Page 1

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Apărută la Dublin, Irlanda

Anul IX / nr. 35 iulie, august, septembrie 2021


2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Tehnoredactare computerizată: Corectura:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Monica Tonea (Belgia) Em Sava (Canada) Emanuel Pope (Anglia)

Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Coperta I și ilustrația revistei: Sorin Anca (Germania) Adresa redacției: Revista Itaca – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, D24EK24, Ireland E-mail: revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie www.bibliotecadiaspora.eu Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


3

ITACA Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Apărută la Dublin, Irlanda

Anul IX Nr. 35 iulie, august, septembrie 2021

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


4

sumar

Editorial: Dorina Șișu (Irlanda) Felix Nicolau (Suedia) – Proză Dorina Șișu (Irlanda) – Poezie Adriana Ruță Neagoe (SUA) – Proză Irish poet guest (Irlanda) – Chris Murray Bogdan Perțache (Canada) – Proză Sorin Anca (Germania) – Poezie Florentin Smarandache (SUA) - Articol Adrian Gurgău (Germania) – Poezie Dan Șerb (Irlanda) – Poezie Simone Sav (Irlanda) – Poezie Adrian Grauenfels (Israel) – Poezie Suzănica Tănase (Canada) – Poezie Nora Maria Vasilescu (SUA) – Proză Andrei Zanca (Germania) – Poezie Dana Banu (Franța) – Proză Gabriela Schuster (Germania) – Poezie Melania Rusu Caragioiu (Canada) – Articol Dumitru Ichim (Canada) – Poezie I.C. Liță (Spania) – Proză Traduceri: Attila F. Balazs (Slovacia) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) – Proză Liuba Sârbu (Canada) – Poezie Dan C. David (SUA) – Poezie Veronica Pavel Lerner (Canada) – Articol Dorian Stoilescu (Australia) – Poezie Radu Chiorean (SUA) – Poezie Florina Turugă (Belgia) – Proză Mariana Zavati Gardner (Anglia) – Poezie Ionel Anghel (Canada) – Poezie Valentin Macaveiu (Vietnam) – Poezie Ioan Potolea (Anglia) – Poezie Traduceri: Maria Frandoș (Anglia) – Poezie Em Sava (Canada) – Prezentare carte Constanțiu Mara (Suedia) – Poezie Emanuel Pope (Anglia) – Poezie Invitație de colaborare la revista Itaca Biblioteca Diaspora

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021

Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag.

5 6 8 9 11 14 16 17 20 21 23 24 28 31 33 34 37 39 42 43 45 46 48 49 50 52 53 54 56 57 58 60 61 63 64 65 67 68


5

editorial de Dorina Șișu

„Să se mire proștii” Dorina Șișu (Irlanda)

Este vremea în care Timpul a devenit profesor de logică, este vremea în care omul a devenit critic la tot ce-l înconjoară sau nu, este vremea în care paradoxul a devenit realitate, iar realitatea a devenit o mascaradă, este vremea în care măscăriciul a devenit un bun de lux, iar luxul a devenit prostie. E posibil ca timpul să fi fost pus la încercare și în genunchi în fața tendințelor acestor bolboroseli numite de puștime și nu numai, cool. A te poziționa mereu în fața celorlalți, bătând cu pumnii-n piept și răcnind cât de multă dreptate ai față de pandemie, cultură, educație, artă, față de programul de lucru al funcționarilor, față de taxele guvernanților, față de mărirea prețurilor la alimente, gaze, energie, față de scăderea salariilor, față de jocul fotbaliștilor, de mersul trenurilor, de rochiile de mireasă, de înmormântarea săracului sau a bogatului, de botoxarea vedetelor și față de purtarea măștilor, față de schimbările de climă, de anturaj, de prieteni, că mai fac o nuntă, un botez, față de concediul de la mare și de la munte, față de câți bani s-au spart în hotelul de 5 stele... Așa a luat naștere graficul prostiei umane. Graficul propriilor umilințe și al inculturii. Ce să facă Timpul, profesor fiind la clasa de comentator public? Trage concluzia că realitatea este rezultatul frământării unora de grija altora: ca la cazanul de țuică. Lași fructele să fermenteze și apoi le bagi la fiert. Și din chestia asta ieșim toți amețiți, fandosiți, mai bogați cu un argument-două, dar buni critici și comentatori în toate. Într-o vreme se punea accent pe studiu și decență. Acum i se spune trecut, demodare. În secolul vitezei se învață totul din mers. Nu are nimeni timp să-și piardă răbdarea învățându-te pe tine, copilul din puf, răsfățat și plin de bani, căruia oricum nu-i pasă de calitate și de respect, că evaluarea și cizelarea ta Contează. Nu e un studiu. Nu o poți lua ca pe un capitol din literatura comparată și să-i dai un titlu de capitol gen: Comicul sau tragicul în lumea modernă. Și dacă ai scrie asta, ai face o descriere realistică bazându-te nu pe reinventarea unor personaje, ci redând fidel mascarada unei societăți la rang de cultură. Realitatea nu-i nici basm și nici fantezie. Receptarea culturală se face după ureche, toane sau după pofta și voința comunității, familiei, prietenilor. Receptarea culturală fidelă explorează inițiativa artistică. Mulți oameni care scriu, puțini autori care citesc. Nu toți care scriu se pot numi autori de proză sau poezie. Se scrie mult și prost. Că e la modă. Se scrie tocmai să se poată auzi în cercul prietenilor sau al celorlalți. Ca să ce? Că e loc pentru toți? Că au drepturi? Exact. Dar măcar să vorbească încet. Profesorul Timp este sensibil, dar și îngăduitor. Așteaptă ca marele critic de artă să se nască evaluând strict arta, fără să tragă cu ochiul la autor și fără să se întrebe acest mare critic de artă „cine naiba e și ăsta, că n-am auzit de el”? Bani grei. Timpul zboară. Dăm banu’ și țup, suntem acolo-n vârful marilor autori. Păi ce, de ce nu? Vorba ăluia din Moromeții „Să se mire proștii”. Doar că mirarea e depășită de saliva neavutului. Păi nu se miră, că tu le faci poftă și se-nhaită la idei mărețe, așa cum ai făcut și tu, și se-apucă de scrie-n draci, cât mai porcos, cât mai degeaba, că ce, „eu îmi caut eul meu” și dacăl întrebi „pe ce te bazezi”, căutătorul de eu în eu chiar îți va răspunde. Noile tendințe pot rămâne niște schițe în continuă modificare. Evoluția ține de Respect și de Studiu. Din Respect se nasc virtuți, iar în virtute putem procesa libertatea. Libertatea de-a rămâne sinceri și curați înainte de a descoperi adevărata față a viitorului.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


6

proză de Felix Nicolau

Femeia Cobălcescu Felix Nicolau (Suedia)

tocmai a câștigat concursul de salsa de lângă palatul copiilor. Știi cum stă carnea pe o fată de 13 ani când câștigă un concurs de salsa? Aiurea, habar n-ai! De-aia am și făcut comandă la taxi cobălcescu. O femeie dumnezeiască strălucește mai abitir într-un ceaun pe roți. Numai fițoasele din plastic au nevoie de limuzine. Doar alea au nevoie de diamante ca să ajungă până la genunchiul iubitei mele care poartă numai știfturi, zirconiu. În sfârșit, a tras lângă bordură o dacie ridată cu gușă. În spate am urcat zeița. Eu în față, lângă șofer, pe post de airbag. De fapt nu șofer, șoferiță. De fapt o oafă chircită peste volan cu un ciot de țigară în colțu gurii. Ne hurducăm în noapte, facem la stân pe Văcărești, după care la dreap pe splaiul Dâmboviței direcția târgu de mașini. Avem un singur far, avem o singură bandă. Îmi iau de mânuță iubita din spate. Din față se năpustesc bolizi: ne claxonează, ne dau fleșuri cu farurile. A dracu ăștia! rânjește șoferița. Strâng pălmuța de 13 ani: nu-s ei a dracu, cucoană! noi suntem! ăsta e sens unic de 2 săptămâni. noi trebuia s-o luăm pe malu ălalt. dacă nici taximetriștii nu știu asta... halal! Ea se chircește mai tare peste volanul cât o roată de căruță. Ha, ha! râde în rafale scurte, grunjoase. Bagă într-a patra, aprinde o țigară nouă de la ciotul dintre buze. Jeepurile și camioanele fac slalom, vin urlând înspre noi, în ultima clipă derapează la dreap, derapează la stân. Iubita plânge cu sughițuri pe bancheta din spate. Mă răsucesc scos din minți pe tapiseria roasă de curu jdemiilor de clienți. Privesc profilul bont al șoferiței. Pe față îi curg jeturi de lumină și brusc îmi dau seama că e pasărea-țețe. Cât de frumoasă-i cu buzele alea supte cu bărbia triplă cu nasul ăla în trepte fără sprâncene. Câtă bărbăție în amazoana asta cu sâni ultraplați! Bagăntr-a cincea, șerpoaico! La peste 30 km/h deschid portiera din spate și împroșc în beznă femeia-salsa. Am rămas numai noi 2, 2 bărbați frumoși sau 2 femei cu un singur far. Doamne, arzoaica asta ar putea scrie poezie cu epitete dureroase, s-ar putea masturba pe o mie de pagini, m-ar putea viola doar cu nara ei dreaptă! Doamne, arhifemeia asta mi-ar putea naște bloguri și bloage în plină menopauză! Facem la stân trecem pe roșu și pulverizăm tomberoanele din piața Bobocica. O să mor în Vitan, miam zis, la capătu lu 123! Am luat-o în brațe, mirosea a benzină fără plumb, i-am urlat te iubeeee! în pavilion. I-am tras buza în jos și am pupat-o înăuntru. Avea gust de coală A4. Lasă-mă să îți fac un cenaclu, lasă-mă să îți scot o revistă, simțeam cum îmi vine cronică după cronică prefață după prefață. m-a înșfăcat de schimbătoru de viteze, mi-a zâmbit cât de țețe putea ea, m-a întrebat dacă-mi plac trandafirii, dacă să-mi dea chitanță. chitanță? Doamne, cât de jalnic aș fi să-i cer chitanță unei poete, unei...

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


7

poem-grilă de Felix Nicolau

Walkie-Talkie Prințului Andrei i se făcea din în ce mai pace. Războiul i se trăsese în genunchiul stâng, de unde nu-l mai simțea decât în zilele ploioase. Devenise depresiv și înfumurat. Așa-l găsi marea Babă de Plastic, faimoasa Zână Mitralieră. În schimbul a două ruble, ea îi dezvălui voievodului unde se aflau pitite armele tatălui său: paloșul Kutuzov cu tăișuri în diagonală și un dolohov T-415. De asemenea, în grajdurile fostului I.A.S. tânjea răpciugosul Pierre, vestitul armăsar de tracțiune cu 5 viteze, de fabricație sovietică. Atât îi trebui dogelui: îi aruncă lui Pierre 3 pumni de jeratic, încălecă, zbură peste podul unde bătrânul împărat tocmai își trăgea bretelele din blană de urs și zăbovi taman în ușa podului. Scoase binișor din oblânc telefonul cu infraroșu și-l reglă pe foc automat: - Alo, Ghionoaia? răspunde, aici Bolkonski. – Alo, recepționat, Cosânzeana, trecere liberă! Cu băgare de seamă și cu bagdadul deschis, țarul făcu un salt. Portița scârțâi din țâțâni și o contesă din aluminiu îl pupă drept în obraji: poc-poc, apoi pleosc-pleosc și na, hodoronc-tronc.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


8

poezie de Dorina Șișu

Dorina Șișu (Irlanda) matrice pe acele pietre atinse de apa oceanului atinse de mâini, de tălpi, de alge, de scoici și de cai m-am așezat odihnind pentru o clipă toată viața mea o viață pe care aveam să o duc mai departe plină de amintirile acelor mâini, tălpi, alge, scoici, cai niște străini deveniți prieteni pe care doar sângele îi va recunoaște. pe acele dealuri atinse de furtuni mi-am lăsat privirea. am tăcut și-am așezat tăcerea pe verdele din tot jurul meu chiar dacă am șoptit în ochii ierbii, ierbii să-mi stea-n retină tot verde și tot vie să nu-mi pot lua adio niciodată vieții sau dacă mi-aș lua să mă-ntorc în șoapta vântului dinspre coasta de vest și-acolo să rămân, veșnic. pe-acel nisip pătruns de-atâtea tălpi și talpa mea pătrunsă-n adâncire să mă tot duc o mie și ceva de ani călcând pe valuri sau pe nemurire. tratat cu moartea a venit seara am adus flori morții să plece din jurul meu să nu țeasă poveste că vinu-n pahar abia-l turnasem și-i rece dar moartea voia în vin să se-nece. a venit dimineața am adus flori morții să stea dar ea de rușine mă implora să-i dau libertate să fugă pe străzi să meargă la lume să pună de străji a venit vara și toamna și iarna moartea umbla ca nebuna să-mi ceară prieteni de pradă să-i dau să nu moară de foame, de sete, de dor și tristețe. plângea biata moarte că-i viața povară am adus flori morții să plece-n pustiu și-acolo să-nghețe de-oi merge cândva să-i spun vreo poveste vom bea câte-un vin și ne lămurim Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


9

proză de Adriana Ruță Neagoe

Misterul de la Arkansas Excelsior Hotel Adriana Ruță Neagoe (SUA)

