Itaca nr.40 Anul X Nr. 40 octombrie, noiembrie, decembrie 2022

ITACA

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Apărută la Dublin, Irlanda

Anul X / nr. 40 octombrie, noiembrie, decembrie 2022

ITACA

FondATorI : Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu dIreCTor : Dorina Șișu (Irlanda) redACTor- ȘeF: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) redACȚIA revIsTeI: Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Monica Tonea (Belgia) Em Sava (Canada) Emanuel Pope (Anglia)

TehnoredACTAre

CompuTerIzATĂ: Dorina Șișu (Irlanda)

CoreCTurA : Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

CoperTA I ȘI IlusTrAȚIA revIsTeI : Tiberiu Ovidiu Stan (Spania)

AdresA redACȚIeI: Revista Itaca – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, D24EK24, Ireland e-mAIl: revistaitacadublin@gmail.com

persoAne de ConTACT: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com

Issn ITACA: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie www.bibliotecadiaspora.eu

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor. Tipărită la Tipografia Pim - Iași

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Editorial: Cornelia Petrescu (Franța)/ Pag. 5

Nicholas Jordan (SUA) – Articol /Pag. 7

Dorina Șișu (Irlanda) – Poem în proză /Pag. 10

Dan Șerb (Irlanda) – Eseu /Pag. 11

I.C.Liță (Spania) – Poezie /Pag. 15

Dana Banu (Franța) – Proză /Pag. 16

Ioan Potolea (Anglia) – Poezie /Pag. 18

Felix Nicolau (Spania) - Proză /Pag. 21

Mihai Kantzer (Suedia) – Poezie / Pag. 25

Laura Cătălina Dragomir (Spania) – Interviu /Pag. 27

Emanuel Pope (Anglia) – Poezie /Pag. 30

Cornel Drinovan (Spania) – Prezentare artist plastic /Pag. 32

Ovidiu Constantin Cornilă (Spania) – Poezie /Pag. 36

Em Sava (Canada) – Proză /Pag. 37

Adriana Zâna Ioniță (Irlanda) – Poezie /Pag. 39

Veronica Pavel Lerner (Canada) – Eseu /Pag. 41

Traduceri: Laura Cătălina Dragomir (Spania) /Pag. 43

Simona Gânj (Belgia) – Proză / Pag. 46

Dan C. David (SUA) – Poezie / Pag. 49

Cristina Pop (Belgia) – Proză / Pag. 50

Dorina Brândușa Landén (Suedia) – Poezie /Pag. 53

Marin Dumitrescu (Spania) – Poezie /Pag. 56

Monica Săvulescu Voudouri (Grecia) – Proză /Pag. 58

Alexandra Firiță (Italia) – Poezie /Pag. 60

Recenzie: Laura Ilinca (Franța) /Pag. 62

Dorian Stoilescu (Australia) – Poezie /Pag. 64

Ionel Anghel (Canada) – Poezie /Pag. 65

Constanțiu Mara (Suedia) – Proză / Pag. 66

Arsenie Augustin (Irlanda) – Poezie /Pag. 69

Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) – Articol /Pag. 70

M.C. Gardner (Anglia) – Poezie /Pag. 72

Monica Tonea (Belgia) – Proză / Pag. 73

Florentin Smărăndache (SUA) – Poezie /Pag. 76

Gabriela Schuster (Germania) – Poezie /Pag. 77

Dan Mărăcinaru (Germania) – Proză /Pag. 78

Prezentare cărți - Itaca Publishing House / Pag. 79

Invitație de colaborare la revista Itaca / Pag. 82

Biblioteca Diaspora / Pag. 83

Itaca Publishing House / Pag. 84

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Scrisoare adresată celor care au dat viață și animă prin scris proiectul ITACA

Cornelia Petrescu (Franța)

Dragi prieteni,

cât mă bucur să vă întâlnesc pe drumul care ne duce neîncetat spre Itaca noastră!

Am fost alungaţi de acolo de suflul unui zeu mai cumplit decât Poseidon, care s-a înverşunat împotriva lui Ulise, cumplitul Zeu Roşu care nea împrăştiat în cele patru zări. Ne regăsim înmănuncheaţi în cuibul ţesut de un remarcabil grup de români calzi din Irlanda cea rece.

Timpul de când am părăsit Itaca noastră l-a depăşit cu mult pe cel care l-a despărţit pe Ulise de Penelopa şi de Itaca lui. Nu sunt înzestrată cu 1000 de vicleşuguri, precum era Ulise, şi totuşi am reuşit, atunci, în vremuri grele, să construiesc un cal de lemn care să străpungă Cortina de fier ca să înfrunte apoi nu puţinele furtuni de pe tărâmul libertăţii. Şi totuşi, de peste trei decenii pe pământul faimoasei LibertéEgalité-Fraternité, nu contenesc să tânjesc după Itaca noastră. De aceea mă bucur să vă întâlnesc, stimaţi parteneri de drum; mă leagă de voi aceleaşi nostalgii şi acelaşi sentiment de dor. Scrisul vostru, ca şi al meu, ne duce în acelaşi loc unic, în care nu mai suntem români precum nu suntem în depărtări ai celor care sălăşluiesc dintotdeauna în noile noastre Acasă. Cred că acest sentiment de neapartenenţă consolidează Cuibul ITACA precum ţesătura, nicicând terminată de Penelopa, a înlesnit întoarcerea lui Ulise pe petecul lui de pământ.

Vă mulţumesc pentru că m-ați primit în acest cuib! E mai bine mai târziu decât niciodată!

M-am întâlnit cu mai toţi autorii celor 35 de texte din numărul precedent al revistei Itaca şi inima mi-a tresărit de bucurie la fiecare dintre aceste întâlniri.

Am privit cu emoţie, împreună cu Cindrel (Lupe), florile de păpădie care creşteau printre sandalele copilului care era el pe-atunci, m-am

însoţit cu dânsul şi cu prietenii lui: Bolby, Dodo, Radu... şi am intrat în băcănia lui Toma, unde m-am simţit ca Acasă.

Am respirat împreună cu Adriana (Ruţă Neagoe) buruiana din Boston, am vizitat alături de dânsa o bucătărie caldă şi am adulmecat mirosuri de Acasă.

Ce aş putea spune mai mult decât scrie Dorina Sişu în cartea sa prezentată de Adriana Zână Ioniţă: Vreau să mor şi să mă nasc Acolo, un Acolo din care să nu mă mai întorc aici, în acest loc al groazei...? Este oare vreo îndoială că acel Acolo este, de fapt, Acasă?

Găsesc apoi în extrasul din Iustin al MarieiCecilia Nicu că: Mâine plec acasă, acasă... Acasă, acasă... Oare despre ce Acasă poate fi vorba?

Iar Em Sava în Un verb ca toate verbele spune că: Pentru că vine o zi când, în grădina ta gramaticală, răsare comparaţia. Apoi neputinţa. Şi nu pot să nu mă gândesc la neputinţa mea de a găsi întotdeauna cuvintele potrivite în limitata mea grădină gramaticală franceză. Cuvintele şi subtilităţile au rămas acolo, Acasă!

Ce pot spune oare despre ce scrie Monica Tonea în La capătul lumii unde îşi aminteşte că: Era în 1997, în Bucureşti, sub castanul înflorit de pe strada Polonă... Simt parfumul şi nu mă satur să mângâi cu privirea castanii înfloriţi Acasă.

Apoi mă înfrupt din... felia de pâine ardelenească ca o trompetă... pe care mi-o oferă Monica Săvulescu Voudouri ca să o ung pe toată lungimea ei cu untură de porc. Şi apoi plecăm împreună cu: Daria, Piţu, Motzi, Graţian, Bubu, Terez căruia îi spuneam Mokuska... Oare nu sunt şi ei de undeva, de Acasă?

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

editorial de Cornelia Petrescu

editorial de Cornelia Petrescu

Apreciez prezentarea cu nuanţă critică făcută de Cornel Drinovan cărţii Furtuni a Eugeniei Petruse. Critica atacă banalitatea subiectului şi a limbajului din cartea analizată, atac pe care îl gǎsesc just, gândind că tămâierea nu este tocmai favorabilă calităţii scrisului. Aş dori mult ca acelaşi critic să-şi plece ochii şi îndrepte săgeţile şi spre scrierile mele fără să uit că scriitorului îi este greu să ignore banalităţile care ne înconjoară aici ca şi acolo, Acasă!

Câtă nostalgie îmi provoacă rândurile scrise de Veronica Pavel Lerner în Culorile din noi! Intru, cu gândul, în Librăria noastră de pe Strada Mare din Suceava ca să descopăr acolo o călimară cu gât pliat, deşi astăzi cerneala nu mai poate deversa din bicul sau ordinatorul pe care le folosim. Oare mai există o astfel de călimară, acolo, Acasă?

Şi, în fine, aplec urechea alături de Tudorel ca să ascult Adevărata poveste a lui Vlad DraculDragonul istorisită de tataia Mitu şi pusă pe hârtie de Simona Ferrante. Sunt alături de tine, dragă Simona, în parcul Chindia, ca să îl însoţim prin Târgovişte pe Şchiopul care luptă cu singurătatea, în tovărăşia copiilor şi a lui Ursu. Acolo suntem mai acasă decât Acasă!

După această întâlnire încântătoare mă opresc la crâncenele cuvinte, izvorâte din trista epocă roşie a României, scrise de Vavila Popovici în Eseu pentru Eseu: ...să nu lăsăm timp oamenilor să gândească prea mult... Am trăit acea epocă în care nu aveam dreptul nici măcar la gândire, ceea ce sper din tot sufletul să nu se mai întâmple niciodată nicăieri şi, mai cu seamă, nu acolo, Acasă!

Despre poeziile din paginile revistei pot spune prea puţine; desluşesc destul de greu poezia modernă. Şi totuşi... O poezie scrisă de Arsenie Augustin spune că: ...în ţara pe care mi-o amintesc/ Rândunelele în picaj au zgândărit grâul de aur... iar una a lui Adrian Grauenfels că: ...era toamnă în ţară ca şi poezia lui Valentin

Macaveiu În curtea străbunicii, evocă toate acelaşi Acasă

Mă opresc şi la cele mai recente apariţii editoriale la ITACA Publishing House şi mă cuprinde îngrijorarea citind scurtul comentariu al lui Viorel Ploeşteanu despre cele scrise de I.C. Liţă: ...lumea care se disipează uşor în negura înserării, iar noi suntem pe cale s-o pierdem, temându-ne că păstrând-o sau referindu-ne la ea ne putem face de râs în faţa celor care văd numai prezentul şi viitorul... Suntem oare noi, cei din Diaspora, pe cale să pierdem lumea care pentru noi are şi un trecut, nu numai prezent şi viitor? Vor mai vorbi urmaşii noştri dulcea limbă românească? Vor mai şti câte ceva din trecutul nostru şi al străbunilor noştri?

Temerea mea creşte atunci când citesc un pasaj din cartea Fantasme a lui Viorel Ploeşteanu comentată de Mihai Hafia Traista: ...Bucureştii care sunt teribil de frumoşi în zori, fără furnicarul de oameni şi maşini, fără hărmălaie şi nervi, fără bucureşteni... Mă întreb dacă omul nou, creat cu râvnă de dictatura roşie, nu se regăseşte în bucureştenii de azi care fac hărmălaie, transformând himericul nostru Acasă în adevărată Fata Morgana?

Revin însă la ultimul text din paginile revistei, Interviul luat de Viorel Ploeşteanu artistului plastic Valeriu Cazacevschi, român din Moldova care visează la aceeaşi Acasă ca şi noi, care spune: Proiectul ITACA este un proiect care uneşte oamenii de artă şi oferă posibilitatea de a descoperi şi cunoaşte oameni de cultură care au aceleaşi tradiţii, mod de gândire şi vorbesc aceeaşi limbă

Vreau să cred că ITACA este nu numai o mişcarea culturală, ci mai ales una spirituală, care va păstra în noi şi trecutul, împiedicând uitarea adevăratului nostru Acasă.

Să le urăm mult curaj şi forţă lui Viorel şi ciracilor săi, iar noi să ţinem strâns în jurul lor!

Eu una, ultima venită printre voi şi foarte probabil prima în vechime, simt că aşa voi face.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Ziua plecării

Nicholas Jordan (SUA)

INTRO: “Trăiască Prietenia Româno-Americană!”

Pe vremea când inscripția din fotografie strălucea proaspăt așternută-n soare, gratiile solide de la ferestre păreau să-i garanteze pentru vecie autenticitatea mesajului. Cum se și vede, clădirea, undeva lângă Orșova, aproape de Dunăre, încă există, dar și ea a intrat într-o stare de continuă scorojire. Acum 69 de ani, o întrezărisem din fugă, grăbit să prind alături de restul familiei ultimul vaporaș de Ada Kaleh și, da, întreaga construcție chiar strălucea de departe. Dacă fraza în sine se conectase gratiilor și însemnase ceva pentru mine chiar de-atunci, nu mai știu. Bineînțeles, mi-ar plăcea să cred că le-am alăturat de la început.

Ce știu sigur este că, ajunși la bord, primul lucru interesant pe care l-am văzut a fost malul sârbesc, cu mult mai apropiat de-al nostru decât mă așteptasem. Pe faleza abruptă scria cu litere uriașe de var ”Viva Tito!”, și nu doar într-un singur loc, ci-n vreo zece. De cum am întors capul, am descoperit mesaje asemănătoare și pe malul românesc, doar că la noi scria ”Moarte lui Tito!” Și mi-a mai rămas parcă înfiptă în creier o altă inscripție de-a noastră, și mai impunătoare, începând cu un șirag de vorbe frumos aliniate prețuind până la cer, ba și dincolo, Primul Plan Cincinal. Baza textului o forma anul 1951, și fiecare cifră era atât de înaltă, încât ocupau împreună sfertul de jos al panoului. Efectul total era grandios. Cât preț pot pune totuși pe amintirile acestea, atât de vii, încât mi le pot readuce și acum în fața ochilor? Aveam doar șapte ani! Probabil, cifrele anului nu erau chiar așa de înalte, pentru că, deabia acum realizez, deasupra lor se lăbărța printre altele și cuvântul CANAL, scris în majuscule roșii (aș fi vrut să pot spune că erau sângerii, dar nu erau). Și este la fel de posibil ca ultima inscripție să nici nu fi fost la Orșova, ci într-un alt loc asemănător prin care trecusem tot așa pe fugă în acea zi. Erau o puzderie prin țară și ce-am eu acum scrijelit pe creier este un fotomontaj.

N-am uitat niciodată aceste inscripții dintr-un singur motiv: observasem îndeaproape, pentru prima dată în scurta mea viață, coexistența a două opinii diametral opuse. La un capăt se găsea Furia Proletară, o entitate de neoprit după cum mi se explicase (ca să învăț să-mi țin gura, mai ales la școală, am aflat mai târziu). De neoprit, mi se repetase, și totuși nu fusese în stare să șteargă de pe fața pământului o nimica toată, două cuvinte dușmănoase.

Adevărul era, de fapt, la mintea copiilor. Dacă cineva striga ”Viva Tito!” pe malul românesc, ajungea la canal. Dincolo, putea să strige, putea să și cânte ”Viva Tito,” dacă de-asta-i ardea, trecătorii l-ar fi aplaudat, niciunul nu s-ar fi înghesuit să-l denunțe.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

articol de Nicholas Jordan

articol de Nicholas Jordan

Nu mi-am dat seama atunci, dar nimerisem în singurul loc din România acelor ani unde un copil putea să ajungă de capul lui la o astfel de concluzie. N-a fost un proces instantaneu, din contră, totul s-a cristalizat treptat-treptat până a ajuns o obsesie, călăuzindu-mi fiecare pas în anii care au urmat. Puterea comunismului avea hotare și existau locuri unde se putea scăpa de ea. Permanent. Bineînțeles, pentru a reuși, trebuia să-ți spargi capul încercând soluții.

Și l-am tot spart…

Cu-aproape 70 de ani mai târziu, copilăria îmi rămăsese de mult timp în oglinda retrovizoareceva la care mă gândeam arareori, pentru că, pe șleau, o preferam uitată. Și, cum se întâmplă adeseori în viață, îmi spărgeam iarăși capul cu probleme (figurativ, de data aceasta), mai exact, complexitățile neașteptate ale noului secol: clima din Florida, care, de câțiva ani, o luase razna. Mai erau și alegerile de la toamnă care se vor termina cu scandal, ba chiar și-un fenomen nou și care m-a luat total prin surprindere, marea prietenie româno-americană. N-aveam cum să nu încerc o comparație de probă cu cealaltă la-fel-de-mare prietenie familiară mie, cea precedentă, o comparație pe care înainte o evitasem. Mai bine nu-ncercam.

Mă așteptam să văd o diferență ca între noapte și zi, să nu pot găsi un termen de comparație. Nici gând. Văd, dar nu știu ce văd. Ar fi trebuit să m-aștept totuși. N-am spus chiar eu puțin mai sus că secolul XXI este foarte complex?

În ceea ce mă privește pe mine, pe mine personal (și, cu siguranță, nu vreau și nici nu pot să vorbesc pentru alții), prietenia româno-americană, pe lângă complexitate, are și structura unui ghețar plutitor: există o idee vagă cam pe unde îl va duce curentul, deși nu se știe deloc cât va dura până ajunge la destinație. E posibil ca acolo să fie bine, deși deriva îl poate înscrie și într-un cerc fără sfârșit, fără ca cineva să simtă măcar o zguduitură. La fel, este știut de toți că porțiunea scufundată este cu mult mai masivă decât ce se vede la suprafață, dar lipsa oricărei transparențe până și-acolo sus, te face să te întrebi dacă la ce te uiți este cu-adevărat gheață, ori cu totul altceva. Eu îmi aleg cu grijă vorbele, chiar și în încercarea aceasta de a da o formă, hai să zicem, literară a felului în care îmi vărs necazul. Am descoperit că, și în America, moștenirea cu care am plecat din România, cine sunt eu, cine îmi sunt părinții, ba chiar, și cel mai important până la urmă, cine îmi sunt bunicii, a căpătat un aspect total separat de cele câteva decenii de când am devenit cetățean american. Statele Unite (spre deosebire de Germania, de exemplu) permit cetățenia dublă, în cazul meu română și americană. Este o poveste lungă. Nu-și are rostul aici. Dar, în numele prieteniei româno-americane și a importanței strategice mereu crescânde pe care țara mea de naștere o are pe flancul estic al NATO, drepturile mele de cetățean american (cele de cetățean român nici nu intră în discuție aici) au fost călcate în picioare.

Încerc să folosesc un ton împăciuitor, lipsit de înverșunare, am adăugat chiar o mică infuzie de umor tonic pe alocuri ca să nu plictisesc personalul Ambasadei Statelor Unite la București cu aceleași plângeri pe care le-au mai auzit înainte de la mine.

Până la un punct însă.

Nu cred că e nevoie să mai subliniez cât de serios sunt în acest moment. Dacă nici acum nu se va produce o reacție, îmi pare rău, nu-mi rămâne decât lanțul gros cu lacăt pe care l-am cumpărat de la Home Depot (am nimerit și preț redus) și atașarea de grilajul de fier al Ambasadei de la Washington. Ajung și eu atașat român la Washington, DC. Cine s-ar fi gândit?

Gânduri de încheiere a introducerii la “Ziua Plecării”: Spre folosirea cât mai judicioasă a ideii de TRĂIASCĂ

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Pe vremea lui Stalin, în timpul Marii Terori de la sfârșitul anii ’30, peste un milion de persoane au fost arestate, și dintre acestea zeci și zeci de mii au fost condamnate la moarte și executate într-o perioadă relativ scurtă. Istoria consemnează cum la poligonul Butovo de lângă Moscova, unde grupuri largi de condamnați erau aduse cu o precizie de ceasornic în fața plutonului de execuție după un orar stabilit cu săptămâni înainte, din fiecare lot se găseau întotdeauna destui care să strige răspicat în ultimele lor momente pe acest pământ “Trăiască Stalin!” Este bine documentat faptul că, la data de 16 august 1938, pe același poligon, Marcel Pauker, soțul viitoarei politiciene comuniste și ministru de externe în guvernul Groza, Ana Pauker, s-a numărat printre cei ce-au înfruntat moartea în acest fel.

Mai puțin frecvent, în cazul, presupun doar, al celor nevoiți să-și aștepte ceva mai multă vreme rândul, s-au găsit și cei care au ales să strige o altă lozincă, una care să le mai adauge măcar câteva secunde în plus de viață: “Trăiască cauza lui Marx, Engels, Lenin, și Stalin!”

Istoria îi consemnează și pe aceștia.

În semn de solidaritate, vreau să-i salut pe toți cu acest prilej, alăturându-mă lor indiferent de ce mi se va întâmpla pe viitor ca urmare a îndelungatului conflict atât cu Departamentul de Stat american, cât și cu SRI-ul, cu DNA-ul, ba chiar și cu CFR-ul (da, da, pot explica foarte logic CFRul, totul pornește de la tatăl meu, medic radiolog la policlinica Gara de Nord), și poate că ar mai fi și alții în România, dar nici acum nu știu exact cu care din toți conflictul este cel mai îndârjit. Plănuiesc ca, la momentul cheie, să strig și eu din toată inima “Trăiască în veci prietenia Româno-Americană!” conștient fiind că, în caz că timpul va deveni factorul esențial, un scurt, dar demn “Trăiască prietenia România-USA!” va ajunge.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

articol de Nicholas Jordan

Dorina Șișu (Irlanda)

logos

gândurile. mă goneau, mă zoreau, mă zăpăceau. timpul părea crăpat. mă scurgeam cumva prin buzunarele unui străin. în crăpătura timpului intrau mesaje din afara mea. mesajele se dădeau cap în cap cu gândurile mele și nu știam ce cuvânt să găsesc să uit de durere. e o durere care pune la îndoială faptul că mai sunt vie. nu pentru mine, cred. surparea venea de sus și curgerea mea era tot așa, în sus. anomalia unui timp care făcea casă bună cu rătăcirea; o rătăcire seacă, rece, calculată, o anomalie perversă, care transpira pe gândurile mele sugrumate de buzunarele rupte, fără să zică nimic. nici eu nu ziceam nimic. gândurile. urlau. pașii mei se încurcau în gânduri și nu eram sigură dacă eu sunt asta acum, aici, sau doar imaginația mea din gândul unui profet. profetul imaginar al unui poet din ale căror gânduri s-a născut zădărnicia. mă încumet să trec mai departe. culoarea semaforului e roșie. pentru mine e roșie. dar trec. privesc înainte așteptând să mă lovească o mașină. era atâta liniște în jurul meu, dar atâta mișcare pe stradă. mașini, oameni, copii. grăbiți. gălăgioși poate. doar în capul meu gândurile tropăiau precum tocurile ascuțite ale doamnelor pe holurile din spital. poate că am fost lovită de o mașină și doar imaginația mea crede că sunt vie. mă simt ușoară. privesc picioarele. stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul... mi-e cald. plouă de câteva minute și e frig. cred că e frig. oamenii sunt îmbrăcați bine și au umbrele deschise. unii mă privesc. alții vorbesc la telefon. o doamnă îmi zâmbește. un copil cu ochii mari mă fixează mirat și întoarce capul după mine. poate că au ieșit pe fața mea gândurile și au prins rădăcini de copaci noduroși. poate au crescut frunze pe nasul meu, ori poate că din ochi îmi curge sânge. trec strada iar. nu e semafor. aici mereu trec mașini din patru părți. privesc doar înainte. nu mă lovește nimic. gândurile tac. ajung pe trotuar și gândurile au început să flămânzească, să tragă de pielea mea ca și cum le era necesară o haină. poate că mă udasem până la gânduri. zâmbesc. frământ voluntar pământul pe care-l calc fără nici un regret. frământ cu piciorul drept, piciorul stâng, piciorul drept, stâng. zâmbesc și frământ în fumul de țigară. frământ un gând cu alt gând. le potcovesc și le dau drumul pe stradă. așa potcovite se îndrăgosteau de urma pașilor mei. țopăiau pe urma stângă, apoi pe urma dreaptă. după o vreme mi-au sărit toate gândurile de gât și mi-au zis „mamă”. dintotdeauna am avut buzunarele rupte. le-am luat de pe gât și le-am îndesat acolo, în buzunare. timpul s-a lipit de mine. ca o meduză moartă. și voiam să-mi revin, să mă trezesc ori poate să adorm de-adevăratelea. și voiam să fiu un om normal. să le povestesc prietenilor despre iubire, speranță, chestiuni care să le inspire încredere și dragoste în mine, dar... în mintea mea a încolțit o salcie și crengile sale au crescut atât de mult încât mi-au pătruns inima. nu, eu nu muream atunci și nici acum, pentru că-mi făcusem loc de-o viață sigură prin buzunare. deschid ochii și văd întunericul. închid ochii și-mi văd gândurile. toate au gurile larg deschise; „mami, mami, mami”. veniseră în viața mea să mă iubească, iar eu nu aveam timp de ele. timpul se crăpase. eu încolțisem o salcie.

cândva luminasem un sfârșit. acum sfârșeam propria venire. poarta s-a deschis. am intrat și-am omorât toate gândurile.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poem în proză de Dorina Șișu

Subiectivisme

Dan Șerb (Irlanda)

Despre adevăr

Cineva spunea că, în ziua de azi, zvonul este elevat la rangul de adevăr. Și asta trebuie să fie adevărat, pentru că... așa a zis cineva. Internetul specializează instantaneu. Rețelele de socializare facilitează desacralizarea dogmei și sanctificarea opiniei. Virtualizarea ideilor face posibilă virusarea ideologiilor. În consecință, adevărul nu a avut niciodată atâtea fețe și religia atâția profeți ca acum! Trăim zilnic cu posibilitatea paradoxală de a fi radicalizați și dezumanizați în același timp.

Ba mai mult, deoarece ne-am aclimatizat la mediul unui pluralism al îndreptățirii de sine, neadevărul altuia ne permite să-l tragem pe roată, sau în piept. Acesta este atuul activiștilor, căci pentru oamenii de rând adevărul pare tot mai greu de cărat. E mai ușor să ne lăsăm mințiți decât să triem retorica atâtor demagogi - ar fi mult prea istovitor sufletește. Adesea, aceștia se mint pe ei înșiși, dar când se mint au nevoie de audiență. Mai e un motiv pentru care ne lăsăm mințiți: pentru că, să urmezi un adevăr cere prea mult, uneori viața, alteori iertare și, din când în când, puțină toleranță. De aceea, așa cum ne codim să iubim cu totul (pentru că de multe ori doare) ne mulțumim cu adevăruri trunchiate; ele ne cer minimul: datul din cap și, uneori, datul cu pumnul în masă. Oh, fudulă simplicitate, când vocile altora fac ecou în căpățână leneșă să gândească independent! Da, ignoranța poate ferici, dar e fericirea aia tâmpă, de berbec care rumegă, doarme, rumegă iar, și pe urmă îl faci friptură.

Apoi mai este pretenția de monopol asupra adevărului. Nu cred că există amăgire mai perfidă decât aceasta! Unii greci antici au sugerat că iluzia cunoașterii adevărului absolut dă naștere uriiăsta da adevăr! Mă revoltă rigiditatea celor care cred cu mânie. Mă încumet să postulez că suntem, ca popor, cumva ologiți cultural, pentru că tindem să ne credem mai deștepți decât vecinul. Ba chiar ne simțim obligați (civic sau religios) să îi educăm și pe alții; cu forța, dacă ei nu vor! Îi expediem pe unii în iad cu atâta râvnă și pioșenie că până și dracii s-ar rușina să-i primească.

Adevărul rostit cu pizmă malformează sufletul celui ce-l vomită și anemiază umanitatea din noi. De ce? Pentru că privatizează frumosul, ciuntește unicitatea, omogenizează gândirea, privilegiază harul și ne împarte în caste. Astfel de adevăr scoate ochii văzătorilor, ologește nevătămați și ucide Lazări fără număr. Fără compasiune, adevărul nenorocește în loc să izbăvească. De aceea, cu cât ești mai sigur de ce crezi, cu atât ar trebui să fii mai dedicat căutării. Când trăiești doar cu răspunsuri și fără întrebări, ar fi bine să ieși din casă și să vizitezi pe cineva, pe cineva care e diferit de tine. Stai la masă cu un străin, mergi în bocancii altcuiva, inhalează aer venetic. Țuțea spunea că scrisul definitivează. Pentru unii, adevărul lor e săpat în inimi de marmură. Astfel de oameni sunt de obicei domestici, iar lumea lor e îngustă - în ea e loc doar pentru ei și ai lor și, când vorbim de religie, dumnezeul lor e partizan. Cât despre mine, am mâncat cu degetele din blidul africanilor, am supt os refiert de câteva ori, le-am respirat ospitalitatea și m-am adăpat din ochi limpezi și umili. Am dormit apoi în colibă de noroi și paie, sub cer unde, după apus, stelele se plecau să sărute fețele copiilor adormiți la foc de trib. În nopțile alea am primit două lucruri (pentru că așa e Africa, generoasă): revelația despre un Dumnezeu al tuturor și malarie.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

eseu de Dan Șerb

Înainte ca lumea să știe că El era divin, Isus a spus: „Vei cunoaște adevărul și adevărul te va elibera.” A venit apoi Huxley și a reformulat axioma: „Vei cunoaște adevărul și adevărul te va face nebun.” Adevărul nu e subiectiv, însă e electiv; e salvator și e călău, depinde de ce parte a eșafodului te afli. Mai mult decât atât, adevărul pe care îl crezi poate fi o chestiune de geografie. Unde te naști, de cele mai multe ori, determină ce vei crede; tu alegi cum și cât să crezi. Sunt și excepții de la regulă, bineînțeles. De-aia mi-am petrecut cei mai vânjoși ani din viață prin stepe și jungle. Și am văzut cum Cuvântul a dat formă nouă adevărului băștinaș, cum a neliniștit, a recreat imagine de sine, a tăiat suflet împrejur, a vindecat și apoi a dat speranță și zâmbet și mai larg.

