Itaca Publishing House / Pag

La începutul picturii în „plein-air” căutam în peisaj subiecte care să semene cu picturi ştiute, aşa că se întâmpla să mă întorc de la „peisaj” fără vânat. Aşa am căutat o dimineaţă întreagă o uliţă scăldată în verde, cu o ţărancă cu basma roşie în cap (Grigorescu) pe malul Mureşului în cartierul „Mureşel”, unde se trecea cu „compul”, loc preferat, cu arborii bogaţi pictaţi în toate anotimpurile de Chirilovici, pe care aveam să-l cunosc la şcoala de artă. Cartier oarecum în prelungirea Aradului nou, al şvabilor.

Dar am zis că voi povesti despre bunica şi o aud: ”haideţi la masă, c-o tras clopotul de amiază!” Stăteam la masă pe laviţa lungă, lângă fereastra pe al cărei pervaz se coceau la soare roşiile mari, din care se alegeau seminţe de răsad. Să ajung mai bine eram pus pe „coşara de pită”, rotundă, împletită din şovar sau şuşorcă, foi uscate ale cocenilor de porumb. Nu ne aşezam bine la masă şi întrebam: „la Bundi i-ai dat?” „I-am dat, mâncaia-i coada”, era răspunsul. A doua întrebare era „ce avem felul doi?” Răspunsul era: ”Io nu-s doamnă să fac atâtea feluri”, dar surâsul o trăda şi după două linguri de zamă primeam „felul doi”. Din aceste feluri al doilea cel mai puţin îmi plăcea „curechiul de ludaie”, din care îmi alegeam doar „ţâmpii” de pui-pane, deşi mă fascina jilăul de ludaie, cum scoate şuviţele lungi şi egale.

De multe ori nu ne aşezam la masă dacă nu venea şi Costel, cu care ne jucasem toată dimineaţa şi era vecin.

Mai zicea bunica uneori, când făceam prea multe nazuri: „dacă nu mânci io mă ţâp în fântână, că nu ştiu ce să mă fac cu voi”. Săream şi o ţineam de poalele ”sumnei” şi promiteam că mănânc ce-mi dă.

De câte ori nu o auzeam: ”să vă văd odată mari, să veniţi cu pretenii şi nevestele voaste să vă fac mâncare bună la tăţi”.

Poate şi asta a ajutat la un sens de generozitate şi prietenie care m-a însoţit în viaţă.

Sărbătoare era când în toiul vacanţei venea de la Arad mama sau tata, uneori împreună, cum le permitea munca. Atunci, în cameră, când se deschidea geamantanul cu misterioase închizători cu arcuri şi cheie, aerul se umplea de parfumul veşmintelor, parfumul casei din oraş. Desigur primeam bomboane sau alte nimicuri, dar cel mai pregnant era acea mireasmă a casei.

La Arad venea uneori moşu. Întâi ajungea o carte poştală în care zicea când are să vină. Îl pot vedea clar în amintire, venea cu aceiaşi paşi măsuraţi, cum venea de la vie. Cu cizme, căbat de piele şi cuşmă, în spate cu un rucsac. Toate acestea şi mustaţa răsucită în sus dădea aerul acela de husar la împăratu, una din mândriile ineuanilor. Mult mai târziu, la Schonbrun, în fața unui tablou cu trecerea în revistă a trupelor lui Franz Josef, toţi în tunică roşie cu fireturi şi mustăţi la fel, stăteam şi-mi ziceam, dacă mă întreabă cineva de ce nu trec mai departe să-i zic, zâmbind, mă uit după moşu.

Moşu era un om tăcut. Din războiul în care fusese, ţin minte că a povestit, era curier călare şi la început a fost pe frontul italian, apoi pe frontul din Galiţia austriacă. Pentru merite a fost înaintat caporal, cu o disticţie (am o fotografie). Din plăcerea de a se bucura toţi ortacii a adus un butoiaş de bere unde erau cantonaţi. Ca urmare a fost scos în faţa trupei şi i s-a smuls gradul şi decoraţia.

În rucsac erau toate bunătăţile: cârnaţi afumaţi, şuncă, slănină de două feluri, lată una şi subţire alta, fiartă şi dată cu boia şi usturoi. Aducea şi struguri negri cu coada prinsă în ceară, astfel că-i puteam ţine până de Crăciun, atârnaţi, neatinşi, pe o bară în cămară.

Bunica - baba, cum se spune acolo – venea mai rar. Odată, vara, era la noi şi mama m-a rugat să o însoţesc la Catedrală. Locuiam în apropiere. Eram obişnuit să merg cu bunica la slujbă la Ineu, mai ales când se nimerea să pice Paştele în timpul vacanţei. Cine a văzut vreodată plecările cu lumină pe toate uliţele, tot mai puţini, tot mai departe, nu va uita niciodată aducerea luminii acasă. Pe atunci ferestrele bisericii aveau semnul crucii din geamuri colorate şi îmi amintesc duminicile când urmăream în zile cu soare mai mult cum înaintează schimbarea culorilor pe podea, slujba mergând şi ea înainte. Odată, băieţii cu care mă împrietenisem m-au luat în turn la trasul clopotelor.

Mi s-a dat în grijă clopotul mic. Cârstnicul ne-a dat pe rând intrarea, dar fiind eu novice, fără nici o instruire, trăgeam cu hărnicie, de eram săltat în aer, iar când mi-a mai făcut semn am înţeles că nu-i destul şi mă avântam şi mai mult. Semnul era să mă opresc. De atunci nu am mai tras clopot la biserică.

Acum în Catedrală nu era slujbă. Am intrat şi, spre mirarea mea, bunica s-a oprit în stânga, lângă primele strane. Iconostasul, alb în Catedrala veche din Arad, era departe. Bunica s-a închinat fără a se apropia. Mi-a rămas în minte acel moment de sfială, ca o linişte a rugăciunii. Ştiam că în tinereţe cântase în corul Oastea Domnului şi că mergea în pelerinaj la Mănăstirea Maria-Radna, cum era obiceiul, chiar dacă de confesiune ortodoxă. În Ineu este şi o biserică catolică, la care mergea unul din cei mai buni prieteni de atunci, Gaby Kocisch. Eram foarte mirat că paştele lor nu este odată cu al nostru, până într-un an când s-a întâmplat să fie în aceeaşi zi. Mare bucurie, mai ales că el mi-a spus că vine şi Papa, care în ungureşte înseamnă episcop, lucru pe care nu-l ştiam şi eram sigur că dacă vine Papa, aşa rămâne. (Interesant că în şirul „întâmplărilor” la acea biserică a fost preot important un timp Şorban, ajuns în Ardeal cu o mai veche emigraţie a armenilor, bunicul profesorului de Istoria artei, Raul Şorban). Această bucurie nu se întâmplă nici azi decât când vrea calendarul şi nu dorinţa oamenilor.