După cursa extenuantă de ieri cu Hawaii, Hillary s-a trezit cu noaptea-n cap. Se simțea odihnită pentru cursa următoare și binedispusă. Știuse cum să prevină efectul decalajului orar. Aruncă o privire prin cameră, să nu fi uitat ceva, apoi ieși grăbită pe coridorul slab luminat, trăgându-și trolerul după ea. Ușa se-nchise singură cu un „clac” înfundat. Nu făcu nici câțiva pași, când auzi o voce în spatele ei: –Bună dimineața! O clipă, vă rog, domnișoară! Noroc cu dumneavoastră, că nici nu mai știu de când stau aici, așteptând să apară cineva. Hilary se-ntoarse și nu-i veni să creadă. –Oh, Sfinte Dumnezeule! Ce-i asta? Ce se-ntâmplă cu dumneata de umbli-n pielea goală pe hol? Ajutor! –Vă rog, domnișoară, nu strigați, că trezim lumea care mai doarme! Hotelul e plin de clienți afectați de decalaje orare. Nu intenționez să vă fac niciun rău. Sunt aici... of, scuzați-mă, dar nici nu vă pot explica situația, vă văd și foarte grăbită. Nu dumneavoastră, ci eu am nevoie de ajutor. Ușa camerei s-a-nchis automat, s-a blocat, și am rămas pe dinafară. Vă dați seama că nu pot ajunge până la recepție în halul acesta. –Stai, frate, să-mi revin! spuse Hilary cu ochii încă măriți de groază. Dă-te mai într-o parte, că nu mă pot uita la dumneata! Și ce vrei de la mine, hîm? Ce să-ți fac eu, dacă te-ai închis pe-afară? Sunt stewardesă, am cursă-n două ore, tocmai mi-am eliberat camera. N-am încredere într-un necunoscut de pe hol, să-l las înăuntru, și nici timp, dacă asta vrei. –Nu asta, dar mă gândeam că, dacă tot coborâți, să anunțați pe careva jos, pentru camera 1209, să vină să-mi deschidă. –Fir-aș a dracului! Asta-mi trebuia! Să pierd timpul la recepție! Cine știe peste ce rumegătoare împiedicată mai dau acolo. Și liftul ăsta, este exact ca ele, de-abia vine, mai spuse ea, mutându-și greutatea de pe un toc pe altul și apăsând insistent pe butonul liftului. –Așa-s ăștia aici, se moșmondesc și mestecă gumă pân’ te scot din sărite, comentă bărbatul gol pușcă. Și cu rugăciunile și întrecerile lor demodate de căruțe cu cai! Știți, și eu sunt din California, ca și dumneavoastră. Mi-am dat seama după accentul coastal. Gata, a venit liftul. Vă rog, camera 1209! Contez pe dumneavoastră, nu mă lăsați, da? adăugă și încercă să schițeze un zâmbet politicos. *** –Arkansas Excelsion Hotel, Little Rock, recepția! Bună dimineața! Cu ce vă putem servi? Recepționera ascultă cu atenție în receptorul telefonului, apoi continuă, pe un ton familiar: –Din păcate, nu mai sunt camere. Avem acum zăpadă, o ciudățenie anu´ ăsta, că în mod normal la noi nu ninge. S-a anulat și wagon race, dacă pentru asta vreți să veniți, că altfel nu cred c-aveți vreo treabă pe la vreun târg de porci și cai de pe-aici, oricum s-au anulat toate și... De la celălalt capăt al receptorului vocea o întrerupse. După ce-și ascultă interlocutorul, cu o atenție parcă sporită, recepționera replică tăios:

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


10

proză de Adriana Ruță Neagoe –E ocupat tot, da’ cu vremea asta e nenorocire. Suntem în pană de curent și s-au spart și niște conducte de apă, așa că au sosit lucrători din alte state să ajute, așa că s-a ocupat tot. Niciodată n-am fost fully booked ca acum. Stăm pe generatoare, lumina e slabă, nici apă n-avem. Ne pare rău! Bye now! Închise telefonul, apoi se răsuci spre Hilary: –Hopa, ia te uită pe cine-avem noi aici! Hillary, honey, ce mai faci, frumoaso? Pleci în cursă? Cemi place uniforma voastră, honey, fustă strâmtă, bleumarin, șic. La gât eșarf.... –Lasă asta acum, răspunse stewardesa, bătând darabana pe contoar cu unghiile ei impecabile. Mă grăbesc, iar tu ai un client gol pușcă la etajul 12, care te-așteaptă-n întunericul ăla, de-ți bagi degetelen ochi, să-i deschizi camera, c-a rămas închis pe-afară! –Îți bați joc de mine, honey? rânji grăsuna, mestecând conștiincios. Ce să caute cineva în pielea goală afară din camera lui? Poate nu erai destul de trează și ai visat vreun drăguț de-al tău gol. Hi, hi! –Zău dacă te mint! Am crezut că fac infarct, că nu i se-auzeau pașii când alerga desculț după mine, pe mochetă, în întunecimea aia. M-am gândit că o fi vreun obsedat, care atacă femeile singure, profitând de pana de curent. Nu l-am văzut prea bine, dar după vorbă, avea accent de Fresno. Nici nam apucat să-l întreb ce și cum, că eram șocată. Acum te-așteaptă pe tine. Du-te mai repede, pricepi? Ia și-un prosop cu tine, să se-acopere până-i deschizi. –Doamne apără și păzește, honey, îmi pare rău c-ai tras așa o spaimă! O să-i povestesc pastorului duminică la biserică. Să nu fie Necuratu’. Mi-e cam frică să umblu cu noaptea-n cap pe holuri. Ia mai bine să sun eu în cameră, să văd dacă e totuși cineva acolo, care să fi făcut o farsă sau un pariu. O fi vreunul dintre instalatorii din California, care lucrează, săracii, de noaptea trecută la conducta piscinei, că și noi, le-avem numai pe-afară conductele astea. Mda, văd că nu răspunde nimeni în cameră. Dar vorba e, ce-o fi căutat el oare să iasă afară din cameră așa cum l-a făcut mă-sa, honey? Ăștia n-au somn, cu decalajul lor. Îmi pare rău, îmi cer scuze pentru ce ți s-a-ntâmplat. –Mai dă-le-ncolo de scuze, soro! Mai bine mișcă-ți fundul și du-te-odată, că eu o iau din loc! Ține minte, camera 1209! Ne vedem joi! Dumnezeu știe prin ce mister a ajuns el afară din cameră.

*** Hillary și cealaltă stewardesă au terminat de distribuit sandviciurile și acum stau la vorbă după perdea, înainte să pornească iar pe intervale, pentru debarasare. Hillary deschise conversația: –Dora, de ce nu te duci tu la doctor, să-ți prescrie ceva, să poți dormi? Ai cearcăne de când faci Hawaii. Eu iau Somnijet la culcare, de fiecare dată după cursa asta, și dorm perfect, n-am treabă cu decalajul. –Fugi de-aici, să n-aud de Somnijet! Nu mai știu dacă ți-am mai spus ce-am pățit astă-toamnă acasă la București, când era programată mama dis-de-dimineață la operație. Nu reușeam s-adorm și-am luat pastila asta, să prind un pui de somn înainte s-alerg la spital. Ei bine, m-am trezit dimineață în sufrageria vecinilor. Cică am sunat pe la unu noaptea la ei la ușă, în pielea goală, am intrat fără să zic nimic și m-am dus glonț la canapea, să-mi continui somnul. Am rămas și pe-afară, de-a trebuit să chem să-mi spargă yala a doua zi. Am citit că Somnijetul ăsta poate da somnambulism și experiențe halucinatorii. –Hâm, ce chestie, poate că mi-ai mai spus povestea asta mai demult. Naiba mai știe dacă ce mi sa-ntâmplat azi dimineață chiar s-a-ntâmplat.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


11

Irish poet guest – Chris Murray

Chris Murray (Ireland) Traducere în limba română de

Emanuel Pope (Anglia)

Chris Murray is a poet, a web developer, and a graduate of Art History and English Literature at UCD School of Art History and Cultural Policy. She qualified and has worked as a conservation stone cutter with the Office of Public Works/Commissioners of Public Works in Ireland. She founded Poethead, a site dedicated to platforming and celebrating the work of contemporary, translated, and new poetry from Ireland and globally. She is a member of Fired! Irish Women Poets and the Canon. Chris is currently archiving data related to Fired! At RASCAL (Research And Special Collections Available Locally, QUB) Her latest book ‘Gold Friend’ was published by Turas Press in Autumn 2020.

Chris Murray este poetă și dezvoltatoare de web, absolventă a facultății UCD School of Art Hystory & Cultural Policy în domeniul istoriei artei și literaturii engleze. A lucrat în aria conservării pietrei cioplite sub auspiciile Oficiului de lucrări publice din Irlanda. A fondat Poethead, site dedicat reprezentării și celebrării poeziei și traducerilor din poezia contemporană din Irlanda sau de oriunde. Este membră a Fired! Irish women poets and the Cannon. Acum Chris arhivează datele asociației Fired! în cadrul RASCAL (Research And Special Collections Available Locally, QUB) Ultima carte publicată la editura Turas Press se numește "Prieten de aur" și a apărut în toamna anului 2020.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


12

Irish poet guest – Chris Murray Notes on panic Shall I regard the dark knowing it is past?

Note la panică Aș putea fi recunoscător întunericului cunoscându-i trecutul?

Enmeshed in the ‘once was’ certain– Scored, a

Prins în "a fost odată" cu siguranțăEa orchestrează

stampede carrying thunder into my corridors, chambers,

o învălmășeală purtând un tunet pe coridoarele mele, în camerele mele un cuțit-

a knife–

Rezistă! Va trece!

Revistant! Pass!

In the dark I feel, În întuneric simt, dark edges pressed-down ridged— tight-laced-seals

Întunecate limite punându-te jos pronunțatestrâns-intoxicante-peceți.

Soul is unquiet – its speaking voice is the sea—

Sufletul este neliniștitvocea sa este marea-

Rain, rain falls on all things—

Plouă, ploaia cade peste toate lucrurile-

awaiting dawn’s song, her joy glosses this inundation with light, pearls beads— whitelit, Green—

|joy glosses|

așteptând cântecul zorilor bucuria lor dând strălucire |bucuria poleiește| această inundație de perle de sticlă coloratăde mărgele verzi-

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


13

Irish poet guest – Chris Murray

Small bird voice Pipette piccolo in a tall, the tallest tree how high it climbs, how tall the vault – small-bodied-bird small-voice-vessel La sua voce! his silver notes at pitch tip-tail-trill He weaves his threads round, He reaches the loftiest branches Wren-warbler carrying his small song Garden wide.

Vocea păsării mici Fosă de pădure, micuțică într-un înalt cel mai înalt copac cât poate urca cât de sus e tezaurultrup mic de pasăre Oh! Vocea sa! notele ei de argint la cea mai înaltă octavă coada îi tremură Undele ei mersul ei de colo-colo ajungând pe cele mai firave ramuri o wren-warbler purtându-și cântecul ei mic mărind peisajul.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


14

proză de Bogdan Perțache

Visul canadian Bogdan Perțache (Canada)

Iese în parcarea din spatele zgârie-nori-ului. Zece dimineața, l-au anunțat fetele de la birou că într-un sfert de oră vine. Se sprijină de un stâlp de iluminat. Își trage căciuloiul peste urechi, apoi scoate un portofel mare de piele. Îl deschide, trage dinăuntru o foiță de hârtie și, dintr-un buzunărel, apucă între degete puțin amestec de marijuana cu tutun. Presară stângadreapta frunzele uscate, tocate mărunt și rulează o țigară. O aprinde, inspirând adânc, și suflă afară, cu buze țuguiate, mai mult abur decât fum. Optimismul îi revine. „Hai, că nu-i dracu' atât de negru! Dacă nu le place celor de la Toronto Records, lista e lungă, mai sunt o grămadă de alte case de discuri. Ajax, MSC, Virgin... Nu, nu Virgin, ăia m-au refuzat deja. Două luni, atât le dau doar, câte două luni la fiecare.” Mașina lungă și pântecoasă intră greoaie pe alee. Cu o smucitură din omoplați se desprinde de stâlp și înaintează spre ea. *** Când era, pentru a doua oară, în anul doi la Facultatea de Mecanică și-a făcut trupă. Cu patru băieți de la Școala de Arte, toboșar, clăpar și doi chitariști, solo și bass. La început, piesele cântate la „concerte” erau doar cover-uri după Guns N' Roses, Bon Jovi și Europe. Zdrăngăneau pe la Baluri ale bobocilor și într-unul din cele două baruri rock din oraș. Carismatic, semăna bine cu Joey Tempest, atât la fizic cât și la „mișcările de scenă” a devenit repede îndrăgit de toți, dar mai ales de toate. Într-o noapte cu vodcă Perfect Lemon, plus amfetamine, au compus „Visul de cristal”, balada, melodia ce avea să devină semnătura lor. Odată cu ea a venit și succesul, mai întâi pe plan local, apoi un tip de la București i-a pus să semneze un contract și i-a luat cu el. A văzut ce înseamnă un studio profesionist și au turnat un videoclip. Timp de două luni, videoclipul a rulat non-stop pe Atomic TV. Au urmat spectacole peste tot în țară, la pachet cu tot ce visase: faimă, femei, băutură și bani de stricat pe nimicuri. O singură durere avea. El și ai lui cântau doar în deschidere. Alte formații, greii, bătrânii, erau adevăratele vedete. Când s-a plâns managerului, acesta, foarte preocupat de lansarea unui grup de fete, i-a tăiat-o scurt: -Visul-visul, ne-am cam săturat, veniți și voi cu o piesă nouă! De data asta nici vodca cu lămâie, nici amfetaminele nu au mai fost de ajutor. Nimic, tot ce ieșea erau doar variante palide ale „visului”. Clar, băieții erau de vină, nu-și mai dădeau interesul, așa că a început să-i schimbe, într-o zi pe bassist, în alta pe clăpar, până i-a înlocuit pe toți, dar degeaba, alt hit nu se întrevedea. Aflați în Vamă, după o cântare nocturnă, ad-hoc, pe plajă, ca-n vremurile bune, s-a destăinuit, înspăimântat, înciudat, unei necunoscute: -Și dacă asta a fost totul? Și dacă n-am să mai fiu în stare să compun una măcar la fel de bună? -Mergi înainte! Îți iei serviciu normal, casă, mașină, nevastă... - a râs limpede la el tipa. O clipă s-a imaginat om oarecare, cu destin oarecare. S-a scuturat ca atins de friguri. -Mi-e silă că n-am curajul să fiu un nimeni. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


15

proză de Bogdan Perțache După două săptămâni, într-un acces de furie gratuită, a fost gata-gata să se ia la bătaie cu noul toboșar și, culmea tupeului, l-au amenințat că-l dau afară și-și caută alt vocalist. „Las' că le-arăt eu lor!”, i-a amenințat. Un plan îi încolțise în cap. Îl sunase un prieten din Canada și, printre altele, i-a propus: -Hai, frate, în Toronto! Dacă dovedești aici, ești la doi pași de New York. S-a chinuit o lună să traducă în engleză „Visul”, să-l potrivească pe note și să-l înregistreze în studio. A ieșit bine, era mulțumit și l-a rugat pe sunetist să-i pună vreo zece copii pe CD-uri. După ce s-a văzut cu viza canadiană pe pașaport și biletul de avion în buzunar, a vândut toate sculele trupei unui samsar și a zburat peste ocean. *** Mașina imensă se apropie și, din mers, coboară furca. El aruncă ciotul de țigară, își pune mănușile groase și începe să împingă tomberonul. Se opintește și înjură, scrâșnit, roțile mici ce se opresc des în bucățelele de sare și gheață. Urăște miercurea, ziua de ridicat gunoiul. Cutioaia abia se urnește, dar încet-încet, brațele metalice îi pătrund prin urechi, o ridică, și o răstoarnă în bena cu compactor. Câteva pungi cu gunoi cad în lateral și se sparg. Mai trage două înjurături. Șoferul îi zâmbește câinește, cu dinți ce lucesc nefiresc de alb pe fața-i smeadă, apoi îl salută cu veșnica lui întrebare: -How you doin', bro? Întoarce capul și scuipă nevăzut: -Livin' the dream, brother! Living the dream.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


16

poezie de Sorin Anca

Sorin Anca (Germania) (două fețe pentru un singur chip) doamne mi-am zis a venit seara peste inimile noastre rufe întinse pe sârme ghimpate peste care fără-ndoială-și vor vărsa astrele din nou lacrimile lor însângerate doamne mi-am zis iată a venit seara în cuibul cel de cuc uitat îmbălsămându-i numele-n tăcere ca și când nimeni niciodată nu l-ar fi auzit doamne mi-am zis din nou chipul meu are două fețe care-n oglindire nu se mai răsfrâng... *** acest poem în această clipă ar putea fi trupul meu ar putea fi sfârșitul zădărniciei sau ar putea zădărnici pentru totdeauna totul însă acest poem în această clipă a contopirii nu este trupul meu ci doar durerea nașterii-i necontenite... (ca și când prunii) (întâmplare) ca și când prunii n-ar fi încă izgoniți din rai își despletesc zăpezile deasupra mea și doar clipa cu picioarele ei nenumărate și lungi aleargă spre alcoolul viitor sporind fără-ncetare beția mea fără de leac...

fără răgaz buldozere împing de pe bulevarde spre periferia orașului aripi căzute de îngeri și nimeni absolut nimeni nu vede-n această-ntâmplare nici măcar o știre de ziar...