Eram în Kalahari. Am mers acolo să dăm apă și biblii boșimanilor. Nu voi uita niciodată imaginea tânărului vânător alergând la umbră de acacia, încins la mijloc cu piei de căprioară, cu arcul în spate, și cu iPod-ul cu baterie solară în mână - asculta biblia grăită în limba lui. După o clipă de extaz, m-am întrebat: l-am creștinat sau l-am tehnologizat doar? Mai târziu, m-am surprins judecându-l pe fratele său pentru că se zbenguia ascultând la celular melodii străine simțului meu est-european. Era pământul lui, muzica lui, dansul lui, celularul meu... Adevărul are picioare iuți - îl pierzi repede dacă nu ții pasul. Așa mi-am dat seama că le-am pus adevărul meu în cârcă și m-am așteptat să-l trăiască drept.

Odată, am încercat să explic unui indian incaș de unde vin. I-am desenat cu degetul în nisip globul pământesc și el s-a uitat la mine încurcat. M-am așezat lângă el în țărână, am mâncat împreună un pește, și-a fumat pipa, și ne-am simțit frați. De unde veneam n-a mai contat. Important era că eram acolo, lângă el. Acela a fost cel mai frumos adevăr pe care l-am putut predica atunci!

Despre spiritualitate

A fi om înseamnă a fi spiritual; și invers. Spiritualitatea este congenitală umanului în sensul absolut al cuvântului. Nu îl precedă și nu îl urmează după moarte. Începe la primul plânset și sfârșește cu ultima bătaie de tâmplă. Nietzsche ne contrazice; el e de părere că spiritualitatea ne-ar fi nenaturală. Pierre Teilhard de Chardin filosofează în sens opus și vrea să evoluăm, să fim elevați la spiritualul dezumanizat. Rămân la părerea mea că suntem cel mai oameni când trăim spiritual.

Dar ce este spiritualitatea? Ce înseamnă să fii spiritual? Religiosul pare să aibă monopol asupra spiritualității. Mulți egalează, în mod greșit, spiritualitatea cu religiozitatea. Suntem spirituali. Religiozitatea este opțională. A fi spiritual înseamnă să simți acel îndemn lăuntric, acel imbold tainic, acea râvnă necontenită pentru și înspre mulțumire deplină, puritate și desăvârșire. Spiritualitatea constă în lupta zilnică pentru ce e bun și bine și binefăcător. E călătoria de-o viață dinspre nimic înspre ceva, care ne definește și care justifică fiecare gură de aer pe care o luăm împrumut. Este durere, trudă și sudoarea frunții. Este zbuciumul interior care nu se domolește până când nu o luăm din loc și căutăm rost și menire. Tot ceea ce facem întru acest scop, conștient sau inconștient, cu voie sau fără voie, e exercițiu spiritual.

De pildă, zidarul zidește. Dacă zidește pentru că această muncă îl satisface, îl bucură, și îl împlinește ca om, atunci a trudit cu rost, a urcat trepte (în cazul lui ziduri) spre însemnătate, spre întreg, spre nemărginit. Dar dacă a zidit doar pentru leafă și-atât, cu silă și cu neplăcere, a trudit doar. Ca rezultat, e mai gol sufletește decât atunci când a luat prima cărămidă în mână, mai nezidit, mai puțin om. Așa cum zidarul găsește satisfacție spirituală în breasla lui, așa poate găsi filosoful profunzime spirituală în cuvinte și cugetare, savantul în știință (după cum spunea Carl Sagan), artistul în opera sa, balerina în dans și copilul în joc.

Văd zilnic spiritualitatea înflorind: în zâmbetul dascălului la serbarea de absolvire, în mângâierea blândă a vreunei mame, în râsul stingher de adolescentă, sau lacrimile amare din gări și cimitire. Simțirea revelează trăiri spirituale neconvenționale, neașteptate, nebisericești. Da, o văd exprimată și în biserică, în închinare și împreună-simțire. Însă, uneori (de multe ori?), ritualuri zdrențuite acoperă spiritualități stătute. Când devenim prea religioși suntem în pericol să devenim amorțiți

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

eseu de Dan Șerb

eseu de Dan Șerb

spiritual. Religiosul prescriptiv, instituționalizat, tinde să devină religie în sine, sau mai bine spus, religie de sine și înspre sine. Nu mai caută desăvârșire, ci se consideră desăvârșit, cu drept de crucificare și turnuri de fildeș. Spiritualul autentic tânjește, se aruncă înainte și nu se izolează de lume, cât de năpăstuită și întinătoare ar părea ea. Henri J. M. Nouwen sugerează că o viață cu adevărat spirituală nu ne îndepărtează de semeni, ci ne apropie tot mai adânc de ei.

Pentru a înțelege cât mai bine spiritualitatea, trebuie să o tăiem felii, să o definim, să o calificăm, atât lingvistic cât și conceptual. Sugerez următoarea clasificare:

Spiritualitatea Facerii: Omul a fost creat să se bucure deplin. Aceasta a fost spiritualitatea plăcerii, a extazului, a satisfacției, a împlinirii absolute - spiritualitatea Paradisului pierdut, idealul omului perfect.

Spiritualitatea Căderii: Aceasta este spiritualitatea reîntoarcerii, a nemulțumirii sufletești, a dorului de Casă și de Tată. Este spiritualitatea viețuirii de pe-o zi pe alta, a căderii continue. Este zbaterea necontenită înspre absolut, unde creăm, călătorim, ne pierdem, ne regăsim și unde, mai mult decât orice altceva, ne dorim găsiți. E temporală și de aceea ne consumă tot timpul.

Apoi vine Spiritualitatea prin Surogat. Este o spiritualitate însușită prin neparticipare, o pseudospiritualitate. Este, dacă vreți, spiritualitatea troacei de porci din pilda fiului risipit. Este derivata consumarismului. Spectatorii jocurilor sportive și-o atribuie, judecătorii de vieți o practică. Este o spiritualitate accesată de la distanță, cumpărată, sau dobândită fraudulos și care nu cere angajament. Citirea ca sport și nu ca disciplină a cunoașterii este un astfel de exercițiu spiritual neroditor.

Iar, în final, avem Spiritualitatea Adâncă. Aceasta este spiritualitatea prin care iertăm, ne iertăm și suntem iertați. Este spiritualitatea liberului arbitru înțelept și a păcii greu de înțeles, dar și mai greu de tăgăduit. Este spiritualitatea menirii, a reîntregirii, a Edenului regăsit în îmbrățișarea Tatălui. Ea este atemporală, neînrobită circumstanțelor și are ecouri de etern. Este apogeul ofului, desfătarea în lucrul bine făcut și premergătoarea somnului liniștit, și o găsim cu adevărat în umilință și uitare de sine.

Cu excepția Spiritualității Facerii, acestea ne sunt opțiunile, iar spiritualitatea pe care ne-o însușim determină cât de oameni suntem. Pentru că a fi spiritual înseamnă a fi om; și invers.

Despre durere

Evoluția speciilor are doi dumnezei: timpul și moartea, iar durerea le este amantă. Așa cred unii. Pentru omul credincios însă, durerea a început ca blestem edenic. În timp, a devenit o binecuvântare tainică. Nu-i dorești compania, dar când vine peste tine e bine să-i fii tovarăș benevol, altfel, te mătură sub preșul vremelniciei. Să-ți dorești durere e nebunesc; să-i negi puterea de vindecare e păgubitor.

Știm prea bine cât de mult doare durerea fizică! Iar cea psihică seacă puterea de-a voi și dorința de-a face. Dar am putea vorbi și despre durerea spirituală? Eu zic că da. Aceasta e o durere mută, prea puțin cuvântată. Spunem că ne doare sufletul, dar atunci ne referim la durerea de sine - e o rănire a eului, o pierdere lăuntrică, o vătămare a dragului și a dragostei pentru că se găsește în contextul păsării. Durerea spirituală e una care transcende eul și simțămintele înspre sine. Ea tânjește în afară, spre desăvârșire. Ceea ce ne limitează ne neliniștește în același timp. E acel gol de dumnezeire, așa cum îl numea Pascal. E un neajuns, o groază a neîntregului.

Noica compară durerea și bucuria și ne spune că durerea e mai benefică pentru comunitate deoarece ea unește în timp ce bucuria separă. Cei care se bucură, se bucură cu adevărat singuri; bucuria nu poate fi întru totul împărtășită pentru că o întinează invidia și gelozia. Durerea, pe de altă parte, poate uni mulți îndurerați și face întotdeauna loc pentru încă unul. Noica ne spune mai departe că durerea trebuie organizată. Spre exemplu, durerea se organizează în cântec în psalmii lui David și în doină la român.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

eseu de Dan Șerb

Apoi, îl ia ca tovarăș pe Jean Rostand care spunea, în contextul celui de-al Doilea Război mondial, că durerea trebuie valorificată; acea tristețe comună a trebuit cuantificată și valorificată spre rezidire.

Sunt de acord că durerea trebuie valorificată. Ba mai mult, cred că ea, de la sine, valorificăatribuie valoare. Cu cât e mai dureros să realizezi ceva, cu atât apreciezi mai mult acel succes. Durerea naște capodopere, și în durere ne naștem. Venim în lumea asta cu țipăt de mamă și plânset de prunc, și ieșim din ea acompaniați de bocetele celor ce ne-au valorat trăirea. Durerea e dovada că trăim cu adevărat, că simțim trecerea sângelui prin vene și a sensului în neuroni. Lecțiile ei sunt cele mai durabile, iar amurgurile durerii conferă pacea cea mai adâncă.

Asta înseamnă că e necesară? Aici mă las greu convins. Unele voci ne spun că durerea e indispensabilă pentru valorizarea bucuriei, că e folosită ca bici de îndrumare spre limanuri fermecător de limpezi. Da, durerea are locul ei și, gestionată cu înțelepciune, ne poate feri de amaruri fără noimă. E un semnal de trezire pe care divinitatea îl folosește uneori. Spre exemplu, C. S. Lewis vede durerea ca un megafon prin care Dumnezeu vrea să trezească o lume surdă. Însă nu pot accepta necesitatea implicită a durerii pentru că face dragostea deficientă. Durerea e sora vitregă a iubirii, ca alea din Cenușăreasa. Dar nu putem iubi cu teamă. Aia nu e iubire, e diplomație. Iubirea nu cere condiții și nu amenință cu alternativa durerii. De aceea cred în Rai, dar nu în Iadul în care cred mulți, cel etern.

Durerea îndrumă și îndreaptă, dar poate și stâlci. Ea dă formă și, cu aceeași răsuflare, poate deforma. Spre exemplu, durerea alterează timpul. Un proverb englez spune că o oră de durere e cât o zi întreagă de plăcere. Atunci timpul devine dușman și viața o pacoste. Câți nu-și plâng existența ca blestem! Mai mult, durerea poate denatura realitatea și chiar dragostea, pentru că prisma ei e mult prea îngustă și sugrumă până și cea mai nobilă bătaie de inimă. Și chiar dacă durerea în tăcere poate fi mistuitoare, foarte rar se vrea scoasă la aer. Atunci când durerea e comercializată la târgul de bârfe, ea este devalorificată și declasată la grad de banalitate.

După cum am scris în altă parte, Limba și Adâncul românesc adesea cuvântă dureri și tristeți, dar nu depresii. Românul își organizează mâhnirile și chinul în artă și răscoale. Datorită patrimoniului strămoșesc, Spiritul românesc nu moare; se renaște asemeni păsării Phoenix și-i este frate Veșniciei. Ca popor, ne mistuim periodic pentru a ne recrea în zori de istorie rescrisă. Și oriunde-am fi, sângerăm tricolor și iubim mioritic.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

I.C. Liță (Spania)

țara mea

țara mea este o țară mică e doar o miriște întinsă un prund cu corcoduși într-un colț niște guguștiuci care cântă câteva babe îmbrăcate în negru de deasupra ne-ndeasă domol

un cer pustiit ca de-o vară țara mea e o țară perfectă eu definitiv aici sunt născut sunt zidit în limba lui sorescu

soarele bătea mult

duminica dimineața/ soarele bătea mult plecam devreme la meci/ juca metalurgistul mergeam încet pe drum conjugam verbe/ analizam aoristul în două trei dialecte comentam știri/ discutam chestii de geopolitică diverse intram/ apoi/ la măcău/ în orașul de jos el își lua rom/ eu îmi luam limonadă lumina odihnea în paharele noastre mirosea frumos/ a chiftele/ a oameni/ a bere călcată-n picioare a vântul albastru ce venea prin ușa din spate patru lăutari imitau rău a șaptea din beethoven sfântul totul normal/ uneori în cârciumă se făcea pace totul normal/ uneori în cârciumă se făcea pace apoi/ și mai jos/ spre olt/ în tribune/ soarele bătea mult în urechi îi aveam pe țigani/ memorasem țambaluri eu nu mai vedeam jucătorii/ nici mingea cu ochii închiși/ puneam în ordine/ cu toți diezii la cheie/ clănțănitul semințelor de pe cele două bănci cu rezerve calculam numărul mediu al firelor roz din vata pe băț

ca să desenez/ cu ele/ portative albastre totul firesc/ deci/ era pace era pace

înapoi/ când urcam/ intram din nou la măcău mirosea la fel/ și-n plus/ a voci răgușite metalurgistul bătuse/ ce bine aveam înainte o altă săptămână să ne vedem/ liniștiți fiecare/ de treburi fiecare de treburi înapoi/ urcând/ îmi intra drept în ochi/ până-n cap soarele de pe tabla bisericii de sub coastă eu mi-acopeream fața/ el îmi întindea mâna hai/ hai/ ajungem acum ai văzut ce mușchi mari are la picioare numărul zece/ îl știu și pe tac-so îl știu/ lucrează cu mine hai/ vino vino încoa/ să te iau în spinare într-o zi o să vorbim despre acel allegretto îl cred cel mai frumos marș funerar din câte există hai/ urcă/ ține-te de bine/ ține-te de bine ajungem/ acum ajungem acum

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de I. C. Liță

Parisul Salmei Metivet

O plimbare de duminică dimineața prin Place de la Madeleine

Dana Banu (Franța)

„Unii oameni nu înnebunesc niciodată. Ce vieți oribile trebuie să aibă, săracii!” - replică din Barfly: film din 1987 în regia lui Barbet Schroeder, scenariul: Charles Bukowski

Un pasaj zidit. Habar n-are cum de a ajuns în fața lui. L-a descoperit deodată, în timp ce se gândea la ale ei, fără să bage în seamă ce e prin jur.

Lângă pasaj, o cutie străveche de scrisori de un galben strălucitor.

Rue Tronchet. Îi atrage atenția pasajul numit „Marché de la Madeleine”. Pe zid, o reclamă la un fel de cantină. După cum arată reclama, pare aproape sigur că vechea cantină nu mai există.

Pasajul e plictisitor. Plin de mici localuri asiatice. Resturi din vechea piață Madeleine din anii 30. E integrat într-o clădire plină cu birouri. Vechiul Palacio de la Madeleine.

Trece prin pasaj. Iese în stradă. Un tip cu părul lung și legat în coadă la spate gonește un pâlc de turiști. Nu puteți să îmi fotografiați clienții în interior! Nu aveți voie! strigă el, arătându-le un semn de pe ușă. Turiștii râd și îl fotografiază în timp ce omul dă din urechi și din mâini.

Pe bulevardul Malesherbes duminica dimineața sunt foarte puțini oameni. Nu e nici prea devreme, nici foarte târziu. Cu vreo 2 ore mai repede ar fi putut vedea destul de mulți trecători ieșiți din nopțile albe ale orașului, îndreptându-se către casele sau hotelurile lor. Obosiți de alcooluri și de muzicile de prin cluburile și barurile de noapte.

E acea oră a dimineții de duminică la care Salma Metivet aleargă sau se plimbă la pas grăbit pe străzi. Îi place să facă mișcare la începutul zilei. O revigorează și îi dă un tonus care o ține întreaga zi. Asta dacă nu îi e somn și nu lenevește duminica în pat până spre amiază. Foarte rar se întâmplă însă așa ceva. Micuța Salma Metivet e o fată activă și orașul o cheamă în fiecare duminică dimineață la plimbare.

La trecere, omul verde de la stop apare vesel de parcă i-ar face semn să se grăbească. Citește însemnele scrise pe un mic local care iese în evidență pentru că are fațada din majolică turcoaz cu desene imaginând semicercuri și puncte subțiri, albe.

„Arta caviarului francez” scrie pe marginea de sus a localului vopsit în turcoaz. Salma se uită peste pliantele din fața localului: cică e prima casă care a pregătit și vândut caviar francez. Aici s-a inventat barul cu stridii și șampanie la pahar și tot aici a fost prima casă care a vândut la domiciliu prin curieri pe biciclete.

E o casă Prunier și e deschisă încă din 1872. Salma se uită la ea. Majolica e, de fapt, de un albastru bleu ciel mai degrabă, decât turcoaz. Spațiul e mic. Cât un butic oarecare. Domnul Prunier din secolul XIX s-ar enerva dacă ar ști la ce se gândește Salma. Nu se poate enerva și Salma răsuflă ușurată.

Citește mai departe: cică după ce a trecut de celebrii ani 20 și de două războaie mondiale, Prunier a ajuns să se extindă hăt până prin Japonia! Sunt folosite icre de sturioni francezi și caviarul e preparat după metode istorice. Salut, Prunier! spune Salma, zâmbindu-i majolicii albastru bleu ciel în timp ce trece mai departe. În urma ei micul local se înclină respectuos. Doar o secundă. Cel puțin așa îi place Salmei Metivet să creadă. Mai mult de o secundă ar fi prea mult! Ar speria trecătorii care ar putea crede că e cutremur.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Dana Banu

În timp ce își ridică jambierele galbene cu desene verde-lime, Salma începe să se simtă cumva în nebunii ani 20. Asta pentru că pliantul localului ce vindea caviar francez a împins-o ușor în ei. Și, nu în ultimul rând, pentru că de dimineață a folosit o cremă de față L’Oréal și a citit vreo 3 rânduri despre Eugène Schueller, chimistul care a fondat firma franceză de cosmetice.

Lipit de micul local turcoaz, apare impunător restaurantul Kaspia. Iar caviar, strâmbă din nas Salma. Ajunge!

Kaspia strigă în urma ei că e și el deschis din anii 20. Salma se trage de micul moț din vârful capului și flutură din nas.

Îl preferă din anii aceia pe Oncle Marcel / Proust care, pe când alții basculau caviar la Kaspia, tremura de teama că va muri înainte de a-și termina romanul. Pe Stravinski, cel a cărui dragoste pentru Coco Chanel tocmai se terminase și îi luase locul dragostea pentru o balerină pe nume Vera. Vera va fi amanta lui Stranvinski până la moartea soției acestuia. Apoi îi va deveni soție. Chanel i-a ajutat pe cei doi cu bani toată viața.

Salma Metivet îl preferă din anii aceia pe Papa Hem / Hemingway. Îl și vede la vreo cafenea, la Dingo din Montparnasse sau la Closerie de lilas, scriind de zor în caietul său în timp ce lumina i se așază curioasă pe umeri. Cât să vadă ce scrie simpaticul bărbat.

Mai departe, Maison de Truffe. Alt restaurant! Salma strâmbă mai departe din nas și grăbește pasul. Noroc cu cele câteva motoare parcate lângă bordura trotuarului. Frumoase și zvelte, numai bune de privit într-o dimineață de duminică.

Traversează din nou. Café Madeleine e deschisă. Doi tineri simpatici, cu bască, își beau cafeaua. Le zâmbește. Tinerii îi zâmbesc la rândul lor.

O doamnă cu părul alb și cu o eșarfă teribil de șic, azurie, ia micul dejun.

Măsuțele și scaunele sunt roșii. Duminica devine o cafenea. Café Madeleine. Salmei nu îi e foame. A mâncat acasă pâine prăjită cu somon și unt și a băut suc de rodii. Cafeneaua e favorita ei. Duminica nu îi place atât de mult precum ziua de luni, dar presimte că va fi o zi plină și veselă, deci trece mai departe.

Cel mai mult în Place Madeleine o atrage strada pavată cu piatră cubică. Timpul parcă se dă de-a dura de-a lungul ei. Când înainte, când foarte departe în urmă. Salma e bucuroasă că e vie și sănătoasă. Că are o viață. Că are un job care îi place, că moțul din vârful capului îi stă foarte bine azi și că e o liniște plăcută și pariziană de duminică.

Biserica Madeleine e la locul ei, cu coloanele sale cele gri și bătrâne. Trece o fetiță sărind de pe un picior pe altul, ducându-și mama cu ea ca pe o gentuță sau alt accesoriu obligatoriu.

Biserica Madeleine i se pare aspră și prea bosumflată micuței Salma. Preferă să se uite în jur la clădirile înalte cu ferestre prelungi și mici balcoane din fier forjat.

O trotinetă verde-praz se apropie de ea. Jambierele galbene ale fetei îi zâmbesc. Dusă de vânt, apare de cine știe unde o jumătate de pungă de plastic, transparentă. Salma devine ușor melancolică. Mai bine o pungă decât frunze moarte, își spune fata. Frunzele galbene o întristează. Mereu îi vine să le ia de pe jos și să le pună la loc în copaci.

O fată blondă, cu plete lungi, trece pe lângă ea în alergare. Lasă în urma ei efluvii de parfum proaspăt. Nu e strident. E plăcut. Îi amintește de Francette, prietena ei.

Francette mereu îi spune că oamenii trebuie să fie puțin nebuni ca să fie fericiți. Altfel duc niște vieți de-a dreptul oribile. Salmei îi place doar să observe. Să pună detaliile sub lupă. De exemplu: o dimineață de duminică în Place de la Madeleine.

Salma observă totul și devine ea însăși o mică parte din locul acesta. Salma cu jambierele ei galbene trecând pe lângă biciclista cu cască portocalie și pe lângă fetița de culoare cu ochelari argintii și blugi largi, care aleargă în cerc în jurul unui bătrân ce pare destul de enervat.

Salma cu jambierele ei cele noi trecând pe sub copertina violet de la Cafe Poushkine. De vis a vis micile gherete-tarabe cu flori o salută. Salma le răspunde.

De la metrou ies niște băieți înalți însoțiți de niște fete gureșe. Un scuter verde îi face semn să meargă spre casă. Plimbarea de dimineață s-a terminat.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Dana Banu

poezie de Ioan Potolea

Ioan Potolea (Anglia)

Catatonia hazardului

1

înflorește hazardul noaptea stivuiește lingouri – luna hiperbola sare ping pong

printre mitocanii flegmatici pianele sudează țevi de oțel flamele orbesc fluturi și păsări

sună solitar tocuri pe trotuare și poduri ea unduie din șolduri umflând prohaburile sfâșie prin ganguri pânze de păianjen

răsare foxy lady face pârtie prin palate și ziduri umbra rochiei crește la poale se aude cum

2

îngenunchează ploi cade ușor se ridică din brațe tatuate hamali de putori tăietori de metale ea sare în jerbe din flexuri de pe schele

un perete de sticlă desparte prezența ta de absența ta această fibrilație dată de gol un trepied își amintește o cameră foto o cameră foto își amintește o pereche de miri zâmbiți vă rog! se cunună pustiul cu scara de aur nuntașii aruncă

duhul ei locuiește în celule mistuitoare îmbracă schelete ticluiește dansuri concerte face dragoste pe capote în cimitirele de mașini poartă pe banchete cu arcuri albu –

3

înflorește hazardul aleargă un atlet în zori pe cheiul vânăt către far

sunete de tocuri toc toc cheiul de unde pleacă pachebotul fără tine spre palma de mallorca

roiuri de oglinzi foșnitoare ascultă frunze măturate de vânt ascultă lipsa ta dincolo de ușa trântită în spatele tău ascultă cum un perete de sticlă desparte clinchetele de pahare cu cocteil la mese în piața santa catalina 4

minele hemoglobina și limfa amanților ei când în perechi de faruri orbesc miile de ochi ale unei livezi când cad prezervative din torpedou când cu raza stelei

duhul ei locuiește în celule

baba zinca mătură trotuarul pe calle albareda cu cămașa de noapte

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Ioan Potolea

aproape ora închiderii intră la convenience store sperie cumpărătorii are o sabie înfiptă în cap pătrunsă prin frunte ieșită prin occipit e doar

caută un perete să te lipești cu spatele de el când ți-e frică înfrigurată memorând obiecte un penar de lemn și multe creioane o mână

visezi un scaun roșu într-un lan de rapiță visezi cerșetorul de ore bătând la fereastră și nu ai nici măcar o oră întreagă tu treci te târăști vrei să zbori

5

un truc strigă casierul zornăind monezile dar un număr ratat sabia nu a nimerit exact fanta dintre emisfere câteva picături de sânge pe gresie

6

poate ieși prin hublou să cheme salvarea poate freca între degete polenul morții care e un proces chimic baze acizi și săruri vom fi pete de rugină pe geamuri în cer

7

peste pajiști cosite către propriul tău trup o largă pădure albă trunchiuri coroane de negură tremuri clănțăni de frig memorezi în delir obiecte

8

aproape de ora închiderii billboardul verde premium castrol pulsează pe blocul de vis-a-vis

caută un perete să cargouri de absență trag în port în pântecul lor filează pulsarii

lucruri și fenomene încet pustiul șoselei a devorat o mașină în mers peretele a înghițit lămpile un nor lasă odăile goale flutură la un geam o uitată perdea: ai fost acum șobolanii cutreieră galeriile trupului tău frumos o navă în larg sânii palpitând altădată de atingeri

încă mai auzi cum bate. demult pământul se rotea mai lent zilele erau mai lungi ușile dădeau în grădină serile cădeau pe peron – lampioane imponderabile. treceau trenuri

în salonul galben vine demonul galben surâde îți ascultă sângele prin tinichele brusc vezi pleava cum cutreieră anii brusc apar în aer păpuși

visezi un scaun roșu

o femeie se bronzează la soare pe plaja îngustă de la cap blanc

și ei în absolută inerție migrând în pulsarii se mai aude foșnet de aripi pe masă fructierele așteaptă fructele în ochi se stinge lumina și-n creier lucruri și fenomene încet pustiul în spatele barului la don antonio face sex oral pe zece dolari

9

cu vulpi albastre prin gări fără să se oprească. mergeai printre arbori ca printre foste iubiri. daa daa în camera asta se mai aude foșnet de aripi erotismul furnicilor fluturii

10

bucălate fac reverențe fac piruete fac gesturi obscene zboară deasupra pieptului tău te întreabă dacă le vezi dacă le auzi și ce mai ții minte din viața ta

încă mai auzi cum bate. demult sosesc scrisori bate un telegraf telegrame la agenția de shipping

în salonul galben

un muc de țigară aprinsă licăre pe coverta pescadorului

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Ioan Potolea

11

zâmbești ești vie ca viața îngerul tău pricăjit tace zâmbește și el într-un colț îți amintești de el el era doar o căldare cu apă ai întâlnit-o demult undeva printre valize pe marginea drumului da el era îl recunoști acum și tot el cerșetorul de trecut de la capătul străzii și apa se clătina imperceptibil zâmbești ești vie ca viața

rulează un film cu eșarfe pe zid flutură peste rigole și berlinete

De la noi la Ananghia Felix Nicolau (Spania)

Ningea mărunt şi exact conform prognozei. O senzaţie de mare securitate şi încredere, în pofida gerului muşcător. În faţa Palatului Prefecturii copiii turnaseră găleţi cu apă rece, ca să se facă gheţuş. Pentru prefect. Persistau acolo şi câteva gherete cu vin fiert. De la distanţă nu-ţi puteai da seama: roşu? alb? La mulţi ani! auzi din spate. Şi se trânti pe burdihan. &

În vremea aceea, discuţiile din mediile rafinate vizau dominaţia insectelor. De ce, de exemplu, ploşniţele nu răcesc niciodată şi nici nu fac coşuri? A auzit vreodată cineva un ţânţar tuşind? Ori măcar bâzâind mai defazat? Păi, nu prea. Viitorul era al insectelor iar nu al jurnaliştilor, care şi ei au o rezistenţă incredibilă la viruşi.

