Bogoevici Alina-Marinela – Măreția lui Dumnezeu, revelată de știință

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

întreaga viață a acestei personalități, nici de a analiza opera vastă a sa, ci doar de a pune față în față aceste două laturi atît de nedrept separate de concepțiile atee, seculariste, care neagă rolul credinței în Dumnezeu și batjocoresc creștinismul, considerându-l „un fel de bland și vag cretinism, bun pentru bigoți, creduli și ființe pierdute cu firea” (Steinhardt, 1994, pag. 176). Or întâlnirea cu o personalitate atât de complexă și evident valoroasă ca a arhiepiscopului Luca al Crimeii, nu poate decât să aducă lumină, cunoaștere și recunoaștere a faptului că omul care se apropie de izvorul cunoașterii, care este Dumnezeu, nu poate fi decât sclipitor. „Lucrarea omului trebuie să fie ca un diamant – să strălucească oricum ai întoarce-o”, spune chiar Sfântul Luca, în lucrarea sa, autobiografică, Am iubit pătimirea. În ce a constat lucrarea sa? Pe scurt, în slujirea oamenilor și a lui Dumnezeu, într-o perioadă extrem de grea, cu zbuciumări sociale și politice foarte mari, trăite între Revoluția bolșevică și al Doilea Război Mondial, precum și în anii postbelici. Cercetând viața Arhiepiscopului devenit Sfânt, aflăm că în alegerile pe care le-a făcut a fost condus constant de dorința de a ajuta pe cei mai necăjiți și suferinzi și s-a sprijint mereu pe credința în Dumnezeu. Având un talent deosebit la desen, a renunțat, totuși, la visul de a deveni pictor, pentru a alege Medicina, pe care a văzut-o ce fiind cea mai bună modalitate de a fi în slujba celorlalți. Acest gând i s-a trezit în inimă în timp ce studia Noul Testament și a ajuns la un verset care l-a pătruns și despre care a afirmat că l-a simțit ca fiind scris pentru el: „Secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini. Rugați, deci, pe Domnul secerișului ca să scoată lucrători la secerișul Său„ (Matei 9, 37-38) Valentin Voyno-Yasenetsky a absolvit Facultatea de Medicină în anul 1903, cu perspective de carieră strălucită, dar a ales să devină medic de provincie, pentru a sluji omul de rând. A fost mai întâi doctor voluntary în departamentul Crucii Roșii, în timpul răboiului rusojaponez, apoi a fost numit medic în orășelul Ardatov, apoi în satul Verhni Liubaz, din regiunea Kursk. Rând pe rând, din diferite cauze, fie externe - numiri – fie prin concurs sau cerere, medicul Valentin Voyno-Yasenetsky a profesat în diferite zone ale țării: în capitală, în diferite orășele și sate. Amintim orașul Tașkent, unde a devenit chirurg și director al spitalului, în urma unui concurs, dar unde au început și suferințele în familia acestui medic, care între timp se căsătorise și avea deja patru copii. De la mutarea în acest oraș viața medicului Valentin s-a schimbat, în contextual izbucnirii Revoluției bolșevice din 1917. Aici a avut loc prima arestare, aici s-a întâmâmplat moartea soției sale, Ana, tot de aici viața medicului Valentin începe să se împletească cu viața preotului, căci după moartea soției, acceptă să fie și hirotonit și își asumă această misiune cu toată abnegația. Din anul 1921, medicul Valentin devine medic – preot, lucrează în spital cu rasa preoțească pe el, nu mai acceptă să opereze decât cu icoana Maicii Domnului în salon – toate aceste manifestări exterioare atrăgându-i cumplita prigoană pe care o va suferi din cauza regimului bolșevic, până la sfârșitul vieții. Devenind slujitor al lui Dumnezeu, și nu doar preot, ci chiar episcop, într-o perioadă în care hirotonia era calea sigură spre condamnare, Sfântul Luca nu își abandonează nicidecum profesia medicală, ci o adâncește, se dedică oamenilor bolnavi, dar și studiului medical, în condiții aproape de necrezut. A fost condamnat în mai multe rânduri de regimul bolșevic. A fost exilat până la Polul Nord și în nemiloasa Siberie, a fost condamnat pe nedrept de fiecare dată, anchetat și torturat, însumând unsprezece ani de închisoare. Cauza principală era faptul că nu voia să renunța la rasa monahală, la haina preoțească. Absurditatea acestui regim ateu reiese însă nu doar din manifestările pe care le aveau – cunoscute acum de istorie – de întemnițare și chiunire, ci mai ales din faptul că condamna un om care slujea țara, inclusiv pe ei, pe torționarii lui, în calitatea lui de medic, fără să-i pese de locul în care era, de felul de oameni care sufereau, de culoarea politică, de faptul că îl respectau sau îl torturau. De acest medic – preot, statul bolșevic s-a folosit în toate zonele în care Sfântul Luca ajungea să fie exilat, el îngrijind atît oameni de rând cât și soldați, gardieni sau deținuți.