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


17

articol de Florentin Smarandache

Paradoxismul în matematică, filosofie și poezie Florentin Smarandache (SUA) Abstract Acest scurt articol împerechează tărâmurile „Matematicii”, „Filosofiei” și „Poeziei”, prezentând câteva colțuri de intersecție ale acestui tip de științo-creativitate. Poezia urmărește de mult timp modele matematice exprimate prin restricții formale severe, ca structura metrică puternică a epopeii eroice antice grecești sau a metrului consistent cu o schemă de rimă standardizată și o „volta” de sonete italiene. Poezia a fost întotdeauna legată de filosofie și, mai departe, matematicieni notabili, precum inventatorul cuaternionilor, William Rowan Hamilton, sau Ion Barbu, creatorul spațiilor barbiliene, au scris poezii apreciate. Ne vom concentra aici pe o mișcare de avangardă în literatură, artă, filosofie și știință, numită Paradoxism, fondată în România în anii 1980 de un matematician, filosof și poet, și pe exercițiile de scriere laborioase ale grupului Oulipo, fondat la Paris, în 1960, de către matematicieni și poeți, amândouă încă în acțiune. Paradoxismul, mișcare de avangardă în literatură, artă, filosofie și știință Paradoxismul este o mișcare neo-avangardistă în literatură, artă, filosofie, știință, bazată pe utilizarea excesivă de antiteze, parabole, aximoroni, paradoxuri în creații, înființată și condusă de matematicianul Florentin Smarandache, începută ca un protest antitotalitar în anii 1980 împotriva societății închise a României comuniste. Paradoxismul caută să exploreze noi posibilități în literatură, artă, filosofie și chiar știință printr-un algoritm de gândire paradoxistă. Conductele metaficționale, expresiile jucăușe sau procesele combinatorii de compoziție sunt folosite pentru transmiterea paradoxurilor. Constrângerile structurale sunt importante, dar fără a pierde interesul pentru semnificația mesajului. Neutrosofia, ca extensie a paradoxismului Mai târziu, paradoxismul, precum și dialectica, dar și filosofia chineză antică Yin-Yan, constând din dinamica opuselor <A> și <antiA>, unde <A> este un element (concept, idee, teoremă, teorie etc.) și <antiA> este opusul său, au fost extinse la Neutrosofie (ca o dinamică între opuse <A>, <antiA>, împreună cu neutralitățile dintre ele <neutA>) a generat dezvoltarea în știință a Logicii Neutrosofice, Mulțimii Neutrosofice, Probabilității Neutrosofice, Statisticii Neutrosofice etc. [1]. Neutrosofia este o nouă ramură a filosofiei și a început în anul 1998 [2]. Mișcarea literară Oulipo În 1960, Raymond Queneau - membru al Société Mathématique de France, cunoscut pentru romanul ecranizat „Zazie dans le Métro” [3], care s-a alăturat suprarealiștilor, dar apoi a părăsit mișcarea după sprijinul său pentru URSS - a întâlnit pe inginerul chimist și scriitorul de literatură absurdă François Le Lionnais, șeful Diviziei de Educație Științifică de la UNESCO, și au fondat la Paris, împreună cu un echipaj pestriț de scriitori, matematicieni, profesori și „patafizicieni”, o mișcare literară de formalism riguros bazată pe matematică, numit Ouvroir de littérature potentielle (Atelier pentru literatură potențială), pe scurt Oulipo - extins ulterior cu o serie de ateliere analoage, inclusiv Oumupo (pentru muzică potențială), Oupeinpo (pentru pictura potențială), sau Oucinépo (pentru filmul potențial). De aici au apărut multe lucrări științo-creative inventive, cum ar fi cartea booleană, fibonacciană și exponențială a lui Queneau „Cent Mille Milliards de Poèmes” (O sută de mii de miliarde de poeme), Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


18

articol de Florentin Smarandache formată din zece sonete cu aceeași schemă de rimă, fiecare linie de poezie fiind tipărită pe o bandă separată de card, care poate fi combinată cu orice alte rânduri, generând 1014 poezii diferite [4]. Grupul Oulipo se afla într-o căutare de noi forme de scriere dezvoltate din noi metode de invenție, dar se considerau mai mult un grup de lucru decât unul creativ, creat pentru a oferi soluții practice scriitorilor prin cercetări inductive, căutând „să formuleze probleme și în cele din urmă să ofere soluții care să permită oricui și tuturor să construiască, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, un text" [5]. Crezul lor de libertate literară prin scriere automată, originar din suprarealism, a fost paradoxal preparat de formule de constrângeri matematice legate prin reguli, întrucât erau convinși că „nu doar virtualitățile limbajului sunt dezvăluite prin constrângere, ci și virtualitățile lui, care acceptă să se supună constrângerii" [6]. De exemplu, au inventat procedura N + 7, adică să aleagă un poem clasic și să înlocuiască fiecare substantiv cu substantivul aflat la șapte substantive distanță într-un dicționar specific. Luați, de exemplu, prima strofă din „Omul de zăpadă”, de Wallace Stevens: Omul de zăpadă

Mandibula săpunului

Trebuie să ai o minte de iarnă Pentru a privi înghețul și ramurile Dintre pinii crustați de zăpadă.

Trebuie să ai o minimă înțelepciune Să privești fructele și bolovanii Dintre pinioanele crustate cu săpun.

O altă constrângere structurală bazată pe matematică, utilizată de Oulipo, este poezia cu bulgări de zăpadă, cu linii / secțiuni succesive progresiv mai lungi, de ex. începând cu o linie / secțiune de un cuvânt lung, mergând mai departe cu o a doua linie / secțiune de două cuvinte, o a treia linie / secțiune de trei cuvinte și așa mai departe; sau începând cu o linie / secțiune dintr-o literă, mergând mai departe cu o a doua linie / secțiune din două litere și așa mai departe cu următoarea linie / secțiune mai lungă decât cea precedentă. Cititorul interesat poate găsi o lucrare care compilează tehnici, procese, proceduri, reguli, definiții și personalități olipene [7]. Paradoxism și Oulipo: conexiuni Principala diferență dintre paradoxism și majoritatea mișcărilor neo-avangardiste este opțiunea sa pentru semnificație, în timp ce celelalte tind să instrumenteze forma în detrimentul sensului. După cum s-a expus mai sus, paradoxismul nu a început ca un joc al minții, ci ca un strigăt asupra puterii de orice fel, în special desfășurând contra-dicțiuni, anti-nomii, anti-teze, anti-fraze și, în special, paradoxuri, prin orice posibil vehicul literar, de artă și chiar științific. Există, într-adevăr, similitudini, intersecții și conexiuni totuși între paradoxism și mișcările neoavangardiste, dintre care discutăm pe scurt două trăsături comune între Paradoxism și Oulipo. Prima se referă la o viziune înrudită asupra intertextualității ca potențialitate pentru reelaborare. Un scriitor american contemporan, Harry Mathews (în multe dintre lucrările sale folosind stilul Oulipoean), a sugerat „Mathews' Algorithm” pentru producerea literaturii permutând membri echivalenți în conformitate cu reguli prestabilite, pentru a dezvălui „alteritatea în limbă” [ 8], pe baza căreia Mark Wolff a creat o aplicație web oferind cititorului o oportunitate „de a descoperi duplicități în texte” [9]. Chiar dacă abordarea este diferită, scopul este același: deschiderea textelor către căutări exploratorii, către talentul colectiv, și explorarea alterității și a duplicităților în texte. Dar foarte aproape de viziunea paradoxismului asupra intertextualității sunt „35 de variații pe o temă de la Shakespeare” ale lui Mathews, unde se poate citi: „A fi sau a nu fi: asta este problema”, „Nimic și ceva: acesta a fost un răspuns”, „Alegerea între viață și moarte mă încurcă” [10]. Multe jocuri intertextuale similare se găsesc în antologiile paradoxiste [11].

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


19

articol de Florentin Smarandache Al doilea privește practica, deoarece există o metodă Oulipo-eană strâns legată de paradoxism. Se numește antonimie, iar experimentul constă în înlocuirea fiecărui cuvânt semnificativ dintr-un anumit text cu antonimul său, pe baza unui tezaur dat. Mai mult, articolele definite pot fi înlocuite cu articole nedeterminate, sau singular cu plural, și invers. Substantivele proprii sau cuvintele care nu au antonime directe sunt, de obicei, tratate ca simboluri sau obiecte generice. Rezultatele ar putea diferenția cele două mișcări, deoarece Paradoxismul tinde să nu accepte semnificații aleatorii sau nesemnificații, ci mai degrabă semnificații alternative.

Concluzie Pentru mulți, mișcările literare precum Paradoxismul sau Oulipo reprezintă un moment spălat în timp, experimentalism învechit, o ciudățenie a neo-avangardismului postbelic. Totuși, acest tip de manifestări mixte sciento-creative nu prezintă semne de lâncezeală. Pentru a 50-a sărbătoare, Oulipo a publicat o antologie de aproape 1000 de pagini [12], în timp ce mișcarea paradoxistă a ajuns la a cincisprezecea antologie în 2020 [13].

Referințe [1] F. Smarandache, A Unifying Field in Logics: Neutrosophic Logic ", în <Multiple Valued Logic / An International Journal>, Anglia - SUA, ISSN 1023-6627, Vol. 8, No. 3, pp. 385-438, 2002. Întregul număr al acestei reviste este dedicat Neutrosophy și Neutrosophic Logic. [2] F. Smarandache, Neutrosophy, A New Branch of Philosophy, în <Multiple Valued Logic / An International Journal>, Anglia - SUA, ISSN 1023-6627, Vol. 8, nr. 3, pp. 297-384, 2002. [3] Queneau, Raymond: Zazie dans le Métro. Paris: Gallimard, 1959. [4] Queneau, Raymond: Cent mille milliards de poèmes. Paris: Gallimard, 1961. [5] Motte, Warren F. Jr, ed.: Oulipo: A Primer of Potential Literature; Normal, IL: Dalkey Archive Press, 1998, p. 46. [6] Motte, Warren F. Jr, ed.: Oulipo: A Primer of Potential Literature; Normal, IL: Dalkey Archive Press, 1998, p. 43. [7] Mathews, Harry; Brotchie, Alastair, ed.: Oulipo Compendium. Londra: Atlas Press, 1998. [8] „Mathew’s Algorithm”, în Motte, Warren F. Jr, ed.: Oulipo: A Primer of Potential Literature; Normal, IL: Dalkey Archive Press, 1998, pp. 126-139. [9] Mark Wolff este profesor francez și umanist digital la Colegiul Hartwick. Despre aplicațiile web pe care le-a creat pe baza algoritmului Mathew, aici: https://markwolff.name/wp/research/mathewss-algorithm. [10] Mathews, Harry: Treizeci și cinci de variante pe o temă din Shakespeare, Denver, CO: Shiny International Publications, 1999. [11] Luați, de exemplu, „Paradoxisme” de Elena Agiu-Neacșu, în Smarandache, Florentin, ed.: A paisprezecea Antologie internațională despre paradoxism. Columb: Educational Publisher, 2018, pp. 71-73. [12] Bénabou, Marcel; Fournel, Paul, ed.: Anthologie de l’OuLiPo. Paris: Gallimard, 2009. [13] Smarandache, Florentin, ed.: Fifteen International PhotoVideoAnthology on Paradoxism. Texte, fotografii, video. Columbus: Editor educațional, 2020.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


20

poezie de Adrian Gurgău

Adrian Gurgău (Germania)

să mai vorbesc, în liniște, cu mine? coboram pe valea oltului îngropam liniștea-n cuvinte săpam tunele-n tandrul înveliș al vederii eu mă alungeam ca o ploaie fără sfârșit eram ud și respiram frica și moartea au rămas neînțelese în urmă pe spatele negru-al ideii să-și roadă unghiile de stânci eu priveam din tren luminișuri picături și furtuni eram trecător așteptam cu cărțile goale să cadă pietre din munți junglă ochilor mei se face noapte și infinitul nu mai sună. din stele se pierd lumini. aștept să cadă. junglă ochilor mei. se pierd mesteceni. alunecă pe pielea ta. o rusie întreagă mă lăcrimează prea târziu. de aur obosit e gândul dimineții. își caută pe pereți sicriele de liniști. când se ating în părul tău. întotdeauna trecerea la o altă stare înseamnă în primul rând ruperea, pierderea unei alteia. frunzele cad pe spatele cailor. dar fiecare copac altfel își unduie scoarța în ape. oarbă constelație. neatinsă încă de cuvânt. haina pe care o port măsoară singurătățile în orașul cu casele vechi și copacii mereu mai groși. numele care mă acoperă îl desfac în pânzele dimineții. și-l dau zilelor să-l devore în răbdare. cuvintele în diamantele singurătății.

iulie 2021 cerul închis la schindelberg. tăcere. numai eu, cu pălărie, merg și mai departe. cerul spart deasupra dealurilor. cerul rupt. în cât mai mici zdrențe. numai flori galbene.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


21

proză de Dan Șerb

Dan Șerb (Irlanda)