Din toate întâmplările de la începutul pictării de peisaje, cel mai mult mă amuză să povestesc cum”natura îi ajută pe pictori”.

Era o înserare frumoasă şi mă aflam la „Trei insule”, loc de excursii al arădenilor, pe Mureş în jos de oraş. Pe mal, cu spatele la râu, pictam un lan de porumb verde, drumul şi copacii din jur. Făcusem cerul cu trecerile spre violet din acea seară şi, zorit să nu se întunece, înşiram lanul de cucuruz, treabă anevoioasă, cu frunzele frânte şi ciucurii din capătul tulpinii, unul după altul... Atunci un roi de ţânţari s-a năpustit asupra pictorului în pantaloni scurţi şi cămaşă cu mâneci scurte. Întunecarea serii era aproape, ţânţarii nu conteneau, atunci, da, am sărit peste amănunte şi cu trăsături de penel repetate ritmat, hai, hai, încă puţină iarbă verde în „prim plan” şi strânge repede cartoane, paleta, caseta de culori. Am avut noroc să mă ia un camion până la marginea oraşului. Când i-am arătat tatălui peisajul meu s-a uitat cu blândeţe şi ţinând timid cartonul: ”parcă-i un lan de porumb”. Reuşisem, cu ajutorul ţânţarilor. Într-adevăr, natura îi ajută pe pictori.

Arsenie Augustin (Irlanda)

1***

Torentul copacilor s-a revărsat Prin cotloane

Flutură valurile Un zbor murdar și tăcut Agățând spicele negre

Acum totul gonește strident Zăpada umple cu suluri Văgăunile nopții

Umeri și aripi se zbat Îngerul albicios murmură Gestu-i devine oblic iar Frunțile presărate cu mir Cad foșnind

Departe e surd E aramă

2***

I-am acoperit ochii cu stoluri de fluturi Apoi i-am încordat degetele Și i-am pus în brațe tăcerea. A strâns la piept cerul amestecat În culori și iluzii, Pe umeri a luat steagul de carne Impecabil uitat la marginea mării. Nu s-a uitat împrejur Să-și simtă inima încolțind umbre, N-a atins ceața dintre degetele Ridicate spre zări. Doar și-a pregătit trupul cald pentru Un zbor și-o cădere.

Ascultă cum ceața mijește-ntre crengi, Cum toamna trosnește pe străzi Declinul luminii. Sus în Cavan ploaia e verde Și încă măruntă, tăiată din plumbul Ce-acoperă zarea. Voaluri tăcute se-aștern peste inima roșie Cât o nucă chircită în ungherele Calde și moi ale nopții. Nu te trezi! Stai întins pe patul Acesta gros de noroi și-amintește-ți Sunetul viu, dezbrăcat, al suirii Din valea umbrelor moarte. Vezi îngerul cu vârfuri de zbor Zimțat ca un vis plin de oase? Dă-i mâna lucid, lasă înapoi trupul și sârma Care te leagă de noi.

3***

Unire Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Benissa, Spania)

Mereu mi-a fost greu să țin minte ordinea în care sunt dispuse pe steagul României cele trei culori. Ce era la catarg, roșul, sau albastrul? Ca să-mi fie mai ușor, mi-am imaginat că albastrul cerului ar sta legat de lance. Nu știu de ce, situația aceasta m-a incomodat. Când se întâmplă să văd culorile patriei fluturând în vânt, îmi lasă impresia că însuși cerul, mai precis libertatea pe care o simbolizează, ar fi restricționate, neputându-se desfășura în voie.

La fel, roșul mi se pare și el plasat la loc nepotrivit, „flotând”, cum zic specialiștii, adică risipindu-se fără rost (zic eu) la capătul opus. Ce-i drept, de sânge vărsat fără noimă n-am dus noi lipsă de-a lungul istoriei. Să ne fi fost oare steagul un semn sau o prevestire? Totuși, eu sunt de părere că ar fi fost mai bine dacă în locul albastrului ar fi stat roșul fixat la hampă, pe post de ancoră statornică, liant la baza trăiniciei noastre.

Despre galbenul ogoarelor n-am nimic de zis. Între cer și pământ mi se pare bine amplasat, numai bun de hrănit idealurile și iluziile noastre, trecând prin sacrificiu, mergând până la înălțare. Pâinea noastră cea de toate zilele, dea Domnul să crească în voie!

O să-mi spuneți că e inutil și copilăros să ne ocupăm cu astfel de speculații. Ba chiar periculos, căci s-ar putea interpreta ca blasfemie. Dar puține au rămas lucrurile care nu suportă comentarii în ziua de astăzi. Câtă vreme există o întreagă pleiadă de specialiști care se dedică heraldicii și vexilologiei, relației dintre cod și mesaj, dintre semn și discurs, nici „sfântul steag” nu poate să rămână un subiect tabuizat.

Mă încumet așadar să constat că, așa cum bine ne-am obișnuit să spunem, mesajul steagului nostru este fără echivoc: pe el stă scris UNIRE. E bine de subliniat acest lucru, mai ales acum, în decembrie, când sărbătorim Ziua Națională.

Pare de la sine înțeles ca un steag să transmită o astfel de idee. Cu toate acestea, nu toate țările au aceleași idealuri. Măcar între țările cu steaguri asemănătoare ne-am putea aștepta să găsim înrudiri, dar lucrurile nu stau deloc așa. Țin minte cum, în copilărie, îmi plăcea să cred că am avea multe lucruri în comun cu frații noștri francezi, pentru că steagul lor diferă de al nostru doar printr-o culoare; în locul galbenului ogoarelor, ei arborează albul egalității din lozinca „Liberté, Egalité, Fraternité”.

Ce să mai crezi despre steagul Ciadului, care e aproape identic cu al nostru, dar culorile lui simbolizează cu totul alte lucruri (galbenul speranței, roșul gliei africane și albastrul cerului pe care, iată, totuși, îl avem în comun)! Întâmplarea face ca și steagul Andorrei să semene leit cu al nostru, cu deosebirea că s-a format din combinația celui spaniol (roșu și galben) cu cel francez, de la care a luat albastrul. Surprinzător este faptul că mesajul îndepărtatei Andorre seamănă cu al nostru („Forță prin unitate”).

