosite;

• complexitatea lucrării și gradul de dificultate în realizare;

• aspectul final al lucrării.

GIMNAZIU

PREMIUL I

Biserica Ortodoxă Liebling Jud. Timiș, România

Neda Timeea

Școala Generală „Martin Suboni”

Loc. Jebel, Jud, Timiș, România Profesor coordonator: Ardelean Floare

Poza Bisericii Ortodoxe

„Sf. Mare Mucenic Gheorghe”din Liebling

91683408/

Poze ale machetei realizate

PREMIUL AL II-LEA

Biserica Ortodoxă Jebel Jud. Timiș, România

Poza

Noje Andra

Școala Generală „Martin Suboni”

Loc. Jebel, Jud, Timiș, România

Profesor coordonator: Ardelean Floare

Poze ale machetei realizate

PREMIUL AL III LEA Biserica Mănăstirii Izbuc, Jud. Bihor, România

Lupan Adrian

Școala Generală „Martin Suboni” Loc. Jebel, Jud, Timiș, România Profesor coordonator: Ardelean Floare

Poza Bisericii Mănăstirii Izbuc, Sat Călugări, Com. Cărpinet, Jud. Bihor România https://destepti.ro/manastirea izbuc din valea lui mihai bihor/

Poze ale machetei realizate

LICEU

Nivelul claselor IX X

PREMIUL I

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Lugoj Jud. Timiș, România

Pricop Andreea, clasa a IX a Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu” Lugoj, Jud. Timiș, România Profesor coordonator: Bogoevici Alina

Poza Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” Lugoj Jud. Timiș, România https://www.google.com/search?q=Biserica+cu+doua+turnuri+Lugoj&client=firefox

Poze ale machetei realizate

PREMIUL AL II-LEA

XI

PREMIUL I

Sfintei Teodora din Vasta Arcadiei

Réthelyi Estera, clasa XI-a

Românesc „Nicolae Bălcescu” Gyula, județul Békés, Ungaria

coordonator: Pr. Protos. VisarionTuderici

Bisericii Sfintei Teodora

Vasta Arcadiei,

Poze ale machetei realizate

teodora

peloponez.html

În loc de postfață...

LA SFÂNTA BISERICĂ, ÎN ZI DE SĂRBĂTOARE

Pr. Prof. Costina Daniel Ionel, Colegiul Național „Vasile Goldiș”

Loc. Arad, Jud. Arad, România

Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă din Biserica Ortodoxă. În cadrul ei, preotul transformă pâinea și vinul în Trupul și Sângele Domnului, apoi împărtășește credincioșii. Liturghia îl apropie pe om de Dumnezeu, ea unește cerul cu pământul, divinul cu umanul. Fie că suntem oameni de știință sau nu, Biserica are ușile deschise pentru toți, iar drumul spre ea îl poate găsi fiecare, dacă își dorește.

Dar, așa cum te pregătești pentru întâlnirea cu o persoană importantă, cu atât mai mult e nevoie să ne pregătim trupește și sufletește pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Ca preot, vă propun în cele ce urmează să faceți un exercițiu de imaginiție și să îmi fiți alături în drumul pe care îl străbat duminica, dis de dimineață, spre Sfânta Biserică, din Hunedoara Timișană.

... Soarele, care se desprinde de pământ și se ridică sus pe boltă, ne mângâie și ne răsfață cu lumina și căldura lui. Vara, zona respectivă este inundată de galbenul fosforescent al florilor care atrage privirea și te îndeamnă la visare.

După ieșirea din localitatea Șagu, drumul trece pe lângă o stână, pășunea fiind ocupată de mioare și câinii ciobănești prezenți la datorie...

La ieșirea din valea în care se află stâna, prin fața mașinii traversează în viteză popândăii, speriați de zgomotul care le tulbură liniștea. Trec prin fața ta ca o nălucă, ai timp să vezi doar o umbră pe asfaltul scăldat în soare. Te simți ca un intrus care deranjează echilibrul fragil al locului. Marginea șoselei e străjuită de tufele de trandafiri sălbatici, din care se fac mai târziu măceșele renumite pentru calitățile lor terapeutice. Acestea stau cuminți pe ramuri înfruntând căldura, vântul, praful, bruma, zăpada sau înghețul. De aici îți poți aproviziona ”farmacia personală” din toamnă până în primăvară.

În curba pe care șoseaua o face înainte de a trece peste autostradă veghează o Sfântă Cruce. Până aici vin credincioșii din Șagu, însoțiți de preot, în procesiune, la Rusalii, pentru sfințirea holdelor.

De pe pasajul care traversează A1 se pot vedea șirul de mașini care leagă România de vestul Europei și se poate vedea localitatea Hunedoara Timișană, cu turnul Bisericii ce iese în evidență printre celelalte construcții din sat... Tot de pe acest pod se poate vedea uneori un uliu sau șoim care se odihnește, vânează sau urmărește prada, acei popândăi, care se ascund printre firele de iarbă. Șoimul se aseamănă cu vânturelul de seară, pasărea frumoasă care trăiește în aria protejată de aici. Altădată, șoimul poposește în plopii care străjuiesc șoseaua câteva zeci de metri mai în față. În iernile mai grele, pe câmp pot fi văzute turme de căprioare. Înainte de păduricea situată la intrarea în sat , pe partea dreaptă, într o curbă la nouăzeci de grade, se află o troiță ridicată în cinstea eroilor căzuți pentru apărarea patriei și a credinței

strămoșești. Până la aceasta ies credincioșii din Hunedoara Timișană, în procesiune la Rusalii. Se face o rugăciune pentru eroi și se sfințesc holdele.