8

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

În acest periplu printre exiluri și perioade de închisoare, Arhiepiscopul Luca a cerut să fie lăsat să studieze, a cerut să fie lăsat să profeseze, și a ajuns să scrie lucrări de o valoare inestimabilă pentru medicina universală. Despre capacitatea sa de cercetare și de muncă aflăm din chiar din scrisorile sale: „Nu voi pleca din Moscova dacă nu iau de aici câte îmi sunt necesare: cunoștințe și însușirea de a lucra științific. Eu, ca de obicei, muncesc fără socoteală și mă simt deja foarte obosit... Și am multă muncă în față. Pentru a termina teza trebuie să învăț limba franceză și să citesc aproximativ 500 de studii în franceză și în germană. În afară de asta, trebuie să citesc mult pentru examene.” (apud. Arhimandritul Nectarie, pag. 34) Studiile sale s-au conturat în valoroase opere de medicină, dintre care amintim: Anestezia regională (1915), pe care a prezentat-o și ca teză de doctorat, în 1916, la Moscova; Studii de chirurgie septică (1934), Rezecții târzii în cazul rănilor infectate ale articulațiilor mari (1944). Trăirea lui religioasă, credința profundă și asumată în Hristos cel răstignit și Înviat, de care nu sa dezis niciodată, în ciuda cumplitelor prigoane la care a fost supus, a dat și lucrări apologetice precum Duh, suflet și trup (1945-1947), editată în limba română cu titlul Puterea inimii și Știință și Religie (finalizată în 1954) și mai multe cărți teologice: 12 volume de predici, Cuvântările de foc, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. În cărțile apologetice, bazate pe vasta experiență științifică personală, dar și pe bibliografia bogată pe care o citează (medici, psihologi, filosofi, teologi), medicul-arhiereu aduce argumente despre insuficiența teoriilor științifice materialiste de a da răspunsurile la complexitatea ființei omenești, explică sursele prejudecăților față de credința în transcendent, dovedește că la adevărata cunoaștere se ajunge doar cu ajutorul lui Dumnezeu, care deschide mintea și inima să priceapă și ceea ce este dincolo de materie, de văzut. Mai mult decât viața și activitatea sa, care îi conferă statutul de autoritate în domeniul științific și în cel religios, mărturiile date de oamenii pe care i-a vindecat, atât în viață cât și după moarte, ne îndreptățesc să îl căutăm pe Sfântul Luca al Crimeii, să îl cercetăm și să îl oferim ca reper celor care caută să-și răspundă la întrebarea: „care este relația între știință și credință?”. În loc de concluzie: „ - Pe Dumnezeu, într-adevăr, nu L-am văzut niciodată, domnule acuzator public. Dar am făcut operații pe creier și nu am văzut minte acolo înăuntru! Și nici conștiință nu am văzut acolo!” (Sfântul Luca al Crimeii, Am iubit pătimirea, pag. 38)

BIBLIOGRAFIE: 1. Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961) Chirurgul fără de arginți, Editura Egumenița, Galați 2. Biblia sau Sfânta Scriptură (1993), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 3. Sfântul Luca al Crimeii (2010), Puterea inimii, Editura Sophia, București 4. Sfântul Luca al Crimeii (2018), Știința și Religia, Editura Doxologia, Iași 5. Steinhardt, Nicolae, (1994), Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, 6. https://archive.org/details/SfantulLucaAlCrimeiiautobiografie-AmIubitPatimirea 7. https://www.youtube.com/watch?v=iwn0-2IWJQg Viața Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeii.

9

MĂREȚIA LUI DUMNEZEU, REVELATĂ DE ȘTIINȚĂ

Prof. Bogoevici Alina- Marinela Liceul Teoretic “Coriolan Brediceanu” Loc. Lugoj, Jud. Timiş, România

Motto: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta (Ps. 103, 24).”

