Ilieș Marcela Elena – Ce este știința și ce este religia?

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

făcute greșit și prin aceasta împiedică declanșarea oricărei „vânători de vrăjitoare” și a răzvrătirii subiective împotriva abaterilor din Biserică, care mai mult ar dăuna decât ar ajuta cu ceva unitatea și misiunea ei.

Infatuarea teologică și duhovnicească

Disputa teologică în care a fost angrenat Sfântul Simeon la vremea retragerii sale din egumenat nu era una întâmplătoare. Insistența cu care Sfântul Simeon combate în Discursurile sale teologice însăși ideea și îndrăzneala existenței unei asemenea cercetări teologice, despre relația – și „separația”38 – dintre Fiul și Tatăl arată destul de limpede că această întrebare nu fusese creată doar anume pentru el, ca o cursă a abilității teologice prin care să fie prins și desconsiderat public, ci ea era o preocupate teoretică „de prim ordin”, dacă putem spune așa, în rândul protipendadei teologice a capitalei. Sfântul Simeon nu poartă numai o polemică restrânsă cu Ștefan ci atacă infatuarea teologică ce friza iraționalul și chiar diabolicul39 pe care el doar ajunsese să o reprezinte mai la un moment dat, în virtutea faimei sale teoretice, dar și a invidiei furibunde față de autentica superioritate în cunoașterea lui Dumnezeu cea venită din experiență a Sfântului Simeon. Criticând această atitudine, el condamnă două lucruri: pe de o parte cutezanța oricui de „a-și da cu părerea” despre Dumnezeu în lipsa oricărei posturi duhovnicești care să întemeieze cunoașterea, dar pe de alta și apelul la Tradiție făcut numai cu intenția slavei deșarte, prin etalarea unor cunoștințe teoretice despre scrierile patristice fără intenția reală de a se folosi cumva duhovnicește din cele citite. Așadar, ceea ce a făcut miza tensiunilor dintre Sfântul Simeon Noul Teolog și o anumită și puternică parte a învățaților și a ierarhiei bisericești, dar coborând până la nivelul monahilor obișnuiți și al societății constantinopolitane a vremii, a fost respingerea și atacul pe care aceștia l-au pornit împotriva lui și a învățăturii sale tulburător de inconfortabile și „înnoitoare”, atât de tulburătoare încât oponenții săi nu au mai stat să cerceteze, ba chiar nici nu au mai avut răbdarea să înțeleagă și să recunoască îndreptățirea scripturistică și patristică a unei astfel de revelații teologice. Diferența de abordare era mult prea mare, patimile și imaginea publică pusă la încercare erau mult prea intense și înrădăcinate pentru a se evita controversa. În toate acestea însă, Sfântul Simeon nu se arată decât ca un exponent viu al Tradiției și învățăturii creștine, dar atât de viu încât punea într-un contrast insuportabil moartea sufetească a celor care se socoteau învățători ai Vieții până atunci, scoțând în evidență toată lipsa de substanță și serbeziciunea discursului lor. Pentru că se făcuse părtaș cunoașterii de Dumnezeu și se simțea dator să o mărturisească40, Sfântul Simeon critică nimicitor îndrăzneala sfdătoare a celor dumnezeiești, a celor care își asumau curajul de a grăi despre cele pe care nicidecum nu le cunoșteau, cu atât mai mult cu cât însăși viețuirea lor devenea o mărturie despre faptul că această ignoranță nu era nicidecum întâmplătoare sau accidentală, de moment sau parțială. Analizând până la ultima concluzie problematica discursului teologic, el relevă valoarea de evidență a credinței, a faptului că numai cei curați cu sufetul sunt cu adevărat îndreptățiți să vorbească despre Dumnezeu, întrucât pentru ceilalți păcatele sunt cu adevărat, după imaginea paulină, un zid despărțitor între ei și Dumnezeu. Acest fapt capătă și o a doua relevanță, în contextul misticii luminii dumnezeiești propovăduite de către Sfântul Simeon: aceea că zidul păcatului nu doar că desparte pe om de Dumnezeu, ci și împiedică venirea luminii lui Dumnezeu către om, de unde rezultă că el rămâne cu totul cufundat în întuneric sufetesc și lipsit nu numai de cunoașterea lui Dumnezeu pe care pretindea că o are, ci și de cunoașterea sa însuși, care devine la rândul ei un motiv al infatuării și inconștienței teologice:

38 Sf. Nichita Stithatul, Viaţa… 75, p. 293. 39 Sf. Simeon Noul Teolog, Primul discurs teologic, pp. 77-78. 40 Cateheza 34, în Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze…, p. 344. 57

Antologia lucrărilor Proiectului Euroregional România- Ungaria „Creștinismul și știința în dialog” , mai 2022 ********************************************************************************************

„Fiindcă dacă ne-am cunoaște pe noi înșine, n-am mai grăi cu îndrăzneală despre Dumnezeu; deoarece a vorbi despre Dumnezeu și despre cele dumnezeiești, find noi neluminați și deșerți de Duhul Sfânt, arată ignoranța noastră de noi înșine, și pe bună dreptate: căci dacă neam cunoaște întocmai pe noi înșine, nu ne-am socoti cândva vrednici nici să ne ațintim privirile spre cer, nici să vedem lumina lumii acesteia, nici chiar să pășim pe acest pământ, ci ne-am grăbi mai degrabă să ne băgăm sub pământ. Fiindcă ce este oare mai necurat – spune-mi! – decât cel care încearcă cu părere de sine și cu trufie să învețe pe alții cele ale Duhului fără Duhul?...”41