Despre cuvinte Obișnuiam să mă izolez în tăcere. Găseam liniște acolo, în mine însumi; găseam curajul să fac față nimicurilor iritante și durerilor dușmănoase. Rănile sângerau mai puțin, iar aparențele erau menajate și coafate. Acum mă retrag tot mai mult în cuvinte. Simt o neliniște agasantă să mă refugiez în compania lor, a vorbelor scrise ca dovadă că exist. Descopăr adăpost când dau cuvânt simțirii; trăiesc cu adevărat și cu rost atunci când las deschidere spre înțeles, drum ce poate fi urmat la destinații liniștitoare sau la nesfârșit. Vorbind despre Cioran, Țuțea îi atribuia neliniștea de a fi român. Trăind în străinătate, probabil aceeași neliniște mă îmboldește, aceeași năzdrăvănie a spiritului autohton dezrădăcinat, care vrea să se facă auzit, simțit, repatriat. Sau poate e foamea originară de care vorbește Noica, nevoia primordială al cărei ecou m-a ajuns și pe mine și care mă îndeamnă să zidesc pe ruinele lăsatului în urmă, pe bocetele mamei și pe jalea negrăită a tatălui meu; dorul de casă și de cei dragi mistuie sau renaște - scrisul îmi dă șansa să aleg. Adesea spun că cei peste patruzeci și... de ani pe care i-am trăit din plin, în care am cutreierat lumea și lumi, pot fi cuprinși în patru vieți și ceva. Am iubit, călătorit, naufragiat de câteva ori și murit puțin cu fiecare regret; m-am adăpat din naivitatea boșimanilor din Kalahari, am rupt din spaima triburilor golașe din junglele congoleze, am stat la masă cu urmașii canibalilor din Pacific și înfruntat privirile stârpitoare de speranță în închisorile Africii. Am primit, am luat, am golit și am dat înapoi poate prea puțin. Tovărășia cuvintelor nu îmi alină singurătăți; chiar dacă acum locuiesc pe o insulă1 mă simt mai nesingur ca niciodată! Scrisul îmi alină dureri de demult și mă ajută să împărtășesc ceea ce a fost sădit și-a rodit în mine de-a lungul anilor. Am fost educat de oameni primitivi, am găsit mântuire în ochi limpezi de păgâni și inimi frânte de ucigași, iar acum e timpul să adun tot ce am învățat și să-i dau aripi să zboare. Scriu pentru ispășirea mea; scriu pentru liniștea mea și neliniștea altora. Scriu pentru că sunt și pentru a fi. Despre îndoială Uneori ne îndoim pentru a rămâne drepți; îngăduim îndoielii să ne curteze pentru a face credința geloasă. Dubiile dau însemnătate căutării. Unde domnesc certitudinile, spiritul de aventură e mort, iar viața e posomorâtă și neatrăgătoare. Iubesc drumul spre undeva! Destinațiile mă neliniștesc, de aceea voi fi un căutător etern. Prea adesea, când am ajuns la capăt de drum, am gustat dezamăgirea și neajunsul sosirii. Tulburarea îndoielii mă liniștește și mă ajută să dorm bine, știind că odihna nopții îmi va garanta vlaga zilei de mâine spre noi mistere și nelămuriri. Cel mai mult ne îndoim de noi înșine și șovăim în a cuteza dincolo de așteptările altora pentru noi. „Poate ieși ceva bun din Nazaret?” Sau din Botoșani2, sau Liveni3? Ca imigrant, întrebarea originii este cea cu care mă confrunt cel mai des. E o întrebare bună, însă nu ca reper geografic, ci datorită reverberațiilor ontologice. 1

Irlanda Locul de naștere al lui Mihai Eminescu 3 La Liveni-Vârnav s-a născut George Enescu 2

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


22

proză de Dan Șerb De unde venim, pentru mulți, oferă pretext absolut pentru a decide dacă suntem demni de respect sau chiar băgare în seamă. Ceea ce e trist e că adesea îngăduim abuzul de identitate; ba chiar scuzăm ignoranța și aroganța denigratorilor de neam. De unde venim nu a fost nicidecum alegerea noastră nu alegem unde ne naștem sau să ne naștem. Faptul că suntem e o minune, și locul nașterii, un amestec misterios de hazard și voință dumnezeiască. Purtăm în noi apucături și desfătări tipice, băștinașe. Meleagurile natale nu mânjeșc, ci binecuvântează, iar oamenii care ne-au întrupat - vorbind la general - ne-au rodit din dragoste și poftă trupească, amândouă făuritoare și distrugătoare de imperii și destine. Regimurile politice pot stâlci firea, dar nu o pot ucide. Materia primă a fiecărui muritor e minereu prețios, iar noi suntem meșteșugarii propriei statornicii de sine. Dibăcia noastră (sau lipsa ei) va decide ce fel de unelte vom fi: ascuțite și înțelepte sau șubrede și subjugate. Nu mă îndoiesc de mine, pentru că știu de unde vin. Îndoielile pe care le am le prețuiesc, le savurez. Mâine voi crede mai mult, dar niciodată deplin; nu aici și nu acum. Și această continuă mișcare a Duhului deasupra apelor mele tulburi va aduce tot mai multă lumină și tot mai multă necunoștință izbăvitoare. Despre tăcere „Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi”, așa începe Charles Dickens romanul său Poveste despre Două Orașe. Acest paradox se aplică de minune tăcerii. Tăcerea e o contradicție în sine, o dispoziție greu de explicat, dar simțită din plin. Cum am putea vorbi despre tăcere fără a o întina? În taină. Pe la spate. Pentru că va trebui s-o bârfim puțin, căci, dintre toate stările omului, tăcerea pare a fi cea mai capricioasă; nu-i fățarnică neapărat, dar are două fețe; e temperamentală și dependentă de circumstanțe. Ba mai mult, tăcerea nu e niciodată singură; are mereu companie și se dă după tovarășele de drum. Poate fi soră cu înțelepciunea, după cum ne spune Plutarh, sau muza ștrengăriță a artei conversației, zice Cicero; e virtutea găsirii de sine și de divin și poate fi atu moral. Atunci e binevenită. Însă poate fi și o pacoste. Nu există apăsare mai covârșitoare decât tăcerea deznădejdii, sau cea a singurătății, sau a suferinței - are atâtea surori vitrege! Astfel de tăceri sunt greu de cărat, mai ales necuvântarea iubitului sau tăcerea lui Dumnezeu; uneori, povara lor rupe coloana vertebrală a sufletului. Iar atunci când vorbele iau locul aerului și avem nevoie de ele să mai trăim o zi, tăcerea ucide, încet și, de multe ori, ireversibil. În arsenalul uneltelor de tortură poate fi cea mai schingiuitoare; e o sabie ce spintecă adânc, mult mai adânc și mai îndelungat decât cuvintele, deoarece cuvintele se reaud pe când tăcerea se retrăiește. Apoi, este lașitatea tăcerii. Martin Luther King Jr. spunea că, la final, ceea ce ne vom aminti nu vor fi cuvintele dușmanilor noștri, ci tăcerea prietenilor noștri. Când bătălia de pe parapetele idealurilor este lipsită de strigătul de război al ariergărzii, luptătorul e lăsat vulnerabil și vlăguit. Tăcerea face loc îndoielii și, fără încurajare, fără scutul cuvântului, până și cel mai nemuritor viteaz poate sfârși în răpunere de călcâi, trădat de nevorbitori. Lupți cel mai cu sânge când ai pentru ce; și mai ales, când ai pentru cine. Dreptatea, adevărul, virtutea trebuie cuvântate; altfel, tăcerea le face proscrise, iar piețele revoluțiilor rămân goale. Tăcerea taie și în alte feluri: spre vindecare și revendicare. Treceam printr-o perioadă sumbră când, în două săptămâni, am scris un jurnal de o sută de pagini; am scris pentru mine, mie, și pentru a nu simți nevoia să mă plâng sau să mă explic nimănui. În acel timp, tăcerea mi-a străjuit demnitatea. Lumea vorbea, iar eu tăceam, pentru că-mi spusesem totul în nopți fără somn; m-am lămurit pe mine însumi și, pentru că cel mai mult trăiesc cu mine, mi-a ajuns. Tăcerea a vorbit în locul meu, iar cei care au vrut să audă, au înțeles. Ceilalți, au contat din ce în ce mai puțin. Tăcerea finală, a mormântului, e cea pe care o invidiez cel mai mult. Nu mi-o doresc prematur, dar știu că atunci când va veni o voi primi cu brațele deschise (și mâinile împreunate). Anticamera acestei binecuvântări e jurământul tăcerii pe care și-l iau unii călugări, însă pe mine nu mă prinde am prea multe de spus. Doar moartea îmi va închide gura. Până atunci, voi continua să alerg printre cuvinte și să mă joc de-a v-ați ascunselea cu tăcerea. Bineînțeles că o să mă las găsit uneori, iar alteori o voi lua la piept, căci singură nu-i priește. Și vom tăcea împreună pentru ca lumea să înțeleagă. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


23

poezie de Simone Sav

Simone Sav (Irlanda) Tămâie și iarbă verde Cu mâinile în poală i-am numărat spovedania: doi părinți, un orfelinat, șapte pitici în șase paturi, o păpușă șatenă, un iubit, o înmormântare, un joc fără reguli, patruzeci și două de lumânări, un tort, o sarcină pierdută o durere de cap, la cifra șaptesprezece, o săptămână de chin, o mie două sute nouăzeci de lacrimi o comă, un tub pe esofag, în trei batiste, șaizeci și una de zile, trei spitale, doi părinți, o fermă, opt operații, o tumoră, șapte vaci, optsprezece pui, un scaun cu patru rotile, cinci oi, o casă, două sute douăzeci și opt opt hectare, un tractor, de scutece pentru adulți, un document de adopție, o trimitere acasă, un hol, o rochie albă, treizeci de felicitări, un cort împodobit, o curte de biserică, nouăzeci și patru de nuntași, un iz de tămâie și iarbă verde, două fetițe, patru nași, o fostă colegă de liceu, trei mii opt sute cinci zile de frică, o întâlnire întâmplătoare, o palmă, doi pumni, o coastă ruptă, o spovedanie. două polițiste, o plângere, o împăcare, O viață. un amant, o despărțire, Curcubeu de lună Luna strălucea în umbra turnurilor din portul Dublin luminând cerul casei mele. Un curcubeu de lună a apărut în nuanțe de gri în crescendo: griul jucăuș al unor pisicuțe nebelung griul monoton al stâlpilor de beton griul îndoliat at bebelușilor născuți fără viață griul elegant al unor invitații de nuntă griul obosit al unor ochi ce veghează griul cald al unei tigăi pe sobă griul senzual al norilor de cărbune. Curcubeul a stat suspendat deasupra golfului din Dublin, o promisiune de speranță în alb și negru. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


24

articol de Adrian Grauenfels

Adrian Grauenfels (Israel)

Pontormo – Agenda unui pictor –

Jacopo Carucci (1494-1557) s-a născut la Pontormo, lângă Empoli. Vasari povestește despre Jacopo Pontormo: un tânăr orfan, melancolic și singuratic, care se învârtea prin toată Florența căutând un mentor. Cineva îl trimite la Leonardo da Vinci, trece pe la Piero di Cosimo, apoi, în 1512, face ucenicia la Andrea del Sarto, care nu-i aduce noroc. Pleacă la Roma ca să vadă operele lui Michelangelo. În final, Carucci se întoarce cu numele de Pontormo înapoi la Florența, unde va reuși să capete diverse comenzi de la casa Medici. O frescă specială (Vertumnus și Pomona) se află la vila Poggio a familiei Medici, lucrare executată de Pontormo în 1520, în stil pastoral, un gen total necunoscut florentinilor. Ulterior capătă o comandă pentru scena Vizitării, executată pentru mănăstirea din Carmignano. O face într-un stil aparte, figurile sunt alungite și contorsionate. Ca la Andrea del Sarto, personajele sunt așezate la jumătatea înălțimii tabloului, înghesuite la grămadă, cu mai mult decât admitea clasicismul vremii. O altă pânză celebră este "Iosef în Egipt", care ne arată stilul evolutiv, acum manierist al pictorului. În tablou apare chipul lui Bronzino, tânărul său ucenic în ale picturii. În anul 1522 ciuma izbucnește cu violență în Florența. Pictorul se refugiază la o mănăstire Carthusiană, Certosa di Galuzzo, unde călugării nu-și vorbeau. Pictează acolo fresce despre calvarul lui Iisus, din păcate lucrare serios deteriorată de vreme. După molimă, întors la Florența, execută o mare pânză instalată în Santa Felicita, în capela Capponi (desenată de Brunelleschi), având subiectul Coborârea de pe Cruce (1528). Personajele sunt pictate în culori strălucitoare, formele bine conturate, unite într-un complex enorm, compoziția fiind găzduită de un spațiu care apare gol și plan. Un personaj cu barbă este bănuit a fi autoportretul pictorului. După mulți specialiști, aceasta este capodopera lui Pontormo. Alte lucrări manieriste sunt expuse azi la Galeria Uffizi, Galeria Națională din Londra, Luvru, la muzee de artă din New York, San Francisco, Palatul Pitti, Chicago, Ermitage etc. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


25

articol de Adrian Grauenfels Un pictor deosebit. Mai puțin cunoscut, Pontormo oferă o viziune specială scenelor biblice cu care împodobea capelele și bisericile Florenței. Desenator genial, schița mult concentrându-se pe trupul uman și relaționarea sa cu mediul plastic. Multe lucrări s-au pierdut sau au fost grav deteriorate, dar în cele rămase descoperim tensiune și halucinație. Un bun exemplu este "Ultima Judecată", în care personaje confuze sunt înlănțuite într-o atitudine turmentată și complicată. Coaste și membre dislocate produc neliniște privitorului. Iisus, în această pictură se răsucește sinuos, ca și cum s-ar ondula spre cer într-un dans final. Îngerii îl înconjoară într-o scenă parcă lipsită de gravitație. Pictorul realizează un efect de eliberare, personajele sunt purtate de spiritualitate printr-un aer rarefiat cu atât avânt încât Dumnezeu rămâne jos, la picioarele crucificatului, în totală disonanță cu dogmele teologice la modă. Vasari critică scena, o erezie în ochii lui: "Nu înțeleg această pictură, Jacopo este destul de deștept, a citit și văzut multe, cum de îl pune pe Christ mai înalt, sub picioarele lui Dumnezeu Tatăl, cel care a creat pe Adam și Eva. Iar în colț cei patru Evangheliști, nuzi, cu cărțile în mână, de parcă nu s-a gândit la compoziție, ordine, măsurători, timp și nici diversitate în culoarea pielii. Într-un cuvânt, nu respectă regulile, proporția și perspectiva, coloristica. Pictura lui e o gloată de nuduri făcute după gustul lui, pictate cu melancolie și atât de puțină satisfacție pentru el, care e stăpânul picturii, dar și pentru mine care, deși sunt pictor, nu o înțeleg". Vasari este atât de decepționat încât declară că s-ar îngropa de viu dacă ar fi irosit 11 ani în a produce o astfel de pictură fără valoare. Ce nu a înțeles Vasari este că avea în față prima pictură modernistă. Pontormo îndrăznise să rupă normele clasicismului cu mult timp înaintea altora. Azi se știe că, la vremea sa, Vasari era într-o strânsă competiție cu atelierul Pontormo-Bronzino. Pontormo, obsesiv și paranoic, ascundea de curioși Ultima Judecată, ambii pictori râvnind la sprijinul pecuniar al casei Medici. Ni se pare explicabilă critica neloaială aplicată de Vasari rivalului său. De fapt, tot ce dorea Vasari era să capete favorurile Medicilor, distrugând voit imaginea oponentului său. Defăimarea lansată de Vasari în cartea sa "Viețile Pictorilor", dar și capriciile gustului estetic general, l-au plasat pe Pontormo la marginea artei timp de secole. Neglijată total a fost și opera lui, care s-a pierdut sau a fost grav deteriorată din lipsa de atenție a contemporanilor. În secolul XX, Pontormo este redescoperit și reevaluat. Azi înțelegem cât de originală și puternică este munca sa. Excentricitatea lui duce la rezultate spectaculoase, frizând expresionismul la care nimeni nu visa în secolul XV. Agenda unui pictor Între Ianuarie 1554 și Octombrie 1556, Pontormo reușește să umple 23 de pagini de desene, schițe și notițe legate de execuția frescelor în biserica San Lorenzo din Florența, ultima sa comandă de mari proporții. Agenda a supraviețuit timp de 500 de ani, ca să fie descoperită la librăria Națională a orașului Florența. După ce povestea cu amănunțime ce a mâncat, pictorul descrie ce personaj a început să