Noțiunile de „creștinism” și „știință” sunt deseori personificate, deși sunt abstracte. Despre un „dialog” între acestea putem vorbi doar atunci când reprezentanții lor fac acest lucru. Iar când ne referim la reprezentanți, înțelegem ființe umane care, pe lângă bagajul de cunoștințe acumulate, au o complexitate de trăiri, gânduri și atitudini față de orice poate fi legat de viață, de existență, în general. Dincolo de toate deosebirile care se pot găsi între creștinism și știință, există, cel puțin la nivel teoretic, o asemănare extrem de importantă: cea legată de prețuirea Adevărului. Câteva din finalitățile științei sunt aflarea adevărului despre apariția universului, a vieții și a omului, precum și cele legate de parcursul și un posibil sfârșit al acestora. De aceea, se afirmă că și se dorește ca oamenii de știință să fie cât mai obiectivi atunci când îmbrățișează și susțin o anumită teorie, în acest sens. Însă, aici se întâmplă ca o teorie să o infirme pe alta, iar adevărul despre cum au apărut lumea, viața și omul, în special, să rămână un mister. Creștinismul afirmă găsirea Adevărului. La întrebarea „Ce este Adevărul?” (Ioan 18, 38), adresată de Ponțiu Pilat către Iisus Hristos și rămasă atunci fără răspuns, nu pentru că nu ar fi existat, creștinismul aduce înaintea omenirii cele revelate de Întemeietorul Său: Adevărul este Dumnezeu. Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul întrupat, spune despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Și pornind de la acest Adevăr, toate câte există se pot descoperi și descifra la un alt „microscop”, în Lumina Celui Nevăzut. Dacă oamenii de știință vor căuta sincer adevărul, atunci creștinii pot spune despre credința lor că aceasta și știința se vor întâlni cu siguranță, pe aceeași lungime de undă. Fiecare descoperire științifică aduce o nouă dovadă despre complexitatea lumii, despre ordinea din ea, observând legi după care funcționează și procese prin care trece. Toate acestea dau mărturie despre inteligența cu care este alcătuită și duc cu gândul la faptul că nu au apărut la întâmplare. Există o raționalitate a cosmosului și un sens al lui, iar noi, în creștinism, considerăm această raționalitate ca fiind produsul unei ființe raționale. Cosmosul, în toată complexitatea sa, e văzut ca fiind creat de o ființă rațională, pentru a fi gândit, cugetat, admirat, cercetat de alte ființe raționale. Este o modalitate de comunicare între Acea Ființă rațională creatoare și alte ființe raționale, precum noi, oamenii, cu care Aceasta își dorește să intre în legătură. Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Noi considerăm că raționalitatea cosmosului e o mărturie a faptului că e produsul unei ființe raționale, căci raționalitatea, ca aspect al realității menite să fie cunoscuă, este inexplicabilă fără o rațiune conștientă care o cunoaște de când o face sau chiar înainte de aceea și o cunoaște în continuare concomitent cu conservarea ei. Pe de altă parte, cosmosul însuși ar fi fără sens, împreună cu raționalitatea lui, dacă n-ar fi dată rațiunea umană

10

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

care să-l cunoască pe baza raționalității lui. În credința noastră, raționalitatea cosmosului are un sens numai dacă e cugetat înainte de creare și în toată continuarea lui de o ființă creatoare cunoscătoare, fiind adus la existență pentru a fi cunoscut de o ființă pentru care e creat și, prin aceasta, pentru a realiza între sine și această ființă rațională creată un dialog prin mijlocirea lui. Acest fapt constituie conținutul revelației naturale. (Stăniloae, 1996, p.12)” Cu alte cuvinte, lumea întreagă este un imens mesaj și cadou, în același timp, al Unui Creator personal și rațional, către ființe personale, raționale. Acest mesaj așteaptă să fie descifrat, descifrare pe care o numim în teologia ortodoxă revelație naturală și prin care omul poate cunoaște din ce în ce mai multe despre sine și despre Expeditorul acestuia, despre voia Sa în legătură cu tot ceea ce există. Alături de revelația naturală, care presupune descoperirea lui Dumnezeu de către om, cu mintea primită de la Acesta, vorbim în teologia ortodoxă și de o revelație supranaturală, în care legile firii, date de Creator, sunt suspendate de Acesta într-un fel sau altul, pentru a ne ajuta, a ne întări în credință, a ne spune clar anumite lucruri, care să ne ghideze spre El, în caz că vrem să Îl cunoaștem și să trăim împreună cu El. Vorbim aici despre minuni, despre arătări de ființe cerești, vedenii și anumite vise, despre vindecări, învieri din morți, ajutor ieșit din comun, în tot felul de situații critice ș.a.. Revelația aceasta este cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Întorcându-ne la revelația naturală, din tot ceea ce observăm la propria noastră ființă și la lumea în care am fost aduși la existență, putem înțelege mai multe despre Creator și, cu sau fără voia oamenilor de știință, aceasta revelație este susținută și de descoperirile științifice. Cosmosul, în opoziție cu haosul, înseamnă ordine, armonie. Tot mai multe descoperiri științifice ne vorbesc despre legi cărora universul, de la macro la microcosmos, li se supune. Albert Einstein spune: „<<Există Dumnezeu! Căci este prea multă ordine în univers!>> (Bute, 2014, p.24)” De la nenumăratele și neștiutele galaxii, fiecare cu stelele și planetele sale, până la viața dintr-o celulă, frumusețea și complexitatea lumii e studiată de noi într-o mulțime de domenii ale științei (începând de pe băncile școlilor și continuând pentru unii toată viața), precum: matematica, geografia, biologia, chimia, fizica, anatomia, informatica, apoi medicina, cu toate ramurile ei, astronomia, geologia și multe, multe altele. Unul din Sfinții Părinți, Sf. Maxim Mărturisitorul (secolele VI-VII), compară cosmosul cu biserica și cu omul. El vorbește despre lumea nevăzută că este precum altarul (sau ierationul) unei biserici pentru că este spațiu ascuns, iar despre cosmosul văzut sau sensibil- că se aseamănă cu naosul bisericii, în care stăm noi, majoritatea credincioșilor, deci cu partea vizibilă. De asemenea, vorbește depre ființele raționale, îngerii și oamenii, ca fiind cosmosul inteligibil, iar despre tot ce e în univers în afară de acestea, ca fiind cosmosul sensibil: „Și precum sufletul se află în trup, așa cosmosul inteligibil în cel sensibil, iar cosmosul sensibil este ținut în loc de cel inteligibil, precum trupul este ținut de suflet. Și din amândouă se constituie un singur cosmos, precum din suflet și trup, un singur om. Niciuna dintre cele două părți ale acestora, care sunt întreolaltă, nu neagă și nu refuză pe cealaltă, existând o lege care le leagă împreună. În ele este sădită rațiunea ueni puteri unificatoare (Sf. Maxim Mărturisitoul, 2000, p. 26-27).” Observăm și la el ideea că universul presupune ființe raționale care îl cugetă, îl „țin”, așa cum sufletul aflat în trup ține în viață trupul. Deducem de aici importanța noastră în Univers! Peste secole, vorbind despre vizibilul și invizibilul din cosmos, neurochirurgul român Dumitru Constantin Dulcan afirmă: „Există o singură Realitate, care are structuri vizibile și invizibile. Limita dintre vizibil și invizibil este dată de raportul de frecvențe ale câmpului de energie. Frecvențele joase aparțin lumii concrete, cele înalte lumii invizibile (Dulcan, 2009, p. 364). ”