Deunăzi se discutase ca în Anglia să se introducă roboţi în locul imigranţilor din Europa de Est, după Brexit. Amsterdamul ţintea şi el să populeze bordelurile cu roboţi, ca să faciliteze... Or, roboţii ce sunt altceva decât insecte mai puţin sâcâitoare, mai lipsite de imaginaţie?

De ce ar mai creşte careva oi? &

Nu se pune nimeni cu el! Plecase de al naibii de jos, de la târtiţa gâştii. Cred ăştia că scapă de el cu una cu două? Nu pusese el Instituţia pe roate? Nu sporise spaţiul lucrativ cu 1000 m2? Nu zăpăcise el de cap atâtea inspecţii? Ce dreac, băi puţelor! Păi nu cunoaşte el tot ce mişcă-n lumea bună? Pe cine nu cumpără el? Cu cine nu se duce el în insule?

Dar Gonero nu era aşa decât pentru cei care nu-l cunoşteau profund. E imaginea pe care i-o creaseră duşmanii. Dar ce duşmani putea avea o fiinţă atât de calină ca el? Ajungea un zâmbet mustăcit şi orice porcar se transforma în heruvim. Răul i-l făcuse media: atâtea articole elogioase, atâtea emisiuni despre sufletul lui bun. Rău îi făcuseră şi academiile: premii peste premii, proiecte, simpozioane, distincţii, ehei! Ce să mai zici de notabilităţi: toţi îl iubeau, îl invitau, îl făceau cetăţean onorific. Fusese director al atâtor proiecte din domenii imprevizibile, adunase sumedenie de fonduri europene! Şi totul prin farmecul terifiant al personalităţii lui. Nici nu avea nevoie de CV, de limbi străine, de lecturi, de experienţe. Un singur regret avea: că fiică-sa nu îşi făcuse şi şcoala gimnazială afară. Ca să fie ireproşabilă! La ce o fi ţinut-o în ţara asta de ştirbi, de neepilate, de frustraţi, neputincioşi, de...

Şi el ce-şi dorea? După ani de succese, invitaţii, congrese, ecranizări, înscenări, adaptări, omagii şi avansări? Doar o curte miiiică în Bacăul de Jos, trei pruni în faţa casei şi o tricicletă cu coş suficient de mare cât să poată aduce două lubeniţe de la Râmetea. Da, asta-i viaţă! – să nu-ţi dea norocu’ cât poţi duce, că-i vai de capu’ tău!

Într-un fel, tânjea să coboare mai jos decât de punctul de plecare: când dădea meditaţii la opt deodată şi mai ieşea, cât le dădea de lucru, să-şi sape ardeii şi conopida.

%

A sosit delegaţia din Malaezia. Ce facem cu ei?

Cum ce facem cu ei? Îi pofteşti în Salonul Academic, crăcănatule!

Săru’mâna, să trăiţi!

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Felix Nicolau

proză de Felix Nicolau

Sări din hamac şi se opinti până la oglinda cu ramă ca de 5 cm, din aur. Văzu acolo hotărâre, şarm, leadership. Se extrase din capotul de brocart şi îşi montă un costum din şerj cu cravată toledo. Trase două ghiuluri pe mâna stângă, cea mai frumoasă, şi bombă pieptul plat. %

Când se deschiseră uşile enorme al Salonului Academic, toată delegaţia se trânti îngrozită cu moaca la parchet, numai ambasadorul se mulţumi să cadă în genunchi. La prima vedere, părea un bărbat firav, în trandafirul vârstei, dar cu ochi strălucitori de şiretenie. Pe ţeasta lui n-am putut distinge mai mult de două şuviţe în formă de spic de orez.

Cât?

Oricât!

Ai decât lingăii ăştia cu tine?

Cred că da! (glas terorizat).

Păi ce naiba faci cu cimpanzeii ăştia doi? Nu-ţi ajunge nici să lansezi o carte de poezii cu ei(clipă în care paralizează cu braţul stâng azvârlit spre candelabru, unghiul fiind de ~47°).

Îşi aduce aminte că în târg e o lansare de carte şi e posibil, deşi de necrezut, ca vreo secretară din Instituţie să se fi dus. Fără acordul lui!!!! Clic-clac, clic-clac pocneşte din ghiulurile stângi şi trei spioni mărunţei dolofani roşcaţi cu perciuni zdrahoni gudurei nemiloşi chiar feroci glisează de după fotolii.

Unde?

Casata!

Cofetăria sau lebreria?

Fireşte că librăria, gânsacilor! Valea!

Apoi se linişteşte, se sprijină cu o mână pe creştetul ambasadorului îngenuncheat şi încrucişează picioarele. Ăla imediat îşi dă seama că e semn de bunăvoinţă şi cutează:

Pe lângă autostrada 70 câte 7 ori 7.

Aham! Poate mi-i poluezi! Fiecare al cincilea îl tai la ureche să-l recunoască consilierii mei.

Aoleu! Păi nu era vorba de fiecare al şaptelea?

Habar n-ai! Eşti tâmpit! Malaezian mucegai!

Există şi în Salonul Academic o oglindă la fel ca aia din birou şi ea îl arată glorios Artemis, zeiţa vânătorii şi a berii de mănăstire Abbaye de Vaucher de l’Escaladieu. %

În Ananghia soseşte ministrul Grigore al XV-lea, al Artelor şi Chitanţelor. În ciuda faptului că nu mai deţinea mustaţa şi perciunii de acum 15 ani, încă avea influenţă în birourile de la etajele 2 şi 3 ale Ministerului. Gurile bogate susurau că influenţa îi parvenea de la anumite secrete despre diverşi demnitari şi notabilităţi, pe care le păstra într-o cutie metalică de napolitane, cu încrustaţii de Beijing.

Cărui fapt i se datora vizita surpriză a ex-ilustrului personaj? Ceva oficial nu prea părea să fie, dacă ţinem cont că BMW-ul 20d x Drive Gran Coupe M Sport Edition nu era urmat decât de cinci călăraşi pe armăsari de tracţiune, două coafeze şi trei buldogi cu studii în străinătate şi în domeniul gurmanderiei. De altfel, se şi cazară toţi la pensiunea Roua vieţii din cartierul mărginaş Bilamaca. Subversiuneeee! Fulgeră în capul lui Gonero. Şantaaaj! %

Rămase, aşadar, cum fusese stabilit în Salonul Academic: turmele urma să fie strecurate pe sub autostradă şi însemnate la ureche „dnei W₢”. Bestiile erau rasă pură de Seul şi puteau lejer obţine un preţ triplu pe ele la sud de Bratislava.

Mai important era că spionii Instituţiei descoperiseră patru secretare ce participaseră în ultima săptămână la două lansări de carte şi de film fără ca cererile să le fie parafate şi semnate. Una dintre ele era chiar nevasta comisarului-şef. Orice insubordonare are şi avantaje: avea de multişor un om pregătit pentru funcţia respectivă.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Felix Nicolau

Marina dragă, da’ ridică odată receptorul ăla!

E pentru dvs, de la Interne. Alo, da, cine-i acolo?

%

Săru’mâna! Petkoff la telefon. Am aflat ce caută în Ananghia Grigore al XV-lea.

Hai nu mă-nnebuni! Dacă doar inventaţi ca să-mi faceţi pe plac, vă dau în judecată, vă las fără sediu!

Am înţeles, săru’mâna! Da’ nu vă pot spune prin telefon ce şi cum. Ne ascultă ăia de la Externe. Restaurant Marmelada, cinci jumate fix. Adică la... Da, idiotule!

%

Sub acuzaţia de plagiat, care era la modă şi li se arunca-n cap şi femeilor de serviciu, Grigore al XV-lea venise să demaşte afacerea cu coridorul migraţiei turmelor pe axa Seul-AnanghiaBratislava. De unde aflase? Hm, el nici nu-şi mai pusese întrebarea: trimisul malaezian fusese deja deportat la Beliş, la împletit cocaină, iar celor doi însoţitori li se schimbaseră sexele. Între ei. În vremuri de trădare nu mai stai pe analize! Dacă belim belengheru’, apoi să-l belim cât e tânăr!

Mai întâi se gândi cine e doamna Grigore a XV-a şi câţiva gudurei de noapte făcură rost şi de info asta. După ce îi află pasiunile fierbinţi, se interesă ce legături judeţene ar putea avea dna Grigore a XV-a şi chiar dibui că se cunoaşte cu nevasta unui impiegat local. Or, Marcela Divan îi era datoare până peste cap de când îi angajase în Instituţie doi nepoţi, un socru şi patru ciobăneşti germani.

Dna Divan? Gonero la aparat.

Ce aparat? Doamne fereşte!

Adică la telefon e Gonero, auzi? Oooo, domnu’ Gonerone! Encantada! Que gustosa convorbire!

Marcela, dragă, te-ai tâmpit sau ce? Ce-mi vorbeşti mie-n chineză? Mă ştii cu timp?

A, nu, săru’mâna! De la telenovele, iertare!

Auzi, fată, vezi că trebe să-mi vrăjeşti o cucoană.

Cucoană?

Centrală.

’Nţeles! Trimiteţi-mi un portret în format de robot şi o fac eu să parieze la şeptică şi insula persoanlă.

%

De-abia se instalase plutonul G15 la Pensiunea Roua dimineţii, că ţârâi telefonul pentru a le oferi o invitaţie la prestigiosul ranch „Ciudova forever”. Era vorba despre nişte posibilităţi de investiţie uluitoare, plus un târg local de cristale Swarowski şi perle naturale. Doamna G15 nu acceptă nicio lene a soţului şi oferta era preluată într-un sfert de oră.

Şi dacă e o capcană? mai tresări el.

Ce capcană, beibi, la o chestie sătească? Se mai cheamă şi „Ciudova forever”! O să ne distrăm rupere şi tu o să te înfoi de ciorbă de burtă. C-eşti copil?

%

De pe robotul telefonic al domnului Gonero: „Stimat şi respectabil domn, vă raportez con sumo gusto că doamna G15 a fost pe deplin satisfăcută de veioza bătută cu cristale Swarowski şi de cele două călimări cu perle naturale băştinaşe. Onorabilul G15, deşi la începutul vizitei foarte agitat şi perseverent, s-a relaxat total şi şia adus aminte că la plecarea din capitală a uitat geamul de la bucătărie deschis. Deci nu a mai putut să rămână dincolo de două zile şi ne-a părăsit cu mare întristare. Ay caramba! Doamna G15 o să vă viziteze mâine la Instituţie să vă povestească despre un nepot extrem de talentat, Dorel jr. al XVIlea. Cu multă multă stimă, Marcela!

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Felix Nicolau

%

Pe data de 24 martie, două avioane de tip Covasna au lovit în plin clădirea cu turn a Directoratului Instituţiei. Singura supravieţuitoare a fost secretara adjunctă a secretarei-şef, Gherghina, care a fost proiectată în turla bisericii de rit sirian, cea cu orgă austriacă. Mulţi funcţionari, ca să scape, se aruncaseră în vid de la etajul doi. Marcela Divan, văzând ştirea chiar în seara cu pricina, şi-a zis in batistă: poderoso caballero es don dinero! Dar la ce bun? La ce bun? Nui ajungea unu’ din 7, nu unu’ la 5? Eu i-am zis, păcatele mele! Acum ce s-alege de Instituţie şi de Ananghia?

Abia a treia zi a apărut zvonul că Gonero era, de fapt, în Argentina, bine merci. Sau nu chiar, căci în urma loviturii se dădea ba Elvis, ba Hitler, ba nea Nicu. Trăgea chefuri orientale cu Mossadu’ fără teamă, fără prihană.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Mihai Kantzer (Suedia)

nu este simplu

nu este simplu să îmblânzești limbile ceasului când în dispecerat sună ocupat cu orele poți cel mult să le pansezi rănile să le risipești spaimele să le ridici cât de cât moralul înainte ca vocea robotului să preia controlul cu tonul acela sever ușor dominator te va secționa și introduce subtil în storcătorul de fructe până ce va rezulta o pastă greu digerabilă pe cât de calorică la micul dejun pe atât de adaptată pieței forței de muncă câte taste, tot atâtea căi către iluminare pentru care factura nu a fost încă emisă canioane în care vei copilări la un moment dat după semnalul sonor un ton de așteptare va continua să îți dea târcoale ca o pasăre de pradă până la următorul apel și cine știe? poate chiar mult după aceea când nu va mai fi nimeni să asculte sub mușchiul vegetal la capătul băncii din parc.

pe farfuriile întinse

pe farfuriile întinse de porțelan alb schimburi de focuri răzlețe câteva strigăte neconvingătoare de luptă încheiate într-o baie de sânge fluide de origine necontrolată în raioanele de delicatese gourmet aditivi suspecți de la ultima cină de taină în galantarele locurilor sfinte de pelerinaj viruși pierduți și nerevendicați

în mijloacele de transport în comun plimbând în lanț mulțimi cu autonomie de oxigen redusă cum să reziști unui atac de panică când grupuri enorme de turiști așteaptă zile întregi la coadă să nimerească de aproape fotografia perfectă a dezastrului.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Mihai Kantzer

poezie de Mihai Kantzer

închis cu cheia

închis cu cheia într-o capsulă a timpului îmi plimb PIN-urile de pe o sinapsă pe alta polenizez cutii goale de bere înveșmântat în mantia-mi antivirus pe calul meu alb purtând cununa victoriei ca un erou întârziat de la Termopile recuperat de Uber după o bătălie grea (aproape mortală, pe care serverele o păstrează doar vag în memorie) o nouă lovitură a juntei militare, veți spune (sau poate un caz puțin mediatizat de instituționalizare forțată)

client fidel al marilor retaileri dejoc mutații întâmplătoare în forme diverse de viață mai mult sau mai puțin complicate mai mult sau mai puțin încrezătoare în viitorul lor alimentez iluzii din propriul suc gastric și le transmit mai departe cu plata ramburs de-a lungul lanțului trofic până la consumarea creditului rămas.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Liviu Șoptelea: intimitatea ca memorie musculară a artistului Laura Cătălina Dragomir (Spania)

Există artiști care, odată ce i-ai cunoscut, se pricep să răstoarne prezentările în care ne propunem să existe planul realității. Artiști pe care nu-i putem omite sau alterna pentru că precizează și constituie atmosfera timpului în care am existat împreună cu ei. Cu Liviu Șoptelea nu m-am cunoscut în straturi, m-am ridicat direct la obișnuință, depășind ceea ce constituie

Cătălina Dragomir: Arta confesional acumulează Dumnezeu și Satana, într-o manieră aproape notarială, de-a explica ocazii și decizii. Nu ți-ar fi fost mai ușor c-un univers fabricat decât sincer cu cotidianul?

Liviu Șoptelea: În ciclul lucrărilor mele Îngeri urbani și Îngeri din era covidiană universul e fabricat și inspirat din cotidian. Deci într-un spațiu plastic e prezentată o secvență de viață din viața de zi cu zi. Sunt trăirile mele, e viața mea cum o percep eu și încerc să împărtășesc semenilor trăirile mele.

Laura Cătălina Dragomir: Distanța e un fel de relație cu memoria. De cât timp ai nevoie ca să poți să ajungi să te privești și de la depărtare, să salvezi personajul Liviu Șoptelea de precizia cu care cunoști persoana?

Liviu Șoptelea: Păi, nu cred că mă cunosc foarte bine. Mereu mai descopăr câte ceva în lăuntrul meu. Să te privești de la depărtare înseamnă să te uiți în trecut și mereu e ceva ce nu-ți convine... Atunci lucrez mai mult și încerc mai bine.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

elementele de etichetă și acomodare ale unui prim contact.

Laura

interviu de Laua Cătălina Dragomir

interviu de Laua Cătălina Dragomir

Laura Cătălina Dragomir: Lucrezi cu viața cea mai apropiată: a ta. Remite intimitatea? Cu câtă sinceritate vii în tablourile tale și cu câtă narațiune?

Liviu Șoptelea: Efectiv povestesc din trăirile meleprelucrate artistic, interpretate, cu diferite rezolvări plastice - cu probleme de compoziție și cromatică... Sunt sincer și cinstit, altfel ar fi false lucrările... E o chestie intimă... Narațiunea face legătura între elemente ca să nu fie o poveste dezlânată...

Laura Cătălina Dragomir: Pe cine uiți când pictezi? Țiam „urmărit” operele și am întâlnit lucruri despre bunătate. Când răul vine și-ți povestește, îl crezi și pe el?

Liviu Șoptelea: Nu poți să pictezi și să nu povestești despre bunătate. A picta înseamnă bucurie și bunătate... Despre rău... NU!

Laura Cătălina Dragomir: Te-am cunoscut cu reputație. E un conglomerat amenințător, într-o anumită măsură. Resursele artístice nu se activează de manieră automată. Cum iei decizia să faci pauze din lucru? Se transformă ele în antecedente care sentențiază?

Liviu Șoptelea: Comparativ cu alte munci, în arte nu hotărăști să iei pauze... de la 5 la 7 sau de marți până vineri. Timpul te alege, lucrezi când simți... ești condus să lucrezi... eu pot să-mi fac schițe pregătitoare. Să-mi conturez idei, să prelucrez materiale documentare acumulate...

Laura Cătălina Dragomir: Ești pictor de atâția ani și deja te-ai obișnuit. Artistul condiționează omul? Există momente de neînțelegere, de represiune?

Liviu Șoptelea: Am ajuns să nu pot trăi fără lucrul meu, deci nu sunt condiționat. Neînțelegerile sunt luptele, frământările mele interioare, care scot la suprafață ideile, rezolvările plastice: punerea în cadru a elementelor compoziționale, stabilirea gamei cromatice, alegerea grupelor de culori complementare... totul pentru realizarea unei viitoare lucrări.

Laura Cătălina Dragomir: Ne-am cunoscut la Madrid, la Madrid al Diasporei, mai exact. Cum vezi diviziunea emoțională între departe de casă și „la noi în România”? De multe ori ni s-a reproșat, mă includ și eu, ca om plecat de 16 ani, că suntem întrerupți de la viața din țară, că n-am avea dreptul la părți egale de decizie, doar pentru că am avut alte opțiuni existențiale.

Liviu Șoptelea: Bineînțeles că perceperea artelor depinde în mare măsură de cultura în care ai fost crescut și format, dar depinde și de cultura în care trăiești. Opțiunile existențiale și dreptul de decizie nu au legătură cu estetica, cu valorile artistice universale.

Laura Cătălina Dragomir: Arta tratează teme, dar are datoria de a informa? Unde supurează corectitudinea polítică?

Liviu Șoptelea: Cred că arta are datoria de a educa estetic, de a bucura sufletul, de a încânta ochiul, de a sensibiliza omul... de a promova valorile umane. Despre corectitudine politică nu comentez. Asocierea celor doi termeni nu mi se pare OK!

Laura Cătălina Dragomir: Pictura ta rezumă prezentul, dar îi lasă labirinturile. Imprecizia voită face să nu fii un simplu proiector. Până la urmă, sunt tot atâtea realități cât indivizi care le povestesc.

Liviu Șoptelea: Toate poveștile au o doză de mister. E firesc să las privitorului o zonă în care imaginația lui să lucreze. Fiecare individ va avea impresia, trăirea lui pe care eu i-am indus-o.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

interviu de Laua Cătălina Dragomir

Laura Cătălina Dragomir: Ți-ai decepționat vreodată calitățile?

Liviu Șoptelea: Grea întrebare. Cu siguranță DA!

Laura Cătălina Dragomir: Se zice că e mai bine să comiți succesul de manieră disimulată. E mai comod și te protejează să nu arăți că ai reușit?

Liviu Șoptelea: Succesul și reușita sunt așa de efemere, încât cel mai comod e să rămâi cu amintiri și prieteni care sunt alături de tine și când nu ești pe val.

Laura Cătălina Dragomir: Tratezi perseverența ta ca pe o atitudine tranzitorie? Lucrezi mult, expui mult, asta se traduce printr-un univers de muncă. Căror valori te subordonezi?

Liviu Șoptelea: Pare că lucrez mult! Eu cred că mai și pierd timpul. În artă e la fel ca în sport... dacă nu te antrenezi zilnic, nu poți avea rezultate notabile (cel puțin așa funcționează la mine).

Laura Cătălina Dragomir: Este accesul la artă apanajul celor care merg cu cardul la vedere? Eu simt că sunt deja în vârstă și că voi rămâne la nivelul de „mă uit cu jind” și atât.

Liviu Șoptelea: Se spune că e un lux să fii artist! E adevărat că arta nu e ieftină, dar, cu o educație estetică, poți cumpăra artă contemporană, lucrări bune, de la artiști profesioniști, la prețuri de bun simț - preț de atelier - direct de la artist.

Laura Cătălina Dragomir: Ți-ai făcut o lume de supereroi particulari. Apelezi, prin rugăciune, la îngerii după care ai trecut tărâmul?

Liviu Șoptelea: În lucrările mele credința ortodoxă se îmbină cu miturile populare și cu aspecte contemporane! Îngerii suntem noi: eu pentru tine, tu pentru altul și tot așa…

Laura Cătălina Dragomir: Există și îngeri care se repară? Există cineva să dăm la schimb și pentru Semyaza?

Liviu Șoptelea: Toți avem o parte „neagră”, dar prin educație, credință și rugăciune reușim (în mare parte) să fim mai buni.

Biografie

Data naşterii: 24.01.1966 – Botoșani

Studii: Universitatea „Ovidius” Constanța, Facultatea de arte, P.A.P.D, licențiat în arte vizule2011; Univ. de arte „G. Enescu” Iași – Master în conservarea și restaurarea operei de artă – 2013 Funcție: Instructor de educație la centrul de plasament „Prietenia” din cadrul D.G.A.S.P.C Botoșani Premii: 1999 – „Gratitude” - The Small Monmartre of Bitola, Macedonia; 1992 - Mențiune specială la concursul de artă plastică „Artur Verona” Dorohoi; 1989 - premiul special al juriului, expoziția „Atelier ’89” Botoșani; 1989, 1985, 1983 - Premiul I la concursul republican de artă plastică. Expoziţii personale: martie 2014 - Pictură & instalație - „Poezia semnelor”, Univ. „Ștefan cel Mare” Suceava; octombrie 2011 – Gravură - „Erotica”, Prăvălia cu cărți, Constanța; august 2009 – artă plastică, City Gallery Suceava; iulie 2007 - Pictură „L.Soptelea ’40”, Botoșani; aug. 2005 - Pictură în gravură „Repetând bronzul tăcerii”, Univ. „Spiru Haret” Brașov Expoziţii de grup: Martie 2014 - „Vălul grecesc”, Muzeul Militar Național București; Februarie 2014 - Festivalul internațional A.R.T.E. – Iași; Ianuarie 2014 - Expoziția internațională „Eminesciana” – Iași; Expoziția națională “Roșia Montana”, Palatul Șuțu, București; 2012-2013 - 4 expoziții „Balcic” – Artiști fără frontiere, București, Călărași, Silistra, Ruse; Octombrie 2012-2013 Salonul național de arte vizuale „Interferențe” Botoșani. Crez artististic: „Apreciez și respect îmbinarea sacrului cu profanul, a concretului cu abstractul și a expresiei directe cu absconsul…”

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Emanuel Pope (Anglia)

Oh, luna!

Oh! și a venit noaptea aia în care luna degeaba mai apare, cu surâsul ei misterioso și tu știi cum e ea/ și tu te-ai gândit la ea, de atâtea ori, dar cine nu cunoaște luna?! „Luna bietului Adam”, cum spunea Borges. Însă de-acum e gata, i-a ajuns și ei, a început să se îndepărteze, să ia distanță. Pe zi ce trece, din ce în ce mai mult, față de omul zilelor noastre. După atâtea milenii, după atâta trudă, după atâtea și atâtea istorii, în care sensibilitatea a milioane de oameni a-ncercat din greu să ne-o apropie, dar nu… totul a devenit prea târziu pentru ea.

O privesc trecând, dintr-un coridor în altul, din ce în ce mai ascunsă, mai îndepărtată. O doamnă a înserărilor noastre, cu faldurile rochiei și cu umbra sa abia atingând podeaua de cleștar a nepătrunsului ei regat… Până când a dispărut.

Dar voi, voi cei mai tineri, să nu fiți triști. ”#luna” nu mai înseamnă nimic. Veți crește cu toții mari și peste ani, dintre voi, niciunul nu-și va mai aminti nimic despre ea. Dar și-n acest caz, statele lumii occidentale au găsit o soluție. Pentru că nu?! nu-i așa?! avem astăzi suficientă tehnologie și imaginație, ca de nimic să nu ne pară rău. Profesorul de geografie vă v-a aduce la oră o lună minion, reprodusă în detaliu cu o imprimantă 3d și prin toate craterele ei vă veți putea plimba în voie, oricare dintre degetele voastre. Apoi, deja, Elon Musk ne-a promis că o va recrea holografic, pe cerul nopților noastre. Și din nou va fi bucurie și tristețe, cum a mai fost și din nou vom scrie versuri, și în ce o privește și în ce ne privește.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Emanuel Pope

În plus, nu uitați! de la chioșcul școlii, de mâine, veți putea cumpăra, „luna și doi bani jumate”, suveniruri împachetate alături de dulciuri, cu Ea, cu „luna întâiului Adam”, iar pentru ora de română veți avea compunerea cu tema: „Ce sentimente vă sunt clare și care nu vă sunt atât de clare, ce emoții vă produce, luna care nu mai apare„

Corpul tău alb

se dedică unei zile frumoase de duminică, în care zi mi-am povestit și repovestit ultimii 25 de ani de viață, în compania grațioasă a unei madone albe și a unui vin alb …și acesta înnebunit de sete. Corpul tău alb, O plapumă de hârtie, Înlăuntrul lui, Eu stând de vorbă cu tine, In corpore.

Deasupra noastră, Deasupra tuturor, Cineva presărând, Cum presăra bunica făina, O pulbere fină de stele. Orașul și el, De-acum… un corp mare de vise. De dincolo de asemeni și de dincoace, Corpuri. Corpuri.

La dreapta corpuri, La stânga corpuri, În ceruri divine corpuri.

Iar tot acest aluat, alb, imens, Frământat de o singură mână.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Emanuel Pope

Sensibilitatea s-ar putea numi Maria Droc

Cornel Drinovan (Spania)

Cine are curiozitatea de a vizita și altceva în afara centrului Madridului, va avea surpriza ca, în unul din cartierele orașului, să întâlnească strada București, ceea ce nu ar fi chiar așa ieșit din comun. Însă a te întâlni cu Paseo Maria Droc este chiar o surpriză de proporții, fiidcă automat apare întrebarea: Cine este această româncă Maria Droc pentru a da numele unei străzi în Madrid? Alte întrebări îți vin repede în minte și între curiozitate și mândria de a vedea un nume românesc pe placa unei străzi în capitala Spaniei încerci să găsești răspunsurile.

România

Maria Droc este o pictoriță născută în București, în anul 1903 și o figură singulară în pictura de avangardă spaniolă începând cu anul 1944. Este licențiată în Litere și Bellas Artes. Încă din România a început să picteze și să scrie la diferite reviste. Așa ajunge să-l cunoască pe Chiril Popovici, jurist și critic de artă, cu care se va căsători în anul 1937. Întâlnirea, întâmplătoare, a avut loc în redacția revistei Arta și Omul, la o întrunire a grupului redacțional, în atelierul pictorului Gheorghe (Geo) Zlotescu, unde Chiril Popovici prezenta un articol de critică, iar Maria Droc o cronică despre arta naivă considerată ca o artă a copiilor. Participă la diferite expoziții colective, dintre care două în București. Iată ce scrie criticul Ionel Jianu în anul 1934: „…putem pretinde că la Maria Droc, în afară de sensibilitatea notației, se poate observa și o altă calitate: fantezia. Este necesar să-și afirme talentul și că evoluția lui trebuie urmată cu tot interesul de către iubitorii de artă.” Călătorește mult prin Europa, rămânând mai mult timp în Franța, Italia, Grecia, unde se interesează și vizitează muzee și cunoaște artiști. Vizitează Franța în anul 1937 împreună cu Chiril Popovici, unde are loc cea mai importantă Expoziție Internațională de Artă Modernă, cunoscând astfel noile tendințe ale artei moderne. Mai întâi impresioniștii, apoi futuriștii, în frunte cu pictorul și sculptorul italian Giacomo Balla, fondator al mișcării, Giorgio de Chirico, Gino Severini și mulți alții de importanță mondială. În Paris se întâlnesc cu familia lui Eugen Ionescu, cu care se cunoșteau din România, vizitând împreună, printre altele, Muzeul Victor Hugo. Italia În plin război mondial, în anul 1942, Maria Droc se stabilește în Italia împreună cu soțul său, unde se putea „respira”, cu toate că războiul era în plină desfășurare. Aici se cunosc cu George Uscătescu, care în acea vreme era doctorand în Drept și Litere, și cu Aurel Răuță, cu care vor locui împreună într-o mănăstire care oferea camere de închiriat. În cei doi ani cât a stat în Italia, Maria Droc nu a pierdut timpul și nu s-a îndepărtat de pasiunea ei, pictura. Mai întâi a ieșit cu șevaletul în împrejurimile Romei, iar peisajele pe care le vedea i se păreau atât de frumoase încât spunea că „trebuie să inventezi ceva pentru a fi un obiect pictoric.” Nu degeaba aceste peisaje erau folosite în Renaștere ca fond la tema principală, care în general era portretistica. În Roma a avut de asemenea prilejul de a studia bine arta clasică și modernă italiană.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

prezentare artist plastic de Cornel Drinovan

prezentare artist plastic de Cornel Drinovan

După ce s-a împrietenit cu călugărițele, Maria Droc le cere permisiunea de a picta într-o magazie goală, însă nu a durat pera mult bucuria de a obține un „atelier de pictură” că i s-a cerut să părăsească localul, fiind necesar pentru depozitarea cartofilor și a altor alimente. Războiul își spunea cuvântul și se apropia tot mai mult, așa că trebuia găsită o ieșire spre un loc mai sigur, în acel moment Spania fiind o țară care nu era implicată în război. După un scurt interval de timp, pe care l-au petrecut în Thiene, un mic municipiu în provincia Vicenza, Maria Droc cu Chiril Popovici, împreună cu George Uscătescu și Aurel Răuță, au plecat în tren spre Spania. Credeau că va fi doar o etapă în drumul lor spre America, însă se va dovedi că Maria Droc și Chiril Popovici vor face din Madrid casa lor pentru toată viața.