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


26

articol de Adrian Grauenfels picteze, adăugând schițe despre poziția acestuia în ansamblul frescei. Frescele sale, provocatoare, pline de viziuni și frământări, au fost distruse în secolul 18, cu ocazia reconstrucției bisericii. Agenda cu pricina este o colecție neobișnuită de scurte remarci asupra hranei avute, simptome de boală, starea vremii, starea ieșirilor sale, în contrast cu orice agendă trivială. De asemeni, pictorul pomenea cum se ascundea de amicii veniți la atelier, curioși și atrași de flecăreli. Și mai remarcabile sunt comentariile legate de starea sa psihică: menționa că este deprimat, fără speranță, iritat și, într-o ocazie în care asistentul său, Naldini, lipsește o noapte întreagă, se declară disperat de singurătate. Agenda sa descrie un om obsedat de dietă, trup, emoții, un melancolic care preferă singurătatea, evitând interacțiunile sociale. Ciudățeniile sale psihice se reflectă în ultimele sale picturi. Textul notat de Pontormo în agenda sa confirma ipotezele lansate la începutul secolului 20 care afirmau că dezechilibrul psihic al individului este o garanție a creativității și a geniului. În acest spirit, Pontormo a fost clasificat ca fiind un dereglat, dar totodată un artist talentat. O diferită citire a agendei sale este necesară în lumina altor scrieri legate de evenimentele din Florența timpului, ca de exemplu: cărțile de bucate, sfaturi și diete medicale, prognozele vremii, evenimente religioase sau laice la care pictorul era expus. Se pare că nu o extravaganță personală radiază agenda cu pricina, ci avem demonstrația că Pontormo era profund amestecat în cultura populară a vremii sale. O întărire a acestei ipoteze o găsim în scrierile filosofului renascentist Marsilio Ficino, care pledează pentru controlul melancoliei în scopul optimizării inspirației. Pontormo a folosit stările sale sufletești adresând pictura ca fiind o sarcină nobilă, în care trupul trebuie să se afle în cea mai sensibilă stare a interacțiunii cu divinitatea. Astfel citită, agenda lui Pontormo devine o încercare vie și dureroasă de a imortaliza prozaicul zilelor unui meșteșugar simplu, dar inovator, plin de har artistic.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


27

articol de Adrian Grauenfels Agenda lui Pontormo - (fragmente) 7 Ianuarie, duminică seara, am căzut de pe schele și mi-am lovit brațul și umărul ...ce dureri... Am stat în casa lui Bronzino (*) șase zile, apoi m-am întors acasă și m-am simțit rău până de Mardi Gras 6 Februarie. _______________________________ (*) Agnolo Bronzino (1503–1572) este primul elev al lui Pontormo, mai târziu artist de curte la casa Medici. 11 Martie. Duminică dimineață am mâncat cu Bronzino găină și vițel și m-am simțit mai bine. Recunosc că zăceam în pat când a venit la mine acasă. Era deja târziu când am coborât după masă, m-am simțit balonat și plin. Afară este o zi foarte frumoasă. Seara am mâncat puțină carne friptă care mi-a făcut sete. A doua zi seara am mâncat varză și o omletă. Marți seara am mâncat jumătate cap de oaie și o supă. Miercuri seara cealaltă jumătate friptă, struguri și 5 felii de pâine cu salată de capere. Joi dimineața m-a prins o amețeală teribilă, care a durat toată ziua, chiar și după ce a trecut mam simțit rău, capul meu slăbit. Vineri seara: salată cu oaie și două ouă făcute omletă. Sâmbătă, desfrâu. Era în seara dinainte de Paște, toți se grăbeau la slujbă, eu cu oaie fiartă, salată, pâine și vin. Luni, după masa de seară m-am simțit minunat, viu, a fost plăcut. Marți: Salată, supă de oaie și o omletă. Miercurea Sfântă: 2 pumni de migdale și nuci. Am desenat mult capul și altă figură (o schiță miniatură apare jos în foaie). Ducesa vine la San Lorenzo, și Ducele și el vine de asemenea. Duminică, dimineața de Paște și Duminica Anunțării, am mâncat la Bronzino dimineața, dar și cina de seară. Miercuri am postit. 1 Aprilie, Duminică: prânz cu Bronzino. Seara nimic. Sâmbătă am intrat într-o tavernă: salată și omletă, brânză, m-am simțit bine. Joi 24 Mai – Sărbătoarea Trupul Domnului: iau prânzul cu Bronzino. Vin grecesc, carne și pește. Seara o bucată de tortă, nu carne, nu am poftă de mâncare.. 2 Iunie, am cumpărat un scaun, l-am primit, m-a costat 16 lire. 9 Iunie: Marco Moro prepară pereții și umple crăpăturile în San Lorenzo după cum i-am spus. 18 Iunie, de Sfântul Luca: am început să dorm pe jos pe o pătură nouă. 19 Octombrie. Am simțit boală, asta e, era frig și mi-a fost greu să-mi clătesc gâtul. Mă doare și scuip cu greu, ca și altă dată. Cred că vremea este de vină, deși a fost frumos și am mâncat bine. Acum consum 300 de grame de pâine la o masă, mă va ține trei zile, beau puțin. Am 6 sticle de vin Radda. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


28

poezie de Suzănica Tănase

Suzănica Tănase (Canada) Un divorț Ca jucăriile stricate oamenii din jur stau aplecați cu umerii istoviți de durere Aici, același miros înghețat, iar afară soare, soare, peste cimentul care se topește Am învățat că râmele nu ies din pământ, că salamandra nu își pierde chiar atât de ușor coada iar usturoiul pe care tot îl port prin buzunare nu ajută la nimic Îl văd și acum în fața ușii cu ochelarii mei de soare, ochelari de femeie, găsiți de fratele meu pe un scaun într-un autobuz Dar el nu își dă seama ce penibil Iar gura lui Mușcătura de om e cea mai otrăvitoare îmi tot zice cum un bărbat nu poate să stea fără o femeie, să mă întorc acasă până nu îi face alta copil Iar afară soare, soare de parcă cel făcut nu abia s-a născut Ține-l tu, și-i dau copilul în brațe, iar frigul stă lipit și speriat de pereții reci, aproape vineți Iar eu mă gândesc doar că afară betonul fierbe sub picioare Mi-e milă de el așa batjocoritor cum îmi zâmbește de sub ochelarii cuiva Ține-l tu, dar ai grijă, e tot ce mai am, e TOT ce am Nu vezi ce mic e iar afară Soare, soare Scoate-l de aici și strâng usturoiul mai tare în pumn Țipătul meu puroiază, dar ecoul mă lovește în piept căci nu am dreptul să trec doar să tac peste timpul lui, la jumătate, nu mă aude așa cum stă scris în ordinul judecătoresc iar afară soare, soare. * Tot ce ține de biserică îmi miroase a odihnă, deși în casa Domnului am intrat pe unde nu aveam voie Umilirea a rămas imprimată atunci când am fost dată afară și acum când mă întreabă cât vreau Cât vreau, cât vreau De parcă viața mea s-a spulberat pe piatra asta rece unde copiii femeii cu șlapi de cauciuc joacă șotron pe pătrățelele peste care au călcat sute dacă nu mii de oameni separați de un cuvânt Divorț Aciditatea injuriei o simt cum crește ca mucegaiul pe carnea mea Cum îmi băgam bolduri în vârful degetelor fără să curgă sânge, așa doar la suprafață cât să arate îngrozitor M-am întrebat atunci la circ dacă pitica aceea suferea în timp ce le permitea tuturor să o împingă prin aer, cum palma mea i-a atins vârful pantofului, iar balonul zbura o dată cu râsul spectatorilor ca și când așa ar fi trebuit să fie Divorț Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


29

poezie de Suzănica Tănase este cuvântul care te eliberează de strânsoare, deși rămâi agățat ca o pictură abstractă de nimicul de pe peretele alb, nu mai știi drumul spre casă corpul pe care îl cunoșteai devine peste noapte de nerecunoscut se așterne întunericul peste toți chiar și ura doar în casa Domnului nu ai voie în altar ca femeie sunt aici fiindcă am fost dată afară din viața mea și nu mai pot reveni, minciuna nu funcționează ca înainte, ca un ecran de telefon spart ce nu-ți mai recunoaște fața rămasă aceeași văd doar adevărul Divorț umilirea nu trece nici atunci când îmi astup urechile cu palmele transpirate de cuvinte stoarse și nespuse i-aș șopti cu ultimele puteri că nu ești aici să vrei, să ceri, să iei La urma urmei faci și tu ce face toată lumea în totalitatea ei Umilind și umilitor ieși din altarul Domnului cu fața spre pământ de parcă te-a plesnit cu urzici Ce ghinion să divorțez chiar eu. Și când te gândești că toți oamenii ăștia au fost cândva copii iar în naivitatea lor credeau că nimeni nu stă certat mai mult de o oră încrederea oarbă, oarbă că părinții sunt monștrii lumii și nu vor face rău chiar când se mai întâmplă tot tu ești vinovatul își cere iertare și totul se spală cu apă de ploaie rufele se albesc în vânt glodul dispare Și când te gândești că toți oamenii ăștia s-au iubit odată, iar acum se apropie unul de altul Precum animalele vii de animalele moarte fără să se observe cum mușcă fiecare din fiecare cu gura strâmbă de cuvinte amare amintirile reci refac traiectoria vieții de parcă în sângele nostru există o bacterie hămesită de ghinioane ca o moștenire blestemată ai vrea să o tai cu lama precum venele, dar apuci doar să te zgârii cu unghiile în timp ce îți aștepți rândul în sală Și când te gândești că sunt atâtea feluri prin care viața ta putea să ocolească locul ăsta îmi dă fiori și de la fereastra autobuzului visez la un fel de acupunctură care să strivească exact nervul memoriei și să șteargă tot ce spun e atât de calculat că îmbătrânesc cu fiecare cuvânt care mușcă pe celălalt Și când te gândești că va veni o vreme când toate chipurile prezente vor fi împăcate, iar grimasele ascunse sub pământ unde numai viermii înfometați și carnea care ne făcea cândva frumoși în pozele rămase prin albume aruncate la gunoi, iar sufletul, sufletul adunat într-o mână de copil o să zboare precum puful de păpădie durerea inutilă când o să realizăm oare că otrava e în noi Și când te gândești că unele semințe paralitice au prins secretul cu o rădăcină, Iar tu te desprinzi de toate cu atâta ușurință și ironie de parcă sunt un dans de sfârșit de an La o cotitură de stradă * Mirosul de la dispensar are aceeași putere și la curtea de judecată. Serul siringii sfârâie în vene la fel și după treizeci de ani. Nimic nu se schimbă cu adevărat. Pereții ustură indiferent de clădire. Și ce dacă sunt două țări despărțite de un ocean. Eu încă mai dorm cu pumnii strânși. Am degetele amorțite dimineața. Nici cafeaua fierbinte din termos nu poate să-mi întindă pielea. Caut cu disperare diferențele precum supraviețuitorul bucata de scândură în apă. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


30

poezie de Suzănica Tănase Oameni îmbrăcați în halate albe și oameni îmbrăcați în robe negre. Oameni care îți iau sângele în sticluțe mici și oameni care îți iau sufletul în serviete mari. Oameni pe care îi crezi că vor să te facă bine și oameni care te mint că te vor face bine. Oameni care pășesc peste oameni, care pășesc peste oameni, care pășesc peste oameni, până ce unghiile tale fac semne adânci în palmele lor, iar unghiile lor fac semne adânci în palmele mele. Atunci îmi dădeam pantalonii jos, iar acul intra adânc, aproape de os, pielea mea abuzată pentru prima oară, dar acum nu mai am nici piele nici os și nici sânge sau vlagă, nimic de luat sau de dat. Sunt aici să-mi împart copilul ca pe-o bucată de corn. Mereu am urât indivizii pofticioși. Tu ce parte vrei, zi-mi repede, până nu hotărăște judecătorul pentru amândoi. Când o să ne moară mama, toată într-o singură urnă vom hotărî amândoi Frățește. Nu o să mai conteze dacă ai luat tu ochiul ei albastru drept, iar eu inima și splina. Dar acum. Cum? Stăm toți rezemați de perete în linie dreaptă cuminți pe scaunele noastre din plastic, respectând numărul de pe bucățica de hârtie precum animalele la linșat. Vrei o bucată mai mare sau... Fiecare cu propriile cioburi la picioare și adunăm, adunăm Adunăm zâmbetele încărcate cu milă prin buzunare Buzunarele mele rupte sunt buzunarele tale rupte sunt buzunarele noastre rupte ce devin buzunarele lor pline Căci cine-mparte, parte-și face

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


31

proză de Nora Maria Vasilescu

Casablanca Nora Maria Vasilescu (SUA)