Însăși făptura umană e un cosmos care are multe necunoscute, încă. Dacă spunem cosmos, înseamnă că e guvernată de legi și, dacă una dintre ele ar fi dereglată, ar suferi întregul.

11

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

De aceea, ea reflectă întregul din care face parte, tinde spre ordine și are nevoie de aceasta, pentru a se dezvolta armonios și a avea parte de o existență fericită. Inspirați de aceste descoperiri din legea naturală dată, oamenii au ajuns să creeze, la rândul lor, folosindu-se de creația primară a lui Dumnezeu. Tot ceea ce creează Creatura, din ceea ce există deja, noi numim în teologie creație secundară. Între aceștia, oamenii de știință observă, descoperă și trag propriile concluzii față de existență, inventează lucruri, folosindu-se și ei de creația primară. Unii văd în ceea ce află dovezi ale unei Ființe Supreme Creatoare, alții aleg să scoată din ecuație Divinitatea. Până la urmă, despre alegere în ce credem este vorba pentru că nimeni dintre noi nu a fost de față la nașterea Universului și nici la apariția primei forme de viață. Trecând cititorul printr-o istorie a raportării oamenilor de știință la divin și la explicațiile găsite de aceștia cu privire la originea lumii și a vieții, omul de știință, eseistul și filosoful Alexandru Mironescu spune „Întreaga operă științifică este fructul unui act de credință, în străfundul lui întru nimic deosebit de acela al credinței religioase. (Mironescu, 1992, p.34)” Iar omul de rând alege și el să creadă în ceea ce cred unii sau alții dintre oamenii de știință. De aceea, considerăm ideile că oamenii de știință sunt atei sau că știința trebuie să Îl excludă din start pe Dumnezeu din toată cercetarea ei, ca fiind prejudecăți, clișee ale gândirii, de care ar trebui să ne ferim. Sir Isaac Newton spune: „<<Ateismul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd pământul aflat la distanța potrivită de soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură și lumină. Așa ceva nu s-a produs din întâmplare … Acest sistem extraordinar al soarelui, planetelor și cometelor poate izvorî doar din sfatul și stăpânirea unei Ființe inteligente… Această Ființă guvernează toate lucrurile ca Domn al tuturor.>> (Bute, 2014, p.24)” Iată un exemplu care contrazice aceste prejudecăți! Creștinismul Îl afirmă pe Dumnezeu Sfânta Treime Cauză a tuturor lucrurilor, Creatorul tuturor celor nevăzute și văzute, Care a zidit lumea nu dintr-o materie preexistentă pe care doar a organizat-o, ci din nimic, prin puterea Cuvântului Său. Tatăl a plănuit totul, Fiul - Cuvântul Tatălui, a adus la îndeplinire voia Părintelui Său (vezi Ioan 1, 1-3), iar Duhul Sfânt – Dătătorul de viață, purtându-se „pe deasupra apelor” (Facere 1,2), era pregătit să dea viață făpturii, fapt care s-a și întâmplat. Putem observa aici concordanță între ceea ce se afirmă în teoriile științifice, legat de apariția vieții în apă, și ceea ce scrie în Sfânta Scriptură. Mai putem afla că primele forme de viață au fost cele vegetale, create în a treia zi, apoi regnul animal a fost adus la viață în următoarea ordine: vietățile din apă și din aer, în a cincea zi a Creației; iar vietățile de pe uscat și, în final, omul, în a șasea zi. Nu știm cât au durat cele șase zile ale Creației. Puteau dura mai mult ori mai puțin de 24 de ore pentru că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință: „o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi. (II Petru 3,8)” În teologie le mai numim etape. În tratatele științifice, ele sunt ere, fiecare durând mii de ani. Legat de viziunea științifică despre apariția Universului și a vieții, nici teoria Big-Bangului, nici alte teorii nu trebuie puse neapărat în opoziție cu învățătura creștină, dar nici nu ar trebui să cădem în greșeala de a căuta similitudini perfecte între aceste teorii și Biblie pentru că Moise, autorul primelor cinci cărți ale Sfintei Scripturi, în care sunt prezentate începuturile, îndemnat de Dumnezeu să scrie, nu a avut în intenție să scrie tratate științifice. Biblia cuprinde referiri la aspecte ce țin azi de multe științe, dar nu este scriere în scop științific, din mai multe motive. Unul ar fi acela că se adresează tuturor oamenilor și trebuie să fie accesibilă și celor învățați (prea puțini, în vechime) și celor neînvățați, de diferite vârste, din diferite epoci și popoare. Altul ar fi că „Dumnezeu Cel atotînțelept n-a găsit cu cale să descopere totul omului, ci ia dat lui rațiunea și dorul de a ști cum să ajungă, prin propriile forțe, și la satisfacerea năzuințelor intelectuale, și la stăpânirea puterilor firii și a stihiilor naturii, pentru tihna traiului său (Firca, 1998, p.39).”