Spania

Aici începe pentru Maria Droc etapa artistică cea mai prolifică, lucrările ei realizate în capitala Spaniei având o recunoaștere internațională, ea fiind „o individualitate de cel mai înalt rang în noua noastră artă”, spune criticul Jose de Castro Arines, care continuă: „De la figurație la abstractizare, de la pictura materială la arta obiect, opera Mariei Droc oferă, fără îndoială, o atenție și încredere care nu sunt frecvente în preocupările creative ale artei din cultura noastră.” Din Barcelona până la Madrid, Maria Droc și Chiril Popovici au călătorit în tren și, după ce au trecut „oceanul de pietre”, de care vorbea Unamuno, au ajuns la Madrid în gara Atocha. Alături au găsit o pensiune, Alameda, în strada cu același nume, în apropierea muzeului Prado, pe care nu întârzie să-l viziteze. Neliniștea artistei o face să improvizeze un șevalet și să facă primele lucrări de natură moartă cu ce avea la îndemână. La un an doar de la sosirea în Spania, Maria Droc începe să participe la diverse expoziții colective naționale și înternaționale cu tablouri în ulei, acuarele și colaje. În acea perioadă se găsea încă în prima ei etapă ca pictor, cea figurativă. În 1945 participă la o expoziție a acuareliștilor, în urma căreia Asociația Acuareliștilor din Spania o primește ca membru, însă după cuvintele criticului Ramón Faraldo care spunea că dacă nu ar fi pentru acuarele Mariei Droc ar trebui să scrie nu o cronică de artă, ci un „discurs funebru” nu a mai fost invitată la expozițiile lor. Despre acuarelele ei a făcut referire și criticul Jose Camón Aznar în A.B.C. din 7 martie 1948, care spunea că „în acuarelele peisagistice, tonurile exprimă cu cea mai directă franchețe ambianța și atmosfera locală, cu diferitele nuanțe.” Întâlnirea cu criticul de arte Enrique Azcoada și cu doi pictori spanioli importanți, ca Vázquez Díaz și Benjamin Palencia, a fost benefică pentru Maria Droc care, la propunerea criticului, a realizat prima expoziție individuală cu uleiuri și acuarele la Galeria Buchholz în anul 1946, prezentată chiar de reputatul critic Azcoada. Lucrările expuse s-au bucurat de o apreciere deosebită, în special în rândurile celor mai tineri și nu numai, chiar El Marquès de Lozoya, care în acea vreme era Director General de Bellas Artes, i-a cumpărat câteva lucrări pentru muzee. Iată ce spunea critica vremii despre acest eveniment artistic: „Atât în desene cât și în celelalte lucrări Maria Droc face o demonstrație profundă a sensibilității sale, cu abilitate și precizie în jocurile de culoare și de linie” spune Manuel Sanchez Camargo în El Alcázar din 13 februarie, ca în aceași zi în Arriba să apară rândurile scrise de Benito Rodriguez Filloy, „există în opera Mariei Droc un amestec de măiestrie și ingeniozitate care calculeză eficient efectele de culoare, de lumină și clarobscur.”

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

prezentare artist plastic de Cornel Drinovan

După această expoziție, timp de peste douăzeci de ani, Maria Droc a stat în prima linie a picturii spaniole. În anul 1950, Maria Droc realizează o expoziție individuală la Lisabona, unde este prezentată de profesorul Enrique Lafuente Ferrari, iar în anul 1952 participă la I Bienală de Artă Hispano-Portugheză, organizată la Madrid, unde pictorul Benjamin Palencia o propune pentru premiul de desen pe care juriul era decis să i-l acorde, însă, la opoziția vehementă a unuia dintre membri, nu îl primește pe motiv că este apatridă. Și apatridă va rămâne până în anul 1966, când i se acordă naționalitatea spaniolă. Chiar și fără acest premiu opera Mariei Droc a avut un mare succes. În anul 1952, Maria Droc realizează cea de-a doua expoziție în Lisabona cu lucrări grafice inedite.

Criticul portughez Mario de Oliveira afirmă în Diario Popular din 1952 că „Maria Droc are un mediu estetic foarte propriu și aceasta este calitatea ei principală; pictează și desenează așa cum simte, fără altă preocupare care să nu fie satisfacerea impulsurilor ei emoționale.” Cele două expoziții din Lisabona au avut loc în Palatul Foz din capitala Portugaliei. În anul 1953 Maria Droc participă la un curs despre arta abstractă organizat de către Universitatea din Santander unde soțul ei, criticul Chiril Popovici, a fost invitat de către José Luis Fernández del Amo, în acea vreme la conducerea Muzeului Spaniol de Artă Contemporană (în actualitate Muzeul Reina Sofía din Madrid), să susțină o conferință pe această temă. Acest an, 1953, avea să aducă o schimbare importantă în traiectoria pictorică a Mariei Droc, intrând în cea de-a doua etapa artistică, a artei abstracte. Anii următori participă în diverse expoziții colective. În anul 1956 expune pentru prima dată lucrările abstracte realizate pînă atunci la Galeria Beaume din Paris. Iată ce scria Berta Wescher în revista de artă Cimaise din mai, 1956: „Compozițiile sale se bazează pe unele planuri de flexibilă geometrie, de pătrate aranjate în ordine verticală pe care le acoperă cu fine linii încrucișate și straturi cromatice, în nuanțe pline de tandrețe mai ales în jurul albului care domină de moment.” „Tablourile sale ne emoționează prin bogăția poetică”, continuă aceeași autoare. În revista La Lanterne din Bruxelles, Henry Kelers se referea în această formă la lucrările Mariei Droc: „În general, operele Mariei Droc se derulează întrun ansamblu de pătrate și triunghiuri de diferite dimensiuni și, de asemenea, de forme care derivă din aceste două figuri geometrice. Fiecare dintre aceste elemente are propria culoare și relație, jocul contrastelor și relațiile dintre proporțiile lor fac ca adesea, în prezența lor, să experimentăm adevărata bucurie estetică.” Trei ani mai târziu, în 1959, va expune din nou la Paris, de această dată la Galeria Arnaud. În această perioadă a apărut în Spania o „modă” de a lucra cu materiale noi, ciment, nisip, praf de fier, lemn, pânză de sac, carton, piele. Este momentul când Maria Droc trece la o nouă etapă artistică realizând lucrări cu aceste materiale pe care le-a expus pentru prima dată la Galeria Nebli din Madrid. În anul 1960 Maria Droc reprezintă Spania la a XXXII Bienală de la Veneția cu lucrări în ciment, cu un succes deosebit. În următorii ani, între 1961 și 1964, expune lucrările sale în expoziții colective naționale și internaționale: Londra, Bonn, Milan, Bruxelles, Helsinki și New York.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

În anul 1965 participă la standul spaniol de la Bienala din Sao Paulo. Anul 1966 îi aduce cea de-a doua participare la Bienala de la Veneția unde vinde șapte din cele nouă colaje expuse după cum menționează Buletinul Special al expoziției. Se interesează ca o ultimă etapă creatoare de obiectele luminice, de obiecte arhitectural-plastice în mișcare. Una dintre lucrările de acest tip este Sfera Mobilă (1974) care este expusă în colecția permanentă în Muzeul Reina Sofia din Madrid. Ultima expoziție individuală a Mariei Droc a avut loc în sala Santa Catalina din Ateneul din Madrid în anul 1968 ca o încununare a întregii sale vieți artistice, deși continuă să expună în diferite expoziții colective naționale și pentru ultima dată poate fi văzută opera ei în expoziția din 1974 Mujeres ante el arte. Venancio Sanchez Marin în Goya nr. 85 din 1968 spune că „efectele luminii în schimbare, contrastele cromatice între diferitele metale - cupru, argint, aluminiu, aur - acționează și în funcție de mișcarea celor care le contemplă. Aceste noi lucrări de Maria Droc, în afara intrării într-un spațiu real, încep să se implice în experiențele cinetice recente ale artei.” „Ea nu a rupt linia, ci a renăscut, dulce, cu acea entitate a ei, atât de personală, atât de Maria Droc” afirmă Adolfo Castaño în La Estafeta Literaria din 18 mai, 1968. Închei aceste citate din critica vremii cu Antonio Manuel Campoy, care spunea în ABC din mai 1968: „compoziția este diferită pe forme de metal plastificat, cupru sau argint, a căror gradație joacă, vibrând pe fundalurile întunecate, dând naștere la spații foarte noi, la iluziile optime ale unei arhitecturi în care participă cinematica și magia.” Ar mai fi de subliniat un lucru care nu a influențat cariera artistică a Mariei Droc, ci doar descrie persoana cu viața ei sufletească. În anul 1946 a avut loc, la Barcelona, Congresul Euharistic la care a fost invitată să participe la o expoziție publică cu icoane la Galeria Layetana, Maria Droc fiind dintotdeauna interesată de arta religioasă și iconografía pe sticlă. Toate aceste icoane pe care le producea nu erau pentru vânzare, artista preferând să le doneze bisericilor cu mai puține resurse materiale.

Cum nu mi-am propus în acest articol să fac o prezentare critică a operei lui Maria Droc, ci doar o prezentare a acestei mari artiste, o pictoriță de talie internațională care a dat numele ei unei străzi din Madrid, voi încheia cu următoarele cuvinte pe care lea spus Raúl Chávarri în 1976: „Extraordinara figură din pictura europeană, Maria Droc este prin continuitatea sa de reședință și afecțiune una dintre marile personalități ale artei spaniole contemporane.” Maria Droc se stinge din viață în anul 1987 în Madrid.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

prezentare artist plastic de Cornel Drinovan

Căutarea numelui tău

primele colțuri de apus se sparg roșiatic de timpanele ochiului meu drept; se înserează a tine, și-ntr-un dialog dulce-amar despre așteptarea dintre două secundeuna de ieri și cealaltă dintre glasul sunetului inițialei ființei talerâde a mister... iulie moare încet; și în ultimele lui zvâcniri de ceas te caut a august; pipăi surâsul tău printre nori, știu că încă te ascunzi de frica mea de copil. urc spre gură vocalele numelui tău... visul din grădina perechii unde tu mă locuiești de când Dumnezeu era tânăr a erupt spre porțile cerului:

(Spania)

nepășit, ai venit și nevăzut te-am atins; în urma pașilor tăi, apusurile se prefăceau în tablouri...

cuvintele umbrei tale murmură devreme

mirare este privirea mea, cântec-auzul și versul-moment. nimic din ce m-a construit lumina primei luni nu poate să îți acopere surâsul, așa că scrii a soare, respiri a hălăduire și mergi pe de rost. cauți... și, dacă te vei opri atât cât umbra unui clopot bate primul dangăt vei înțelege că numai eu am deschise larg brațele ca o rugă sau ca un cer de noapte la o margine de dor... Nepășit

secunda fiecărei zile și știu că ascunzi albastru de cer. Atât...

topaz îți sunt gândurile în visurile meleacolo ne-am întâlnit odată cu noaptea primei dorințe,

odată cu tine, miraj, un neînțeles fior... nevăzută ai venit, atingere, tu, cea de departe, și mereu de-aici...

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Ovidiu Constantin Cornilă

poezie de Ovidiu Constantin Cornilă

Nu știam a zice nu

Em Sava (Canada)

Draga mamei, de atunci nu mai suport pianul. Mi se face stomacul ghem și acum. La creierul meu nu ajunge muzica, ci presiunea turbată a unor clape plesnite peste bot cu sete de o cucoană nebună. Chopin îmi face pielea de găină, Mozart îmi dă stări de vomă. Știu că nu mă înțelegi și mă bucur că nu mă înțelegi, că tu iubești muzica până peste poate. E, până la urmă, un dar divin. Doamna avea două fete pe care nu le băga în seamă. Ele, sărăcuțele, erau frumușele și blânduțe ca două picturi de Romako. Una de șase, cealaltă de opt ani. Stăteau lipite ca două mămăruțe zgribulite pe o frunză înghețată și se uitau cu ochii mari și albaștri la mă-sa, o străină lipită de casa lor luxoasă, o nebună ce cânta ca apucată de dimineață până seara. Nervos. Cu patimă. Non-stop. O iubeau, că alta nu aveau. Se temeau de ea, că era descreierată. Se ridica de la masă ori din cele mai banale situații, de multe ori din mijlocul unei discuții, de exemplu începea să-mi spună ce să cumpăr de la piață, se oprea năucă, se uita la mine ca și cum n-ar mai fi știut cine sunt, îmi întorcea spatele și se năpustea asupra clapelor ca și cum aia ar fi fost lupta ei cu viața. Domnul îi era plecat în străinătate, de unde venea cu bani mulți. Dar degeaba. Oricât aducea, doamna tot nu era mulțumită. Crunt de geloasă pe plecările lui, pe viața lui de fante, cum zicea, îi făcea zilele un chin. Nu știu de ce avea ciuda aceea turbată pe el și nici de ce l-ar fi vrut acasă, pentru că nu-l suporta sub același acoperiș. Domnul era modest ca înfățișare, aș zice șters. Mijlociu ca statură, cu un început luminos de chelie. Avea tenul foarte alb și din cauza asta, probabil, scăfârlia îi părea fosforescentă. Mereu umbla însoțit de o servietă din piele, pe care nu o lăsa din raza lui vizuală. Nu știu ce purta acolo. Părea important. O dată a uitat-o acasă. S-a întors panicat, roșu la față, gâfâind. A cuprins-o cu dragoste și a plecat, fără să zică nimic, deși fetele își făceau temele lângă mine, iar nevastă-sa zdrăngănea în sufragerie. Interesant, dar îmi amintesc mult mai bine cutele din piele bej ale genții și modelul cataramelor aurii, decât trăsăturile lui. Și, pe cât de zgomotoasă îi era cucoana, pe atât era el de tăcut. O singură dată și-a ieșit rău din pepeni și a dat cu pumnul în masă, de-au sărit pe podele cănile de cafea și s-au făcut cioburi. Cucoana a înghețat din pălăvrăgeala ei smiorcăită și plină de reproșuri. A trântit ușa după el și nu sa mai întors două săptămâni. A revenit la fel de tăcut. Aceeași umbră cu chelie fosforescentă și servietă de piele. Deși cucoana îl temea, ea era cea care-l înșela cu cine apuca. Vorba aceea: hoțul de hoț se teme. Sau poate nesiguranța o împingea la gesturi definitive și reprobabile. Eram naivă tare pe vremea aceea. Nu aveam deschiși ochii spre murdăria lumii, libertinajul nu se purta la vedere ca acum, dar nu aveam cum să nu văd ce se petrece în casă, gesturile nepotrivite care se războiau cu mintea mea curată.

Doamna umbla îmbrăcată în casă cu niște capoate vaporoase cu pene la poale, care-i arătau pulpa cărnoasă la fiecare pas. Nu era urâtă, că-și găsea mereu câte un drăguț. Eu o vedeam bătrână, deși nu cred să fi avut patruzeci de ani. Avea multe rochii și nu aveau tivul făcut, era prins în ace de gămălie. Nu existau pe vremea aceea mașini de spălat. Le spălam hainele în vană. Toată m-am făcut răni pe mâini când le-am frecat, așa că le-am cusut și doamna a fost mulțumită.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Em Sava

proză de Em Sava

Fetele au prins drag de mine, s-au lipit ca puii de cloșcă. Mă urmau peste tot și-mi povesteau una, alta. Și eu le-am îndrăgit și nu pot să spun că nu-mi plăcea la ei. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri locuința lor. Aveau un apartament uriaș în centru. Doar cei foarte bogați aveau apartamente așa de mari. Nu venise vremea lui Ceaușescu și oamenii nu știau ce e aia să stai la bloc. De fapt, cu greu s-ar fi putut numi așa vilele somptuoase cu tavane înalte, cu încăperi largi. Baia lor era mai mare decât sufrageria noastră și a fost prima dată când am văzut cum curge apa din robinet. Eu stăteam într-o cameră mai mică și munceam de dimineața până seara, dar o făceam cu drag, că era mai ușor decât acasă și primeam și vreo doi bani. Îmi doream și eu rochii și multe altele. Însă n-am stat mult la ei. Într-o zi a fost unchiu’ Toma să vadă ce fac. Doamna i-a deschis ușa cu nurii la vedere. Ți-am sus că unchiu’ era bărbat frumos și doamna nu era cuminte. Aprig s-a enervat unchiu și s-a dus direct la mica și i-a poruncit să mă ducă imediat acasă. „Voi știți cui ați dat fata?”

Doamna a făcut mare scandal, că era mulțumită de mine și făcuse înțelegere cu mica, dar unchiu’ nu m-a lăsat acolo. Atâta a dat din gură și s-a ciondănit, de n-a mai avut doamna ce face. Mi-a plătit bruma de bănuți ce mi-o datora și m-a lăsat să plec. Fetițele au rămas cu ochii în lacrimi, dar erau obișnuite. Mie-mi părea rău și de ele, dar mai ales că mă întorceam la munca hotarului. Era frumos la oraș, munca era mai ușoară și primeam și bani. Însă nu aveam ce face, ascultam dumnezeiește de cei mari ai familiei. Nu era loc de negociere. Așa erau vremurile, iar eu am crescut cu dragoste și ascultare de părinți. Nu ziceam „nu” la nimic.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Adriana Zâna Ioniță (Irlanda)

O fereastră uitată deschisă (solstițiul iubirii)

s-ar fi dat la scădere și vara aceea a noastră dacă ne-am fi spus toate cuvintele, dar nu. aceea a fost vara solstițiului cu tăcerea cea mai lungă şi noi nu am găsit nume potrivite pentru (ne)starea de nicio agregare, în care se presupun, sub tăcere limba lui Dumnezeu, cei mai înalți evereşti, cele mai adânci adjective, voluptățile nenumite, promisiunile necunoscutului sub nespus între oameni, ce nu este la timp e desuet... se prescrie... întotdeauna în tăcere ceva doare și, dintr-un refuz de a ieși la iveală, e pansat dedesuptul muțeniei. totul e să nu cazi atingându-te de tine dai de răni ceea ce ai spus până la urmă se oxidează și ce triste sunt privirile coclite. de câte ori mă întorc, cu un munte de ani peste mine, numai așa, să privesc cu distanță de vitrină eterică, vara aceea suspendată în rama unui surâs, cu tremurul genei, cu umbra unui gest, cu ultimul timbru de alint sau reproş... sună ca o notă înaltă în nocturne de chopin sau o dungă precisă a umbrei tale uitate între pliurile colorate de apus.. toate par strânse cu o transparentă grație într-un clasor cu piese mici, rătăcite între noi, când– în cea mai lungă tăcere a solstițiului verii de atunci –ploaia împreună ne-a descompus...

Elegie pentru colecționarii de octombrii e aici o toamnă plină de octombrii în vals ca o complicitate semnată în alb de un iris ruginiu ars în frunză un rest din amurgu-i târziu scris în galben palimpsest pentru cei ca noi, colecționari de octombrii, anacronici desueți risipitori de umbră cât viața în visuri arierate... pentru noi, frunza a dat scris cu ultima-i brumă că a renunțat la eternitate... apoi, simplu, a plutit spre alt dans mai tăcut fără octombrii ca spre o noapte...

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Adriana Zâna Ioniță

poezie de Adriana Zâna Ioniță

Orele dimineții

vin odată cu mine din ceață încep să mă desfolieze tăind subțire corpul de aburul lui se vindecă încet cu durere lipită ca un plasture din decență nu se lasă la vedere carnea vie se blurează cu logoree să țină adevărul departe de oameni numai de bine așa se trece cu vederea (despre care se știe că nu vede mai mult decât este ea) peste amputările frumos disimulate de un corp bine îmbrăcat prefăcîndu-se viu & deviat în aglomerație unde e mai puțin vizibil... Noroc de singurul ochi treaz care își amintește de unde au plecat străzile și unde duceau singure orașul cu mine

Orele dimineții m-au izbăvit de umbre ca de o ură lipită cu iubire cum după o ploaie o frunză ar petici cu galben griul absolut de târziu.

Orele astea și ale mele imprimă printre cărți și prin mine singurătatea unui chopin sau schubert sau vivaldi & de aici se lasă o toamnă de curte crescută cu arome de liniști și iz de cămară, tăcere de coaceri, smerenii de mamă pierdută ca o copilărie. orele mele vin de acolo pentru cine știe ce iarnă & ce vifor de departe le aud "ține-le în inimă, mamă, să fie"...

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

De la o nostalgie la alta

Veronica Pavel Lerner (Canada)

Antoine de Saint Exupery a dat nostalgiei o simplă, dar sugestivă, definiție: nostalgia este acea dorință a noastră de „nu știu ce”. Într-adevăr, câți dintre noi suntem în stare să definim exact obiectul dorințelor noastre când suntem, deodată, cuprinși de o nostalgie puternică? O simplă culoare pe o frunză, un miros adus de vânt sau un sunet îndepărtat ne poate readuce cu mintea într-o altă lume, crezută uitată, dar care, cuibărită în noi, este gata oricând să-și facă apariția și să ne mângâie cu frumusețea ei.

Nu se cunoaște pe deplin mecanismul acestor doruri, cert este însă că distanțele în timp și spațiu amplifică substanțial calitățile vremurilor trecute, ale meleagurilor străbătute, ale prietenilor pierduți.

Am scris deja despre aceste doruri, trăgând concluzia că dorul nostru esențial, indiferent de cum l-am numi, este de fapt dorul de noi înșine când am fost copii. Ne căutăm, instinctiv, propriile senzații vizuale, auditive sau gustative și reîntâlnirea cu ele ne dă, pe lângă bucuria regăsirii, o siguranță confortabilă: „Da, sunt eu, mă recunosc”, ne spunem în gând, amăgindu-ne cu ideea dominării timpului, cu care nu încetăm să ne luăm la întrecere, în ciuda certitudinii că vom pierde cursa.

În marea lor majoritate, nostalgiile sunt inofensive. Nostalgia culinară, de exemplu, constituie o atracție importantă în sărbătorile multiculturale. Ne place să gustăm din preparatele culinare ale altor popoare, dar când vine rândul unui fel de mâncare de acasă, recunoașterea gustului ne satisface profund, căci ne provoacă instantaneu senzații precise din trecut, pe care le crezusem pierdute și care, acum, ne insuflă energie.

Există multe nostalgii inofensive care pot fi alimentate vizitând expoziții de modă, asistând la curse de mașini de epocă, colindând prin anticariate, frecventând cinemateci sau ascultând discuri vechi. Câtă vreme aceste nostalgii nu deranjează pe nimeni, ni le putem manifesta oricât de zgomotos. Am fost atrasă, cu ani în urmă, de un magazin din Toronto care vindea obiecte pe care se aflau imprimate figurile unor cunoscuți eroi de filme, de desene animate sau povestiri știintificofantastice. Am zăbovit la raionul Betty Boop, figurina mea preferată. Se aflau acolo numeroase figuri de eroi, în jurul cărora roiau cei cărora vederea lor readucea în sufletul lor amintiri, trăiri, regrete. În acel magazin nimeni nu deranja pe nimeni, fiecare trăia o nostalgie inofensivă.

Nu același lucru se întâmplă însă când, într-un cartier cunoscut al unui important oraș american, cum ar fi Seattle de exemplu, este plantată, în toată măreția ei, o imensă statuie a lui Lenin. Să fiu sinceră, nu știam de existența ei până nu am zărit-o, acum câțiva ani, în Seattle. Am fost totalmente dezorientată și, pentru o clipă, nu am mai știut unde mă aflam. Am fotografiat-o. Da, era Lenin, tăblița indicatoare îi confirma identitatea.

M-am întrebat dacă astăzi, după războiul declanșat de Rusia în Ucraina, statuia e tot acolo. Pe Google am găsit că da, ea este încă acolo, deși chiar din 2017 s-au ridicat voci care au cerut dărâmarea ei.

Am căutat informații despre statuie pe Internet și am aflat că ea a fost sculptată de un artist ceh de origină bulgară și ridicată în 1988 într-un oraș din fosta Cehoslovacie. Când, în 1989, Choslovacia s-a eliberat de comunism și s-a separat, Slovacii au aruncat această statuie la gunoi.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

eseu de Veronica Pavel Lerner

Tocmai în acel an s-a întâmplat ca un amator de artă din Seattle, Lewis Carpenter, să fie în Slovacia și să zărească statuia zăcând în noroi cu fața în jos. Măiestria sculpturii acestei statui l-a impresionat pe domnul Carpenter într-atâta, încât a cumpărat-o cu $13.000 US și, ca să poată achita transportul de $28.000 US, și-a reipotecat casa lui din Seattle. După ce Carpenter a murit într-un accident de mașină în 1994, familia a aranjat cu districtul Fremont al orașului Seattle ca ea sa fie plasată acolo până se găsește un amator care să o cumpere la prețul din 2015 de $150.000 US. Statuia tronează în cartierul Fremont, supranumit de localnici și Centrul Universului. Unii trecători se odihnesc la umbră pe marele ei piedestal, alții vorbesc la celulare. Aceștia sunt pasagerii pe care, evident, statuia nu îi deranjează, ci îi lasă indiferenți.

Din păcate însă, oricâtă valoare artistică ar avea și oricâtă nostalgie bună ar crea, pe unii figura lui Lenin îi poate mira. Când statuia a fost ridicată în Fremont, numeroși emigranți au protestat, argumentând că Lenin simbolizează un sistem autoritar. Totuși, locuitorii din Fremont au păstrat statuia, afirmând că valoarea ei artistică nu trebuie legată de nicio interpretare politică. Statuia a ajuns, pentru mulți, un fel de glumă, un loc unde se fotografiază turiștii, un loc unde unii simt nostalgii inofensive, cum ar fi gustul crenvurștilor la defilarea de 7 Noiembrie sau amintirea unor baloane colorate. Dar pentru alții, ca aceia care și-au pierdut rude în lagărele staliniste din Siberia, sau au fost supuși unor acuzații măsluite, suferind pedepse nemeritate, statuia este și va rămâne un punct dureros. Ei susțin că, oricât de valoroasă ar fi o operă de artă, atunci când ea reprezintă un regim politic represiv, acea operă încetează a mai fi apolitică și expunerea ei este nocivă pentru mulți emigranți de origină est-europeană.

Statuia lui Lenin la Seattle se afla atunci la colțul lui North 36th St. cu Evanston Ave North și probabil încă este. O alta se găsește la New York, pe acoperișul unui bloc la colțul străzii Houston cu Avenue A. Turistul neavizat are surpriza de a revedea, nostalgic sau nu, această cunoscută figură ce tronează pe teritoriul american.

Aforismul lui Lucian Blaga este grăitor: „Nu spune nimănui că suferi de nostalgie, căci s-ar putea să fii socotit reacţionar”.

Noi, cei de rând, să ne întoarcem la misterioasa lume a nostalgiilor inofensive și să ne lăsăm transportați de cele în care imaginile, mirosurile și gusturile din memorie devin, prin amplificare, o binefăcătoare alternativă a agresivității și violenței care ne înconjoară în prezent.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

eseu de Veronica Pavel Lerner

traduceri din Rodolfo Häsler (Spania)

Laura Cătălina Dragomir (Spania)

Născut în Santiago de Cuba, Cuba, 1958. Poet și traducător. Locuiește în Barcelona (Spania) de la vârsta de zece ani. A studiat Litere la Universitatea din Lausanne (Elveția). A fost distins cu Premiul Aula de Poesía din Barcelona, cu bursa Fundației Oscar Cintas din New York și cu cel deal 12-lea Premiu Internațional de Poezie Claudio Rodríguez. A publicat, în poezie, Poemas de Arena (1982), Tratado de Licantropía (1988), Elleife (1993 și 2018), De la belleza del puro pensamiento (1997), Poemas de la rue de Zurich (2000), Paisaje, tiempo azul (2001), Cabeza de ébano (2007 și 2014), Diario de la urraca (2013) și Lengua de lobo (2019); placheta Mariposa y caballo (2002) și Cierta luz (2010), precum și Antología poética (2005) și Antología de Tenerife (2007).