Femeia îl inundă în părul bogat și roșu (el știe că e natural) sărutându-i pieptul. Se rostogoli apoi în stânga lui și rămase acolo nemișcată. Yedras continuă să-și țină ochii închiși încercând să nu uite prea repede cât de bine îi fusese. Când senzațiile începură să se piardă, întinse o mână s-o mângâie - incomod fără s-o privească, dar de văzut chiar nu-și dorea. Cine dracu-l pusese să se-ncurce cu o clonă? Își jurase să nu i se mai întâmple chestia asta. Cum mama mă-sii ajunsese din nou în pat cu una? Încerca să-și refacă traseul din noaptea trecută. Nu luase mai multă pastă decât era porția lui standard pentru un concert, iar acesta nici măcar nu fusese un concert de mâna-ntâi. Se lăsase convins să vină la Alicante numai fiindcă era vară și sezonul aproape mort. Eh, nu chiar așa grav, acum vine toamna cu toate ocaziile din lume, concerte, turnee, aia-aia. Pe scenă iar nu-și aducea aminte să mai fi luat ceva. Se cam agitase, nu-i vorbă, poate chiar mai mult decât ar fi fost cazul în situații d-ăstea. Și-i mai luă câteva minute să-și reproșeze că nu se protejează deloc, dar… na, erau copiii ăia și se simțise recunoscător să-i vadă cum l-au așteptat, cum îi reluau refrenele, cum se-nghesuiau, în fine, tot. Plus că în castelul de piatră masivă unde instalaseră scena, văzuse mai puține cópii de-ale sale decât îndeobște; astea-l indispuneau întotdeauna. Da! Șiacuma taman ce-și trăsese una-n pat. Nu-i greu să te obișnuiești cu ideea că, indiferent cum sunt făcute, tipele astea sunt persoane foarte diferite de tine, n-aveți nimic în comun, dar e scârbos să faci sex cu sor-ta geamănă. Mă rog, pentru el era. Știa câțiva care se dădeau în vânt după propriile clone. Lui însă i-era greață. Să-ți vezi propriile trăsături în pat cu tine, bașca să constați că au sâni și pizdă. Bun, poți face sex, numai de impotență nu suferea el, da’ tot grețos rămâne. Deci unde dracu a dus el piciorul strâmb să o ia pe fătuca asta la hotel? Și-i veni în minte cina de după concert. Aia trebuie să fi fost. Și anume deserturile. Miroseau a pastă, firește, dar își imaginase că doar presăraseră acolo, un pic, să le dea gust. Trebuie să fi fost îmbibate. Dacă-și aducea aminte bine, impresarului i se făcuse chiar rău. Da’ nu bănuise nici o clipă de ce. Îl știa cam bețivan. Așa o luase pe tipă cu sine, nici nu-i privise fața, iar pe urmă, când îl încălecase, nu mai avea rost să se oprească, doar că închisese ochii gândindu-se la Antel, mă rog, forțându-se să se gândească la Antel. Toate calculele astea îl curățaseră de somn, așa că sări din așternuturi să se îmbrace. Când îl lua deprimarea știa precis ce să facă. Nu fusese niciodată tipul de solist care să dea bătăi de cap organizatorilor. Yedras trecu în camera cealaltă încercând în continuare să n-o privească pe fată și începu să-și tragă hainele. Aia evident că veni să-l întrebe dacă-i supărat, dacă-i totul OK, dac-or să se mai vadă și în general tot ce întreabă o puștoaică după aia, însă reuși să-i facă vânt fără scene și despărțiri. Avea cam 16 ani și în mod clar știa pe unde-i e locul. Iar dacă vârsta asta ar fi fost corectă, atunci ar fi însemnat că ai ei o clonaseră pe vremea când el își scosese al doilea album. Mare nenorocire și asta, să ai succes din tinerețe; așa ajungi înconjurat de propriile dubluri. Să fi fost mai bătrâior poate nu i-ar fi păsat; mă rog, și diferența ar fi fost mai mare. Trebuia repede la aer curat, repede undeva să mai audă și altă muzică decât cea din concertul deaseară. Își puse o pălărie cu boruri mari – tocmai revenise moda, ce binecuvântare – și își începu hoinăreala lăsându-l pe bodyguard să-l urmărească de la o distanță rezonabilă. Pe la capătul esplanadei – lată, cu pavaj artistic țesut, acoperită de aer de mare ca de o cuvertură grea - dădu în fine Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


32

proză de Nora Maria Vasilescu peste ce căuta. Un bar mic cu un pianist. Se oprise aici chiar în ziua sosirii cu un amic, dar nu fusese timp să se bucure de loc. Luă una mică și o țigară cu o undă de pastă în filtru și se înfundă la una dintre mesele mai întunecate. Clămpănea bine scula tipul și, după o vreme, își dădu seama că nu era altul decât Petrucciani, sigur clonat la vreo sută de ani după moartea piticului, dar orișicât muzica era frumoasă. De fapt, bună de tot, sărmana copie. Presupunea că însuși talentul lui atât de identic cu cel al artistului îl făcuse să eșueze într-un bar. Nimeni nu vrea copii după operele ălora de-i clonează lumea, dar ce te faci cu părinții care își doresc câte-un mic geniu? De preferință unul care a existat deja și sa verificat. Nu mai reușea să iasă din bucla asta de gânduri tâmpite, însă, de cum lăsa mintea liberă, putea parcă să-și vadă propriul său picior, fără de păr, cum îi încăleca șoldurile. Yedras se uită împrejur. Pereții mimau o pivniță. Cărămidă aparentă, fals îmbătrânită. Într-un colț, o mică orchestră arhaică se mișca simetric într-o hologramă. Ici-colo afișe cu filme din mileniul doi. Își aduse aminte de părinții săi. Ce oameni cu scaun la cap, îi aprecie în zbor. Ce s-ar fi ales de el astăzi dacă și ei s-ar fi apucat să facă clone în loc să-și asume riscul unui copil oarecare? Ar fi mers și el de la un concert la altul al originalului, sau ar fi cântat în vreun bar de provincie? Vag înțepenit, Yedras se ridică să viziteze WC-ul. Pozele cu părinții săi cei înțelepți le stocase în casa de vară a lui Antel. Cândva avea să și le ceară-napoi. În același moment însă înțepeni. Pe interiorul ușii WC-ului, într-un afiș în stilul mileniului doi, în fața lui, chiar ei dansau îmbrățișați. Cu litere mari, italice, stătea scris: ”Casablanca.”

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


33

poezie de Andrei Zanca

Andrei Zanca (Germania) nopțile acelea lungi în care ninge printre felinare ca o cădere lină în adânc ninge peste lebedele adormite pe mal, peste apa-n care se scufundă acest monolog. îl ascult cum ai asculta tăcerea aceea celebră după care niciodată

nu mai ești același cum orice vorbă, orice șoaptă ar tulbura căderea egală mai grăitoare decât muțenia dintotdeauna a lebedelor

taina aidoma femeilor învăluite din orient la care întreaga ființă se adună în ochi, încât par mai nude decât ar fi dacă și-ar lepăda veșmintele rămân și eu murmurând - sunt pe-această insulă înrudită cu alte insule mai mari și mai îndepărtate, unde timpul a fost adus pe corăbii. Aici însă, moartea e o oglindă-n care voi zări cândva chipul experimentelor mele răsfrânt acum în ochii femeilor orientale în care se adună toată frumusețea, toată dăruirea pe care nici veșmintele nu le pot ascunde nici soarele nu le poate mistui într-o clipire de pleoapă. Trecut de cinci, și-o singură lebădă alunecă prin beznă ca-n vis, anunțând o dimineață atât de senină încât aspirând aerul mi s-a părut că aud cum se sfâșie o mătase din dinastii petrecute

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


34

proză de Dana Banu

Edith din Phoenix-Arizona – Dana Banu (Franța)

Numele ei nu e Edith și nu i l-am pus eu, după bunul meu obicei de a le oferi personajelor din această carte un nume nou, cât pentru a le putea îngroșa trăsăturile sau chiar a le desena câteodată mici mustăți, fără riscul ca ele, văzându-și numele cel real, să spună că le-am caricaturizat prea aspru sau m-am îndepărtat de realitatea lor mult prea mult. Numele ei e Edith pentru că și l-a pus acum 20 de ani când, ajunsă la Paris pentru studii, a hotărât că nu se va mai întoarce niciodată la ferma părinților ei din Phoenix-Arizona. Pe atunci o copia pe Carrie Bradshaw din ”Totul despre sex”. Ținutele i se potriveau. De altfel orice fel de ținute i s-ar fi potrivit. Era tânără și aerul de americancă ahtiată după ținute extravagante și colorate o ajuta. Acum, uneori, o copiază pe Emily din ”Emily în Paris”. Alteori se îmbracă în ținute vechi, cumpărate din tot felul de second-hand-uri. Din ”la belle epoque” a luat pălăriile mari, decorate cu pene și flori. Edith are puțin peste 1,50 m înălțime. Când apare pe stradă cu pălăriile ei belle epoque e semn că vine ploaia. Mereu se înnorează. Nu poartă centură sau perniță pentru a-și ridica rochia la spate. Nu are nevoie. Oricum poartă fuste mai sus de genunchi, iar fundul ei e mai mult decât generos. Din anii 20-70 și din serialul cu gâsculița de Emily cea atât de enervantă și etern ridiculizată de parizieni, a preluat pălăria-găletușă frez. Fața rubicondă îi susține găletușa într-un echilibru precar și formează un întreg care te face să privești oriunde, dar nu direct în ochii ei. O vedeam înainte de pandemie înconjurată de cârduri de turiști. Edith e ghid. Organizează tururi plătite pentru turiștii americani. Prin grupurile ei e mereu veselie și oamenii râd în hohote uriașe. Când șlapii întâlnesc botinele. Am ajuns la botine! Vara, iarna, primăvara. Nelipsite. Mă dau în vânt după botinele lui Edith. Are botine de toate culorile. Cred că are tot atât de multe botine pe cât de multe perechi de teniși și ghete trooper am eu. Multe sunt de la second hand. Crăpate, scâlciate, cu vopseaua cam dusă. Nu pentru că Edith nu ar avea bani. Părinții ei sunt foarte bogați, iar ea trăiește încă din banii lor. Altfel nu și-ar fi permis apartamentul de peste drum. Eu pe al meu l-am moștenit, deci nu pot spune nimic despre Edith la 40 de ani trăind din banii părinților. Botinele nu îi flatează picioarele scurte și borcănate. Acompaniind fuste scurte, îi taie din înălțimea care oricum e mult mai mică decât cea medie. Edith poartă mărgele lungi. Taioare roșii. Rochii cu buline și dungi. Mariniere și eșarfe roșii. Basc uneori. Întreaga ei garderobă are scris cu litere uriașe, fosforescente, care se văd până pe Marte: ”Sunt o femeie din Paris!” S-a căsătorit cu Paul. Un francez sărac. Credea că e din Paris. Nu era. A descoperit doar când s-au căsătorit. Omul venea din fundul Normandiei, dintr-un sat oarecare. Fără un sfanț în buzunar. Vâna americance cu bani. E plin Parisul de ele, de secole.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


35

proză de Dana Banu Mai tânăr decât Edith cu vreo 8 ani. Bietul Paul are 1,90 și era atât de slab încât uneori aveai impresia că vântul îl va lua în zbor pe deasupra acoperișurilor și hornurilor Parisului. Pe stradă formau un cuplu interesant. Ca să spun așa. Edith râde tare și vorbește mult. Pune mâna pe tine când îți explică. Te trage de haine. Scuipă ușor printre dinți când vorbește. ”Bietul Paul” tace de felul lui. O tăcere apăsată, naturală, blazată. Îi spunem ”Bietul Paul” pentru că are o alură de om suferind. Ten gălbui, obraji fleșcăiți, haine fluturând mereu pe el. Bănuiesc că și le cumpăra mereu cu câteva numere mai mari, iar Edith nu îi spunea nimic. ”Au să se despartă.” mi-a spus Onisim acum vreo 2 ani, într-o dimineață în care îi priveam de la balcon cum mergeau împreună pe stradă. Ea țopăia în niște botine de un verde uluitor. Scâlciate. El își flutura, ca de obicei, hainele mult prea mari pentru el. ”De ce?” l-am întrebat. ”Pentru că ea nu îl bagă niciodată în seamă, iar el doarme noaptea la o tipă de vizavi.” Booooiiiing! Bietul Paul s-a mutat vizavi de Edith, la o femeie cu vreo 10 ani mai tânără decât ea. Tot americancă. Desigur bogată. Bietul Paul nu și-a schimbat gusturile la femei. Pe americancă o cheamă Cyndi și e sexy. Are niște picioare uluitor de lungi. Poartă blugi și pantaloni scurți. E blondă și mereu bronzată. Chiar și în mijlocul iernii. Pare o portocală. Bietul Paul arată foarte bine de când s-a mutat la Cyndi. În sfârșit, și-a cumpărat niște haine pe măsura lui. S-a îngrășat. Pare fericit. Carantina alături de americanca Cyndi i-a readus tonusul și culoarea în obraji. Nu a divorțat de Edith. Nu au vorbit deloc despre întâmplare. I-a trimis un mesaj pe telefon, când s-a mutat de acasă. ”Plec. Mă mut la Cindy.” Edith i-a răspuns: ”Ok.” Și-a cumpărat în ziua aceea, dintr-un magazin online, niște mănuși roșii cu dungi albe foarte șic. Nu au divorțat. Nici măcar nu au mai discutat de atunci. Se salută doar formal, dând din cap, în fiecare dimineață când ies pe balcon și se zăresc. Strada îngustă îi ține aproape. Un mariaj civilizat. Își spun ei când trec unul pe lângă celălalt. Bietul Paul și Cindy și-o trag cu zgomot regulamentar aproape zilnic și merg pe stradă cățărați unul pe celălalt. Edith mănâncă toate prăjiturile pariziene pe care le fotografiază pentru blogul ei, la care zeci de americani și fete ca Edith care consideră Parisul un set de clișee din ”Totul despre sex” și ”Emily în Paris”, cască gura și aplaudă tâmpit. Apusuri de soare la Paris!- Oh! Răsărituri de soare la Paris!- Ah! Croissant la Paris! - Oh la la! Ba mai mult, Edith a ajuns să țină prelegeri online despre ”Emily în Paris”. Scrie cărți despre Paris pentru tinerele americance. Broșurele cu coperți strălucitoare și fotografii colorate care îmi amintesc de cum era ilustrat raiul în pliantele iehoviste din copilăria mea. Nu știu cum e prin alte țări europene, dar în Franța oricine poate publica o carte. Nu e vreo mare realizare. Scriitorii nu se bat între ei pentru un loc în față. Se dau și aici premii la fiecare scară de bloc, precum în România, dar nimeni nu le ia în serios. Ca scriitor, ai un agent care se ocupă de cărțile tale. Scriitorii discută cu editurile prin agenții lor. Nu bat cu cărțile în proțap pe la ușile editurilor așteptând să fie dați afară. Mulți își publică singuri cărțile și nu e vreo rușine sau vreun semn că lucrările lor ar fi slabe. Ba dimpotrivă. Nu a fost pentru Proust, nu văd de ce ar fi pentru contemporani. Găsești librării la fiecare pas. Parisul citește. Precum un copil curios. Orice. De la cărți de bucate și cărțile lui Edith despre cafenelele pariziene, la tomuri despre istoria artei. Vezi oameni întinși prin parcuri, stând pe borduri, pe malul Senei, la cafenele, cu o carte în mâini. E o ocupație cotidiană. Scriitorii nu sunt văzuți nici ca niște pierde-vară, nici ca niște statui. Suntem precum vânzătorii de brânzeturi din piață, sau ca librarii politicoși care nu își ironizează niciodată clienții mai nepricepuți, precum actorii stradali pe care îi aplauzi zilnic când treci pe lângă ei sau ca dansatorii din scuaruri și din micile piațete care se rotesc în ritm de tango sau de vals. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