Se pare că până și steagul roșu-galben-roșu al Spaniei ar fi avut cândva o dungă de albastruviolet, dar s-a renunțat la ea din motive practice, adică din lipsă de pigmenți adecvați.

Rohigualda actuală (de la roșul rojo și galbenul extras din planta gualda) ne confirmă astfel doar o jumătate de frăție de... sânge. Da, sânge zic, la propriu și la figurat, chiar dacă spaniolii nu îl iau din venele proprii, ci de prin alte sacrificări: potrivit legendei, domnitorul pasionat de coride ar fi dat ordin să i se aducă o cupă cu sânge proaspăt de taur, pe care l-ar fi răsturnat pe pânza galbenă, care simboliza fertilitatea ogoarelor iberice. Iată, din nou, cum aurul grâului carpato-dunăreanopontic are un pendant la celălalt capăt al continentului.

Statele care s-au desprins din strânsoarea puterilor coloniale păstrează în steag un element care face trimitere la stăpânii din trecut. Bucuria victoriei și amărăciunea subjugării stau alături, ca în cazul negrului și auriului de pe stindardul german. Nemții au, de altfel, o expresie foarte potrivită, atunci când spun despre cineva că își declară o convingere: „Farbe bekennen” spun ei, adică „a afișa culoare”.

Steagul românesc e o adevărată instituție, sintetizată pe parcursul unei istorii îndelungate. Alte state, cum e Canada, și l-au ales nu demult, printr-o decizie conștientă. Nu sunt sigură dacă am înțeles de ce pe steagul canadian cele două oceane care încadrează albul gheții sunt roșii, dar simpatizez cu frunza de arțar, fiindcă noi toți suntem frați cu codrul, mari iubitori de natură. Cred că, la o adică, ne putem descoperi suprapuneri cu mai toate popoarele lumii, dacă avem răbdarea și bunăvoința de a le căuta. Dar, în fond, ce este un popor?

Pare la mintea cocoșului că definiția n-ar trebui să creeze probleme. Totuși, nici criteriul geografic, nici cel istoric, politic, religios sau lingvistic nu trec proba definitivă. Avem popoare răspândite prin mai multe state, există state cu mai multe limbi oficiale, sunt religii tolerate concomitent și paralel, guvernanții pot fi unici sau multipli, liberi aleși sau stabiliți pe căi genealogice, administratorii se pot concentra într-o capitală sau răsfira pe entități federale etc. Nici religia nu este proprie unui popor sau altuia. Și invers, o limbă poate servi drept „patrie” mai mult decât unui sigur popor (vezi engleza, spaniola, germana etc.). Asta nu le împiedică să o considere un bun cultural propriu, dar nici să aibă neînțelegeri între ele, deși stăpânesc perfect toate nuanțele aceluiași grai. Criteriul geografic unitar nu se verifică, așadar. Avem, de obicei, conaționali de-o parte și de alta a granițelor și comunități izolate prin diverse enclave. Spinoasă, problema națională scapă oricăror eforturi de definire, încăpățânându-se să ne dea de lucru, ba chiar motivând războaie absurde.

În schimb, puține lucruri sunt atât de clare și fără echivoc cum este steagul unui stat, al unei națiuni sau al unui popor. Binele și răul, realitatea și ficțiunea, albul și negrul, curcubeiele se împletesc pe pânzele care fac să tresalte inimi atunci când se înalță pe la festivități oficiale sau competiții sportive. Istorie și legendă se îmbină cu nuanțele stindardelor noastre, impecabil drapate prin spatele diriguitorilor așezați la masa tratativelor, sau când țin câte un discurs oficial.

Drapelul unei țări ne poate vorbi mai mult decât o mie de cuvinte, cu condiția să știm să-i descifrăm mesajul. Un singur lucru nu ne poate spune: cine suntem în inima noastră. Ce rămâne? Steaguri fluturând sub același cer idealizat, întotdeauna albastru.

în tandem

eşti plimbarea mea pe mal unde fantome plutesc la vale tăcute acolo timpul e cofrat

eşti pasărea ce țipă exaltat în arta depăşirii furtuna mută ce arde mareele -

eşti începutul şi sfârşitul: un documentar o vedere în imagini aprinse pe-o platformă socială ce se topește-n reacții

eşti ochii tulburi în astă pânză aripi învârtite peste ape cerul umflat, bolnav și irosit timpul tău ofilit în tranzit

eşti daruri într-un spațiu virtual, timpul, o rețea de iluzii doi călători în tandem ochii tăi, întunericul Lunii

M.C. Gardner (Anglia)

obiecte disparate

sufletul scaunelor goale toate vopsite-n negru intens pe podeaua din lemn întinse pe spate petale pe-un râu o pauză-n haos

un mister al alegerii sub un pom de Crăciun cu podoabe suspendate, cu roți temporale, fel de fel de triunghiuri, globuri în rezervă, şi alte decorații poeții-au plecat la un prânz mai devreme cuvintele lor distanțate sub răsuflare

Eu nu cred în zodii

Monica Tonea (Belgia)

Nimeni nu știa să-mi explice de la cine anume moșteniserăm noi volumul ăsta. Singura certitudine era că circula în familia nostră de generații. O ediție princeps, apărut în 1941 la o editură cu nume pretențios, Georgescu Delafras, cu imaginea lui Eminescu în prim plan, alături de simbolul unei astrograme aurii pe fundal albastru și alte însemne zodiacale, pe care le studiam ca să-mi ocup timpul când mă plictiseam, căci de citit, încă nu învățasem să citesc, nu eram încă la școală, însă animalele desenate în jurul unui cerc mi se păreau haioase de-a binelea. Coperta era destul de jerpelită, groasă, titul cu fonturi mari, Cer și destin, și cotorul ros la margini. Cum-necum, era o sursă nesecată de vești bune sau rele pentru comunitate, iar numele Armand Constantinescu era la mare rang printre cei de-ai casei. Mama, zicea tata, îl avea de la bunicul, iar bunicul, la rândul lui, îl primise de la cineva, însă istoria era presărată cu neclarități, fiindcă tata ridica din umeri și zicea că habar n-avea de unde îl avea bunicul, doar se zvonea că-l primise de la nu știu ce celebritate pe vremea când lucrase peste o vară la restaurarea palatului regal din București, înainte de al Doilea Război Modial. La șaișpe ani, bunicul fugise de acasă, din Botoșani, și-și făurise singur viața, departe de părinți și lumea mică a satului.