12

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

Dar mesajul ei cel mai important este despre cum putem să găsim drumul spre Dumnezeu, cum Îl putem cunoaște și trăi împreună cu El și aici și dincolo de lumea aceasta, cum Îl putem lua în ajutor pentru a ne câștiga fericirea veșnică. Biblia este scrisoarea de dragoste explicită a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a găsi calea spre lumină în labirintul existenței, marcat de încercări și, deseori, de debusolări, scrisoare pe care nu ar mai fi trimis-o către noi dacă nu am fi experimentat păcatul care ne-a devenit a doua natură, ci am fi rămas la cunoașterea lui teoretică, așa cum îl cunoaște și Dumnezeu, și ne-am fi îndumnezeit. Totuși omul, cu toată întunecarea minții adusă de păcatul primordial, dacă e atent și deschis spre a cunoaște, prin revelația naturală, despre care am vorbit mai sus, poate înțelege multe din decodificarea Creației, din observarea modului în care e alcătuită și „funcționează”. În acest sens, descoperirile stiințifice ne aduc dovezi ale măreției lui Dumezeu, mărturisind despre atotștiința, atotputernicia, despre finețea, bunătatea și dragostea Sa pentru noi, răsfățându-ne cu atâta frumusețe a lumii în care am fost puși să trăim. Mai jos, vom vorbi doar despre câteva aspecte ale frumuseții și inteligenței cu care e alcătuită Creația, revelate de descoperirile științifice, pentru a exemplifica cele afirmate anterior.

Să începem cu fulgii de nea.

2

Iată cugetările unui filosof și teolog francez: „Luați un fulg de zăpadă. Acest minuscul obiect ascultă de niște legi matematice și fizice de o surprinzătoare subtilitate care dau naștere la figuri geometrice ordonate dar total diferite unele de altele: cristale și policristale, ace și dentrite, plăcute și coloane etc. Cel mai uluitor este că fiecare fulg de zăpadă este unic în lume: după ce a plutit timp de o oră în vânt, el a fost supus la fel de fel de fluctuații (temperatură, umiditate, prezența unor impurități în atmosferă) care îi vor imprima o figură specifică: forma finală a unui fulg conține istoria tuturor condițiilor atmosferice pe care le-a traversat. Ceea ce mă fascinează este că în chiar miezul fulgului de zăpadă eu regăsesc esența unei ordini: un echilibru delicat între forțele de stabilitate și cele de instabilitate; o interacțiune fecundă între forțe la scară umană și cele la scară atomică. De unde vine acest echilibru? Care este originea acestei ordini? A acestei simetrii? (Guitton, 1992, p.53)” Mirarea omului în fața atâtor frumuseți poate duce la găsirea lui Dumnezeu. Printre multe altele, observăm că lumea în care ne-am trezit e plină de matematică, de fizică, de chimie, fiecare fascinând cu frumusețea, cu ordinea și cu utilitatea ei. Să amintim, de pildă, de numerele Π (3,14...) și Φ (1,618...) – numărul sau proporția de aur, proporție știută și aplicată în unele construcții și opere de artă încă din antichitate. Acest ultim număr, cunoscut mai mult ca numărul Fibonacci, este rezultat din șirul de numere numit al lui Fibonacci. Șirul începe cu numerele 1,1,2,3,5,8,13,21,34,55,89,144,233,377 și continuă la nesfârșit. Pornește de la 1 și continuă cu numere care reprezintă fiecare suma celor două numere consecutive anterioare lui: 1+1=2; 1+2=3; 2+3=5; 3+5=8; 5+8=13; 8+13=21... Rezultatele obținute dau șirul menționat mai sus. Iar dacă împărțim vreun număr din acest șir la cel dinaintea lui și facem acest