A tradus opera poetică integrală a lui Novalis, proza scurtă a lui Franz Kafka și o selecție din Antologia Secretă a lui Frankétienne. Este antologatorul cărții El festín de la flama, a poetei boliviene Blanca Wiethüchter.

Plaja Somorrostro

Îi place să se adâncească în mare, o face de când era copil lasă o brazdă căutând lumina din adâncuri, descoperă o meduză și îl doare, urzică de mare, stea ascunsă în răsturnarea valului, cum să avansezi pe suprafață și să atingi un punct îndepărtat nu există niciun schimb, de la mal vocea nu este nici de femeie, nici de bărbat, o limbă cântată modulează expresia, se scufundă, înaintează înfruntă curentul, evită înecul, vocea își extinde puterea, este o scuză, o distorsiune care va crește odată cu anii,

când lumina va cădea spre adâncurile abisale descoperă o altă plajă, nisipul neatins ceasul oprit este degetul acuzator, o fărâmă de puritate accelerează pe flanc.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

traduceri de Laua Cătălina Dragomir

traduceri de Laua Cătălina Dragomir

Phoenicia

Când bat la poartă îmi spun pe unde să o iau învins întunericul ies în grădina lui Hamza, ochii mi se deschid încet și lumina mă așază printre chiparoși. Pe lângă fântână ne jucăm cu delicata daltă a sorții și mă tot sperii, vârful ei țintește spre centrul pieptului meu. Parfumul de pătrunjel se ridică intens din farfurie dar eu nu am venit să contemplu o natură moartă și îmi asum riscul.

Hell's kitchen Calvert Casey

Câteva străzi mai sus se ajunge la locul indicat, unii scriitori au fost acolo, unii dintre ei cubanezi, fără să vrea au jucat la ruleta destinului care îi pedepsește pe cei ciudați, să trăiască prost, să piardă în mijlocul mizeriei și al ciumei, ești un ratat. Șobolanii se trezesc care apoi sunt venerați de toți, există o podea de beton, un adăpost, condiția extremă se dizolvă în suc din Big Apple, un suc verde ca să continui să scrii fără să știi pentru ce, atât de multă indecență și podeaua atât de alunecoasă. Scrie pentru a supune anxietatea,

Abia ating porția de fatoush, mă pierde asprimea de neînțeles a limbii când descopăr urcarea spre dormitor. Să intru în grădina lui Hamza e să-ți dezvelești inima în timp ce lespezile amuțesc ceea ce las în urma mea. Nu caut nimic altceva, rămân în livadă în timp ce viața se învârte într-o spirală de citrice, fără remediu. Timpul se încurcă în cameră preluând controlul orelor într-un șir de puncte suspensive.

pasager al unei călătorii pe buza unui pahar, atât de multe noduri de descâlcit și atât de multe rafale de ploaie stabilesc prețul, în spatele geamului camera este mică și cărțile se adună, imploră să scape, pe podea, pleacă.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

O librărie în Villa Crespo pentru Leandro Asoli

Când spun lumină sar broaște din paginile unei cărți, spun lumină și cade o privighetoare între două puncte, o pagină deschisă la întâmplare și un vers în care după-amiază scade, zic ore de lectură, o maree, o distragere se leagă timpul, pentru a opri viața la paragraful exact

Grădină neagră

Se formează o perturbare deasupra capetelor, amețești privind-o, dar nici să nu te gândești să te oprești, este esențial să depășesti obstacolul și să urmezi traseul indicat de vis, pentru a ajunge la grădina neagră a versurilor posibile, cuvântul ciudat care nu creează dependență, așteptând, așteaptă. ca inima să se piardă în adâncul pădurii, sapă în dumbrava neagră, răscolește cu insistență mraniţa, se aude strigătul, da, nu.

dar nu există nicio cale de a opri curiozitatea, te apropii de rafturi și te descoperi căutând, dar este imposibil să alegi, nu există nicio modalitate de a elibera drumul, există un cotor de carte aurit unde destinul se prăfuiește, acolo mă aflu, acolo trăiesc, cinci pagini mai încolo între ghilimele incandescente.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

traduceri de Laua Cătălina Dragomir

Să nu mai ningă niciodată și să vină mama

Simona Gânj (Belgia)

Împreună cu copilăria, adolescența și cu amintirile fel de fel, Rina lăsase în orașul natal, departe, un băiețel cu cap rotund și strălucitor ca de soare. Nașterea anevoioasă din acea noapte, cu dâre de lumină născută doar din albeața fulgilor, o marcase pe tânăra mamă cu cearcăne și cu oboseală, de parcă ar fi făcut înconjurul lumii, nicidecum pe cel al unei săli de maternitate. Micuța și cenușia creatură, creponată ca o coală de hârtie din care urmau să se facă felinare și nu obraji netezi de copil, cu pliuri săpate în trup asemeni unor riduri de om bătrân, stătuse vreme îndelungată în incubatorul de copii născuți fără de noroc. Din neiubire, ignoranță și cu mult înainte de soroc.

Într-o bună zi, aterizase din brațele asistentei direct în cele ale mamei. Brațele calde și sigure pe ele în care stătuse la adăpost, deveniră dintr-odată reci și indiferente. Lumina artificială a incubatorului se colorase cu întunericul din privirea mamei. Aceasta nu știuse ce să facă, nici cum să se poarte cu ghemul de carne și oase ce mirosea a corvoadă, nicidecum a binecuvântare. Necoaptă la minte și trup, precum o piersică ținută pe ram departe de căldură și de soare, fata devenită dintr-odată și prea repede mamă, îl lăsase să alunece rând pe rând în mâinile tuturor celor care voiseră să îl primească în locul ei. Ea își ștersese palmele de pieptul dureros, ca și cum nu ar fi vrut să păstreze nici cea mai mică urmă din ceea ce îndurase. Nu îl dorise. Nu așa.

Cel mai atașat de copil fusese chiar Săndel, bunicul. Imediat după ce-și văzuse nepotul la față, uitase pe loc de rușinea prin care îi trecuse familia, de condamnarea oamenilor, de arătatul cu degetul. Se produsese o minune. Fuseseră toți martori la transformarea din tatăl tiranic pe care îl știau toți din mahala ca pe un cal breaz, în bunicul îngăduitor care nu mai avea ochi decât pentru mogâldeața învelită în scutece albe. Îl impresionase peste măsură masa aceea neclară de țesut și de piele zbârcită ce zăcuse ca un pui slăbănog în mașinăria cu o sinistră geometrie a formei, legată cu cabluri, zile și nopți la rândul, în timp ce asistentele albe precum berzele roiseră fără de oboseală deasupra cuibului încălzit artificial. Îl lăsaseră mai mult decât pe alții să se zgâiască pe geamul mic, desenat ca un dreptunghi al speranței, la omulețul ca de ceară, țintuit cu fire și perfuzii de firava promisiune la viață. Sângele lui. Asta era. Îi plăcuse mult cum suna noul statut pe care soarta i-l săpase în inimă, bunicul Săndel. Pe Rina nu mai era supărat. Mai mult pe Lina. Că deh, cu ea în preajmă se întâmplaseră toate. Cu fratele acesteia dăduse Rina lui de necaz, în acea seară în care zăludul se îmbătase și nu mai știuse ce face. Și el, el ca tată nu se făcuse vinovat? Unde fusese când fata lui umbla pe cine știe unde, când întrebările de copil în pragul maturizării și al neînțelegerii vieții rămăseseră constant fără vreun răspuns de la părinte? Săndel din acuzator, iertase tot. Mai puțin pe el, apoi pe nenorocitul ăla ce nici nu venise să își cunoască fiul. Și pe fiică-sa, care acum dădea din ce în ce mai rar pe acasă. Nu așa le fusese înțelegerea. Trebuia să vină la fiecare sfârșit de săptămână ca să îl vadă pe Ionuț, dar ea abia dacă mai dădea câte un telefon din timp în timp. Mai mult ca să ceară bani de chirie decât ca să mai afle câte ceva despre puiul de om. Trecuseră aproape cinci ani de atunci. Ani în care Ionuț plânsese, zâmbise, îl urmase pe bunică-său ca un cățel mic și gingaș căruia îi era mereu frică de piatra abandonului, așteptând fără să spună niciodată o urmă din cea care îl purtase în pântece, o adiere, orice. Și ea? Nici ură, nici iubire.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Simona Gânj

proză de Simona Gânj

Altfel cum ar fi lăsat-o sufletul să nu dea pe acasă? Stătea acolo, departe de copil, studiind la medicină anatomia, una incompletă, a trupului, dar unul fără de inimă. Așa gândise și mama Rinei în timp ce se făcuse luntre și punte peste gura lumii ca să o înfunde cu uitare. Ei doi, ea și Săndel, avuseseră un singur copil, pe fata lor. O crescuseră cum putuseră mai bine. Apoi o lăsaseră slobodă în lume Prea liberă. Se simțiseră depășiți. Fata le crescuse parcă prea repede, copil în trup crud de femeie, iar ei doi nu mai știuseră cum să se descurce în noua etapă de viață. Cum se fac copiii, mamă? Auzise întrebarea asta de mii de ori de se plictisise să ridice din umăr și să nu dea niciodată un răspuns clar. Acum regreta din toată inima. Poate că așa ar fi pus-o la adăpost pe Rina, i-ar fi dat chiar și în cuvinte prost ticluite știința lucrului nedorit ce i se putea întâmpla înainte de vreme și fără de voință, dacă nu era atentă. Poate că vorbind, comunicând, ar fi ridicat la timp zid dur, nu moale și lipsit de consistentă, în jurul corpului fetei. Nici ei nu îi spuseseră prea multe părinții. Fuseseră oameni simpli de la țară, o lăsaseră să afle singură, dar ea avusese noroc. Nu i se întâmplase nimic rău. Nu era om rău Săndel, nu tot timpul. Și de când cu nepotul se mai îndulcise și el. Și ea, devenită bunica Ignatia, văzuse cum sămânța mică și firavă crescuse zi de zi, pătimașă, devenind un pui de floarea-soarelui, galben și dornic de dragostea astrului spre care se tot ridica și se înălța pe vârful picioarelor, doar-doar îl va atinge sau măcar, captându-i atenția, să îl facă să se reîntoarcă cu chip îngăduitor și tandru acasă. Dar când aproape să-l atingă, astrul se îndepărta și copilul se rostogolea înapoi singur pe pământul întunecat. Rămânea acolo cu chip împietrit, până când brațele puternice ale bunicii sau ale bunicului veneau să îi culeagă de pe obraji lacrimile rotunde, simfonii triste ale dorului de mamă. Tatăl său era un capitol necunoscut, o arie cu sunet lugubru pe care o mai auzea din când în când fredonată pe buze de bunic ce înjurau și promiteau răzbunare.

În seara aceea, Rina se gândi mai mult ca oricând la Ionuț. Îi era dor de el, dar îi era și frică de revederea cu fiul ei. De parcă ochii lui, negri și catifelați, i-ar fi derulat o noapte pe care nu voia să o mai revadă. Se rugase să ningă fără de măsură, să cadă cu toptanul din cer uitare albă, să aibă cumva o scuză că nici de Sărbătorile acestea nu va călca pe acasă. Nu era pregătită. Închise ochii, ascultând clopotele ce intonau apusul peste întinderea albă. De multe ori, seara mai ales, Rina ciulea urechile să le audă. Biserica nu era departe. Fata îi dăduse de multe ori târcoale după cursuri, dar nu îndrăznise să intre. Să se roage, la ce bun? Era destul de târziu pentru asta. Își amintea de slujba citită de preotul din cartierul lor de acasă, la insistențele mamei, imediat după naștere, iar glasul lui îi sunase mai degrabă neiertător. Nici a izbăvire nu sunase.

Pe el nu îl mai văzuse din noaptea aceea. Îi revenea din când în când în câte un coșmar halucinant. Diminețile îl îndepărtau anevoios din amintire, de parcă visul fusese lipit ca un plasture rigid de o rană pe jumătate vie, pe jumătate cicatrizată. Noroc că nu era singură. Lina o scutura încetișor de umeri, apoi se strecura aproape, spunându-i șoapte neauzite și cuvinte de mângâiere. O lăsa să o aline. Pentru că Lina chiar știa să aline și îi rămăsese mereu aproape. Singura din lume care nu o privise acuzator. Singura care avusese curajul să se bată cu frate-său, să îl lovească cu mâinile, cu picioarele în noaptea aceea. Apoi la rându-i, cu urmele încleștării brăzdate pe chip, înjurând ca un bărbat, o culesese pe Rina de jos, o târâse la baie, o spălase cu grijă, o legănase, o ținuse în brațe, îi anunțase părinții. Fugise de acasă, o perioadă lungă de vreme. Nu mai voise să se întoarcă să trăiască acolo. Îl ura pe frate-său. De multe ori simțise nevoia să scape cumva de el. Alungase gândul ăsta precum venise. La ce bun? Ce ar mai fi putut repara?

Dar în ciuda tuturor care o vedeau și pe ea vinovată de cele întâmplate, prin rudenie, nu se îndepărtase niciodată de prietena ei din copilărie, nici nu se lăsase dată la o parte. Îi rămăsese aproape, o îmbărbătase să se apuce de învățat ca să termine liceul, se mobilizaseră, învățând amândouă pentru facultate. Muncise cu mentalul Rinei până la epuizare ca nu cumva să renunțe la copil. Ce vină avea el? Dar și clacase lamentabil. Nu reușise să sădească iubire în Rina pentru acesta. Își amintea și acum de zilele de după naștere în care Rina refuzase să se ridice din pat, privise în cu totul altă direcție decât cea în care Ionuț își legănase singur primele zile de viață.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Simona Gânj

Asistase neputincioasă la nepăsarea Rinei. La hotărârea acesteia de a pleca cât mai repede, de a se îndepărta, după ce amândouă aflaseră că luaseră la facultate. Ionuț era atât de mic, atât de fragil. În brațele adulților, aproape că se pierdea. Lina îl lipea de ea și încerca să pompeze în el tot ceea ce Rina refuzase constant să îi ofere, timp, mângâiere, tandrețe, ecou. Până la urmă îi era mătușă. Și nană de botez. La început, părinții Rinei îi interziseseră să se mai apropie de fata lor. Dar apoi observaseră că se simțea bine în prezența prietenei dintotdeauna. Chiar dacă era și sora lui. Asta nu se putea șterge sau anula. Și atunci le dăduseră voie să se vadă din nou. Ba chiar Lina în perioada examenelor locuise cu ei, în aceeași casă. O singură dată încercase să aducă în discuție fratele, pe Virgil. Se gândise și le spusese că poate ar fi bine dacă l-ar lăsa să vină să îl vadă pe Ionuț. Rina zbierase din toate puterile atunci, aruncase cu o ceașcă plină de lichid fierbinte și îi urlase să nu îi mai pomenească niciodată de el. Niciodată, auzi? Niciodată. Lina așa făcuse. Despre Virgil aflase mai târziu că plecase prin celălalt capăt al țării, fără să lase nicio adresă, nimic. Se angajase pe un șantier naval pe undeva pe lângă B. Apoi i se pierduse urma ca și cum nu ar fi fost niciodată pe fața pământului. Nici copil, nici adolescent, nici bun, nici rău, nimic din el.

Lina se gândea la toate astea în tăcerea de ciment a camerei. Nu au avut o copilărie fericită. Nopțile în care se zbuciumase de una singură în întunericul camerei, mirosul de urină pe care îl simțea viu și amenințător ridicându-se dinspre patul fratelui, semn că luptele cu noua viață fără de mamă se duceau și în zona acestuia din plin. De ce plecase mama fără nici un cuvânt? Cu ce o supăraseră? Erau prea mici ca în ei să zacă răutate. Erau obraznici, uneori neascultători, dar niciodată nu se gândiseră că asta le-ar fi putut alunga mama. Într-o dimineață se întâmplase. Cămașa de noapte, albă și tăcută, rămăsese singura și ultima dovadă a existenței mamei în casa aceea. Restul lucrurilor dispăruseră. Polița de la baie era goală. Dulapul cu cele câteva bijuterii era gol. Partea de șifonier cu haine era goală pe jumătate. De sus în jos priveau nedumerite umerașe de lemn. Stăteau înțepenite pe bara lor și scrutau privirea mirată a Linei, care neobosită striga după mama prin casă. Epuizată, se așezase pe un covor mic la intrare, hotărâtă să nu se miște de acolo până când mama nu va deschide încetișor ușa de la intrare, aruncându-și din mers pantofii. Lina se învinovățea, poate că nu observase la timp cum trupul mamei se făcuse din ce în ce mai mic. Din ce în ce mai puțintel, până nu mai rămăsese nimic din el. Nicio urmă. Poate dacă s-ar fi uitat mai bine, la timp, ar fi prins-o în brațe mici, ar fi așezat-o pe pat și i-ar fi spus, odihnește-te, i-ar fi strecurat o pernă sub cap, ar fi învelit-o cu o pătură pufoasă și ar fi legănat-o încet cu cântec de leagăn. Cel pe care chiar mama îl inventase pentru ea și pentru Virgil. Dacă mama ar fi strigat, poate că ar fi auzito. Dar în casa lor se tăcea prea mult.

Lina se întinse pe pat cu tot cu amintiri. Acestea erau negre și lăsau umbre ca de cerneală pe albul zăpezii ce continua să se așeze peste oraș. Un gând duios luă forma fratelui ei, Virgil. Începea să îl ierte. Încetul cu încetul. El era cel care semăna atât de bine cu mama lor. Și cu Ionuț. Ținu gândul cât putu de departe de Rina.

Bradul verde și luminat învie senin umbrele strălucitoare ale focului din sobă, pe pereții încăperii, așezând siluete neclare și fugare peste scaunele neocupate din jurul mesei. Curtea se umpluse de nea. Felinarul de la colțul casei aruncă umbre imprecise peste dezmățul fulgilor. Haotici, săreau vii și însuflețiți, fugeau, se dezechilibrau, se descompuneau, înghițind totul. Ionuț, cu nasul lipit de geamul rece, aștepta. Răsuflarea caldă îi desenă ca din mirare, ca prin minune, o inimă mică pe ochiul ferestrei. Se uită la ea uluit, de unde o fi răsărit se întrebă în gând, apoi o șterse grăbit cu mâneca de la haină. Ca să o deseneze iar și iar. Cu răsuflarea, cu dorul din el. Anul acesta va veni. Mama lui va veni. Așa i-a spus bunicul Săndel. Dacă se va opri ninsoarea, va reuși să ajungă. De ce ninge întruna? De ce? Dorința lui de anul acesta era să nu mai ningă deloc. Să nu mai ningă niciodată. Și să vină mama pentru totdeauna.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Dan C. David (SUA)

Astre

Lună

Martoră mută, Luna ca un soare mort. Şi anii se duc!

Soare

Sus, dintr-o stâncă, o şuviţă din soare; Cât o clipă, doar.

Stea

Steaua albastră mă priveşte cu milă: „Un vis de-o clipă.”

Vând poezie

Nu vă îngrămădiți, nu e chiar un izvor; e mai mult o iubire, o îndoială, o întrebare; fiecare le are. Pe ici, pe colo, poartă umbre-ntre dinți și plânge ca o copilă îndrăgostită, lipsită de visele zorilor. O culeg din praful cărărilor, din reflectările însoritelor vorbe aruncate în vânt. Nu îmi rămâne altceva de făcut decât să-i spăl ochii, să-i sărut fruntea ca un tată care se vindecă de miracolul rimelor sale. Duminicile mă ascund în spatele arborilor de pe marginea drumurilor și le citesc în palme ca o vrăjitoare. Nu mă-ntrebați ce găsesc scormonind printre gândurile copacilor: doar flori, fără spinii anilor secetoși, fără coaja crăpată a tulpinilor pline de riduri. Le prind în buchete, le dau cu parfum, și le scot la vânzare.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Dan C. David

Memoria

Cristina Pop (Belgia)

Stella avea dreptate să fie tristă. Era singură în echipă și alianța surorilor îi făcea strategia mai complicat de realizat decât își inchipuise. De parcă aveau de cucerit teritorii și de căsăpit figurinele albe și negre fiecare tabără adversă. Era un joc al vieții și al morții gândit de micuțele doamne în societatea unei chambre à coucher belicoase. Ochii ei petreceau fulgii de nea care se așezau pe case, pe hornurile îngălbenite de vreme ca pe o fotografie, aceea pe care o făcuseră când fotograful Helmuth trecuse prin centru și coada mare de oameni ținuse o zi întreagă. Fulgii de nea se aliniau în figuri ale circului: clovni, iepuri, urși, înghițitori de foc, bufoni, acrobați, acordeoniști și suflători în muzicuță. Parcă fulgii din ochii ei dansau o mazurcă ce se transforma încet într-un marș al lui Radetzki.

- Mama iubește muzica și tot atât de mult îmi place și mie! Îmi aduc aminte cum băiatul familiei de la care cumpărăm uleiul pentru lămpi cântă la muzicuță. Tata nu m-a mai luat de mult timp cu el să facem cumpărăturile menajere de pe lista scrisă de mama. Ador să sar peste băltoacele drumului. Mă prostesc câteodată, dar am văzut că și sora lui Elie mă imită când ne îndepărtăm pe stradă. Sunt copii ca noi și totuși parcă atâtea lucruri ne separă. Ei au școala lor și am auzit că învață într-o altă limbă.

Alexandrina, colega mea de bancă, zice că tatăl ei nu îi permite să vorbească despre lucruri străine casei lor, nici despre alți copii și jocurile lor. Eu simt că tatăl meu este cel mai bun din lume pentru că din fiecare călătorie îmi aduce cele mai savuroase povești. De la el știu că sunt lucruri minunate pe lumea aceasta și abia aștept să mă ia într-o lunga călătorie să văd și eu acele lucruri deadevăratelea, sunt atât de aproape de mine și totuși atât de departe. Vreau să mănânc șuncă de Praga, să văd cum se confecționează clopurile de fetru din Cehoslovacia pe care țăranii de peste deal le cumpără din piață, să văd câmpiile întregi de gogoșari de la Debrecen și cum țărăncile pregătesc boiaua pe care mama o pune în paprikas lângă găluștele de grâu și pătrunjelul ce îți trage nările de la o poștă și nu te lasă să mai calci în curte pentru cel puțin jumătate de oră de răsfăț în bucătărie, sau cum vopsitoresele din Ivano-Frankivsk așează florile cele mai frumoase ale Ucrainei pe sumanele și năframele rutencelor ca într-o pictură a naturii montane. Rochiile mamei sunt sumbre pe lângă aceste erupții de culoare și totuși visez când îmi apropii obrazul de catifeaua veșmintelor de toamnă ale mamei, mai cu seamă de cea moștenită de la bunica. În hainele mamei găsesc tihna și dragul de noi, fiicele sale.

Eleganța și simplitatea mamei mă eclipsează în admirația mea pentru veșmintele multicolore ce flutură pe străzile orașului. Când o însoțesc la biserică sunt uimită de strălucirea statuilor, a decorului, a orgilor. M-am întrebat întotdeauna de ce noi avem două biserici, adică de ce frecventăm două biserici, a mamei e romano-catolică, a tatei e greco-catolică. Mi-au spus amândoi odată că sunt urmașii a două imperii, unul de apus și unul de răsărit și că dacă voi vrea să înțeleg acest mister e bine să le înțeleg amândouă credințele, sau în fine, e bine să îi înțeleg pe ei amândoi, ca și când între ei ar fi o unire făcută cu înțelepciune și iubire. Nu știu cum a fost această unire când s-au căsătorit, îmi imaginez două grupuri de oameni la două biserici diferite care sărbătoreau separat nunta, altfel nici nu știu cum, nu i-am întrebat încă, dar aștept cina să le adresez curiozitatea mea. De altfel, mă gândesc că eu și surorile mele suntem unirea celor două istorii, dar îmi pare cumva greu de analizat această dilemă a mea, în definitiv, eu sunt o unire. Nu mai știu exact ce ziceau bunicii mei paterni, Palaga și Isidor, sau cei materni, Rozalia și Josef, oarecum îmi vorbeau când eram mai mică despre un moment când s-au adunat cu

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Cristina Pop

proză de Cristina Pop

toții tineri fiind și cu copii mici în piața din oraș pentru o sărbătoare națională. Erau toți cei prezenți adunați la o Proclamațiune a Maramureșului unit cu Regatul României.

Nu știau dacă să sărbătorească noua apartenență, noul nume, despărțirea de Imperiul AustroUngar sau sfârșirea dezastrului de război ce îi adusese în pragul extincției din cauza foametei generalizate, a păduchilor ce ieșeau mai degrabă victorioși decât o armată pe front. Se adunaseră multe evenimente, zvonuri, informații colportate și, colac peste pupăză, pe fundalul războiului, o unire nu era mare lucru pentru ei neapărat, decât poate o altă pălărie peste fața aceleiași femei în lacrimi șiroaie și cu copii la țâță, cu bărbatul plecat pe un front al imaginației, aceeași femeie de milenii acolo care îndură neîncetat ca identitatea-i să fie schimbată, iar copiii ei numiți când români, unguri, nemți, ucraineni, ruși, evrei, polonezi, când naziști, fasciști, horthysti, socialiști, țărăniști, când trădători, când naționaliști, când imperialiști.

Când mă gândesc la capul meu de fetiță cârlionțată, la zorzoanele pe care mama mi le atârnă pe veșminte pentru a mă răsfăța, mă întreb dacă ea știe ce îmi trece prin cap, dacă ea știe că eu visez la o lume a mea cu interiorul și exteriorul aidoma, fără suferințe și femei triste care își văd copiii aruncați între războaie și teritorii, ci bucuroase că unicele pericole ale vieții lor se reflectă oarecum în pacea casei și eventual fierbințeala supei de găină sau a grăsimii de porc atât de gustoasă de Ignat. Apoi mă gândesc la tata și la zâmbetul lui pe care îl oferă gratuit tuturor oamenilor care se îmbarcă în trenul lui, la puterea lui de a ne bucura când ni se strică bicicleta și de a ne arăta ce ne-a adus din lumea largă, nu știri rele, ci aventuri minunate care ne vor chema și pe noi într-o zi să le descoperim.

Tata zice că pe când voi fi mare voi putea conduce un tren, așa că el știe sigur asta și eu îl cred, doar el a văzut atâția oameni, a ascultat atâtea vise și de atâtea ori a revenit la raiul lui de acasă cum îi place să spună, la biserica lui bi-cefală cum o ironizează pe mama când ea pregătește de Paște bunătăți pentru copiii de la ambele biserici și programează unde mergem și când. Câteodată mă gândesc cât sunt de bogată, câtă iubire primesc în fiece limbă, română sau maghiară, acasă sau la școală, sau în franceză, că tot începusem să studiem franceza și latina la școală.

Fulgii din ochii Stellei se miceau și se înmulțeau, ca și când i-ar fi văzut deasupra unui oraș care se depărta sub privirea ei de undeva de sus. Clopotul sună. Piesele de șah erau așezate de micuțele mâini pe tabla îngălbenită de vreme ca într-un joc cuminte.

Afară se picta tabloul unui oraș mic și colorat, cu naționalități maghiare, române, ucrainene, evreiești, rutene, gitane, poloneze, cehe, un potpuriu de graiuri și fațade, de figuri și gesturi, de umblete și apucături, de credințe și rețete culinare. Cel mai bun moment de a analiza această struțocămilă multiculturală era piața de vineri, evantai de culori dulci, amare, acrișoare, sărate, coapte sau verzi, uscate sau murate, dezvelite sau încotoșmănate, cu vorbă dulce sau grai răspicat, cu ochi jucăuși sau austeri, cu năframe colorate sau cernite, cu mâini reci sau calde, cu inimi zdrobite sau visătoare.

Așa era orașul, freamăt de sânge printre munți, iar când îl tranzitau trenurile din toate cele patru colțuri de lume devenea un cosmopolit punct estic pe o hartă mișcătoare. Turlele de credință ale oamenilor se înălțau impunător în profunzimea unui cer atoateiertător și atoatevăzător.

De pe frontul de vest nimic nou, îi place și acum să își spună, ca o remarcă la trecerea timpului în care s-a ancorat de atâtea ori și de atâtea ori a ridicat ancora pentru a înainta spre alte zone, de confort, de siguranță, de acceptare. Continuă să croșeteze, cu mintea sa matematică știrile zilei, ale Europei anilor ’20 ai noului mileniu, și gândurile sale se înlănțuie în dansul ideilor și analizei în pași simpli, în pași dubli, încât tangoul firelor se înșiră pe linia gândurilor. Eliberează arătătorul îndreptat spre geam cu mișcarea unui dirijor spre o orchestră mută. Gândurile i s-au limpezit și înțelege că sub imperiul gândurilor o fascinează înlănțuirea evenimentelor văzute diferit de ceilalți. 104 ani de când povestea unei țări îi tranzitează gândurile măcar o dată pe an. Unde sunt celelate evenimente inlănțuite precum ochiurile?