Concluzii

Cu îndreptățită revoltă și fără patimă, așadar Sfântul Simeon încearcă să trezească la realitate pe cei amăgiți de teribila delăsare spirituală a capitalei imperiale, de iscodire teologică, aroganță și superfcialitate, și totodată să avertizeze pe cei care vor urma despre freasca rânduială a creșterii duhovnicești, despre treptele prin care se verifcă această creștere și despre necesitatea responsabilă de a parcurge în ordine aceste trepte ca o consecvență sufetească cu propria credință și mărturisire. Odată cu aceasta, într-un mod ascetic și totodată teologic, el pune ca reper nestrămutat al identifcării și recunoașterii adevăratului cunoscător și învățător duhovnicesc prezența sau absența trufei celui care se poate socoti mai priceput decât toți sau, dimpotrivă, va primi cu înțelegere să se lase învățat și corectat de cel care îl vede abătându-se de la calea adevărului și de la mărturia Scripturii. Diagnoza pusă de Sfântul Simeon atmosferei ecleziale din vremea sa nu este, așadar, numai una contextuală, ci una teologică, deoarece ea pătrunde în adâncul lucrurilor și urmărește slăbiciunile inerente frii omenești căzute, de aceea relevanța ei rămâne neschimbată până astăzi.

41 Sf. Simeon Noul Teolog, Primul discurs teologic, p. 78. 58

CE ESTE ȘTIINȚA ȘI CE ESTE RELIGIA?

Prof. Ilieș Marcela Elena Liceul Teoretic „Coriolan Brediceanu” Loc. Lugoj, Jud. Timiș, Romania

Știința și religia reprezintă entități foarte complexe. Diversitatea domnește de ambele părți. Pentru a înțelege sfera științei și pe cea a religiei și ce interacțiuni există între ele, trebuie cel puțin să obținem o idee aproximativă a ceea ce sunt știința și religia. La urma urmei, „știința” și „religia” nu sunt termeni veșnic neschimbați, cu semnificații clare. Într-adevăr, sunt termeni care au fost inventați recent, cu semnificații care variază în funcție de vremuri și culturi. Înainte de secolul al XIX-lea, termenul „religie” era rar folosit. Pentru autorii medievali, cum ar fi Toma de Aquino, termenul religio însemna evlavie sau închinare și a fost negat de sisteme „religioase” în afara a ceea ce el considera ortodoxie (Harrison 2015). Termenul „religie” și-a obținut sensul actual considerabil mai larg prin lucrările antropologilor timpurii, precum E.B. Tylor (1871), care a folosit în mod sistematic termenul pentru religiile din întreaga lume. Relația dintre știință și religie a trecut de la unitate, peste conflict și condamnare la separare. Starea de separare este în multe privințe o reacție firească la confruntarea dintre religie și știința naturii, care a apărut în urma controversei care a urmat lui Darwin la sfârșitul secolului al XIX-lea. După acea confruntare, unitatea dintre științe s-a pierdut pentru totdeauna. Reconstrucția teologică necesară pentru a se adapta la noua situație a durat aproape 100 de ani. Până atunci, poziția neoortodoxă, de acum clasică se formase: religia și știința sunt tărâmuri separate și se exclud reciproc gândirii umane. Știința și religia sunt strâns legate între ele în studiul științific al religiei, care poate fi urmărită până la istoriile naturale ale religiei din secolul al XVII-lea. Istoricii naturii au încercat să ofere explicații naturaliste pentru comportamentul și cultura umană, pentru domenii precum religia, emoțiile și moralitatea. Dialogul interreligios este o conversație între două sau mai multe persoane cu tradiții religioase diferite pentru a-și exprima liber opiniile și pentru a-l asculta pe celălalt cu respect. Scopul principal al unui astfel de dialog este pentru fiecare participant să învețe de la celălalt și să recunoască de ce celălalt deține o opinie religioasă specială. Dialogul interreligios are loc pe patru niveluri: cunoaștere, acțiune, spiritualitate si morală. Este un dialog pe subiecte religioase unde participanții se recunosc unii pe alții ca parte a diferitelor tradiţii şi grupuri religioase. Însă, pe lângă cuvântul „interreligios”, „interconfesional” , „interviuri” și „dialog intercultural” sunt printre conceptele larg utilizate pentru a face referire la dialogul între membri ai diferitelor tradiții religioase. Toți acești termeni sunt folosiți mai mult de teologi decât de academicieni. În timp ce Biserica Catolică preferă dialogul interreligios, protestantul folosește mai ales „dialogul interconfesional”. Este de asemenea obișnuit să se folosească numele de adepți ai unor anumite religii (dialogul musulmanevreiesc sau dialogul hindu-creștin etc.) sau numele religiilor (dialog între islam și creștinism etc.) Dialogul interreligios are un caracter social și cultural fundamental. Pluralitatea în lume, călătoriile, migrația, și comunicarea, toate reunesc oameni din medii religioase și culturale diferite. De cand religiile și culturile sunt atât de interconectate în multe moduri, conceptul de dialog interreligios este folosit uneori sinonim cu dialog intercultural. Ambele au motivații semnificative pentru dezvoltarea înțelegerii reciproce, corectarea stereotipurilor, căutarea asemănărilor sau diferențelor, dezvoltarea modalităților de cooperare și rezolvarea problemelor umane comune. Astăzi, multe activități interreligioase au loc la niveluri instituționale și academice. În mediul academic, savanţii încearcă să înţeleagă diferenţele şi asemănările dintre religii.

59