36

proză de Dana Banu Scriitorii sunt asemenea tuturor oamenilor Parisului. Nici mai presus nici mai prejos. Grupurile de lectură nu sunt privite ca niște tribune pline cu oameni scremuți, încruntați, siguri de geniul lor rebel, bețivi bukowskieni sau enciclopediști cu peruci prăfuite. Există grupuri de tricotat, de lectură, de gătit, de croit. Oamenii iau lucrurile a la legere. E loc pentru toți. Edith nu e frumoasă. Nu îi stau prea interesant hainele pe ea. Fizicul nu o ajută. Nu scrie prea bine. Nu e slabă. Nu e la modă. Nu e nici Carrie, nici Emily. Edith e o femeie de 40 de ani. Simplă și singură. Uneori fericită alteori nu. Tot ce face, face însă cu un aer de stăpână a Parisului. Parisul așa cum îl vede ea, cu toate clișeele alea din Emily în Paris pe care parizienii le detestă. Orașul lui Edith există. Chiar dacă nu e și al altora. O văd uneori trecând în ținutele ei vintage, colorate, de second hand. Da, Edith e o femeie din Paris. Orașul o iubește. Ea îl iubește pe el.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


37

poezie de Gabriela Schuster

Gabriela Schuster (Germania) Pe ușa confuziei (dialog cu Dorina Ș.) Da, draga mea, joia este ziua în care nu se întâmplă nimic e bine o dată pe săptămână viitorul să intre în post ne mai odihnim de atâta viață ești dor de joi până luni, și iar până joi, și iar până luni soarele nici nu mai apune tragem doar pijamalele roată în ritmul circadian dedesubt o psychosinteză endogenă răsare și străluce dezorientată cu fierbințeala clipelor usuci șuvițele blonde pe care vântul se mulează iederă, depozit de aripi urechile universului te ascultă, simfonii arhaice, iubire? cuvânt inversat, cuvânt întemnițat, cuvânt emancipat sensul migrează până la margine înainte spre înapoi ar tulbura toate mările sudului ele îmbracă cu spumă neverosimilă dorul de ducă steaua polară clipește și așteaptă privind un film ce se derulează până la păcatul Evei, mă gândeam: ce ar fi dacă am fugi mai departe până la Dumnezeu, sau până la prima unitate de timp Acolo nu există melancolie și nici depresie Acolo există numai naștere din nimic Acolo nu există trecut cât vezi cu ochii numai viitor caut cuvinte frumoase cu degetele poate există luna seceră umbrele ierbii mă ridic mă înfășor și intru în orbite sub pleoapă e un pendul dispar pe ușa confuziei să schimb lumea din însăși misterul creației să mă odihnesc alături de zei

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


38

poezie de Gabriela Schuster Floretă Nu prea se întâmplă nimic pe aici doar ninge doar nesfârșita așteptare inutilă nici măcar nu te poți duela cu fulgii fiecare cu destinul lui până se așază în pământ dușmanul doarme în lungile troiene cu genunchii îndoiți la gură eu fac joc de pași înainte și înapoi mă pregătesc pentru luptă învăț să țin distanța doar de moarte nu pot ferestrele ei înalte aruncă atâta întuneric peste albul abia nins neîndoielnic îmi ia viața în serios

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


39

articol de Melania Rusu Caragioiu

Nicolae Constantin Batzaria, o viață în sacrificiul culturii Melania Rusu Caragioiu (Canada)

Era pentru mine, copil fiind, perioada anilor de război, în care, din 1939 până în 1945, tatăl meu cumpăra de la un chioșc din Radna-Arad, Revista ,,Universul copiilor”, ,,scris” de Moș Nae - Ali Baba - Maica Lina, despre care mai târziu am aflat că se numea cu numele său adevărat ,,Nicolae Batzaria”. Impresia care mi-a rămas din copilărie nu mă poate părăsi nici astăzi și încântarea paginilor pe care le sorbeam cu nesaț, în claustrarea de război, pentru mine, a acelor ani. Această revistă a fost primul meu mentor. ,,Universul copiilor” apărea săptămânal, în ziua de miercuri, pe o hârtie de criză de război, poroasă, dar prin grija autorului ilustrată bogat, cu imagini create de pictorul Pascal M. Rădulescu. Luam în mână, în suflet și pentru citit, revista fără grija și fără cunoașterea pericolului coloritului cu plumb, mai mult decât al ziarelor, ele neavând poze color! Revista era o parte din viața copilăriei mele. Pe verso-ul copertei, pagina cu ,,De toate de pretutindeni” era buletinul meu de știri și de primele noțiuni așa-zise enciclopedice, care formau, pentru mine, tot ce era ,,nemaivăzut și nemaiauzit”, completate cu pătratul jocurilor imaginative, care se pot desfășura în casă, copiii trebuind a fi bine păziți de pericolele de afară. Apoi deschideam revista ca să întâlnesc personajele hazlii, pe Haplea, pisica Minina și o mulțime de eroi, povești și întâmplări scrise de ,,oamenii mari” - adică de adulți, pentru noi copiii. În decursul timpului, după atâtea mutări cu familia și atâtea evenimente, astăzi, după aproape optzeci de ani, mi-au mai rămas doar patru coperte ilustrate, din care doar una mai poartă semnătura Pascal, fiind vorba de anul 1945, când Moș Nae al nostru era în închisoare în București, încă din anul 1944. Tot cam în aceeași perioadă ,,cade” de la Revista ,,Universul copiilor” și pictorul Pascal, se crede din cauza benzilor desenate: ,,Oamenii roșii”.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


40

articol de Melania Rusu Caragioiu Despre arestarea lui Nicolae Batzaria, descopăr în informații acuzația împotriva sa, sau, poate, numai una din cele multe, care sună astfel: ,,Se pedepsește cu închisoare orice manifestare de propagandă orală sau scrisă în favoarea creării de nuclee sau asociații contra organizației statului sau a proprietății!” Mai sună strident și altă acuzație ivită după articole, precum formularea: ,,pentru timpuri bolșeviste”, dintrun articol apărut în editura moldo-ucraineană: ,,Bucovina literară, Societatea Scriitorilor bucovineni”, 1944. Sau ,,greșealele hazlii a doi copii, roșii...” și multe altele, asemenea, Moș Nae-Nicolae Batzaria publicând nu numai în revista sa ,,Dimineața copiilor”, apărută în 1924, și în ,,Universul copiilor” înființat în 1926 și condus până în 1944, dar și în mai mult de patruzeci de publicații, ziare și reviste în perioada dintre cele două războaie mondiale. El era de formațiune politică național-liberal. După arestarea sa, începând din 1945, Revista s-a încadrat în maniera presei vremii, iar după 1948 a apărut sub titlul de ,,Pogonici”. Nicolae Batzaria, de origine românomacedonean, de cetățenie turcă, scriitor aromân, s-a născut la 20 noiembrie 1874 în Krusevo - Macedonia și a murit în 28 ianuarie 1952 în închisoare, în București. A fost prozator, publicist, poet, jurnalist, în 1908 senator în Parlamentul otoman de la Constantinopol pentru interesele românilor, a participat la ,,Revoluția junilor turci” și la semnarea Tratatului de Pace de la Londra. În anul 1908 publică în Salonic - Grecia, Ziarul ,,Deșteptarea”, primul ziar românesc editat în România. Opera sa este apreciată de critici ca fiind un scriitor cu înclinații culturale și lingvistice între proza lui Ion Luca Caragiale și cea orientală. Personajul Haplea, de natură balcanică, fiind prezentat copiilor ca un personaj negativ, al cărui comportament nu trebuie urmat ,,de nimeni și niciodată!”. După absolvirea liceului din Bitolia, lucrează un timp ca profesor și apoi inspector al școlilor din vilaietele Salonic și Kosovo. În aceeași perioadă debutează în literatură în Revista ,,Șezătoarea” din Fălticeni-România, cu proză pentru copii. Îl mai găsim în conducerea publicațiilor: ,,Frățil’ ia”, ,,Lumina” - Bitolia, ,,Românul” - Pind, ,,Peninsula balcană”, ,,Almanah aromânesc”, ,,Flambura Pindului”, ,,Dimândarea”, ,,Grai bun”. După încetarea Primului Război Mondial se stabilește în România. Se înscrie la facultatea de drept în București, dar nu o termină, pentru că își începe și în România activitatea sa prolifică de scriitor. Conduce publicația ,,Dimineața copiilor” - 1924 și ,,Universul copiilor” - 1926-1944. În Bucovina îl cunoaște pe tânărul Mihai Gafița și îl angajează ca redactor, ridicându-l la funcția de redactor-șef și, după condamnarea lui Nicolae Batzaria, acesta rămâne în continuare director al Revistei ,,Universul copiilor” . Opera vastă a lui Nicolae Batzaria este repertoriată de Scriitorul Tache Papahagi, în 1935, acesta adunându-i toate publicațiile aromâne, toată opera de scriitor din materiale politice, sociale, culturale, divertisment, prinsă în publicațiile timpului. Pentru copii, publicațiile lui Nicolae Batzaria se compun și din cărți, cea mai impresionantă apariție fiind suita de volume ,,Povești de aur”, din care am avut norocul de a primi și eu, o singură dată, de la părinții mei, de un Crăciun, o asemenea carte. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


41

articol de Melania Rusu Caragioiu Nicolae Batzaria susținea foarte multe articole din revistă semnate cu pseudonimele: ,,Ali Baba”, ,,Moș Nae”, ,,Maica Lina”. Aduna în revista sa ,,Universul Copiilor” tot ce putea fi distractiv, pedagogic și folositor cititorilor, material creat de el sau oferit de colaboratori. Pe parcurs, cu trecerea anilor, din micii săi cititori unii au devenit colaboratori. Revista, înainte de toate, era bogat ilustrată color. Prezenta proză și versuri, basme, povești, poezii, curiozități, cuvinte încrucișate, bricolaj și ceva atrăgător pentru copii, vorbirea în versuri, din care îmi amintesc. El zicea hâtru: ,,De e laie, de-i bălaie, este scrisă de Moș Naie!” Exemplific, din memorie, și câteva pasaje scurte: Redau un fragment de povestire în versuri: ... ,,Dar deodată, la fereastră, văd ceva băieții,/ Capul celui ce spoiește cu var alb pereții;/ Și-avea omul o mustață albă și prea lungă/ Și mișcând creștea întruna pân’ la brâu s-ajungă!/,... (și ca să se încheie povestea ,,șugubeață” spun sfârșitul): ,,Coada, doar pisoiul Guță i-o plimba prin față!” Sau șaradele care făceau epocă, punând mintea la contribuție. Exemplific tot din memorie: ,,Mână iute, măi Ioane, caii, ca s-o ia la goană,/ Că zării colo-nainte, parc-ar fi o coțofană!/ Dar cu toate că Ion caii iute i-a mânat,/ Totul fu doar arătare, că... peste-o ciupercăau dat!„ Tot eu vă dau și cheia răspunsului: ,,mână, țarcă...=...mână+ tarcă, egal mânătarcă, ciuperca. Cu totul îngrijit și plin de exemple sunt prezentate și serialele cu educația englezească a guvernantei. Mă refer la personajul Miss Minchin. Subliniez încă o dată și efectul pe care îl are stilul celor scrise și prezentarea grafică și coloritul, toate contribuind la a atrage și a fixa atenția copilului. Dar cum viața este foarte complicată pentru un spirit bogat înzestrat, dragul nostru Moș Nae activând și prin celelalte sfere ale vieții, apărându-și principiile, acelea neplăcând împrejurărilor, lau dus la sfârșitul său tragic, închis fiind, dar sigur nu de iubiții săi discipoli, copiii! În încheiere amintesc cărțile publicate ale autorului Nicolae Constantin Batzaria. Cărți antume: ,,Anecdote”, 1985; ,,Haplea la București”, ,,Paravulii”, ,,Importanța Aromânilor pentru România”, ,,Turcia Junilor Turci din lumea Islamului”, ,,Povești de aur”, ,,Spovedanii de cadâne”, 1921; ,,Turcoaicele”, 1921; ,,Colina îndrăgostiților”, 1923. Cărți postume: ,,Genoveva de Brabant”, 1993; ,,Din lumea Islamului”, 2003.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


42

poezie de Dumitru Ichim

Dumitru Ichim (Canada) Poetul Niciodată mărul de la poarta țintirimului nu a-nflorit atât de adânc spre frumos, ținând, până la creanga de jos, hainele lui Dumnezeu. Sub el e omul străin. Are capul descoperit ca-ntr-un templu. Le-a zis copiilor că tot ce se aude din susul de nor n-ar fi albine, ci îngerii Lui cântându-I în cor... Copiii, îi văzuseră cu mult mai demult, de aceea îl cred. Dar oamenii spun că omul străin, ce stă cu pălăria răsturnată, în colb, ar fi pur și simplu nebun, că l-au văzut pe aer că scrie. În pălărie, ca într-o mână goală, mărul i-a strecurat pe furiș sigiliul alb de petală. Copiii și seninul cred ce străinul le-a spus. Cu toții privesc, cu toții așteaptă, alături de cerșetor, cum mărul de sus, cu aripile-ntinse e gata oricând să țâșnească, dispărând printre nouri în ultimul basm despre zbor.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