Se privește în oglindă, vede cifre și emisiuni la început alb-negru, rare, cu prezentatori drăguți, timorați și îngrădiți de un vocabular anost, apoi mai deschiși spre o exprimare ce întrece bariera realismului anost și oarecum cameleonic, se mută în vremuri colorate vizual și comportamental,

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Cristina Pop

aude cuvinte noi, împrumutate din cauza unor hărți schimbate și atitudini influențate. Mâinile ei de regină mânuiau în continuare croșeta și o Dunăre albastră curgea din bleu-ciel-ul șalului pe jos. În oglindă avea ceva din alura reginei Elisabeta, cu care a împărțit un secol de idei în văzduhul dintre est și vest prin interpușii istorici de la Churchill încoace. Biblioteca din spatele său, scorojită și impunătoare, continuă să o acompanieze în peripateticul zilnic dintre sufragerie și restul cotloanelor casei unde își aruncă interogațiile, exclamatiile, concluziile și aforismele înspre o agora imaginară. De câte ori a învățat istoria și continuă să o învețe, în fiecare zi, cu fiecare “Bună ziua!”, cu fiecare “La revedere!”, de pe vremea mănușilor purtate elegant până pe vremea încălțărilor Converse pe care și le pune când iese la plimbare. În existența sa octogenară se amuză de propriul one-woman show fie că deschide un jurnal al anilor ’40, al disidenților în frunte cu Monica Lovinescu, fie că urmărește un spectacol de slam sau știri din Parlamentul European, viața ei nu curge după clepsidra istoriei, ci amintirile ei se transformă în gândurile încolăcite pe acul mișcărilor pe față, pe dos, în sus, în jos, într-un cerc ce nu se face nici mai mic, nici mai mare, ci rămâne la fel în universul său re-creator.

De 1 decembrie o încălzesc gândurile unei vieți în căldura evenimentelor pe care le-a trăit. La mulți ani! Le spune tuturor, vecini, prieteni, de-i vede, de-i aude, personal sau în online. Îi place să navigheze cu ancora ei veche pe toate mările. Mailboxul îi e plin de newsletters despre publicații, evenimente culurale, spectacole. Chiar dacă nu se duce, îi place să știe ce se întâmplă. La Dilema Veche e abonată. Spune că e abonată la ea însăși, ea fiind o dilemă veche de când lumea. În stilul lui Gogol, scrutează lumea dezlănțuită prin filtrul personal, coborât din Nasul și Revizorul, cu umor și dramatism până în apele adânci. Ține la scrinul ei negru plin de manuscrise și bucăți de ambră ca la o reminiscență a unei epoci apuse. E o impietate să așezi pe el vreun device pentru a nu-i strica farmecul. Ține și acum minte biroul de la Balcic al reginei. Câtă solemnitate în fața mării, câtă disciplină în interiorul Mariei! Cel mai mult îi plăcuse capela din grădină, căci acolo avea loc uniunea în rugăciune cu firescul, cu sunetul păsărilor, cu moliciunea pământului, cu creșterea, transformarea omului sub ochiul divinului la lumina lumânării ce învia cuvinte. Cuvintele ei o construiau zilnic, decoruri cu regi, socialism, democrație intrau și ieșeau de pe scena inimii ei ca dintr-un teatru de război în care părerile celorlalți se duelau, se schimbau, copleșeau. Veni, video, vici își spunea, și după o vizită la piață, și după o schimbare de regim. Le roi est mort! Vive le roi! A trăit atâta timp după o cortină de întuneric în care bâiguia după cărți și oameni, în special după oameni, încât în ’89 aproape că a orbit. A înțeles neînțelesul, de unde vine lumina, nu din exterior. A ținut-o ascunsă atâta timp încât apoi i s-a părut un animal bolnav de neatenție. S-a tămăduit cu prelegerile lui Dan Puric, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, cu teatrul radiofonic avea o lungă și strânsă relație, cam ca și cu Europa Liberă ce îi părea mai liberă atunci decât acum sub legile protecției datelor personale. Se uită cu jind la volumul cu Hamlet, călătorește cu întrebarea înspre povestirile din Canterbury, da, grecii nu sunt departe. Diogenes o salută din butoiul său. Tot epicureic trăiește, o scutește de la prea mult zgomot pentru nimic. Îl adoră pe Noica, își aduce aminte câte loturi de conștiințe au luminat România. Candele nestinse. “Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină” răsună din bojocii smartTV-ului. A fost întotdeauna deșteaptă, a pictat, a citit, a văzut lumea, a cunoscut personalități mari în trupuri mici, a contemplat și a acceptat călătoria până la capătul pământului. În fiecare an ninge peste albumul ei de amintiri cu nume, cu locuri, cu trăiri. Șalul ei e o cronică a unei dimineți pierdute în timpul mitic al lui “a fost odată”. Șalul ei cald pe gâtul unei Europe à la Modigliani, înaintează în el Ulise spre Itaca regăsită.

Țara ei se sărbătorea pe 10 mai în copilărie, era vârsta de aur, până a mai crescut, apoi a devenit 23 august și a înfruntat binele și răul, mai apoi 1 decembrie a readus-o la starea de dinainte a nenăscutului barbian. La mulți ani! Începe un nou an, o nouă numărătoare, un nou pact cu prezentul frumos, blând, iertător.

“Om uitător, ireversibil, Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?”

“Că vinovat e tot făcutul Şi sfânt doar nunta, începutul”

Ion Barbu

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

*

văd amurgul coborând linii negre și albe întâlnind apa pământul eu stau în centrul cercului și ceața mă-nvăluie perfid de mângâietoare iar tu în interiorul venelor mele treci și te răspândești

Dorina Brândușa Landén (Suedia)

în dragoste nu te poți ridica nu poți zbura în dragoste trebuie să cazi. crezi că poți mișca lumea doar cu furie. de ce nu o poți mișca cu dragoste?

îți potolești setea

simt cum îmi atingi gândurile și îmi doresc atât de tare să cred în toate pânzele fragile noțiunile vagi și castele de aer cu săli luminate de lună.

*

stau liniștită în întuneric ascultându-mi respirația în adâncul nopții o flacără întunecată strălucește pentru o clipă apoi dispare o pană de mierlă s-a lipit de fereastră în timp ce eu dormeam

deodată mi-am amintit cum în vis mi-ai strigat numele cum lumina s-a transformat în întuneric și întunericul din nou în lumină cum umbrele noastre s-au suprapus s-au pliat ca două coli albe

totul se învârtea în jurul meu mă agățam de cea mai de jos ramură a copacului deasupra întunericului care urca și cobora așa cum lumina se transformă în întuneric și întunericul din nou în lumină simțind respirația ta în mine și niciun gol între noi.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Dorina Brândușa Landén

*

vine noaptea și dacă aștept trează plapuma pufoasă a zăpezii începe să lumineze mierlele au răscolit-o cu piciorușele lor subțiri cântecul lor înflorește în sângele meu inima mea e deschisă iar mâinile mele fericite se transformă în trandafiri grei și cuvinte în flăcări se cațără pe trupul neted rigid albe albastre roșii ori negre mi-l înfășoră în culorile lor când deodată sosește un cuvânt și alt cuvânt niciodată rostit până atunci ca un incendiu de trandafiri stacojii aprinși pe pielea mării silabele pe care mi le rostești în scoica urechilor își târăsc piciorușele prin părul meu apoi cad una câte una cu sunet de nisip și catifea în lanțul fragil al tăcerilor

dar tu ai aer în plămâni și împărtășești o relație bună cu realitatea iar eu locuiesc în pădure într-o casă singuratică și animale sălbatice îmi beau apă din palmă *

m-am pregătit toată ziua m-am pregătit pentru tine minuțios ca o aurăreasă gravând cu lumină târzie în carne nu puteam să merg pe stradă fără să fiu conștientă de capcana pe care am deschis-o în care intru singură și de bună voie așa cum intri cu trupul cald și gol în apele mării nordului vara fierbințeala clipei în așteptare ascunsă în adâncul nopții e o stea mică în legănare sub o boltă a cerului

acum se luminează de ziuă afară nu e nici țipenie soarele a răsărit iar eu

dacă acestea și atâtea alte lucruri s-ar petrece atunci aș închide ochii și-n jurul meu s-ar face vară iar vocea ta ușoară ca roua m-ar purta dincolo de orice sens al spațiului al timpului

te-am așteptat atât de mult încât am devenit o statuie acoperită de zăpadă doar lumina – o lumină aproape imperială –poate atinge sânul de piatră coapsele și curbura șoldului abia schițată și toate acestea mă învață ceva despre viață

când vara va veni pe pământ –eu voi fi scrum arzând în văzduh iar tu muritor nici înger nici duh –spune-mi ți-ai deschide aripile și mă vei înconjura cu apă?

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Dorina Brândușa Landén

poezie de Dorina Brândușa Landén

*

să fii țărmul râului care coboară din munte și-mi biciuiește carnea să fii unda, spuma albă care-mi înmoaie inima și insomnia apă de vis străbătând întunericul nopții acolo unde mi se pregătește arșița dăruind focului o parte din mine și umbrei care acoperă luna ceea ce mai rămâne

să fii arșita care-mi descheie cămașa eliberând o pasăre roșie o pasăre mică în zbor lăsându-și doar urma în aer despărțiți unul de altul suntem împreună nu vorbim ascundem sentimente și melancolie ca-n ochii unei girafe iar aerul rămâne nemișcat ca-ntr-o catedrală unde zgomotele nu ajung doar ecouri izbindu-se de glodul și coaja fructului cu miezul roșu roșu ca sângele inimii mele

e vorba despre dragostea în care ne mistuim de aripile ei ascuțite și de timp de umbra timpului care lucrează în noi și ne sfâșie despre timpul care astfel își pierde voracitatea distrugerii pe măsură ce smulgem morții un fragment o lumină nouă.

soarele vântul valurile și toate cuvintele au dispărut unde s-au dus soarele vântul oceanele nu se mai văd valuri și cer nu pământ nu mare ci unde privești doar poduri gri imaginare din pânză subțire ca de păianjen

*

atât de fină și moale dacă drumurile pământului și inima oamenilor sunt închise poate soarele va construi o punte de aur pe care să mergi să mergi să asculți valurile prăbușindu-se prăbușindu-te.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

De obicei, Fluturele venea să mă vadă Și se uita la mine De afară.

În seara aceasta, fluturele A trecut prin geamul ferestrei, Bătând din aripi grav,

Dor

Marin Dumitrescu (Spania)

Fluturele

În seara aceasta, fluturele A intrat prin fereastră, Tocmai când încercam să adorm Vâslind obosit printre vise.

Fără să spargă pielea transparentă Care separă ceea ce este afară De ceea ce este înăuntru Și m-a privit în ochi.

După aceea fluturele Și-a continuat zborul

Prin lemnul mesei Și prin tot aerul Respirat de mine Și a îngenuncheat În cele din urmă Pe tavan.

Chiar vreau să mă destrăbălez puțin, Să-mi fac de cap și să mă îmbăt la munte, Măcar atâta, cât să mă simt bine și să îmi alin Tâmplele, un pic bătrâne și cărunte.

Chiar vreau să rup monotonia grea Și toate hainele să mi le rup ca un nebun nomad, Să mă fac una cu izvorul rece și așa, Urlând ca o cascadă, cu pești cu tot să cad.

Chiar vreau să sparg tiparele, să ies afară, Să-mi ies din fire și să mă supăr rău Și nările să mi se umfle rele și ca o fiară, Să trag tot aerul de pe pământ în pieptul meu.

Și în ochiul meu căprui și beat să intre Natura verde și nebună, despletită și cântând, Cu flori și păsări și cu frunze și cu fluturi printre Lemnul tânăr și încet, cu rădăcinile-n pământ.

Și din pământ să iasă lavă ca o sângerare, Ca o amintire istorică a unui început aprins, În care am fost lăsat plângând de întâmplare, Pe malul apei limpezi, în pădure, dinadins.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Marin Dumitrescu

Înspre luni

Deasupra apei, pe niște scânduri tinere, La o masă de lemn și ea tânără, Mi se pare că într-o vinere înspre luni, Mă gândeam că sunt pe pământ Și mă mai gândeam că nu sunt, Până mi s-a făcut gândul cuvânt Și a plâns ca o ploaie, mărunt.

Beau dintr-un pahar sărbătorește, Până Cale Lactee mi se pare Informația genetică în care Pământește, Lumina se naște și trăiește Și moare.

Și eu vin pe deasupra apei, Vin de departe Și stau deasupra mea ca un duh, Stau deasupra mea în văzduh Contemplându-mă Cum stau la masa de lemn Cu propria mea moarte Și beau din pahar cerul Și o îndemn Să beie și ea.

Deasupra apei la marginea lumii, Pe niște oase de lemn tânăr, La o masă de lemn tânăr, Beau și în paharul meu se oglindesc stelele Și mă țin cu moartea de după umăr Beat de puterea misterioasă a universului.

Ridic paharul și beau și mă ridic, Fără să mă ridic de la masă Și stau deasupra mea contemplându-mă, Mi se pare că într-o vinere Înspre luni.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Marin Dumitrescu

Azoatele

Monica Săvulescu Voudouri (Grecia)

Își căuta ochelarii să citească biblia, ca-n fiecare dimineață. Când a auzit o bufnitură în curte. Și glasul șogorului Pavele din Râpi.

Lele Iuliană, vezi că ți-am aruncat un sac de azoate în curte. E de la partid. Pentru alegeri. Vasăzică să-l votezi pe Mișca, că e de-al nostru.

Baba Iuliana a ieșit în curte. Lângă poarta de la stradă a văzut un sac de hârtie. Azoate. Știa ce-i în sac, dar n-avea ce face cu el. Pavele din Râpi și cu Mișca al lui ar fi putut s-o aceluiască cu ceva mai pe potrivă. La alegerile trecute i-au aruncat un gânsac. Era înainte de Paște și i-a prins bine. L-a dus copiilor la oraș. Doar că atunci când a zburat gânsacul peste gard nu era acasă. Se dusese la prăvălie după niște ulei. Pe drum, la întoarcere, s-a întâlnit cu copiii vecinilor.

Lele Iuliană, dă fuga acasă, că ai lui Pavele ți-au auncat peste poartă o gâscă. Ți-a mâncat toate florile din pridvor.

Și-acum, azoatele. Greu sacul, vreo cinci kilograme. Baba Iuliana l-a târâit cât era curtea de mare. L-a dus după closetul din spatele casei. Să nu se împiedice lumea de el când o trece poarta. L-a lăsat pe pământul gol, fiindcă nu știa până una alta unde să-l pună. Poate să-l dea vecinului, fiindcă el i-ar fi putut găsi o întrebuințare. Avea o grădină de legume mărișoară. Și parcă îl auzise că aruncă din când în când îngrășăminte pe straturi. Să-l trimită, așadar, pe fiu-său să-și ia azoatele. Să le folosească sănătos, dacă i-or trebui la ceva. Ea, baba Iuliana, avea doar o fâșie de pământ în fața pridvorului. Unde pusese trandafiri, cârciumărese și regina nopții. Și astea creșteau an de an de la sine. Fără azoate.

S-a întors stoarsă de puteri să-și găsească ochelarii. Și i-a găsit lângă biblie. A deschis cartea. S-a închinat. De azoate a uitat ca pământul. A trecut ziua. A trecut săptămâna. Și lunile. Și toamna. A venit iarna. Și s-a dus și ea.

În spre primăvară, într-o zi, i s-a părut babei Iuliana că se hâiește o scândură din spatele closetului din curte. Cine-o fi strâmbat-o, s-a întrebat, doar era numai ea cea care mai străbătea cărarea de câțiva anișori.

A dat să vadă mai bine ce se întâmplă. S-a uitat după colțul closetului și, dintr-odată, a înțepenit. În iarbă zăcea o namilă de bostan. Lung de vreun metru. Gras, cât să-l cuprinzi în brațe. Galben verzui. Sacul cu azoate nu se mai vedea. Doar câteva fâșiuțe, îngropate în pământ. Hârtia spartă de ploi. Acoperită apoi de zăpezi. Din care rămăseseră doar niște urme albe, scurse din sac pe pământ. Și bostanul. Apărut probabil din vreo sămânță rătăcită. Și crescut uriaș, înfricoșător, fără noimă, de să nu mai semene cu nimic.

Ăsta-mi mută closetul din loc, s-a gândit baba Iuliana. Musai sa-l scot de-aici.

S-a dus în magazia din dreptul gardului și-a luat un topor. Cu trudă, fiindcă nu mai avea puteri, a spart bostanul. Înauntru era frumos, curat, plin de semințe. A muncit la el câteva ore. L-a făcut bucăți bucățele. Și-acum? s-a întrebat ștergându-si sudorile. Când să ducă înapoi toporu-n șopron, ia venit ideea.

I-l dau calului să-l mănânce. Să vezi ospăț!

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Monica Săvulescu Voudouri

proză de Monica Săvulescu Voudouri

Calul. Era singurul ei tovarăș de când plecase băiatul. Fusese al lui, la șaretă. Era medic veterinar. Locuia la cealaltă margine a comunei. Nu-și încăpea în piele de mândrie baba Iuliana când oprea șareta la poarta ei. Ce mai faci, măicuță? Și calul ridica și el o copită, să o salute, când ieșea la poartă.

Doar că băiatul plecase din sat. Copiii crescuseră, trebuiau duși la școli la oraș. Și nevastă-sa bâzâia toata ziua că dacă el nu se hotărăște, ea pleacă singură. Așa că găsise ceva de lucru la un dispensar. Vânduse șareta. Dar de cal nu s-ar fi despărțit nici mort. I-l dăduse maică-si în grijă. Și venea de câte ori putea în comună. Lelea Iuliana se bucura. Nu era geloasă. Vasăzică nu-i lua în nume de rău că venea nu numai pentru ea, dar și pentru cal. Ba, dacă se gândea bine, nici n-ar fi putut spune care parte atârna mai greu. De cum intra pe poartă, se ducea la magazia unde țineau calul legat. Îi dădea drumul. Îl ducea de căpăstru la marginea dinspre luncă. Îl lăsa liber să pască. Baba Iuliana îi pregătea între timp prânzul. Când se întorceau, curtea toată mirosea a ulei încins. Pregătea în ștergare gogoși. Să le ducă nepoților proaspete.

La plecare legau din nou calul în șură. Când se închidea poarta în urma băiatului, baba vedea cum din ochii animalului picurau lacrimi.

Așa că și ea se arăta simțitoare. Nemaifiind vorba că rămăsese singurul ei tovarăș de viață. Dimineața îl saluta, la prânz îi ura poftă bună. De cu primăvara lăsa geamul deschis la cameră, să-l aibă sub ochi. Și noaptea crăpa geamlâcul de la odaia unde dormea, să-i audă și lui răsuflarea.

Halal sforăiși azi-noapte, boierule, îi spunea dimineața, bătându-l pe grumaz. Și calul îi răspundea cu un râs. Așa, frumos, cum știa el să râdă. Își ridica buzele groase. Își arăta dinții. Bătea din copită.

Ia să vezi tu cu ce te ospătez eu pe tine acum, i-a spus baba Iuliana, desfâcându-și șorțul în care ducea un ditamai bucățoiul de dovleac. Și aplecându-se sub greutate, puse bucata la picioarele calului.

N-a trecut însă nici o secundă și, după ce a amușinat-o, calul s-a curbat de parcă ar fi fost din cauciuc.

NIUUUUUUU-HOOOOOO-HOOOOOOOOOO!!!!!!!!!!!!

a nechezat cât l-au ținut bojocii și s-a rupt din iesle. Ca un fulger a trecut prin dreptul babei Iuliana, gata s-o doboare, după ce i-a aruncat o uitătură ucigătoare. Ochiul acela dușmănos al animalului n-a mai putut apoi ea să-l uite cât a mai avut zile de la Dumnezeu.

Cu tot trupul lui greoi, calul a făcut un salt și-a sărit peste poartă. Oamenii l-au văzut alergând prin sat singur, năuc, cu dinții rânjiți, cu coada fuior. Nimeni n-a mai apucat să-i ia urma. Și dus a fost, lăsându-i cuprinși de spaimă, ca la un semn rău.

Baba Iuliana a rămas întinsă în grajd, cu ochii dați peste cap. Avea mâinile reci, inima de-abia cei bătea. Oamenii au decoperit-o și-au dus-o în casă. Sub obroace și-a mai revenit. Din când în când, printre buzele vinete se-auzeau șoapte.

Pavele, Pavele, sta-ți-ar azoatele-n gât! Și ție, Mișca, din Râpi, cu alegerile tale, nu ți-ar mai muri mulți înainte!

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Sta îngenunchiată cu mânecile suflecate și spăla podelele pe unde trecuse păcatul. Să fi fost o zi, un an sau o eternitate de când nu se oprise din acel ritual devenit automatism. De afară se auzea lătratul mitralierelor fața hâdă a fricii se oglindea în apa ce băltea în jur și se făcea tot mai murdară și tot mai de neînțeles. Cărări translucide își croia sudoarea pe chipul ei întinerit peste noapte în speranța de parcă nu ar fi fost ea acolo ci o alta ce alinta la sânu-i copii fără de țară numai vocea-i suavă un imn de iubire susura și ea, continua să spele podelele pe unde minunea va trece în ziua cea albă. Sta îngenuncheată între pereții de pământ și unde numai cerul îi adăpostea imaginile unui timp în care copii treceau dintr-o parte și în alta a lumii fără hotare. Da. Copii cu glasurile lor cristaline. Doar ochiul la pândă și mâna pe arma ce-i devenise o parte de sine erau veșnic vii și gândul la ea, ce deretica prin casa în care păcatul își făcuse cuib și se ruga aceluiași Dumnezeu etern. Un convoi de copii fără țară se profila prin vălătucii de fum și disperare aidoma unui șir de lebede albe într-un dans de adio la sfârșitul stagiunii. Unde vor fi plecate aceste oștiri de îngeri ce dau sens nouă? Și el continua să-și apere casa și ogorul și îngerii condamnați la rătăcire în meleag străin și continua să se roage pentru iertarea păcatului Și ea trudea prin ograda pe unde talpa grea a tancurilor îngropase o parte din el și ea și unde aveau să crească crinii cei albi întru aducerea acasă a copiilor fără de țară...

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Alexandra Firiță (Italia)

Crinii cei albi

poezie de Alexandra Firiță

poezie de Alexandra Firiță

Grăbitele urme

Nimic nu mai e cum a fost cât e ziua de lungă privesc pe fereastră ceața căzândă peste bugul anost așa cum o cămașă de noapte vaporoasă cade peste un trup ce dă să înflorească

mă întorc în pașii ce străbat trotuarul număr grăbitele urme ale umbrelor ce trec și cum adormite peste ziduri se răsucesc -într-un scrânciob fără oprelișticum sfinții dintr-o uitată înaltă biserică

maiestuos roțile zimțate ale orologiului calcă poalele tulburi ale după-amiezei grăbite abia desenată o rază se-ntrupă în ochiu-mi imagine vulnerabilă a unui timp de neșters

mă întorc în timpuri mult pământești îmi scot rochia de mireasă dintr-o ladă uitată o iau și o duc la vânzare în primul talcioc în râsetele atotștiutoare ale licornilor.

Maiestuos roțile zimțate ale orologiului întorc în oglindă imaginea îngerului fost.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Accidentul de Mihail Sebastian o recenzie de Laura Ilinca (Franța)

Cunoscut îndeosebi pentru piesele sale de teatru, Mihail Sebastian, pe numele real Iosif Hechter, oferă în Accidentul o mostră de dragoste specifică primei tinereți, ceea ce încadrează povestea ca invitație la lectură și pentru adolescenți, deși personajele principale, Nora și Paul, o profesoară de franceză și un avocat, se învârt în jurul vârstei de 30 de ani. Numai că lipsa de experiență, stângăciile, timiditățile și confuziile pe care le trăiesc într-o dinamică pe care nici ei, până la sfârșit, nu și-o lămuresc dacă este îndrăgostire sau nu, îi recomandă ca pe niște adolescenți întârziați, a căror evoluție emoțională scriitorul o surprinde cu o precizie de ceasornicar. Contribuie la asta descrierile cu puternic impact vizual (natura, orașele, interiorul cabanei, acțiunile cotidiene), uneori lente, prelungite parcă prea mult, din dorința de a reliefa, prin ele însele, noutatea ce se naște, ca un incident, în viața protagoniștilor:

- Vrei să fie adevărat?, întrebă ea în șoaptă.

- Vreau să dureze. Să nu se termine. Să nu mă întorc.

- Unde?

Scris dintr-o perspectivă alternantă între cele două ființe legate de la început prin ceva puternic și inexplicabil, într-un stil simplu și foarte senzitiv (simțim și noi cum ghetele apasă greu pe glezne), unde cuvintele, atent alese, ating puncte bine ascunse ale personalității umane pe care numai o conexiune naturală și neforțată o poate provoca, romanul aruncă dintru început cititorul într-o atmosferă de suspans și mister rostogolită până la sfârșit, odată cu sentimentele ce escaladează treptat între cei doi. Naratorul alunecă miraculos de la perspectiva obiectivă la exprimarea clară, directă a propriilor personaje, alternând fin, dar ferm, descrierea cu acțiunea, dar și cu dialogul fluid, apropiat de vederea și auzul nostru prin structura simplă, spontană, a enunțului scurt, oarecum logic, concret, în paradoxul stilistic. Eroii se cunosc printr-o întâmplare ce aduce dramatism și tensiune aparentă încă de la început: într-o seară de decembrie a anului 1934, cea în care Paul împlinea 30 de ani, Nora alunecă din tramvaiul cu care mergea de obicei spre locuința sa din bulevardul Dacia, iar el se nimerește prin preajmă, ajutând-o să ajungă acasă. Devenim, astfel, părtași ai unui moment de hazard care clatină viața celor doi tineri, în special pe cea a bărbatului pe care îl găsim într-o veșnică nevoie și căutare a lui Ann, pictorița pe care o numește iubita lui și pe care nu mai știa de când nu o mai văzuse, de când îl părăsise. De fapt, știa: 23 de zile, 8 ore și 26 de minute, dar, recunoscându-și iubirea asumată pentru aceasta, orice clipă fără ea capătă amploare, aproape dizolvându-se în incertitudine. Despre viața amoroasă a Norei Munteanu avem doar câteva linii vagi, create cu scopul de a creiona un portret cât mai clar al lui Paul, prin detalii semnificative: vocile, modurile diferite de a face nodul la cravată, prin care un oarecare Grig, rătăcit în viața ei, se deosebește de celălalt, despicând astfel filonul emoțional al cititorului, autorul impunând importanța lui Paul în economia cărții. Acesta, amabil și voluntar, dar distant după noaptea petrecută din întâmplare în viața celei pe care o salvează, pleacă, fără cuvinte și doldora de întrebări despre unde e Ann, construindu-se, voit, așa am simțit eu, un soi de dezechilibru și de nedreptate între sinceritate și transparența Norei și rigiditatea, trădată pe parcurs de fraze scurte, scăpate înaintea gândului, a polului masculin, ce pare că s-a aflat acolo, fără voia lui.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

recenzie de Laura Ilinca

Căci, de a doua zi, lumea se schimbă pentru tânăra profesoară, deși toate elementele peisajului citadin (subliniate prin exprimări scurte, concise, îndulcite pe alocuri printr-un epitet-două, bine plasate) cu care era familiarizată, aproape interiorizându-le, rămăseseră, invariabil, la locul lor. Și tot ea, volubilă și curajoasă, este cea care preia inițiativa în ceea ce simțea deja a fi fost ceva cu totul altfel decât până atunci, scormonind în viața și casa lui Paul și invitându-l într-o excursie la munte. Deși amândoi sensibili, introspectivi și total dezarmați în fața a ceea ce li s-a întins vast, ademenitor și temător totodată în fața sufletelor lor (când, după cum măturisește Paul, pe care-l parafrazez, la 30 de ani, nu știau ce să facă cu acei 30 de ani), femeia este cea care, mânată, aparent spontan, de un instinct exaltat pe care nu și-l analizează, amenințând caracterul cerebral și serios al amantului ei de o seară, preia frâiele trecând peste tot ceea înțepenea preludiul timid și fulgerător al poveștii lor. Mai departe nu se întâmplă nimic spectaculos, un singur fir narativ, susținut cu scopul de a păstra liantul din noul cuplu merge lin, alături de schiurile care vor schimba viața lui Paul, arătând, ca mesaj al cărții, cum viața ți se poate transforma într-o clipită și cum nu trebuie să rămânem închistați în prejudecăți. Și cum cuvântul niciodată poate căpăta, nesperat, conotații pozitive și optimiste, pentru că, de foarte multe ori, totul se petrece doar în mintea noastră, nemaiaparținândune, de fapt, demult. Astfel, unii oameni vin să ne dea cheile pentru a deschide misterele din noi înșine în care, insesizabil, ne-am blocat cu mâna noastră. Aceeași mână care ne poate salva, așa cum, la final, schiul îl salvează pe Paul. Și care ne pot ajuta să ne reaparținem. Paradoxal, dar asta prin ei, ceilalți. Mai bine spus, prin celălalt.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

recenzie de Laura Ilinca

poezie de Dorian Stoilescu

în mijlocul marilor metropole

devii personaj din video game sau Netflix în care se dă ora exactă de oriunde, oricând, stelele sunt copiate cu ușurință, până și liniștea lor poate fi trasă la indigo. aici visăm că devenim proprii lideri, mentori, manageri, regi și profeți, că ne naștem părinții, că ne proiectăm propria țară după indicațiile scenariștilor, suprimându-ne oftatul de-a ajunge cândva acasă, într-un final uitându-ne. aici tot se rescrie neîncetat pentru eternitate, devine digital.

cursa de formula 1 împotriva stelelor vezi, în timpul curselor de formula unu, Ayrton Senna a încercat să conducă mai repede decât orice stea. și-așa, pe casca lui de protecție se zbăteau mulțimi însuflețite asemeni coridelor, căzând de pe verticală. iar monopostul îl aștepta singuratic, fidel, asemenea taurului înjunghiat. totul i se imprima atât de dureros, atât de exact, atât de perfect... totul i se revela cu încetinitorul, aducându-și aminte până și de primele clipe de la nașterea universului... totul îl ajuta să ia decizii ireproșabile. și-a făcut totul așa, desăvârșit...

până la un punct.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Dorian Stoilescu Western Sydney University (Australia)

Ionel Anghel (Canada)

Ăsta sunt

Sunt același în cele mai multe zile, poate șapte, dar următoarea, a opta m-am oprit să mă întreb dacă exist cu adevărat. Cum să nu?! Altfel nu am fi aici vorbind despre tine și ceea ce îți trece prin cap, poate într-un podcast sau într-o viață petrecută ca un ou într-un ou. De ce întorci zilele în nopți și lunile pline în întrebări filosofice? De ce pașii tăi sunt plini de gânduri, iar gândurile goale de ceruri? De ce pui întrebări fără a aștepta răspunsul, de ce fugi fără a ajunge, fără start sau linie de sosire?