13

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

lucru cu mai multe perechi din șir, vom avea parte la majoritatea împărțirilor de rezultate apropiate de numărul 1,618..., cu mai mult de trei zecimale (de exemplu: 5:3=1,6666666667; 8:5=1,6; 13:8=1,625; și cu cât cresc numerele, cu atât vor fi mai apropiate de proportia de aur: 34:21=1,619047619; 55:34=1,6176470588; 89:55=1,6181818182; 144:89=1,6179775281; 233:144=1,6180555556; 377:233=1,6180257511 ș.a.m.d.). Acest raport, din șirul lui Fibonacci poate fi reprezentat grafic ca o spirală și poate fi întâlnit în natură, la anumite plante (aranjarea petalelor unor flori, aranjarea semințelor de floarea soarelui ș.a.), la cochilia unor scoici, melci, la multe alte forme de viață, inclusiv în anatomia omului (lobul urechii, proporțiile feteilungimea împărțită la lățimea feței are un rezultat apropiat de 1,618 la o față bine proporționatăși ale întregului corp) în formarea unor valuri, formarea uraganelor, a tornadelor, în cosmos – în spirala galaxiilor și în multe alte aspecte ale lumii. Iată un raport care ne poate stârni multe întrebări, dar care ne poate duce și la unele răspunsuri precum: regăsim reguli valabile în univers de la macro la microcosmos; făptura noastră reflectă ordinea din care face parte, se observă din nou construcții inteligente, care ne determină să ne întebăm: Cum au putut apărea toate acestea la întâmplare? Oare are materia are inteligență în sine? Oare o putem asemăna cu un calculator care poate face o mulțime de operații inteligente, complexe și care s-a autocreat? Am putea accepta ideea, privind un telefon, că a apărut la întâmplare sau că e făcut dintr-o materie inteligentă prin ea însăși? Nu ne rămâne decât să exclamăm: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria (Psalmul 18,1)”! Vorbind despre lumea vie, să aducem în discuție celula, despre care oamenii de știință, mărind-o de 50 000 de ori, au descoperit că e o întreagă uzină, complexă și funcțională. Au observat, de exemplu, bacteriile cu flagel. Analizând structura acestei bacterii, oamenii de știință au fost uimiți de asemănarea flagelului ei și a șirului de proteine care stă la baza lui, cu elicea unei bărci cu motor:

3

Oamenii de știință au putut vedea un plan, o organizare minuțioasă, care nu ar fi putut apărea la întâmplare. Urmărind cu atenție filmul documentar „Descifrând misterul vieții” (https://www.youtube.com/watch?v=yfTAcRtSgmk ) și un neavizat în ale biochimiei poate înțelege câteva lucruri esențiale despre mecanismul vieții. Oamenii de știință au ajuns până în acest moment la concluzia că există în lume 20 de aminoacizi care, precum literele unui alfabet, prin combinații, pot da naștere la tot felul de proteine care, la rândul lor, intră in alcătuirea unor țesuturi ale unui organism viu. Modul în care anumiți aminoacizi se aranjează pentru a forma o anumită proteină e dictat de ADN-ul care se află în nucleul fiecărei celule. Informația din ADN e copiată cu ajutorul unor adevărate mașini moleculare, de către ARN care o duce din nucleu în citoplasma celulei unde „dictează”, transmite aminoacizilor ordinea în care să se aranjeze, cu ajutorul alor „mașini” moleculare. Aceștia se vor împacheta cu ajutorul altor elemente din celulă, pentru ieși apoi ca proteine și a fi folosite pentru scopul precis pentru care au fost formate. ADN-ul însuși este o proteină care, pentru a se forma din aminoacizi, a avut nevoie de

14

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

un alt ADN care să le transmită acestora, prin ARN, ordinea în care să se aranjeze. Dar cum s-a format ADN-ul primei forme de viață? Cine a dictat aminoacizilor cum să se aranjeze, din moment ce nu era ADN-ul? Mulți oameni de știință, înțelegând că explicația cu apariția la întâmplare a ceea ce este atât de bine organizat școapătă, au acceptat ideea unui Designer inteligent. Dacă suntem capabili, privind un calculator sau un stâlp de telegraf, să recunoaștem că e vorba de inteligența umană care stă la baza acestora, care le-a proiectat, le-a asamblat și le-a pus în funcțiune, putem înțelege și lumea întreagă ca fiind opera Cuiva mai inteligent și mai capabil decât noi. Un alt exemplu pe care am dori să îl supunem atenției este cel al structurii polenului plantelor. Polenul este necesar polenizării plantelor dar, cu surplusul său și structura specifică, e folosit și de albine și de oameni. Fiecare specie de plantă produce mai mult polen decât are nevoie, iar corpul albinelor prezintă anumite trăsături speciale pentru a putea colecta și transporta polenul în stup. Mai mult, nici albinele nu au nevoie de tot polenul pe care îl colectează, lucru observabil din surplusul de polen depozitat de acestea în stup, în anumite perioade ale anului, care poate bloca spațiul pregătit creșterii puietului și mierii. Pentru a evita asemenea blocaje, omul preia o parte din polen. Structura unei granule de polen diferă de la plantele entomofile (cele polenizate de insecte), la cele anemofile (adică cele polenizate cu ajutorul vântului).