Horoscopul nu mă interesa în nici un chip, asistam zilnic la interacțiunea copiilor de pe stradă, așa legau ei prietenii, ce zodie ești?, săgetător, dar tu?, balanță, și deveneau cei mai buni prieteni după această introducere, iar eu rămâneam perplexă, ce simplu era, de ce nu puteam să fiu și eu normală? Am devenit curioasă atunci când mi-am auzit numele în conversațiile din casă. Se adunau în bucătăria noastră, printre aburii de la oala lăsată pe foc, cu țigările în colțul gurii, ibricul de cafea neagră, ceștile și cartea cu Eminescu pe masă, coana mare, recte mamaie din Coicu, așa-i spuneam, maică-mea, mătușile, trei la număr, una prin alianță, celelalte două verișoare bune deale mamei, și discutau aprins soarta celor implicați, mărunțindu-o până la epuizare. „Auzi, da’ Minei i-ai calculat ascendentu’?” „Vezi, mai întâi, ce zice la Rac, totuși.” „Ptiu, ptiu, că frumoasă e” s-a zgâit tanti Vergi la mine, alintându-mă cu vocea ei autoritară, cam răgușită de la țigările trase cu foc și totuși melodioasă, glas pe care și acum îl asociez cu copilăria. Eram cea mai mică din familie și, pesemne, nu mai aveau cui să-i interpreteze viitorul, cu toate calculele minuțioase ale ascendentului, poziția stelelor pe cer și mai știu eu ce minunăție avută la îndemână prin intermediul datelor regăsite în text.

Mama credea în zodiac, îi plăcea misticismul din spatele propăvăduirilor, latura romantică regăsită printre rânduri, căci autorul vorbea poetic despre aspectele astea care compun destinul unui om, nu mai zic că era impresionată de astrograma pe care Armand Constantinescu i-o făcuse lui Eminescu și altor poeți sau scriitori clasici. Lucru ăsta îi conferea veridicitate cărții. „Vino aici, Mina, să vedem noi ce zice în cartea lui Armand”, m-a chemat mătușa. „Mânca-o-ar mama de fată, că tare-i rușinoasă!”, m-a sorbit ea din ochii albaștri, electrici. Mamaie din Coiciu s-a animat și ea, și-a ajustat peruca, cu o seriozitate care pe mine m-a făcut să râd, și m-a tras de lângă Verginica să mă studieze. M-a răsucit, când pe stânga, când pe dreapta. ”Ești leită maicăta”, și-a dat verdictul.

Țintuită de mai multe perechi de ochi, m-am rugat în gând să scap cât mai repede și, dacă tot eram prizoniera lor, m-am cocoțat pe banchetă printre ele, să fiu la egalitate. Deși eram subiectul principal, cum stăteau adunate chiorchine deasupra cărții, cu pix și caiet la îndemână, să facă calcule pentru ascendent, mi-am dat seama că nici nu se sinchiseau de starea mea sau de faptul că riscau să deterioreze și mai tare filele, și așa fragilizate ale volumului din cauza gradului de umezeală ridicat din bucătărie. Erau mult prea absorbite în poveștile din carte. Mama s-a mai ridicat, să mai spele un vas, să mai arunce niște legume tocate în apa din oală, vreme în care Rodica și-a tras piciarele sub fund și-a iscat alte discuții, abătându-le pentru o clipă de la cele originare, vai, cum stai așa cu picioarele sub tine pe scaun, nu te dor?, iar ea, grațioasă, a zis că așa stă de când era copil și mama a dat din cap atunci, da, da, Mina s-a luat după tine, așa stă la masă, și mi-a plăcut asemănarea, căci îmi plăcea eleganța cumnatei, soția fratelui mai mic al maică-mii. Din solidaritate feminină, au contribuit și ele cu ajutor la pregătitul mâncării, ciorbă de legume și tocăniță de ceapă cu mămăligă, au curățat cu spor, în timp ce disecau o zodie sau alta, cartofii, morcovii, țelina, ceapa, aici îmi dădeau lacrimile, iar pe capul meu a căzut să curăț usturoiul, detestabilul usturoi, da, și când s-a terminat cafeaua din ibric, au pus repejor de-un altul. Tanti Nuți, care vorbea întotdeauna articulat, emana senzația că, dintre toate, ea e cea mai înclinată să mențină calmul. Era o comuniune admirabilă între ele. Ea le corecta, tanti Vergi era cea mai întreprinzătoare și energică, tanti Rodi le povestea lucruri deocheate, la ele trăgeam și eu cu urechea, mamaie le superviza pe toate, iar mama roia ca o gazdă bună ce era. În bucătăria mică, printre fumul de țigară și aburi, se crea un soi de microcosmos ce mă făcea părtașă la taine caremi erau atribuite. „Nț”, a plescăit Rodica atunci când se făcuse prea cald, „Mioară, deschide și tu un geam, mi sau aburit ochelarii.” „Mai împinge-l un pic”, s-a răzvrătit mamaie, de frică să n-o tragă curentul. Odată găsit echilibrul universal, și-au adus aminte cu un frison că au treburi importante și-au revenit la soarta mea trasată în carte. „Ia uite ce scrie”, a citit tanti Vergi. „Noaptea era caldă așa cum se cuvine să fie în dricul verii.” „Vai, că nu o zice chiar așa, auzi, dric”, a întrerupt-o mamaie. Și ele au asigurat-o la unison că fix așa scria. ”Ei, n-are a face, e doar un fel de-a spune”, au conchis. „Uite ce zice mai departe, racul e un semn zodiacal conservator, de tradiție, vezi, așa e Mina, cum spune Armand, ține în cleștele lui tot ce i-a fost și tot ce este”, se mândrea mama. Ce e drept, lăsam cam greu jucăriile din mână când era vorba să le împart cu cineva. Apoi au vorbit despre solstițiu și cât de faină-i luna iunie, chiar începusem să mă simt specială. Faza e că pe alocuri citeau paragrafe întregi în care erau descrise fenomenele nopții, mișcările planetare, poziția soarelui, intrevenția divină și câteodată eram pe punctul să adorm, moleșită de șuvoiul narativ, citit pe mai multe voci. Nici nu mă mir c-am crescut cu această fascinație vizavi de noaptea de Sânziene, deschiderea cerului, jocul ielelor, firește că deviau și pomeneau și alte mituri pe care le savuram mai mult decât interpretările zodiacale, mai cu seamă cele care aveau legătură cu luna mea de naștere. „Ai copil sensibil, Mioară, ce chestie că zici că a descris-o fix pe Mina aici, vezi?” „Da, păi racul e semn de apă și influențat de lună, e o ființă receptivă și timidă.”