Te oferi mereu voluntar, dar niciodată nu te prezinți în prima zi și mulți se întreabă dacă doar ești un vis, o părere sau o idee cu rădăcini slabe într-un chip de lut? De ce ești fără a fi pipăit, de ce gustul tău e amar, iar dulcele vine în priviri, de ce pașii aleargă mereu după trenuri întârziate, iar gările îți poartă numele? Un nume uitat, neștiut și atât de comun încât mă întreb dacă ai existat vreodată sau încă visez nașterea primordială?

Nu știu.

Poate ăsta sunt.

Tot ce ai fost și încă nu poți înțelege. Dar între noi se așterne un praf fin de uitate, la fel de mare ca semnele tale de întrebare, unde doar numele meu îți este răspunsul.

The best is yet to come

The best is yet to come! iar iadul freamătă și îngheță de bucurie așteptând sufletul celor pierduți pe calea bunătății, niciodată întorși înapoi de cântecul dulce al renunțării de sine. Îmi spune un gând că sunt poate singur, rămas pe acest drum, rămas singur căutându-mi pașii înapoi. dar apoi mor, fără o literă mare pe cruce, pe o cruce albă, albă de așteptarea unui moment ce nu părea să mai vină. Dar iată! sunt printre voi și mă priviți fără termen de garanție, mă simt vinovat, dar chemarea aici nu m-a întrebat dacă vreau să îmi depun oasele în aceeași criptă cu amintirile voastre. Ăsta am fost și abia îmi amintesc fiindcă voi, ceea ce voi încă visați, încă pariați pe același cal mort și un cimitir plin de umbre plimbând steagul morții murdar de pământul galben al porții noastre spre iadul venirii pe lume. Vă aștept. Veți veni. Dar mai mult de atât nu vă pot garanta. The Best Is Yet To Come... Just Think About

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Ionel Anghel

Bunica din Ineu Constanțiu Mara (Suedia)

Bunicii din partea mamei erau moşu şi baba. Pe cei din partea tatălui, din Strâmba de Jiu, nu i-am cunoscut. Îi ştiu doar din povestirile tatălui meu.

- Puiule babi, nu te duci tu după apă?

- De la arteziană?

- Ba nu, ie canta alboietă şi du-te la fântâna de la mătuşa Anca. Acolo-i apă bună.

- Da acuma vin vacile!

- Nu-i bai, până nu se-ntunecă. Te bagi încet printre ele şi treci, nu-ţi au baiul, numa să nu fugi.

Aşa curgeau vorbele spre seară, când era vremea întoarcerii în sat a vacilor de la păşune. Dinspre marginea de către deal se vedea întâi un nor alb, liniştit, apoi se auzeau mugete şi, când se apropiau, vedeai cum se desprinde câte una din cireadă şi intră în curtea de care ţinea. Ştiam că trebuie să fie „ceasul opt, cătră sară.”. Uşa porţii trebuia să fie deschisă, şi cu pas agale venea Brânduşa, trecea spre grajd.

- Da du-te Puiule, că acuş trebe să mulg.

Într-adevăr, treceam liniştit printre vacile care se întorceau în sat. Ieşeam dintre ele pe partea cealaltă a drumului, la casa pe colţ a lui Oscar, care avea „miserniţă” (măcelărie) în oraş. Spaţiul larg de la şanţul care însoţea drumul până la casă era protejat cu bârne rotunde, dispuse astfel încât să nu treacă vacile, decât prin deschiderile spre porţile caselor. Văruite, ca nişte punţi la înălţimea şoldului de om. Sub ele creştea o iarbă frumoasă pe care se distingea albul gâştelor, ca în toate satele din acea parte a Ardealului.

Era unul din locurile preferate unde, cu fratele şi alţi copii, ne petreceam destul timp, până ne trimitea acasă Oscar sau altcineva. Numisem acel loc la rude. Umblam în echilibru de-a lungul lor. Ne atârnam cu capul în jos, legănându-ne, ţinuţi doar de genunchii îndoiţi, inventam acrobaţii. În grija bunicilor eram toate vacanţele. Îndată ce se încălzea vremea, ceream să ne lase să umblăm desculţi. La început călcam cu grijă, pe iarbă, dar după un timp treceam voioşi peste orice, iar spinii din talpă îi scoteam cu dibăcie şi repede, să nu rămânem în urma celorlalţi, fiindcă nu ştiu de ce mergeam mereu foarte repede, dacă nu chiar alergând. Doar drumul la vie se făcea mai lent. De-a lungul câmpului, spre deal, după ce treceam de fântâna vacilor şi rămânea în urmă şi fântâna cailor ne îndreptam spre „cănălaş” – canalul morilor făcut de austrieci pentru un şir de mori de apă – pe care îl treceam pe punte. Podul carelor era mai în susul apei, alegeam puntea, pe aici fiind drumul mai scurt. Uneori acolo era o santinelă care ne mâna pe drumul lung, deoarece era zi de trageri la „poligonul de tragere” ascuns de pădurea de stejari, la poalele dealului. Odată am umblat mult pe marginea acelei păduri să găsesc „stejarul”. Începusem să pictez şi cum desigur s-a întâmplat şi se întâmplă şi altora, la început alegerea „motivului” este în funcţie de picturi care ne-au impresionat. Aşadar eu căutam Stejarul lui Andreescu. Vremea trecea, soarele se suia pe cer, trebuia să mă întorc acasă, de unde plecasem fără ştirea cuiva, ieşind pe o fereastră dinspre stradă. În sfârşit, m-am hotărât şi-l aveam în faţă. Mergea încet cu frunzişul, dar, spre mulţumirea mea, erau şi ramuri uscate „expresive”. Mai repede au fost pictate câteva trunchiuri albicioase, pădurea. (tabloul s-a păstrat, cu toate mutările şi „ghinioanele”)

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Constanțiu Mara

proză de Constanțiu Mara

La începutul picturii în „plein-air” căutam în peisaj subiecte care să semene cu picturi ştiute, aşa că se întâmpla să mă întorc de la „peisaj” fără vânat. Aşa am căutat o dimineaţă întreagă o uliţă scăldată în verde, cu o ţărancă cu basma roşie în cap (Grigorescu) pe malul Mureşului în cartierul „Mureşel”, unde se trecea cu „compul”, loc preferat, cu arborii bogaţi pictaţi în toate anotimpurile de Chirilovici, pe care aveam să-l cunosc la şcoala de artă. Cartier oarecum în prelungirea Aradului nou, al şvabilor.

Dar am zis că voi povesti despre bunica şi o aud: ”haideţi la masă, c-o tras clopotul de amiază!” Stăteam la masă pe laviţa lungă, lângă fereastra pe al cărei pervaz se coceau la soare roşiile mari, din care se alegeau seminţe de răsad. Să ajung mai bine eram pus pe „coşara de pită”, rotundă, împletită din şovar sau şuşorcă, foi uscate ale cocenilor de porumb. Nu ne aşezam bine la masă şi întrebam: „la Bundi i-ai dat?” „I-am dat, mâncaia-i coada”, era răspunsul. A doua întrebare era „ce avem felul doi?” Răspunsul era: ”Io nu-s doamnă să fac atâtea feluri”, dar surâsul o trăda şi după două linguri de zamă primeam „felul doi”. Din aceste feluri al doilea cel mai puţin îmi plăcea „curechiul de ludaie”, din care îmi alegeam doar „ţâmpii” de pui-pane, deşi mă fascina jilăul de ludaie, cum scoate şuviţele lungi şi egale.

De multe ori nu ne aşezam la masă dacă nu venea şi Costel, cu care ne jucasem toată dimineaţa şi era vecin.

Mai zicea bunica uneori, când făceam prea multe nazuri: „dacă nu mânci io mă ţâp în fântână, că nu ştiu ce să mă fac cu voi”. Săream şi o ţineam de poalele ”sumnei” şi promiteam că mănânc ce-mi dă.

De câte ori nu o auzeam: ”să vă văd odată mari, să veniţi cu pretenii şi nevestele voaste să vă fac mâncare bună la tăţi”.

Poate şi asta a ajutat la un sens de generozitate şi prietenie care m-a însoţit în viaţă.

Sărbătoare era când în toiul vacanţei venea de la Arad mama sau tata, uneori împreună, cum le permitea munca. Atunci, în cameră, când se deschidea geamantanul cu misterioase închizători cu arcuri şi cheie, aerul se umplea de parfumul veşmintelor, parfumul casei din oraş. Desigur primeam bomboane sau alte nimicuri, dar cel mai pregnant era acea mireasmă a casei.

La Arad venea uneori moşu. Întâi ajungea o carte poştală în care zicea când are să vină. Îl pot vedea clar în amintire, venea cu aceiaşi paşi măsuraţi, cum venea de la vie. Cu cizme, căbat de piele şi cuşmă, în spate cu un rucsac. Toate acestea şi mustaţa răsucită în sus dădea aerul acela de husar la împăratu, una din mândriile ineuanilor. Mult mai târziu, la Schonbrun, în fața unui tablou cu trecerea în revistă a trupelor lui Franz Josef, toţi în tunică roşie cu fireturi şi mustăţi la fel, stăteam şi-mi ziceam, dacă mă întreabă cineva de ce nu trec mai departe să-i zic, zâmbind, mă uit după moşu.

Moşu era un om tăcut. Din războiul în care fusese, ţin minte că a povestit, era curier călare şi la început a fost pe frontul italian, apoi pe frontul din Galiţia austriacă. Pentru merite a fost înaintat caporal, cu o disticţie (am o fotografie). Din plăcerea de a se bucura toţi ortacii a adus un butoiaş de bere unde erau cantonaţi. Ca urmare a fost scos în faţa trupei şi i s-a smuls gradul şi decoraţia.

În rucsac erau toate bunătăţile: cârnaţi afumaţi, şuncă, slănină de două feluri, lată una şi subţire alta, fiartă şi dată cu boia şi usturoi. Aducea şi struguri negri cu coada prinsă în ceară, astfel că-i puteam ţine până de Crăciun, atârnaţi, neatinşi, pe o bară în cămară.

Bunica - baba, cum se spune acolo – venea mai rar. Odată, vara, era la noi şi mama m-a rugat să o însoţesc la Catedrală. Locuiam în apropiere. Eram obişnuit să merg cu bunica la slujbă la Ineu, mai ales când se nimerea să pice Paştele în timpul vacanţei. Cine a văzut vreodată plecările cu lumină pe toate uliţele, tot mai puţini, tot mai departe, nu va uita niciodată aducerea luminii acasă. Pe atunci ferestrele bisericii aveau semnul crucii din geamuri colorate şi îmi amintesc duminicile când urmăream în zile cu soare mai mult cum înaintează schimbarea culorilor pe podea, slujba mergând şi ea înainte. Odată, băieţii cu care mă împrietenisem m-au luat în turn la trasul clopotelor.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Constanțiu Mara

Mi s-a dat în grijă clopotul mic. Cârstnicul ne-a dat pe rând intrarea, dar fiind eu novice, fără nici o instruire, trăgeam cu hărnicie, de eram săltat în aer, iar când mi-a mai făcut semn am înţeles că nu-i destul şi mă avântam şi mai mult. Semnul era să mă opresc. De atunci nu am mai tras clopot la biserică.

Acum în Catedrală nu era slujbă. Am intrat şi, spre mirarea mea, bunica s-a oprit în stânga, lângă primele strane. Iconostasul, alb în Catedrala veche din Arad, era departe. Bunica s-a închinat fără a se apropia. Mi-a rămas în minte acel moment de sfială, ca o linişte a rugăciunii. Ştiam că în tinereţe cântase în corul Oastea Domnului şi că mergea în pelerinaj la Mănăstirea Maria-Radna, cum era obiceiul, chiar dacă de confesiune ortodoxă. În Ineu este şi o biserică catolică, la care mergea unul din cei mai buni prieteni de atunci, Gaby Kocisch. Eram foarte mirat că paştele lor nu este odată cu al nostru, până într-un an când s-a întâmplat să fie în aceeaşi zi. Mare bucurie, mai ales că el mi-a spus că vine şi Papa, care în ungureşte înseamnă episcop, lucru pe care nu-l ştiam şi eram sigur că dacă vine Papa, aşa rămâne. (Interesant că în şirul „întâmplărilor” la acea biserică a fost preot important un timp Şorban, ajuns în Ardeal cu o mai veche emigraţie a armenilor, bunicul profesorului de Istoria artei, Raul Şorban). Această bucurie nu se întâmplă nici azi decât când vrea calendarul şi nu dorinţa oamenilor.

Din toate întâmplările de la începutul pictării de peisaje, cel mai mult mă amuză să povestesc cum”natura îi ajută pe pictori”.

Era o înserare frumoasă şi mă aflam la „Trei insule”, loc de excursii al arădenilor, pe Mureş în jos de oraş. Pe mal, cu spatele la râu, pictam un lan de porumb verde, drumul şi copacii din jur. Făcusem cerul cu trecerile spre violet din acea seară şi, zorit să nu se întunece, înşiram lanul de cucuruz, treabă anevoioasă, cu frunzele frânte şi ciucurii din capătul tulpinii, unul după altul... Atunci un roi de ţânţari s-a năpustit asupra pictorului în pantaloni scurţi şi cămaşă cu mâneci scurte. Întunecarea serii era aproape, ţânţarii nu conteneau, atunci, da, am sărit peste amănunte şi cu trăsături de penel repetate ritmat, hai, hai, încă puţină iarbă verde în „prim plan” şi strânge repede cartoane, paleta, caseta de culori. Am avut noroc să mă ia un camion până la marginea oraşului. Când i-am arătat tatălui peisajul meu s-a uitat cu blândeţe şi ţinând timid cartonul: ”parcă-i un lan de porumb”. Reuşisem, cu ajutorul ţânţarilor. Într-adevăr, natura îi ajută pe pictori.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Arsenie Augustin (Irlanda)

1***

Torentul copacilor s-a revărsat Prin cotloane

Zăpada umple cu suluri Văgăunile nopții

Flutură valurile

Un zbor murdar și tăcut Agățând spicele negre

Acum totul gonește strident

Umeri și aripi se zbat

Îngerul albicios murmură Gestu-i devine oblic iar Frunțile presărate cu mir

2***

I-am acoperit ochii cu stoluri de fluturi Apoi i-am încordat degetele Și i-am pus în brațe tăcerea. A strâns la piept cerul amestecat În culori și iluzii, Pe umeri a luat steagul de carne Impecabil uitat la marginea mării. Nu s-a uitat împrejur Să-și simtă inima încolțind umbre, N-a atins ceața dintre degetele Ridicate spre zări. Doar și-a pregătit trupul cald pentru Un zbor și-o cădere. 3***

Ascultă cum ceața mijește-ntre crengi, Cum toamna trosnește pe străzi Declinul luminii. Sus în Cavan ploaia e verde Și încă măruntă, tăiată din plumbul Ce-acoperă zarea.

Voaluri tăcute se-aștern peste inima roșie Cât o nucă chircită în ungherele Calde și moi ale nopții.

Cad foșnind Departe e surd E aramă

Nu te trezi! Stai întins pe patul Acesta gros de noroi și-amintește-ți Sunetul viu, dezbrăcat, al suirii Din valea umbrelor moarte. Vezi îngerul cu vârfuri de zbor Zimțat ca un vis plin de oase? Dă-i mâna lucid, lasă înapoi trupul și sârma Care te leagă de noi.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Arsenie Augustin

Unire

Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Benissa, Spania)

Mereu mi-a fost greu să țin minte ordinea în care sunt dispuse pe steagul României cele trei culori. Ce era la catarg, roșul, sau albastrul? Ca să-mi fie mai ușor, mi-am imaginat că albastrul cerului ar sta legat de lance. Nu știu de ce, situația aceasta m-a incomodat. Când se întâmplă să văd culorile patriei fluturând în vânt, îmi lasă impresia că însuși cerul, mai precis libertatea pe care o simbolizează, ar fi restricționate, neputându-se desfășura în voie.

La fel, roșul mi se pare și el plasat la loc nepotrivit, „flotând”, cum zic specialiștii, adică risipindu-se fără rost (zic eu) la capătul opus. Ce-i drept, de sânge vărsat fără noimă n-am dus noi lipsă de-a lungul istoriei. Să ne fi fost oare steagul un semn sau o prevestire? Totuși, eu sunt de părere că ar fi fost mai bine dacă în locul albastrului ar fi stat roșul fixat la hampă, pe post de ancoră statornică, liant la baza trăiniciei noastre.

Despre galbenul ogoarelor n-am nimic de zis. Între cer și pământ mi se pare bine amplasat, numai bun de hrănit idealurile și iluziile noastre, trecând prin sacrificiu, mergând până la înălțare. Pâinea noastră cea de toate zilele, dea Domnul să crească în voie!

O să-mi spuneți că e inutil și copilăros să ne ocupăm cu astfel de speculații. Ba chiar periculos, căci s-ar putea interpreta ca blasfemie. Dar puține au rămas lucrurile care nu suportă comentarii în ziua de astăzi. Câtă vreme există o întreagă pleiadă de specialiști care se dedică heraldicii și vexilologiei, relației dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs, nici „sfântul steag” nu poate să rămână un subiect tabuizat.

Mă încumet așadar să constat că, așa cum bine ne-am obișnuit să spunem, mesajul steagului nostru este fără echivoc: pe el stă scris UNIRE. E bine de subliniat acest lucru, mai ales acum, în decembrie, când sărbătorim Ziua Națională.

Pare de la sine înțeles ca un steag să transmită o astfel de idee. Cu toate acestea, nu toate țările au aceleași idealuri. Măcar între țările cu steaguri asemănătoare ne-am putea aștepta să găsim înrudiri, dar lucrurile nu stau deloc așa. Țin minte cum, în copilărie, îmi plăcea să cred că am avea multe lucruri în comun cu frații noștri francezi, pentru că steagul lor diferă de al nostru doar printr-o culoare; în locul galbenului ogoarelor, ei arborează albul egalității din lozinca „Liberté, Egalité, Fraternité”.

Ce să mai crezi despre steagul Ciadului, care e aproape identic cu al nostru, dar culorile lui simbolizează cu totul alte lucruri (galbenul speranței, roșul gliei africane și albastrul cerului pe care, iată, totuși, îl avem în comun)! Întâmplarea face ca și steagul Andorrei să semene leit cu al nostru, cu deosebirea că s-a format din combinația celui spaniol (roșu și galben) cu cel francez, de la care a luat albastrul. Surprinzător este faptul că mesajul îndepărtatei Andorre seamănă cu al nostru („Forță prin unitate”).

Se pare că până și steagul roșu-galben-roșu al Spaniei ar fi avut cândva o dungă de albastruviolet, dar s-a renunțat la ea din motive practice, adică din lipsă de pigmenți adecvați.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

articol de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Rohigualda actuală (de la roșul rojo și galbenul extras din planta gualda) ne confirmă astfel doar o jumătate de frăție de... sânge. Da, sânge zic, la propriu și la figurat, chiar dacă spaniolii nu îl iau din venele proprii, ci de prin alte sacrificări: potrivit legendei, domnitorul pasionat de coride ar fi dat ordin să i se aducă o cupă cu sânge proaspăt de taur, pe care l-ar fi răsturnat pe pânza galbenă, care simboliza fertilitatea ogoarelor iberice. Iată, din nou, cum aurul grâului carpato-dunăreano-pontic are un pendant la celălalt capăt al continentului.

Statele care s-au desprins din strânsoarea puterilor coloniale păstrează în steag un element care face trimitere la stăpânii din trecut. Bucuria victoriei și amărăciunea subjugării stau alături, ca în cazul negrului și auriului de pe stindardul german. Nemții au, de altfel, o expresie foarte potrivită, atunci când spun despre cineva că își declară o convingere: „Farbe bekennen” spun ei, adică „a afișa culoare”.

Steagul românesc e o adevărată instituție, sintetizată pe parcursul unei istorii îndelungate. Alte state, cum e Canada, și l-au ales nu demult, printr-o decizie conștientă. Nu sunt sigură dacă am înțeles de ce pe steagul canadian cele două oceane care încadrează albul gheții sunt roșii, dar simpatizez cu frunza de arțar, fiindcă noi toți suntem frați cu codrul, mari iubitori de natură. Cred că, la o adică, ne putem descoperi suprapuneri cu mai toate popoarele lumii, dacă avem răbdarea și bunăvoința de a le căuta. Dar, în fond, ce este un popor?

Pare la mintea cocoșului că definiția n-ar trebui să creeze probleme. Totuși, nici criteriul geografic, nici cel istoric, politic, religios sau lingvistic nu trec proba definitivă. Avem popoare răspândite prin mai multe state, există state cu mai multe limbi oficiale, sunt religii tolerate concomitent și paralel, guvernanții pot fi unici sau multipli, liberi aleși sau stabiliți pe căi genealogice, administratorii se pot concentra într-o capitală sau răsfira pe entități federale etc. Nici religia nu este proprie unui popor sau altuia. Și invers, o limbă poate servi drept „patrie” mai mult decât unui sigur popor (vezi engleza, spaniola, germana etc.). Asta nu le împiedică să o considere un bun cultural propriu, dar nici să aibă neînțelegeri între ele, deși stăpânesc perfect toate nuanțele aceluiași grai. Criteriul geografic unitar nu se verifică, așadar. Avem, de obicei, conaționali de-o parte și de alta a granițelor și comunități izolate prin diverse enclave. Spinoasă, problema națională scapă oricăror eforturi de definire, încăpățânându-se să ne dea de lucru, ba chiar motivând războaie absurde.

În schimb, puține lucruri sunt atât de clare și fără echivoc cum este steagul unui stat, al unei națiuni sau al unui popor. Binele și răul, realitatea și ficțiunea, albul și negrul, curcubeiele se împletesc pe pânzele care fac să tresalte inimi atunci când se înalță pe la festivități oficiale sau competiții sportive. Istorie și legendă se îmbină cu nuanțele stindardelor noastre, impecabil drapate prin spatele diriguitorilor așezați la masa tratativelor, sau când țin câte un discurs oficial.

Drapelul unei țări ne poate vorbi mai mult decât o mie de cuvinte, cu condiția să știm să-i descifrăm mesajul. Un singur lucru nu ne poate spune: cine suntem în inima noastră. Ce rămâne? Steaguri fluturând sub același cer idealizat, întotdeauna albastru.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

articol de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

în tandem

eşti plimbarea mea pe mal unde fantome plutesc la vale tăcute acolo timpul e cofrat eşti pasărea ce țipă exaltat în arta depăşirii furtuna mută ce arde mareeleeşti începutul şi sfârşitul: un documentar o vedere în imagini aprinse

M.C. Gardner (Anglia)

pe-o platformă socială ce se topește-n reacții eşti ochii tulburi în astă pânză aripi învârtite peste ape cerul umflat, bolnav și irosit timpul tău ofilit în tranzit eşti daruri într-un spațiu virtual, timpul, o rețea de iluzii doi călători în tandem ochii tăi, întunericul Lunii

obiecte disparate

sufletul scaunelor goale toate vopsite-n negru intens pe podeaua din lemn întinse pe spate petale pe-un râu o pauză-n haos

un mister al alegerii sub un pom de Crăciun cu podoabe suspendate, cu roți temporale, fel de fel de triunghiuri, globuri în rezervă, şi alte decorații

poeții-au plecat la un prânz mai devreme cuvintele lor distanțate sub răsuflare

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de M.C. Gardner

Eu nu cred în zodii

Monica Tonea (Belgia)

Nimeni nu știa să-mi explice de la cine anume moșteniserăm noi volumul ăsta. Singura certitudine era că circula în familia nostră de generații. O ediție princeps, apărut în 1941 la o editură cu nume pretențios, Georgescu Delafras, cu imaginea lui Eminescu în prim plan, alături de simbolul unei astrograme aurii pe fundal albastru și alte însemne zodiacale, pe care le studiam ca să-mi ocup timpul când mă plictiseam, căci de citit, încă nu învățasem să citesc, nu eram încă la școală, însă animalele desenate în jurul unui cerc mi se păreau haioase de-a binelea. Coperta era destul de jerpelită, groasă, titul cu fonturi mari, Cer și destin, și cotorul ros la margini. Cum-necum, era o sursă nesecată de vești bune sau rele pentru comunitate, iar numele Armand Constantinescu era la mare rang printre cei de-ai casei. Mama, zicea tata, îl avea de la bunicul, iar bunicul, la rândul lui, îl primise de la cineva, însă istoria era presărată cu neclarități, fiindcă tata ridica din umeri și zicea că habar n-avea de unde îl avea bunicul, doar se zvonea că-l primise de la nu știu ce celebritate pe vremea când lucrase peste o vară la restaurarea palatului regal din București, înainte de al Doilea Război Modial. La șaișpe ani, bunicul fugise de acasă, din Botoșani, și-și făurise singur viața, departe de părinți și lumea mică a satului.

Horoscopul nu mă interesa în nici un chip, asistam zilnic la interacțiunea copiilor de pe stradă, așa legau ei prietenii, ce zodie ești?, săgetător, dar tu?, balanță, și deveneau cei mai buni prieteni după această introducere, iar eu rămâneam perplexă, ce simplu era, de ce nu puteam să fiu și eu normală? Am devenit curioasă atunci când mi-am auzit numele în conversațiile din casă. Se adunau în bucătăria noastră, printre aburii de la oala lăsată pe foc, cu țigările în colțul gurii, ibricul de cafea neagră, ceștile și cartea cu Eminescu pe masă, coana mare, recte mamaie din Coicu, așa-i spuneam, maică-mea, mătușile, trei la număr, una prin alianță, celelalte două verișoare bune de-ale mamei, și discutau aprins soarta celor implicați, mărunțindu-o până la epuizare. „Auzi, da’ Minei i-ai calculat ascendentu’?”

„Vezi, mai întâi, ce zice la Rac, totuși.”

„Ptiu, ptiu, că frumoasă e” s-a zgâit tanti Vergi la mine, alintându-mă cu vocea ei autoritară, cam răgușită de la țigările trase cu foc și totuși melodioasă, glas pe care și acum îl asociez cu copilăria. Eram cea mai mică din familie și, pesemne, nu mai aveau cui să-i interpreteze viitorul, cu toate calculele minuțioase ale ascendentului, poziția stelelor pe cer și mai știu eu ce minunăție avută la îndemână prin intermediul datelor regăsite în text.

Mama credea în zodiac, îi plăcea misticismul din spatele propăvăduirilor, latura romantică regăsită printre rânduri, căci autorul vorbea poetic despre aspectele astea care compun destinul unui om, nu mai zic că era impresionată de astrograma pe care Armand Constantinescu i-o făcuse lui Eminescu și altor poeți sau scriitori clasici. Lucru ăsta îi conferea veridicitate cărții.