Tot în această zonă, în partea stângă, își petrec timpul câteva familii de fazani. Umblă liniștiți pe câmp, prin pădurea din apropiere și chiar pe șosea. Nu sunt deranjați prea tare de oameni și mașini, se lasă admirați de la distanță, masculul e mai mare și are un penaj viu colorat, femela e mai mică și grațioasă. Îmi vin în minte cuvintele: ”Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale„

Pe terenul situat la intrarea în sat, lângă stația de autobuz, pasc vacile de la ferma domnului Ovidiu. În fiecare an el te cheamă la ferma lui, în preajma Bobotezei, când se merge cu sfințirea caselor. Are vaci frumoase, de soi, iar vițeii, proaspăt născuți, stau cuminți pe lângă mamele lor.

Odată ajunși în fața Bisericii suntem întâmpinați de freamătul frunzelor în bătaia vântului și de cântecul păsărelelor care roiesc prin copacii și grădinile din împrejurimi. Simți cum aerul curat îți gâdilă nările și îți inundă plămânii. E alt aer față de oraș, mai tare și mai curat. Acest lucru îmi amintește de momentele frumoase pe care le petreceam în vacanțele de vară, la bunicii care locuiau în zona de munte. Dimineața când mă trezeam și ieșeam afară simțeam același aer și aveam parte de același concert al naturii. Intrăm pe aleea care duce spre intrarea în Biserică, mărginită de îngerași și sărutăm Sfânta Cruce. Curtea Bisericii arată precum grădina Raiului. Părintele Valentin a plantat flori frumoase: trandafiri, narcise, ghiocei, lalele și câțiva arbori decorativi, situați înainte de intrare, dar și pomi fructiferi: pruni, cireși, caiși, peri și meri. Toate sunt aranjate într un decor frumos de gazon verde, străjuit de brazi și castani falnici. Din această grădină paradisiacă nu puteau lipsi ciorile și porumbeii care stăpânesc, prin rotație, turla Bisericii, ramurile copacilor sau acoperișul școlii și a căminului cultural. Intrăm în Biserică și începem slujba de dimineață, Utrenia, Sfânta Liturghie și Parastasul, dacă este. După ce ai văzut atâtea lucruri frumoase e mai ușor să te concentrezi la slujbă și să meditezi la Dumnezeu. Calmul locului te ajută să lași deoparte celelalte griji, așa cum ne îndeamnă preotul „toată grija cea lumească să o lepădăm” sau „în pace, Domnului să ne rugăm”. Liniștea, frumusețea și armonia locului îl ajută pe om să se apropie și să L descopere pe Dumnezeu „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându se din făpturi, adică veșnica Lui putere şi dumnezeire.” (Romani I, 20)

Odată cu sosirea noastră, la Biserică vin și prescurile. Sunt aduse de cele două prescurărese (Mioara și Ileana). Sunt foarte bune, frământate de propriile mâini, cu gust specific de pâine de casă. Nu se compară cu pâinea din comerț, sunt mai gustoase și mai dulci. Mai ales când sunt proaspete și calde, nu ți mai vine să mănânci altceva. Sunt adevărate daruri, aduse de oameni la Sfânta Biserică, pe care preotul le transformă în Trupul Domnului. „Ale Tale, dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”. Când oamenii doresc să aducă o prescură la Biserică sau când vreau să dea un pomelnic pentru cei adormiți, apelează la cele două gospodine pentru a le coace prescurile.

Primul care vine la slujbă este domnul Gheorghe, uneori ajunge înaintea mea, apoi doamna Maria, Ileana, Dorina și restul, în jur de ora 10, când începem Sfânta Liturghie, sunt veniți toți, aproximativ 15 20 de credincioși sau mai mulți, în funcție de vremea de afară sau de

slujbele care se fac în Biserică. Când avem un parastas vine mai multă lume, deoarece sunt prezenți familia și rudele celui decedat, prieteni, cunoscuți și vecini.

Atunci când sunt parastase, odată cu noi sosesc și cei care pun parastasul. Aduc colacii, prosoapele, sticla cu vin, pachetele care se dau de pomană și, nu în ultimul rând, prescura. Le așează pe masa pusă în naos, sub policandru, pregătite pentru slujba care se va săvârși după Sfânta Liturghie. Prescura se dă preotului și din ea se scoate o miridă pentru cel trecut la Domnul.

Credincioșii vin la Sfânta Liturghie la început, ascultă cu atenție și evlavie, mulți știu slujba pe de rost, cântă împreună cu strana și rostesc Crezul. Aprind lumânări, dau pomelnice și rugăciuni pentru ei sau pentru semenii lor aflați în nevoi, fac donații sau „dau bani pentru becuri”, adică plătesc curentul de la becurile care luminează locașul de cult, iconostasul și curtea Bisericii. Îngenunchează la momentele mai importante: Evanghelie, Prefacere, Împărtășirea credincioșilor; sau își împreunează mâinile către cer când preotul rostește „sus s avem inimile!” Oamenii sunt uniți, afectuoși, împreună la bine și la rău. După slujba parastasului merg în curtea Bisericii, în jurul unei mese, socializează, servesc câte ceva și fac planuri de viitor. Noi încheiem slujba, aranjăm lucrurile prin Biserică, facem curat, apoi plecăm spre casă...

”

Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”