Și eu mă împăunam, deși nu eram convinsă că e chiar în regulă descrierea. „Da’ știi că-s încăpățânați racii? Cică își apără convingerile cu înverșunare.” „Așa-i Mina, nu te înțelegi cu ea”, și-a scuturat mama părul. „Da-i și visătoare, uite, exact cum zice aici, uneori trag de ea să iasă din transă, cade așa pe gânduri...”

Mătușile s-au scuturat înfiorate. Și-au mai aprins câte o țigară și-au sorbit din cești. Mama a amestecat cu lingura în oală.

„E, să te vezi tu Mioară când o crește. Că racii sunt vanitoși și le cam place așa, să fie în centrul atenției.” „Păi zicea că sunt timizi”, s-a foit tanti Rodica.

„Și ce, nu poți să fii și timid și dornic de publicitate? Ba bine că da, deși, racul se teme de ridicol”, a oftat mama.

„Lasă, dragă”, a intervenit mamaie, cu ochelarii pe nas. ”Ce dacă face un pas înainte, doi pași înapoi, ca racu’, înaintează mai ușurel, dar sigur.” „Mioriță”, și-a luat avânt Verginica, „tu s-o urmărești cu igiena, cică e o chestiune specifică, și lăcomia, să nu dezvolte, doamne ferește, vreo boală la stomac, ceva. Ar avea tendințe, la boli, dar lasă, că-i copil robust, nu te-ngrijora!”

S-au cutremurat toate, iar eu am ciulit urechile, smulsă din moleșeală de dramatismul lor. „Cancer”, s-au tânguit.

Maică-mii nu prea îi picaseră bine veștile astea. Împăciuitoare, tanti Nuți a continuat să citească: „...trăiește intens o viață interioară cu personagii pe care și le-a închipuit și le-a dorit. Vezi, de bine.” A vrut să sară peste un pasaj, dar mama, venită de la aragaz, s-a aplecat peste umărul ei. „...ajungând adesea să sufere amare decepțiuni.” „Astea-s generalități, dragă, norocu’ și-l mai face și omul.”

Mi-ar fi plăcut să am și eu un cuvânt de spus, dar n-aveam loc în dezbaterea lor aprinsă. Nu mâncam nici lacom, nici nu eram așa mototoală cum zicea în carte, sau, mă rog ce zicea acolo, că nici nu înțelegeam o doză prea mare din ce spuneau și de câte ori deschideam gura, o făceam ca să întreb ce înseamnă un cuvânt sau altul. Când am crezut că s-a încheiat conversația pe seama mea, am auzit-o pe tanti Vergi râzând: „Femeile sunt iubețe, le place dragostea, dar odată satisfăcute, devin indolente.” „Ce devin?” „Adică nepăsătoare.” „Aha. Și la calendarul thebaic ce scrie? În ce decan e?” „Primul, al șaptelea grad e la ea. Uite: În jurul lui 28 iunie: nepăsare, ușurință, tendință către o viață parazitară. Totuși reușită.” „Totuși reușită, haide, Mioară, n-ai de ce să te temi, vezi.”

Tanti Vergi a simțit nevoia să schimbe vorba. I-a plăcut mereu să ghicească în cafea. A întins mâna și a luat cana maică-mii. A întors-o, a clătinat-o, și-a așteptat să se așeze zațul. „Aha, aham, da. E bine, e bine”, s-a minunat. „Vezi?”, i-a arătat și mamei. „Ce?” ”Văd o umbră trecătoare. Un M de la Mina, își spun eu că de la ea e că e mic și fragil, ca de copil, și aici, o pălărie mică. O ciupercă. Vezi: lon-ge-vi-ta-te!”

În vreme ce ele decodau informațiile ermetice, eu rememoram dimineața pe stradă cu Angelica. Îmi părea rău c-o păruisem, dar nu voia să admită că n-avea dreptate. Am plecat în casă supărate. Mama mă certase de cum intrasem că aveam tricoul murdar, iar trebuie să te schimbi, bombănise, vezi că vine mămica, așa-i zicea ea maică-sii, mămica, și eu m-am uitat în oglindă, nu eram chiar așa nespălată cum mă apostrofa, dar, în fine, avea și ea o manie, sau mai multe, și una era să mă vadă mamaie impecabilă, pieptănată și eventual în rochiță apretată.

La un moment dat, când toate căzuseră pe gânduri, oare chiar așa de tare le preocupa soarta mea?, a băgat tata capul pe ușa de la bucătărie, de abia sosise de la muncă: „Ce mâncăm în seara asta?” Nici tata nu credea în zodii, eu cu el semănam. Ele s-au mirat, „tii, ce târziu e, hai că noi ne ducem de acum, Mioară, ne vedem săptămâna viitoare” și taică-miu, cum era el galant de fel, s-a oferit să le conducă pe toate acasă, cu mașina, numai mamaie din Coiciu rămânea să doarmă peste noapte la noi, iar eu de abia așteptam să se culce, să mă joc cu peruca ei.

Florentin Smarandache (SUA)

Am venit...

Am venit să pun altoi rugilor o albă floare. şi să spăl bolnavii de boală.

Am venit să dezbrac copacii de scoarţa putredă a unui nume şi lumină să scot din ochii tineri. aprinzând trecutul -călăuza viitorului -.

Am venit cu plină călimara de litere. fiindcă locuiesc în poemul acesta de pe vremea lui Ovidiu. iar poezia îmi traduce sufletul.