Plante entomofile și albine cărând polen

4 5 Plante anemofile, polenizate de vânt

6 7

Granulele de la plantele entomofile au excrescențe pe suprafața lor, care ușurează transportul lor de către albine și alte insecte și sunt lipicioase, pentru a se lipi de corpul insectelor. Granulele de polen de la plantele anemofile au o suprafață netedă și uscată și unele prezintă saci umpluți cu aer, pentru a putea fi purtate de vânt (Vlăducă, 2002, p.108- 109). Deci, toate au un sens și pentru toate există o utilitate, există compatibilitate între elementele unui sistem viu sau nonviu și se poate observa inteligența alcătuirii lor. Mai mult, observăm inteligență nu doar la oameni, ci și la alte forme de viață, dincolo de instinctele care le domină. De plidă, la păsări. Într-una din cărțile sale, Creierul și mintea Universului, Dumitru Constantin- Dulcan ne vorbește despre faptul că animalele au

15

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

personalitate, pot fi recunoscătoare față de cei care le ajută, simt compasiune. Amintește de studii făcute asupra păsărilor de către Jennifer Ackerman și despre concluziile legate de viața acestora: „își educă puii, îi hrăneasc până când pot zbura și se pot hrăni singuri; puii își șantajează părinții pentru a obține favoruri; se curtează, se iubesc.se sărută; unele sunt monogame, rămânând toată viața cu un singur partener; se ceartă, se tachinează; mint, se răzbună; fură de la <<vecini>>; oferă daruri. Se poate spune că duc o viață de... om! (Dulcan, 2019, p.49)” Păsările cântătoare pot învăța peste 60 de cântece. Tot el vorbește despre sensiblilitatea păsărilor la moartea uneia dintre ele (de exemplu: ciori care au adus crenguțe în cioc peste trupul uneia dintre ele, care murise, ca îmtr-un fel de ritual de îngropare) ori despre modul altruist de viață al unor specii de plante: copaci care își unesc rădăcinile cu ale altora, sprijinindu-i și dându-le din seva lor ori copacii care trăiesc în simbioză cu lichenii, ajutându-se reciproc (Dulcan, 2019). Dacă ar fi să ne gândim, fiecare dintre noi am putea avea în minte un exemplu de inteligență din lumea necuvântătoarelor, care ne-a uimit. Un ultim aspect pe care dorim să îl dăm ca exemplu, este acela al descoperirilor despre apă și modificarea structurii sale, în funcție de cum se manifestă omul în preajma ei. Moleculele de apă au proprietatea de a se leaga între ele, formând tot felul de structuri care au ca formă de bază un hexagon. Putem observa această proprietate a lor atunci când, umplând ochi un pahar, un vas, observăm că apa se bombează și poate rămâne așa, într-un echilibru, fără să se reverse, dacă nu e vasul mișcat. Cu toate acestea, aranjarea ordonată a acestor molecule poate avea loc sau nu. Cercetătorul japonez Masaru Emoto a criogenat molecule de apă, după ce a rostit în preajma vaselor din care a luat mostre de apă tot felul de cuvinte, în diferite limbi, care transmiteau lucruri bune, frumoase sau mai puțin frumoase. De exemplu, a rostit „Mulțumesc!” sau „Te urăsc!”, apoi a înghețat picături de apă. Ori a pus muzică clasică și muzică zgomotoasă. Cele din apa pe lângă care a rostit cuvinte ce transmiteau lucruri frumoase sau lângă care s-a auzit muzică clasică, au format cristale ordonate, multe precum fulgii; cele din apa pe lângă care a rostit lucruri urâte sau s-a cântat zgomotos (heavy metal), înghețate fiind, au dezvăluit structuri haotice. Inspirați de el, unii cercetători au criogenat picături de apă înainte și după ce apa a fost sfințită și au putut observa diferența, după sfințire, apa fiind structurată, având moleculele grupate ordonat. Mai multe amănunte se pot afla urmărind documentarul Misterul apei: https://www.youtube.com/watch?v=e7uypR7RUoQ . S-au mai putut observa efectele benefice ale apei structurate asupra organismului uman față de cele ale apei nestructurate. Aceste cercetări au dus la concluzia următoare: putem influența mediul mai mult decât ne dăm seama, în bine sau în rău, iar această influență, bună sau mai puțin bună, se întoarce spre noi, ca un bumerang. De ce mediul rezonează atât de mult la stările omului? Mărturisim că această descoperire nu a făcut decât să întărească ceea ce știam din religia creștină: omul e influent asupra apei și asupra naturii, în general, pentru că e pus stăpân peste lume și lumea reacționează la ceea ce face el. Oricum, de la structura atomului până la tot ceea ce există în Univers, fie că vorbim de forme de viață ori de materie nonvie, oamenii de știință au observat că există un continuu schimb de energie, substanță și informație (Dulcan, 2009). Lumea în care trăim, chiar dacă e atât mare, încât nu-i cunoaștem „marginile”, presupune elemente între care există conexiune mai mult decât omenirea a descoperit până acum. Dar impactul omului asupra lumii este covârșitor și vom încerca să detaliem această idee în cele ce urmaeză. Dacă Dumnezeu își arată slava Sa și prin creație și toată rețeaua de relații pe care o presupune, cu atât mai mult Se slăvește în om! Omul e considerat în creștinism coroana creației lui Dumnezeu, sinteză între lumea spirituală și cea materială, prin trupul și sufletul său. În Sfânta Scriptură, atunci când Își propune să-l creeze pe om, Dumnezeu spune: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul Său l-a făcut; a făcut bărbat și femeie (Facere 1, 26-27).” Ce înțelegem prin chip și asemănare? Chipul lui Dumnezeu din noi nu se referă la