„Vino aici, Mina, să vedem noi ce zice în cartea lui Armand”, m-a chemat mătușa. „Mânca-o-ar mama de fată, că tare-i rușinoasă!”, m-a sorbit ea din ochii albaștri, electrici. Mamaie din Coiciu s-a animat și ea, și-a ajustat peruca, cu o seriozitate care pe mine m-a făcut să râd, și m-a tras de lângă Verginica să mă studieze. M-a răsucit, când pe stânga, când pe dreapta. ”Ești leită maică-ta”, și-a dat verdictul.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Monica Tonea

proză de Monica Tonea

Țintuită de mai multe perechi de ochi, m-am rugat în gând să scap cât mai repede și, dacă tot eram prizoniera lor, m-am cocoțat pe banchetă printre ele, să fiu la egalitate. Deși eram subiectul principal, cum stăteau adunate chiorchine deasupra cărții, cu pix și caiet la îndemână, să facă calcule pentru ascendent, mi-am dat seama că nici nu se sinchiseau de starea mea sau de faptul că riscau să deterioreze și mai tare filele, și așa fragilizate ale volumului din cauza gradului de umezeală ridicat din bucătărie. Erau mult prea absorbite în poveștile din carte. Mama s-a mai ridicat, să mai spele un vas, să mai arunce niște legume tocate în apa din oală, vreme în care Rodica și-a tras piciarele sub fund și-a iscat alte discuții, abătându-le pentru o clipă de la cele originare, vai, cum stai așa cu picioarele sub tine pe scaun, nu te dor?, iar ea, grațioasă, a zis că așa stă de când era copil și mama a dat din cap atunci, da, da, Mina s-a luat după tine, așa stă la masă, și mi-a plăcut asemănarea, căci îmi plăcea eleganța cumnatei, soția fratelui mai mic al maică-mii. Din solidaritate feminină, au contribuit și ele cu ajutor la pregătitul mâncării, ciorbă de legume și tocăniță de ceapă cu mămăligă, au curățat cu spor, în timp ce disecau o zodie sau alta, cartofii, morcovii, țelina, ceapa, aici îmi dădeau lacrimile, iar pe capul meu a căzut să curăț usturoiul, detestabilul usturoi, da, și când s-a terminat cafeaua din ibric, au pus repejor de-un altul. Tanti Nuți, care vorbea întotdeauna articulat, emana senzația că, dintre toate, ea e cea mai înclinată să mențină calmul. Era o comuniune admirabilă între ele. Ea le corecta, tanti Vergi era cea mai întreprinzătoare și energică, tanti Rodi le povestea lucruri deocheate, la ele trăgeam și eu cu urechea, mamaie le superviza pe toate, iar mama roia ca o gazdă bună ce era. În bucătăria mică, printre fumul de țigară și aburi, se crea un soi de microcosmos ce mă făcea părtașă la taine care-mi erau atribuite.

„Nț”, a plescăit Rodica atunci când se făcuse prea cald, „Mioară, deschide și tu un geam, mi s-au aburit ochelarii.” „Mai împinge-l un pic”, s-a răzvrătit mamaie, de frică să n-o tragă curentul. Odată găsit echilibrul universal, și-au adus aminte cu un frison că au treburi importante și-au revenit la soarta mea trasată în carte.

„Ia uite ce scrie”, a citit tanti Vergi. „Noaptea era caldă așa cum se cuvine să fie în dricul verii.”

„Vai, că nu o zice chiar așa, auzi, dric”, a întrerupt-o mamaie. Și ele au asigurat-o la unison că fix așa scria. ”Ei, n-are a face, e doar un fel de-a spune”, au conchis.

„Uite ce zice mai departe, racul e un semn zodiacal conservator, de tradiție, vezi, așa e Mina, cum spune Armand, ține în cleștele lui tot ce i-a fost și tot ce este”, se mândrea mama. Ce e drept, lăsam cam greu jucăriile din mână când era vorba să le împart cu cineva. Apoi au vorbit despre solstițiu și cât de faină-i luna iunie, chiar începusem să mă simt specială. Faza e că pe alocuri citeau paragrafe întregi în care erau descrise fenomenele nopții, mișcările planetare, poziția soarelui, intrevenția divină și câteodată eram pe punctul să adorm, moleșită de șuvoiul narativ, citit pe mai multe voci. Nici nu mă mir c-am crescut cu această fascinație vizavi de noaptea de Sânziene, deschiderea cerului, jocul ielelor, firește că deviau și pomeneau și alte mituri pe care le savuram mai mult decât interpretările zodiacale, mai cu seamă cele care aveau legătură cu luna mea de naștere.

„Ai copil sensibil, Mioară, ce chestie că zici că a descris-o fix pe Mina aici, vezi?”

„Da, păi racul e semn de apă și influențat de lună, e o ființă receptivă și timidă.”

Și eu mă împăunam, deși nu eram convinsă că e chiar în regulă descrierea. „Da’ știi că-s încăpățânați racii? Cică își apără convingerile cu înverșunare.”

„Așa-i Mina, nu te înțelegi cu ea”, și-a scuturat mama părul. „Da-i și visătoare, uite, exact cum zice aici, uneori trag de ea să iasă din transă, cade așa pe gânduri...”

Mătușile s-au scuturat înfiorate. Și-au mai aprins câte o țigară și-au sorbit din cești. Mama a amestecat cu lingura în oală.

„E, să te vezi tu Mioară când o crește. Că racii sunt vanitoși și le cam place așa, să fie în centrul atenției.”

„Păi zicea că sunt timizi”, s-a foit tanti Rodica.

„Și ce, nu poți să fii și timid și dornic de publicitate? Ba bine că da, deși, racul se teme de ridicol”, a oftat mama.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză

de Monica Tonea

„Lasă, dragă”, a intervenit mamaie, cu ochelarii pe nas. ”Ce dacă face un pas înainte, doi pași înapoi, ca racu’, înaintează mai ușurel, dar sigur.”

„Mioriță”, și-a luat avânt Verginica, „tu s-o urmărești cu igiena, cică e o chestiune specifică, și lăcomia, să nu dezvolte, doamne ferește, vreo boală la stomac, ceva. Ar avea tendințe, la boli, dar lasă, că-i copil robust, nu te-ngrijora!”

S-au cutremurat toate, iar eu am ciulit urechile, smulsă din moleșeală de dramatismul lor. „Cancer”, s-au tânguit.

Maică-mii nu prea îi picaseră bine veștile astea. Împăciuitoare, tanti Nuți a continuat să citească: „...trăiește intens o viață interioară cu personagii pe care și le-a închipuit și le-a dorit. Vezi, de bine.” A vrut să sară peste un pasaj, dar mama, venită de la aragaz, s-a aplecat peste umărul ei. „...ajungând adesea să sufere amare decepțiuni.”

„Astea-s generalități, dragă, norocu’ și-l mai face și omul.”

Mi-ar fi plăcut să am și eu un cuvânt de spus, dar n-aveam loc în dezbaterea lor aprinsă. Nu mâncam nici lacom, nici nu eram așa mototoală cum zicea în carte, sau, mă rog ce zicea acolo, că nici nu înțelegeam o doză prea mare din ce spuneau și de câte ori deschideam gura, o făceam ca să întreb ce înseamnă un cuvânt sau altul. Când am crezut că s-a încheiat conversația pe seama mea, am auzit-o pe tanti Vergi râzând:

„Femeile sunt iubețe, le place dragostea, dar odată satisfăcute, devin indolente.”

„Ce devin?”

„Adică nepăsătoare.”

„Aha. Și la calendarul thebaic ce scrie? În ce decan e?”

„Primul, al șaptelea grad e la ea. Uite: În jurul lui 28 iunie: nepăsare, ușurință, tendință către o viață parazitară. Totuși reușită.”

„Totuși reușită, haide, Mioară, n-ai de ce să te temi, vezi.”

Tanti Vergi a simțit nevoia să schimbe vorba. I-a plăcut mereu să ghicească în cafea. A întins mâna și a luat cana maică-mii. A întors-o, a clătinat-o, și-a așteptat să se așeze zațul. „Aha, aham, da. E bine, e bine”, s-a minunat.

„Vezi?”, i-a arătat și mamei.

„Ce?”

”Văd o umbră trecătoare. Un M de la Mina, își spun eu că de la ea e că e mic și fragil, ca de copil, și aici, o pălărie mică. O ciupercă. Vezi: lon-ge-vi-ta-te!”

În vreme ce ele decodau informațiile ermetice, eu rememoram dimineața pe stradă cu Angelica. Îmi părea rău c-o păruisem, dar nu voia să admită că n-avea dreptate. Am plecat în casă supărate. Mama mă certase de cum intrasem că aveam tricoul murdar, iar trebuie să te schimbi, bombănise, vezi că vine mămica, așa-i zicea ea maică-sii, mămica, și eu m-am uitat în oglindă, nu eram chiar așa nespălată cum mă apostrofa, dar, în fine, avea și ea o manie, sau mai multe, și una era să mă vadă mamaie impecabilă, pieptănată și eventual în rochiță apretată.

La un moment dat, când toate căzuseră pe gânduri, oare chiar așa de tare le preocupa soarta mea?, a băgat tata capul pe ușa de la bucătărie, de abia sosise de la muncă: „Ce mâncăm în seara asta?” Nici tata nu credea în zodii, eu cu el semănam. Ele s-au mirat, „tii, ce târziu e, hai că noi ne ducem de acum, Mioară, ne vedem săptămâna viitoare” și taică-miu, cum era el galant de fel, s-a oferit să le conducă pe toate acasă, cu mașina, numai mamaie din Coiciu rămânea să doarmă peste noapte la noi, iar eu de abia așteptam să se culce, să mă joc cu peruca ei.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Florentin Smarandache (SUA)

Am venit...

Am venit să pun altoi rugilor o albă floare. şi să spăl bolnavii de boală.

Am venit să dezbrac copacii de scoarţa putredă a unui nume şi lumină să scot din ochii tineri. aprinzând trecutul -călăuza viitorului -

Am venit cu plină călimara de litere. fiindcă locuiesc în poemul acesta de pe vremea lui Ovidiu. iar poezia îmi traduce sufletul.

Noi creştem păsări pentru înalt

Noi creștem Păsări pentru Înalt să-nvingem depărtarea: șoimi întru a sorbi tăriaprunci roșii în obraz ca bucuria.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

poezie de Florentin Smarandache

Gabriela Schuster (Germania)

-l

Ştii tu că urechea care te-ascultă vrea să asculţi pentru ea să facă din ţară un clopot sub care numai limba lui să bată

şi genunchii să ţi-i umpli de glod când el priveşte la tine dinspre aurul tronului

ridică-te mândru şi scuipă-l

ştii tu că la război doar tu vei fi îngropat anonim la repezeală aproape de viu să nu laşi urme pe obrazul lui proaspăt ras fericirea i se zbate în ochi oarbă hohotul râsului îmbuibat ne scoate din minţi

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Ridică-te şi scuipă

poezie de Gabriela Schuster

Afișul

Dan Mărăcinaru (Germania)

Gabriel a sosit fix la ora zece, ca în fiecare zi. Și ca în fiecare zi, era însoțit de un teckel, haios ca toți teckelii. Avea locul lui de cerșit în fața magazinului “C&A” din Wiesbaden, lângă o băncuță din lemn. De peste drum, venea un parfum amețitor de cafea. Era de la cafeneaua “Tchibo”, de unde Gabriel își comanda o cafea “To go” pentru 95 de cenți. Din cafea nu a început să soarbă decât după ce s-a instalat la locul lui. A întins un covoraș, pe care s-a așezat câinele, a pus rucsacul lângă el, a scos și a aranjat tacticos cutiuța pentru bani și a instalat un trepied cu un anunț. Anunțul era scris cu litere mari de tipar, pe o foaie “A2”, tip afiș. De pe afiș, tot trecătorul putea citi:

“Sunt ateu dar nu zilnic. În anumite zile sunt doar agnostic.

Câinele e cu mine. Habar n-am dacă are vreo religie. Nu spune! Știu doar că eu nu l-am botezat.

Cerem, fiindcă nu avem - deocamdată - nici un fel de altă posibilitate de a ne finanța necesitățile vitale. Motivele le găsiți la tot pasul în mass-media.

Jurnaliștii explică mai bine decât o pot face eu.

“Cerem” pare a fi un eufemism. E, într-adevăr, aparență. Nu cer numai eu. Cere și câinele. Deși se face că nu e băgat în afacerea asta. De altfel, sub aparența asta a lui de niznai, cere cu mai multă forță decât mine. Chestie de subliminal!

Declarând că sunt ateu - căci nu vreau să induc pe nimeni în eroare - nu înseamnă că nu acceptăm bani de la drept-credincioși. La drept vorbind, credinciosul – luând de bună sintagma “banul e ochiul dracului” - poate scăpa de niște drăcării de prin buzunare și, în același timp, înălța și spiritul a două ființe necăjite.

Ateii sunt rugați să dea dublu decît au gândit să dea, că și așa e puțin.

Raționaliștii știu de ce.

Bancherii și gomoșii din înalta societate pot citi afișul gratis. Așa că nu e nevoie să se prefacă, și anume că nu existăm în peisaj nici eu, nici câinele, nici afișul și nici amărâtul care ne dă - tocmai când trec ei - o băncuță sau două.

Lumea nu trebuie să se indispună pentru că bancherii și gomoșii nu dau pomană, pentru că se știe că orice lucru are un început și, Doamne ferește (dacă sunt credincioși), să nu prindă prostul obicei și să ajungă de la o firfirică dată de pomană unui om și unui câine să plătească și taxe și impozite etc.

Clericii ne pot ocoli; nu avem ce să le dăm!

Nu facem poze cu politicieni în ajunul campaniei electorale.

Nu discut cu lumea cât sunt în exercițiul funcțiunii. Câinele e liber s-o facă. Treaba lui!“

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

proză de Dan Mărăcinaru

Albedo - Nicolina Halgaș

Roman istoric, cu o poveste imaginară, zice autoarea, însă totul pare atât de veridic încât cititorul se transpune cu ușurință în timpurile evocate, iar asta se datorează exclusiv talentului scriitoricesc al Nicolinei Halgaș. Albedo este un roman complex, cu o acțiune captivantă, plasat pe două planuri temporale, cel principal la sfârșitul Evului mediu, în orașul Hermannstadt, actualul Sibiu, iar cel deal doilea în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în special în București, deși autoarea trece cu ușurință acțiunea de la un conac boieresc din zona rurală a României, la marile capitale europene. Personajul principal al timpurilor mai apropiate nouă este Seraphine, reîncarnarea Celestei, alături de care apare și reîncarnarea contelui Robert de Araburg, iubitul și soțul Celestei, acum în persoana unui tânăr simplu, dar care își împletește destinul cu al Seraphinei. Tema principală a romanului este setea de cunoaștere, de înțelegere a vieții și a ceea ce se petrece după… prima viață, reîncarnarea sau devenirea spirituală fiind tratate de cele trei perioade de evoluție alchimică, Nigredo, Albedo și, împlinirea totală, Rubedo.

Personajul principal este ales inspirat în persoana unei tinere (Celeste) provenită dintr-o familie bună, însă scăpătată, maeștri făuritori de săbii, dar cu acces la erudiție, unchiul său, abatele unei mănăstiri cisterciene, oferindu-i acces la o vastă bibliotecă și sfaturi legate de interpretarea unor manuscrise care nu circulau în lumea laică.

Documentarea romanului Albedo este una de excepție, seriozitate a lucrării care se reflectă în imaginea de ansamblu a cărții, făcând-o să stea pe raftul cel mai de sus al literaturii de gen, lucru care m-a făcut să spun (și continui să susțin), că Albedo al Nicolinei Halgaș este un roman mai închegat decât Theodoros al lui Mircea Cărtărescu. Talentul narativ și măiestria mânuirii cuvintelor este pe același palier la ambii scriitori, însă Nicolina are mai multă prospețime și o rotunjime a poveștii care include cititorul și îl face parte a timpului creat. Scriitorul Cristian Ghica spunea despre Albedo, la lansarea de la Gaudeamus, în București: " …Debutează cu un aer magic, parcurge societatea opacă în privința drepturilor femeii, ajungând la puterea universală a iubirii. Pot să spun că este un roman de capă misterioasă și de spadă a inteligenței umane. Este un roman fantastic care, paradoxal, fascinează prin realism. Descrierile sunt perfecte, te fură din realitate și te transpun prin perioade diferite cu puterea unei călătorii în timp. Detaliile sunt chirurgicale, surprind viața socială în cele mai mici amănunte.

...Cartea este îmbogățită cu referiri cosmogonice, ontologice, teologice, cu trimiteri la scrierile timpurii ale filosofilor, creștinilor și alchimiștilor, fără să deranjeze povestea. Cu trăiri venite din perioada interbelică, cu sentimente din Evul mediu târziu, surprinde foarte bine puterea iubirii dincolo de spațiu și timp.

Un roman plin de încărcătură mistică: păgână, creștină, populară. Un roman plin de realism, scris foarte bine, în așa fel încât ficțiunea pare veridică. Autoarea se dovedește a fi un alchimist care, printr-o formulă de combinare a cuvintelor, reușește să descopere secretul dragostei veșnice."

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Prezentare de carte - Viorel Ploeșteanu

Prezentare de carte - Viorel Ploeșteanu

Poezii, efecte secundare - Geo Vasile

Autorul acestui volum de poezii este un erudit italienist, critic literar, eseist și, în egală măsură, poet. Geo Vasile pune în Poezii, efecte secundare tot acest bogat bagaj cultural, regăsit cu ușurință în temele abordate, cotidiene unele, deasupra timpului altele, însă toate surprinse și redate în esență, de această dată, de talentul poetic al lui Geo Vasile. De altfel, acest lucru a înclinat balanța atunci când s-a făcut evaluarea manuscriselor înscrise la concursul Itaca Publishing House, și nu cartea de vizită a autorului. De-a lungul cărții se pot identifica, din loc în loc, repere autobiografice ale lui Geo Vasile, lucru care dau și o importanță istorică a volumului. Desigur, nu este singurul poet care face aceasta, însă la Geo Vasile vedem zbuciumul încercării de a înțelege timpurile și obiceiurile lumii, care se succed uneori fără nici o noimă, și a se regăsi în aceste timpuri. Poetul reușește să se situeze întotdeauna în poziția corectă, urmându-și propriul drum și ancorându-se în propria realitate, verificată în timp și, până la urmă, singura valabilă. Cristian Ghica a vorbit despre această carte la lansarea de la Gaudeamus (București), unde spunea:

"Nu sunt aici în calitate de critic literar, o să mă pun în poziția unui cititor cu inima. Am căutat dincolo de cuvintele din această carte și am descoperit o lume bogată în simboluri, fie mitologice, fie creștine, fie din lumea basmelor sau din lumea modernă, care sunt scoase la suprafață pentru a ne sprijini pe ele. Pot să afirm că trecutul și prezentul se îmbină în poezia lui Geo Vasile, previzionând un viitor defect, în care omul ca ființă trece în plan secundar, lăsând loc unei alienări datorate tehnologiei și lipsei de iubire. Geo Vasile are rotunjime a versurilor, îi place să scrie și transmite această plăcere cititorului. Geo Vasile este într-o căutare de sine perpetuă. Are la îndemână erudiția, expresivitatea și profunzimea pe care coboară până la ultima treaptă. Este, de asemenea, o prezență vivace, care străbate lumea în lung și în lat, înainte și înapoi, în descoperirea adevăratului sens al vieții. Fie cea de acum, fie cea viitoare.

Acea singurătate

Pe chipul tău deja se citește acea singurătate pe care o numești lume... Goală, plină de sânge, murdară de noroi, acea speranță fugară căreia îi dau naștere frazele... în lipsa unui alt nume, o numești viață.

Vă invit să citiți aceste poeme. Eu le-am citit cu plăcere, cu emoție și intensitate. Versurile din această carte dansează, cântă și îmbogățesc gândurile. Poeziile acestea trăiesc. Știți de ce am simțit asta? Pentru că Geo Vasile este poet."

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Prezentare de carte - Viorel Ploeșteanu

Univers heliomat - Mihăeș Heronim

Licențiat în litere, dar și în mate-fizică, Mihăeș Heronim are o biografie de, așa cum mi s-a spus și mie la o lansare de carte, scriitor american, care a trecut prin nenumărate îndeletniciri, cunoscând viața din diferite unghiuri, ajungând, în cele din urmă, să fie interesant și credibil în ceea ce scrie.

Lucrează intermitent ca învățător, profesor suplinitor, agent comercial, agent de vânzări Romtelecom, agent de securitate, profesor de informatică, inginer ecommerce, tehnician rețelistică IT, în regim fulltime, partime sau “blacktime”. Participă inițial, încă din timpul facultăţii de litere, la diverse evenimente literare, cu precădere la cenaclul SF “Clepsidra” din Bacău și ulterior la numeroase activități cu tentă artistică ori culturală. Actualmente, funcționează ca profesor titular la catedra de fizică a Şcolii Gimnaziale „Domniţa Maria” şi a Şcolii Gimnaziale „Miron Costin” din Bacău. În adolescență eram pasionat de povestirile ștințifico-fantastice, care apăreau destul de rar, dar, crescând, m-am lăsat furat de romanele realiste, pe care le puteam verifica și evalua cu propria-mi trăire. Am fost plăcut surprins, citind manuscrisul primit de la Mihăeș Heronim, să descopăr o lume sf plauzibilă, deloc îndepărtată de ceea ce trăim noi înșine, și care ni se poate întâmpla chiar nouă, curând. Bine, autorul a și avut inspirația să suprapună două planuri în povestea sa, unul real și altul fantastic, nu prea îndepărtat în timp, pe care ni-l putem explica cu ușurință, cu o minte deschisă noilor experiențe. Acceptarea ca realizabile a întâmplărilor din carte este și ajutată de tehnologia care a explodat în ultimul deceniu, depășind, de multe ori, imaginația scriitorilor de sf de acum 3040 de ani. Univers heliomat este o carte care te atrage, ca o sferă a cunoașterii, te face parte din ea.

Farmecul trist al înserării - Dan C. David

Dan David este un scriitor cu o bogată activitate, atât în poezie cât și în proză. Colaborator al revistei Itaca încă de la începuturi, a câștigat Distincția revistei Itaca pentru Cartea anului 2016, Diaspora - secțiunea poezie, cu volumul Bomba din apă. Născut la 9 septembrie 1936, în județul Sălaj. De profesie inginer chimist, Dan David emigrează în SUA în anul 1997, după pensionare, și se stabilește la Los Angeles. A publicat, până în prezent, 32 de volume de poezie în limba română, 2 volume de poezie în limba engleză și 3 volume de proză în limba română. În volumul Farmecul trist al înserării, Dan David abordează mai multe teme, majoritatea fiind desprinse din viață, cu complexitatea ei uneori, însă, de cele mai multe ori, cu lucrurile și întâmplările simple, pe care poetul ne îndeamnă să le percepem așa cum sunt și să nu le complicăm, pentru că tocmai în acest fel le ratăm esența. Timpul este elementul care leagă punctele existenței poetice a lui Dan David pe țintarul vieții, pentru că tot ce i se întâmplă este raportat la timp și ținut laolaltă tot de timp. Acest volum pare a fi timpul maturizării poeziei lui Dan David, însumând trăirile care au fost extrase dintr-o viață bogată și așezate pe raftul ce trebuie arătat urmașilor.

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Invitație

de colaborare

în paginile revistei Itaca

Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării, cu frecvență trimestrială, și apare atât pe suport electronic cât și pe hârtie.

Toți scriitorii de limbă română din diaspora sunt invitați să propună texte spre publicare (1-3 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii etc. sau 3-5 poezii, maximum 3 pagini), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un singur document word (nu pdf), simplu (neprelucrat, necodat), Times New Roman, corp de literă 12, obligatoriu cu diacritice, la un rând, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar, cu menționarea localității și țării de reședință (numai la prima colaborare). Nu se acceptă fragmente de roman sau piese de teatru. Un autor poate trimite pentru un număr de revistă numai proză sau numai poezie, nu ambele. Nu se primesc volume din care să selecteze redactorii. Nici materiale pentru mai multe numere de revistă. Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către cei 6 redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm textele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr (martie, iunie, septembrie, decembrie).

De asemenea, ilustrarea revistei se face cu lucrări ale artiștilor plastici români stabiliți în străinătate, pe care îi rugăm să ne contacteze în acest sens.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu “â” și “sunt”.

Vă putem crea (gratuit) și o pagină de autor pe site-ul www.bibliotecadiaspora.eu dacă veți dori. Dacă materialele trimise nu respectă aceste cerințe, nu vor fi luate în considerare, fără vreo explicație ulterioară.

www.itaca.ie

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Biblioteca diaspora

Datele necesare pentru crearea unei pagini de autor pe site-ul Biblioteca Diaspora:

- nume de autor

- fotografie personală (maximum 5 M b)

- țara de reședință, orașul și anul stabilirii (precedenta și anul , dacă este cazul)

- adresă de email (opțional)

- link spre site - ul/blogul personal

- datele tehnice ale cărților (titlu, editură, oraș, an)

- link (dacă aveți) al cărților în format electronic (nu trimiteți pdf ! )

- fotografii jpg ale coperților propriilor cărți

- date despre autor

- referințe critice (menționarea numelui, scurt fragment ( 3 - 5 rânduri ) și link către articol , nu tot articolul )

- video (numai link spre YouTube sau altă platformă online)

Puteți oricând să trimiteți actualizări pentru pagina dumneavoastră la adresa bibliotecadiaspora@gmail.com

Cu stimă, bibliotecarul de serviciu

www.bibliotecadiaspora.eu

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Itaca Publishing House

Cărți apărute la ITACA Publishing House: eBooks și audiobooks:

 diaspora ’20 - proza  diaspora ’20 - poezia  blackjack – volum colectiv poezie irlandeză contemporană  Elegiile întoarcerii (poezie) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  7 ani (roman) – Dorina Șișu (Irlanda)  suntem cameleoni (poezie) – Emanuel Pope (Anglia)  Șapte pici (roman) – Nora Maria Vasilescu (SUA)  Spitalul de nebuni (roman) – Doina Ira Tăutan (SUA)  Privilegii în Purgatoriu (poezie) – Valery Oisteanu (SUA)  amurguri/sunsets (poezie) – Dorina Brândușa Landèn (Suedia)  Ciorile albe (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Dragoste în timpul epidermei mele (poezie) – Emanuel Pope (Anglia)  Incursiune în romanul grec-latin (studiu literar) – Dorina Șișu (Irlanda)  Fantasme (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Luna la Brăila (poezie – audiobook) – Emanuel Pope (Anglia)  Ploaia (nuvelă) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  joi spre miercuri (poezie) – Dorina Șișu (Irlanda)  emigranții (teatru) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Colinele liturgice (poezie) – Andrei Zanca (Germania)

Print și e-Books:

 Grijania zilei (proză scurtă) – Dorina Șișu (Irlanda)

 66 – poezii cantabile – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Reverberații (poezie) – Dan Șerb (Irlanda)  Vine seninul, vol. II (proză scurtă) – Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

 Psst! Te iubesc! – Dorina Șișu & Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

 șapte (roman) – Adrian Melicovici (Italia)

 Privilegii în Purgatoriu (poezie) – Valery Oisteanu (SUA)

 Spitalul de nebuni (roman) – Doina Ira Tăutan (SUA)

 7 ani (roman) – Dorina Șișu (Irlanda)

 Povestiri de pe lumea cealaltă (proză scurtă) – I.C. Liță (Spania)  Amurguri/Sunsets (poezie) – Dorina Brândușa Landèn (Suedia)

 Șapte pici (roman) – Nora Maria Vasilescu (SUA)

 Ciorile albe (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

 Pe mâna femeilor (roman decapotat) – Felix Nicolau (Spania)

 Fantasme (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

 Suntem cameleoni (poezie) – Emanuel Pope (Anglia)

 Mihai Eminescu – 50 poesies – Traductions par Cindrel Lupe (Franța) & Tudor Mirică (România)

 joi spre miercuri (poezie) – Dorina Șișu (Irlanda)

 Colinele liturgice – Andrei Zanca (Germania)

 Poezii, efecte secundare - Geo Vasile (România)

 Albedo (roman) - Nicolina Halgaș (România)

 Univers heliomat (roman sf) - Mihăeș Heronim (România)

 Farmecul trist al înserării (poezie) - Dan C. David (SUA)

 Dragoste în timpul epidermei mele (poezie) - Emanuel Pope (Anglia)

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

În fiecare lună, în prima sâmbătă, de la 7.30 pm, are loc o serată culturală, organizată de Itaca Publishing House, în cadrul căreia au loc lansări de carte, lecturi publice și recitaluri de folk, jazz și romanțe, susținute de artiști români din Irlanda. Sunt câteva ore în care ne umplem sufletele de bucurie, ne reîntâlnim cu prieteni sau ne facem prieteni noi și cunoaștem creatorii de cultură, români stabiliți în Irlanda, scriitori, artiști plastici sau muzicieni.

Teachers’ Club este un loc superb, situat într-o clădire istorică din centrul Dublinului, care, pe lângă spațiul elegant și generos, are în incintă și un bar, cu ajutorul căruia socializarea este mai spornică.

S-au făcut și se vor face lansări de carte ale scriitorilor români de oriunde din Diaspora românească, în prezența lor sau nu, cu condiția să fie publicați la Itaca Publishing House. Oricine poate participa la aceste întâlniri culturale, numai să-și anunțe din timp prezența, pe Facebook, unde se creează câte un eveniment pentru fiecare întâlnire, sau la viorel1ploesteanu@yahoo.com

Itaca Anul X / nr. 40, octombrie, noiembrie, decembrie 2022

Întâlnirile Itaca de la Teachers’ Club