Noi creştem păsări pentru înalt

Noi creștem Păsări pentru Înalt să-nvingem depărtarea: șoimi întru a sorbi tăria prunci roșii în obraz ca bucuria.

poezie de Gabriela Schuster

Gabriela Schuster (Germania)

Ridică-te şi scuipă-l

Ştii tu că urechea care te-ascultă vrea să asculţi pentru ea să facă din ţară un clopot sub care numai limba lui să bată şi genunchii să ţi-i umpli de glod când el priveşte la tine dinspre aurul tronului

ridică-te mândru şi scuipă-l

ştii tu că la război doar tu vei fi îngropat anonim la repezeală aproape de viu să nu laşi urme pe obrazul lui proaspăt ras fericirea i se zbate în ochi oarbă hohotul râsului îmbuibat ne scoate din minţi

proză de Dan Mărăcinaru

Afișul Dan Mărăcinaru (Germania)

Gabriel a sosit fix la ora zece, ca în fiecare zi. Și ca în fiecare zi, era însoțit de un teckel, haios ca toți teckelii. Avea locul lui de cerșit în fața magazinului “C&A” din Wiesbaden, lângă o băncuță din lemn. De peste drum, venea un parfum amețitor de cafea. Era de la cafeneaua “Tchibo”, de unde Gabriel își comanda o cafea “To go” pentru 95 de cenți. Din cafea nu a început să soarbă decât după ce s-a instalat la locul lui. A întins un covoraș, pe care s-a așezat câinele, a pus rucsacul lângă el, a scos și a aranjat tacticos cutiuța pentru bani și a instalat un trepied cu un anunț. Anunțul era scris cu litere mari de tipar, pe o foaie “A2”, tip afiș. De pe afiș, tot trecătorul putea citi:

“Sunt ateu dar nu zilnic. În anumite zile sunt doar agnostic. Câinele e cu mine. Habar n-am dacă are vreo religie. Nu spune! Știu doar că eu nu l-am botezat. Cerem, fiindcă nu avem - deocamdată - nici un fel de altă posibilitate de a ne finanța necesitățile vitale. Motivele le găsiți la tot pasul în mass-media. Jurnaliștii explică mai bine decât o pot face eu. “Cerem” pare a fi un eufemism. E, într-adevăr, aparență. Nu cer numai eu. Cere și câinele. Deși se face că nu e băgat în afacerea asta. De altfel, sub aparența asta a lui de niznai, cere cu mai multă forță decât mine. Chestie de subliminal! Declarând că sunt ateu - căci nu vreau să induc pe nimeni în eroare - nu înseamnă că nu acceptăm bani de la drept-credincioși. La drept vorbind, credinciosul – luând de bună sintagma “banul e ochiul dracului” - poate scăpa de niște drăcării de prin buzunare și, în același timp, înălța și spiritul a două ființe necăjite. Ateii sunt rugați să dea dublu decît au gândit să dea, că și așa e puțin. Raționaliștii știu de ce. Bancherii și gomoșii din înalta societate pot citi afișul gratis. Așa că nu e nevoie să se prefacă, și anume că nu existăm în peisaj nici eu, nici câinele, nici afișul și nici amărâtul care ne dă - tocmai când trec ei - o băncuță sau două. Lumea nu trebuie să se indispună pentru că bancherii și gomoșii nu dau pomană, pentru că se știe că orice lucru are un început și, Doamne ferește (dacă sunt credincioși), să nu prindă prostul obicei și să ajungă de la o firfirică dată de pomană unui om și unui câine să plătească și taxe și impozite etc. Clericii ne pot ocoli; nu avem ce să le dăm! Nu facem poze cu politicieni în ajunul campaniei electorale. Nu discut cu lumea cât sunt în exercițiul funcțiunii. Câinele e liber s-o facă. Treaba lui!“

Albedo - Nicolina Halgaș

Roman istoric, cu o poveste imaginară, zice autoarea, însă totul pare atât de veridic încât cititorul se transpune cu ușurință în timpurile evocate, iar asta se datorează exclusiv talentului scriitoricesc al Nicolinei Halgaș. Albedo este un roman complex, cu o acțiune captivantă, plasat pe două planuri temporale, cel principal la sfârșitul Evului mediu, în orașul Hermannstadt, actualul Sibiu, iar cel de-al doilea în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în special în București, deși autoarea trece cu ușurință acțiunea de la un conac boieresc din zona rurală a României, la marile capitale europene. Personajul principal al timpurilor mai apropiate nouă este Seraphine, reîncarnarea Celestei, alături de care apare și reîncarnarea contelui Robert de Araburg, iubitul și soțul Celestei, acum în persoana unui tânăr simplu, dar care își împletește destinul cu al Seraphinei. Tema principală a romanului este setea de cunoaștere, de înțelegere a vieții și a ceea ce se petrece după… prima viață, reîncarnarea sau devenirea spirituală fiind tratate de cele trei perioade de evoluție alchimică, Nigredo, Albedo și, împlinirea totală, Rubedo. Personajul principal este ales inspirat în persoana unei tinere (Celeste) provenită dintr-o familie bună, însă scăpătată, maeștri făuritori de săbii, dar cu acces la erudiție, unchiul său, abatele unei mănăstiri cisterciene, oferindu-i acces la o vastă bibliotecă și sfaturi legate de interpretarea unor manuscrise care nu circulau în lumea laică. Documentarea romanului Albedo este una de excepție, seriozitate a lucrării care se reflectă în imaginea de ansamblu a cărții, făcând-o să stea pe raftul cel mai de sus al literaturii de gen, lucru care m-a făcut să spun (și continui să susțin), că Albedo al Nicolinei Halgaș este un roman mai închegat decât Theodoros al lui Mircea Cărtărescu. Talentul narativ și măiestria mânuirii cuvintelor este pe același palier la ambii scriitori, însă Nicolina are mai multă prospețime și o rotunjime a poveștii care include cititorul și îl face parte a timpului creat. Scriitorul Cristian Ghica spunea despre Albedo, la lansarea de la Gaudeamus, în București: "… Debutează cu un aer magic, parcurge societatea opacă în privința drepturilor femeii, ajungând la puterea universală a iubirii. Pot să spun că este un roman de capă misterioasă și de spadă a inteligenței umane. Este un roman fantastic care, paradoxal, fascinează prin realism. Descrierile sunt perfecte, te fură din realitate și te transpun prin perioade diferite cu puterea unei călătorii în timp. Detaliile sunt chirurgicale, surprind viața socială în cele mai mici amănunte. ...Cartea este îmbogățită cu referiri cosmogonice, ontologice, teologice, cu trimiteri la scrierile timpurii ale filosofilor, creștinilor și alchimiștilor, fără să deranjeze povestea. Cu trăiri venite din perioada interbelică, cu sentimente din Evul mediu târziu, surprinde foarte bine puterea iubirii dincolo de spațiu și timp. Un roman plin de încărcătură mistică: păgână, creștină, populară. Un roman plin de realism, scris foarte bine, în așa fel încât ficțiunea pare veridică. Autoarea se dovedește a fi un alchimist care, printr-o formulă de combinare a cuvintelor, reușește să descopere secretul dragostei veșnice."