16

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

trăsături materiale, trupești, ci la unele trăsături pe care le regăsim și la Dumnezeu și la om (suflet, rațiune, simțire, voință liberă) dar, mai ales, acest chip se referă la Cel care, în sânul Sfintei Treimi, este Chipul Tatălui, adică la Dumnezeu Fiul! Noi, oamenii, suntem chip al Chipului Tatălui, Arhetipul este Dumnezeu Fiul. Avem o constituție hristologică. Suntem ființe personale, (așa cum Dumnezeu Însuși este Ființă Personală) și nu ne dezvoltăm ca persoane decât dacă suntem crescuți de alte ființe personale, suntem meniți să trăim în polis, în cetate, alături de semenii noștri, în comuniune, așa cum Dumnezeu Însuși e Trinitate de Persoane (un om, dacă nu e învățat din fragedă pruncie de alt om să meargă vertical și să vorbească, nu va învăța niciodată singur – a se studia cazurile copiilor-lup, despre care se vorbește și în psihologie, copii crescuți de animale, în sălbăticie, care s-au dezvoltat doar ca simple vietăți, animale, nu ca persoane). Suntem și ființe raționale, cuvântătoare pentru că El Însuși este rațional și cuvântător, suntem ființe creatoare, demiurgi, prin conlucrare cu Creatorul nostru (creația noastră fiind creația secundară, din ceea ce este deja creat de Dumnezeu). Dar omul este și responsabil pentru creație pentru că a fost pus stăpân peste creație, este recapitulare și conștiință a întregii creații pentru că Arhetipul său, Domnul Iisus Hristos este El Însuși „Recapitularea și Mântuitorul a toate (Nellas 1994, p.9)”. Acestea de mai sus sunt trăsături ale chipului divin din noi. Asemănarea cu Dumnezeu este o invitație din partea Lui pentru noi, de a fi dumnezei și noi, prin har. Sfinții Părinți spun că „adevărata măreție a omului nu se găsește în aceea că este existența biologică cea mai înaltă, un animal (viețuitor) <<rațional>> sau <<politic>>, ci în aceea că este un <<viețuitor îndumnezeit>> (Nellas 1994, p.12)”. Iar Vladimir Lossky spune: „Omul creat <<după chipul>> este persoană, capabilă să manifeste pe Dumnezeu în măsura în care natura sa se lasă pătrunsă de harul îndumnezeitor. Și de asemenea chipul- inalienabil- poate deveni asemănător sau neasemenea, până la ultimele limite: cea a unirii cu Dumnezeu, atunci când omul îndumnezeit arată în sine, prin har, ceea ce Dumnezeu este prin natură, după cuvântul sfântului Maxim, sau cealaltă limită, a decăderii totale, pe care Plotin o numea <<locul neasemănării>> (...), plasândul în abisul întunecat din Hades (Lossky, 1998, p.133).” În religia mozaică și în creștinism se vorbește despre căderea primilor oameni în păcat, despre alterarea unei armonii primordiale nu numai între Om – Dumnezeu, ci și între Om - Om; Om – Natură; Natură- Natură. Și natura ajunge să poarte și să simtă urmările căderii noastre. În marea Lui dragoste față de noi, Dumnezeu Fiul, Arhetipul nostru, Se întrupează, ne învață, ne oblojește rănile, Se lasă răstignit și învinge moartea și păcatul în numele nostru, dându-ne antidoturi la alterarea din noi și dintre noi astfel ca, folosindu-ne de tot ce ne oferă El, să ne putem îndumnezei, să ne putem sfinți, ajungând la asemănarea cu Dumnezeu. Cu cât omul Îi seamănă mai mult lui Dumnezeu, cu atât mai frumoasă influență va avea asupra semenilor săi, dar și asupra mediului în care trăiește, expresia „omul sfințește locul” primind profunzime, nu doar în sensul că îl civilizează, ci chiar în sensul că îl poate umple de har, de energia necreată a lui Dumnezeu, dacă omul însuși devine purtător de har. Întorcându-ne la impactul nostru asupra apei, noi îl înțelegem prin această prismă, a gândului creștin. În documentarul amintit mai sus ni se aduce aminte cât e de prezentă apa în viața noastră, în corpul nostru și cât de mult o influențează cuvintele și stările noastre, iar ea, la rândul ei e utilizată de noi în creșterea plantelor, a animalelor, ce se împărtășesc indirect de bunătatea, de indiferența sau de răutatea noastră. Si indiferența ucide, se arată tot în acest documentar, lucru știut de mulți dintre noi, de altfel. Ceea ce dorim să subliniem aici este că poluăm lumea, nu doar material, prin atâtea moduri observate ca fiind nocive și care au fost discutate, analizate, blamate, la care se caută soluții, ci și spiritual, că mediul în care trăim rezonează la ceea ce trăim și simțim. Din fericire, există și reversul: putem face lumea mea frumoasă, începând cu lumea din noi. Omul conectat la Creatorul său, poate influența pozitiv o lume întreagă. Prin rugăciune,

17