Poezii, efecte secundare - Geo Vasile

Autorul acestui volum de poezii este un erudit italienist, critic literar, eseist și, în egală măsură, poet. Geo Vasile pune în Poezii, efecte secundare tot acest bogat bagaj cultural, regăsit cu ușurință în temele abordate, cotidiene unele, deasupra timpului altele, însă toate surprinse și redate în esență, de această dată, de talentul poetic al lui Geo Vasile. De altfel, acest lucru a înclinat balanța atunci când s-a făcut evaluarea manuscriselor înscrise la concursul Itaca Publishing House, și nu cartea de vizită a autorului. De-a lungul cărții se pot identifica, din loc în loc, repere autobiografice ale lui Geo Vasile, lucru care dau și o importanță istorică a volumului. Desigur, nu este singurul poet care face aceasta, însă la Geo Vasile vedem zbuciumul încercării de a înțelege timpurile și obiceiurile lumii, care se succed uneori fără nici o noimă, și a se regăsi în aceste timpuri. Poetul reușește să se situeze întotdeauna în poziția corectă, urmându-și propriul drum și ancorându-se în propria realitate, verificată în timp și, până la urmă, singura valabilă. Cristian Ghica a vorbit despre această carte la lansarea de la Gaudeamus (București), unde spunea: "Nu sunt aici în calitate de critic literar, o să mă pun în poziția unui cititor cu inima. Am căutat dincolo de cuvintele din această carte și am descoperit o lume bogată în simboluri, fie mitologice, fie creștine, fie din lumea basmelor sau din lumea modernă, care sunt scoase la suprafață pentru a ne sprijini pe ele. Pot să afirm că trecutul și prezentul se îmbină în poezia lui Geo Vasile, previzionând un viitor defect, în care omul ca ființă trece în plan secundar, lăsând loc unei alienări datorate tehnologiei și lipsei de iubire. Geo Vasile are rotunjime a versurilor, îi place să scrie și transmite această plăcere cititorului. Geo Vasile este într-o căutare de sine perpetuă. Are la îndemână erudiția, expresivitatea și profunzimea pe care coboară până la ultima treaptă. Este, de asemenea, o prezență vivace, care străbate lumea în lung și în lat, înainte și înapoi, în descoperirea adevăratului sens al vieții. Fie cea de acum, fie cea viitoare.

Acea singurătate

Pe chipul tău deja se citește acea singurătate pe care o numești lume... Goală, plină de sânge, murdară de noroi, acea speranță fugară căreia îi dau naștere frazele... în lipsa unui alt nume, o numești viață.

Vă invit să citiți aceste poeme. Eu le-am citit cu plăcere, cu emoție și intensitate. Versurile din această carte dansează, cântă și îmbogățesc gândurile. Poeziile acestea trăiesc. Știți de ce am simțit asta? Pentru că Geo Vasile este poet."

Univers heliomat - Mihăeș Heronim

Licențiat în litere, dar și în mate-fizică, Mihăeș Heronim are o biografie de, așa cum mi s-a spus și mie la o lansare de carte, scriitor american, care a trecut prin nenumărate îndeletniciri, cunoscând viața din diferite unghiuri, ajungând, în cele din urmă, să fie interesant și credibil în ceea ce scrie. Lucrează intermitent ca învățător, profesor suplinitor, agent comercial, agent de vânzări Romtelecom, agent de securitate, profesor de informatică, inginer ecommerce, tehnician rețelistică IT, în regim fulltime, partime sau “blacktime”. Participă inițial, încă din timpul facultăţii de litere, la diverse evenimente literare, cu precădere la cenaclul SF “Clepsidra” din Bacău și ulterior la numeroase activități cu tentă artistică ori culturală. Actualmente, funcționează ca profesor titular la catedra de fizică a Şcolii Gimnaziale „Domniţa Maria” şi a Şcolii Gimnaziale „Miron Costin” din Bacău. În adolescență eram pasionat de povestirile ștințifico-fantastice, care apăreau destul de rar, dar, crescând, m-am lăsat furat de romanele realiste, pe care le puteam verifica și evalua cu propria-mi trăire. Am fost plăcut surprins, citind manuscrisul primit de la Mihăeș Heronim, să descopăr o lume sf plauzibilă, deloc îndepărtată de ceea ce trăim noi înșine, și care ni se poate întâmpla chiar nouă, curând. Bine, autorul a și avut inspirația să suprapună două planuri în povestea sa, unul real și altul fantastic, nu prea îndepărtat în timp, pe care ni-l putem explica cu ușurință, cu o minte deschisă noilor experiențe. Acceptarea ca realizabile a întâmplărilor din carte este și ajutată de tehnologia care a explodat în ultimul deceniu, depășind, de multe ori, imaginația scriitorilor de sf de acum 30-40 de ani. Univers heliomat este o carte care te atrage, ca o sferă a cunoașterii, te face parte din ea.

Farmecul trist al înserării - Dan C. David

Dan David este un scriitor cu o bogată activitate, atât în poezie cât și în proză. Colaborator al revistei Itaca încă de la începuturi, a câștigat Distincția revistei Itaca pentru Cartea anului 2016, Diaspora - secțiunea poezie, cu volumul Bomba din apă. Născut la 9 septembrie 1936, în județul Sălaj. De profesie inginer chimist, Dan David emigrează în SUA în anul 1997, după pensionare, și se stabilește la Los Angeles. A publicat, până în prezent, 32 de volume de poezie în limba română, 2 volume de poezie în limba engleză și 3 volume de proză în limba română. În volumul Farmecul trist al înserării, Dan David abordează mai multe teme, majoritatea fiind desprinse din viață, cu complexitatea ei uneori, însă, de cele mai multe ori, cu lucrurile și întâmplările simple, pe care poetul ne îndeamnă să le percepem așa cum sunt și să nu le complicăm, pentru că tocmai în acest fel le ratăm esența. Timpul este elementul care leagă punctele existenței poetice a lui Dan David pe țintarul vieții, pentru că tot ce i se întâmplă este raportat la timp și ținut laolaltă tot de timp. Acest volum pare a fi timpul maturizării poeziei lui

Dan David, însumând trăirile care au fost extrase dintr-o viață bogată și așezate pe raftul ce trebuie arătat urmașilor.

Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării, cu frecvență trimestrială, și apare atât pe suport electronic cât și pe hârtie.

Toți scriitorii de limbă română din diaspora sunt invitați să propună texte spre publicare (1-3 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii etc. sau 3-5 poezii, maximum 3 pagini), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un singur document word (nu pdf), simplu (neprelucrat, necodat), Times New Roman, corp de literă 12, obligatoriu cu diacritice, la un rând, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar, cu menționarea localității și țării de reședință (numai la prima colaborare). Nu se acceptă fragmente de roman sau piese de teatru. Un autor poate trimite pentru un număr de revistă numai proză sau numai poezie, nu ambele. Nu se primesc volume din care să selecteze redactorii. Nici materiale pentru mai multe numere de revistă. Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către cei 6 redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care leați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm textele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr (martie, iunie, septembrie, decembrie).

De asemenea, ilustrarea revistei se face cu lucrări ale artiștilor plastici români stabiliți în străinătate, pe care îi rugăm să ne contacteze în acest sens.

Invitație de colaborare în paginile revistei Itaca

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu “â” și “sunt”.

Vă putem crea (gratuit) și o pagină de autor pe site-ul www.bibliotecadiaspora.eu dacă veți dori.

Dacă materialele trimise nu respectă aceste cerințe, nu vor fi luate în considerare, fără vreo explicație ulterioară.

www.itaca.ie

Biblioteca diaspora

Datele necesare pentru crearea unei pagini de autor pe site-ul Biblioteca Diaspora:

- nume de autor - fotografie personală (maximum 5 Mb) - țara de reședință, orașul și anul stabilirii (precedenta și anul, dacă este cazul) - adresă de email (opțional) - link spre site-ul/blogul personal - datele tehnice ale cărților (titlu, editură, oraș, an) - link (dacă aveți) al cărților în format electronic (nu trimiteți pdf!) - fotografii jpg ale coperților propriilor cărți - date despre autor - referințe critice (menționarea numelui, scurt fragment (3-5 rânduri) și link către articol, nu tot articolul) - video (numai link spre YouTube sau altă platformă online)

Puteți oricând să trimiteți actualizări pentru pagina dumneavoastră la adresa bibliotecadiaspora@gmail.com

Cu stimă,

bibliotecarul de serviciu

www.bibliotecadiaspora.eu

Itaca Publishing House

Cărți apărute la ITACA Publishing House:

eBooks și audiobooks:

 diaspora ’20 - proza  diaspora ’20 - poezia  blackjack – volum colectiv poezie irlandeză contemporană  Elegiile întoarcerii (poezie) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  7 ani (roman) – Dorina Șișu (Irlanda)  suntem cameleoni (poezie) – Emanuel Pope (Anglia)  Șapte pici (roman) – Nora Maria Vasilescu (SUA)  Spitalul de nebuni (roman) – Doina Ira Tăutan (SUA)  Privilegii în Purgatoriu (poezie) – Valery Oisteanu (SUA)  amurguri/sunsets (poezie) – Dorina Brândușa Landèn (Suedia)  Ciorile albe (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Dragoste în timpul epidermei mele (poezie) – Emanuel Pope (Anglia)  Incursiune în romanul grec-latin (studiu literar) – Dorina Șișu (Irlanda)  Fantasme (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Luna la Brăila (poezie – audiobook) – Emanuel Pope (Anglia)  Ploaia (nuvelă) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  joi spre miercuri (poezie) – Dorina Șișu (Irlanda)  emigranții (teatru) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Colinele liturgice (poezie) – Andrei Zanca (Germania)

Print și e-Books:

 Grijania zilei (proză scurtă) – Dorina Șișu (Irlanda)  66 – poezii cantabile – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Reverberații (poezie) – Dan Șerb (Irlanda)  Vine seninul, vol. II (proză scurtă) – Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)  Psst! Te iubesc! – Dorina Șișu & Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  șapte (roman) – Adrian Melicovici (Italia)  Privilegii în Purgatoriu (poezie) – Valery Oisteanu (SUA)  Spitalul de nebuni (roman) – Doina Ira Tăutan (SUA)  7 ani (roman) – Dorina Șișu (Irlanda)  Povestiri de pe lumea cealaltă (proză scurtă) – I.C. Liță (Spania)  Amurguri/Sunsets (poezie) – Dorina Brândușa Landèn (Suedia)  Șapte pici (roman) – Nora Maria Vasilescu (SUA)  Ciorile albe (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Pe mâna femeilor (roman decapotat) – Felix Nicolau (Spania)  Fantasme (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Suntem cameleoni (poezie) – Emanuel Pope (Anglia)  Mihai Eminescu – 50 poesies – Traductions par Cindrel Lupe (Franța) & Tudor Mirică (România)  joi spre miercuri (poezie) – Dorina Șișu (Irlanda)  Colinele liturgice – Andrei Zanca (Germania)  Poezii, efecte secundare - Geo Vasile (România)  Albedo (roman) - Nicolina Halgaș (România)  Univers heliomat (roman sf) - Mihăeș Heronim (România)  Farmecul trist al înserării (poezie) - Dan C. David (SUA)  Dragoste în timpul epidermei mele (poezie) - Emanuel Pope (Anglia)

I=n fiecare luna , î n prima șa mba ta , de la 7.30 pm, are loc o șerata culturala , organizata de Itaca Publișhing Houșe, î n cadrul ca reia au loc lanșa ri de carte, lecturi publice ș i recitaluri de folk, jazz ș i romant e, șușt inute de artiș ti roma ni din Irlanda. Șunt ca teva ore î n care ne umplem șufletele de bucurie, ne reî nta lnim cu prieteni șau ne facem prieteni noi ș i cunoaș tem creatorii de cultura , roma ni ștabilit i î n Irlanda, șcriitori, artiș ti plaștici șau muzicieni. Teacherș’ Club ește un loc șuperb, șituat î ntr-o cla dire iștorica din centrul Dublinului, care, pe la nga șpat iul elegant ș i generoș, are î n incinta ș i un bar, cu ajutorul ca ruia șocializarea ește mai șpornica . Ș-au fa cut ș i șe vor face lanșa ri de carte ale șcriitorilor roma ni de oriunde din Diașpora roma neașca , î n prezent a lor șau nu, cu condit ia șa fie publicat i la Itaca Publișhing Houșe. Oricine poate participa la acește î nta lniri culturale, numai șa -ș i anunt e din timp prezent a, pe Facebook, unde șe creeaza ca te un eveniment pentru fiecare î nta lnire, șau la viorel1ploeșteanu@yahoo.com