43

proză de I.C.Liță

Nea Sandu I.C. Liță (Spania)

era un bărbat gras și înnebunise făcând poezii toată ziua. Apoi, i s-a lărgit fața, i-a căzut o gușă enormă, iar burta i s-a lăsat în neștire, peste curea, peste pantaloni, trăgându-i în față niște șale ce obosiseră, de mult, să-l mai țină biped. Nădușea continuu și răsufla speriat, ca scos de la înec. Din dosul celor aproape două sute de kile ieșeau niște cearcăne pământii și privirea învinsă a unui om copleșit de o întâmplare ciudată, vâslind cu mâinile albe, curate, într-un împrejur inconsistent. A plecat la țară, singur: creștea varii orătănii, pe dealuri, și asculta, dintr-o Marshall uriașă, neagră, pusă la colțul casei, Gary Moore. La vale, într-o vineri seară, a început o nuntă. S-a rostogolit, ținându-se de garduri când cu o mână, când cu alta, până acolo. Și-a revenit încet, în cortul de pânză verde, pe colțul unei bănci, privind cum lăutarii pun cabluri, instrumente, reglează boxe. După doi-zece, doi zece, zece-doi-zece ale unuia cu mustăți îngălbenite de tutun, s-a urcat pe scenă, ca țâșnit din arc, și a început să proclame marțial în microfonul țiganilor: fraților stați un pic niciun doi zece zece doi zece nimic io nu am trăit în toate zilele vieții mele v-o zic am fost plecat din propria-mi trăire mult infinit de mult dar m-am întors obosit stors de orice urmă de vlagă mi se mai întâmplase asta într-una din copilăriile mele când pe un mal de olt o burtavacii m-a sorbit cum te soarbe o gaură neagră așezată strategic chiar în măduva galaxiei așa că am pierdut odată cu anii un șirag foarte măreț de-nceputuri și m-am ofilit nebunește necăutând altceva decât țărmul așa că acuma vă zic Ăla cu vioara, Ionel a lu Dică a lu Măneață, apăsă pe un buton argintiu, lung, cu vopseaua luată printre literele mici, care făcu pac și tăie sunetul. Nea Sandu continuă, încă, puțin, dar, printre reverberațiile aparatelor și vocile scandalizate ale oamenilor de prin bătătură, nu se mai auzi deloc. Îl goniră, și el plecă împăcat, că nu se așteptau ca cineva să mai vorbească o limbă așa de veche și clară. În cort rămaseră copii mulți, împletind, din hârtii colorate, ghirlande romboidale și coroane ce aminteau de flori de aiurea. Ai casei le puneau în față măsline negre, stafidite amar, sărate incredibil, sticle mari de sifon și sirop de căpșuni. Oamenii toți au petrecut sâmbătă noaptea mâncând, bând și jucând ca apucații în cortul verde, de pânză, al nunții. Alergătorii au venit cu sarmale și lăutarii s-au hotărât să oprească jumătate de oră. Din drumul de țărână așezat sub două neoane grozave, magnetofonul ălora tineri ajungea până la ei, în valuri ridicate de vânt, cu Elton John, Phil Collins și ceva Beatles. Nea Sandu a pândit din spate, dintr-un loc înghesuit în gardul de sârmă unde niște femei bătrâne și amețite oleacă aruncau apa din cratițele de spălat vase. Trosnind niște scânduri ale scenei înalte cât până la genunchi, cu pantalonii ținuți de bretele înnodate stângaci, nea Sandu a urcat țintă spre stativul din vârful căruia sclipea un microfon roșu. Și-a șters fruntea cu cămașa albă de pe brațe și a început, din nou: să știți că io am văzut odată un camion plin cu porci duși la tăiere m-am făcut una cu ultimul vier cel mai din spate oare înțelege ceva dar nu el a grohăit liniștit toată noaptea și mi-a mâncat boabe din mână pe care le-a molfăit mulțumit până ce un zbârnâit ca de fulger i-a nemișcat trupul atunci am zis fraților

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


44

proză de I.C.Liță Dar nu mai apucă să zică nimic. Tăbărâră pe el toți, meseni și bucătari, copii adormiți în brațele bunicilor și alergători osteniți, ginerele și mireasa, toboșarul. Îl bătură cu pumnii, cu picioarele și-i scuipară în cap înjurăturile mii. Îi dădură peste gură, ca să tacă odată. Și-l goniră acasă zicând ei, drăcie, vine grasu ăsta aci să ne strice nouă chefu! Nu l-a chemat nimeni aici, la vreo nuntă! Pleacă, bă, nenorocitule, că punem câinii pă tine! Plecă greu, că nu mai putea. Doi nepoți mai miloși l-au ținut de coate până în stația de autobuz, că avea acoperiș, ca să nu-l plouă, cumva. Și-a revenit duminică dimineața, trezit în fumul unora cu broboade negre ce treceau la tămâiat, odată cu roua. Duminica i-a fost clară, fără zgomot, la fântână, lângă tufa mare de leuștean. A ascultat Karen Dalton, plângând fără grabă. S-a întrebat toată ziua dacă nu ar fi trebuit, cumva, să țină un jurnal; a întors gândul în fel și chip. Seara, când i-a venit foame, i-a venit și gândul că dacă nu a scris nimic în el însuși, la ce bun să mai scrie altceva pe nu se știe ce foi mâzgălite aiurea… Și s-a liniștit pe prispă, adormind repede, pe spate, sforăind, cu burta lăsată în dreapta, ca pentru-a acoperi toți ficații din el, rărunchii, mădularele dinăuntru. Nuntașii s-au trezit greu, luni dimineața. Au fript o oaie, după obicei; au mâncat-o repede, cu doar o vioară și un acordeon. Pentru danț, soacra mare s-a pregătit îndelung: fardată ca un clovn, cu basma legată șui, cu ciorapi cu jartea lăsați ispre până la genunchi, cu bani în piept, cu o sticlă de vin, gătită, în stânga, și cu un cocoș mare, gălăgios și zurbagiu, în dreapta, înfumurat, și el, cu ciucuri și panglici colorate de bâlci. Pe toate ulițele, a mers înainte jucând și chiuind. Cortul a rămas pustiu, și curtea la fel. Vântul a bătut rău, adunând șervețelele albe și prăvălind niște sticle mai goale. Bradul mirilor strălucea tare la streașina casei și un guguștiuc așternu un cearceaf de viață cuminte peste câteva curți. El pronunță sigur, arcuind cu vârfetele mâinii drepte spre mesele murdare din fund: cândva am plecat la prășit cu bunicu am sărit mai târziu din căruță și m-am oprit să mănânc corcodușe am mers apoi singur pe drum pe tarlale când am ajuns io nu mai era nimic să ajut tataia se mutase pe lumea cealaltă iapa căruța și mânzul putreziseră pe de-a-ntregul iar mie nu mi se mai lăsase nimic de făcut okay mi-am zis atunci o să tac câteva milioane de ani și apoi o să povestesc celor care vor mai vrea să asculte Plecă acasă, mulțumit. În curte, un înger i se închină zicându-i Iona, sunt aici să te slujesc. El gâfâi de multe ori, apă, și zise: Vă rog, trebuie să fie o greșeală… Eu sunt nea Sandu.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


45

traduceri de Attila F. Balazs

Tran Quang Dao (Vietnam) traducere de

Attila F. Balazs (Slovacia) Poetul Tran Quang Dao din Vietnam s-a născut în anul 1957. A publicat 10 cărți. Operele principale: „Îmbrățișarea ierbii”, „Copiați și lipiți visele”, „Zburând în vis”. În 2020, a câștigat Premiul de Poezie al Asociației Scriitorilor din Vietnam. Trei bețe de chibrit Unul a dat viață tămâii părinților mei Celălalt a aprins soba să ne încălzim casa Al treilea a aprins felinarul pentru copii Din cutia goală sună vocea de cricket a anilor trecuți… Pe masa de lucru a scriitorului Ideile au prins contur pe ecranul laptopului cuvintele continuă să apară unul după altul înainte să fie deranjate de ventilatorul electric care flutură hârtiile

Mișcarea aerului a început din nou ziarele cântă cu bucurie pe masă ventilatorul se învârte răutăcios

Telefonul mobil era greutatea pe hârtii cu lista de contacte cu toate numele și mesajele greutatea telefonului mobil nu a împiedicat plutirea foilor

Mulți ani nori întunecați m-au acoperit m-am învelit în cuscută neagră se auzeau sunete ciudate de mers în spatele meu

Am închis ochii fără să meditez

Da, ventilatorul a circulat aerul foile cântau fericite creierul meu a scăpat de cuvinte...

Am întins mâna pentru a opri ventilatorul transpirația din părul meu e mai grea decât cuvântul

A început să sune clopotele de hârtie Singur în grădină

Coroana verde ca baldachin încordat deasupra mea frunzele căzute pe pământ și-au pierdut culoarea din fostul grădinar care avea grijă de vânt și de umbre a rămas doar un mormânt ierbos nemarcat

plimbându-se în grădină briza mă urmărea numele fostului grădinar încă vizibil pe placa de identificare a grădinii Am schimbat direcția ca toate fructele agățate să nu mă asculte

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


46

-

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Reflecții pandemice Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Benissa, Spania)

Mai tot ce se întâmpla pe lume avea caracter dublu stratificat. Asta era părerea lui. Ironicul și tragicul se împleteau permanent, nu puteau fi despărțite. Din cauza aceasta, nu fusese nicicând capabil să facă deosebirea între o întâmplare cu umor și una tristă. Pur și simplu nu era în stare să pună verdicte clare și să discearnă între bun și rău, urât și frumos, greu și ușor. Își detectase defectul acesta încă de la vârste fragede și, din teama de a nu părea mai puțin dotat decât colegii săi, se ferise să-l scoată în evidență. Științele exacte, de pildă, îl iritaseră de la bun început; prea se bazau pe ideea de adevăr unic! Le buchisise cu simțul răspunderii, dar fără chef. Testele și examenele, în schimb, le trecuse cu brio, fără să depună efort prea mare, lucru care îi mai dăduse avânt, relativizându-i temerile că ar fi putut avea vreun defect din născare. Multă vreme se rușinase pentru incapacitatea sa de a spune lucrurilor pe nume. Ar fi vrut să fie ca alții, cei pe care-i admira în secret pentru stilul lor direct și pentru limpezimea judecăților lor tranșante. După finalizarea studiilor, încetase să-și mai bată capul cu chestiuni abstracte și se rezumase să-și vadă de treabă, observând lumea fără să intervină asupra curgerii ei firești, nici cu vorba, nici cu fapta. Lăsase succesiunea evenimentelor să-l atingă numai tangențial. Actuala criză pandemică nu-l satisfăcea nici ea din punctul de vedere al clarității menirii ei. O privea ca pe un exemplu perfect al convingerii sale despre ambiguitatea universului, un izvor nesecat de contradicții. Niciun eveniment vehiculat prin mass media nu atingea puritatea emblematică pe care și-ar fi dorit-o el. Adora să culeagă din zbor informații și să le analizeze latura dramatică, respectiv comică, nelăsându-se păgubaș până nu transforma orice situație într-un amalgam de idei și senzații, care, în viziunea lui, țipau una la alta. Uneori se băga în discuții, întorcând pe dos argumentele celor siguri pe ei, făcându-i să se îndoiască de propriile lor opinii. Cu timpul însă își stăpâni năravul, conștient de faptul că nu era o metodă bună de a câștiga simpatie. De la o vreme trăia în pace perfectă cu sine însuși, fără a-și mai pune întrebări. Se mulțumea să observe convulsiile de la știri, care treceau ca niște unde peristaltice peste creierul lui, masându-i mintea, fără a o „mușca”. Așa își întreținea elasticitatea gândirii. Tonusul acela bine ponderat era suficient pentru a-i întreține licărul de viață, doza minimă de implicare, ca să nu alunece definitiv în starea de agregare amorfă. Odată cuibărită în mintea lui, informația era luată în primire aproape ceremonios. Apoi o întorcea pe toate fețele, în timp ce își vedea liniștit de treburile zilnice. Jongla cu culori-impresii, balansând între ironic și tragic, gustând nu neapărat miezul veștilor, ci învelișurile lor suprapuse. Aproape îl durea despărțirea proximă de virusul ucigaș, acum când starea de alarmă dădea semne că s-ar fi putut apropia de sfârșit. Știa că subiectele de reflecție pe care i le furnizase pandemia aveau să-i lipsească. Dimineață de dimineață, cu poftă de noutăți, bucuros că nu trebuia să facă nimic pentru a le afla, se trezea cu un sentiment tonic. Primea știrile din tot felul de surse, nu-l deranja asaltul lor. Când se sătura, apăsa pe butoanele de stop ale aparatelor din casă sau închidea ușile la propriu. Le putea ignora la fel de bine cum le vâna, complet lipsit de remușcări. Ideea de a fi dependent de vreun aparat, inclusiv de cele emițătoare de informații, îi era complet străină. Nu cultiva sentimente pentru mașinării. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


47

-

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Într-o zi, călătorind cu autobuzul, îi sări în ochi un anunț lipit de geam: „Pentru a încetini răspândirea variantelor virulente mutante, călătorii sunt rugați să se abțină de la conversații inutile pe durata deplasării”. Acel avertisment avu asupra lui exact efectul scontat: îl lăsă literalmente mut. Se uită prin jur și fu surprins să constate că și ceilalți oameni prezenți respectau regula. Nimeni nu crâcnea. Interpretă resemnarea lor drept semn că pandemia ajunsese la un punct la care grijile de altă natură deveniseră mult mai stringente. Apoi se întrebă cât de departe se putea ajunge cu absurditatea măsurilor. Până unde mergea acceptarea oamenilor față de hățișul tot mai dens al interdicțiilor? Începu să cugete pe marginea anunțului. Se întrebă dacă a fi redus la tăcere dintr-un motiv așa inedit era ceva grav, sau doar ceva amuzant. „Ni se îngrădește oare libertatea de exprimare, dreptul fundamental la exprimarea unei opinii, dreptul la replică?”. „Nu”, își răspunse în gând. Cuvintele se pot transmite și pe alte căi decât cea orală, virusul nu. Nu vorbele, nici ideile exprimate, nu sunt inamicul nostru invizibil, nu calea de transmitere e vinovată de haos. Sau poate, totuși, sunt și cuvintele de vină? Racilele cele mai devastatoare ale Omenirii s-au răspândit prin viu grai. Asmuțirea la rău ne-a procopsit nu numai cu viroze, gripe și pneumonii, ci și cu ură, invidie, minciună, trădare, calomnie. Păstră un moment de reculegere și se gândi în treacăt la semnificația termenului de „reculegere”. De ce să nu ne „re-culegem” și cuvintele, analizându-le atent, așa cum face zețarul, când le culege migălos la tipar? Reveni la textul anunțului și își zise: „Nu e tragic, e mai degrabă comic. Putem păstra tăcere fără a renunța la comunicare.” Îndemnul acela insolit ascundea o ironie subtilă. Ca gest profilactic bine intenționat se înscria pe linia bunei creșteri (să nu vorbești prostii, să nu minți, măsoară-ți cuvintele, gândește înainte de a vorbi, dacă tăceai, filosof rămâneai șamd.) „Dar cum fac deosebirea între un subiect care merită discutat și altul, care nu merită atenția?”, se întrebă el mai apoi. „În fond, ceea ce e interesant pentru mine, poate fi indiferent altuia”. Se apropie de cușca aproape ermetică, din plastic transparent, în care șoferul conducea cu mască pe gură și vizor pe ochi. Vru să-i spună ceva, așa din senin, doar ca să întrerupă tăcerea insuportabilă din autobuz. Realiză însă că nimic nu merita efortul, chiar dacă nu era pericol de contagiere printre atâtea măști și filtre. Nu virusul era problema, ci lipsa intereselor comune. Virusul reușise să elimine tot ce nu ținea de el, decimase arabescurile cotidiene, nu mai contau acum complezențele, micile gesturi amabile, banalitățile sau detaliile care dezmorțesc atmosfera, înveselind. Uitându-se lung la șoferul care conducea crispat, blestemă virusul care se găsise să se hrănească tocmai din setea noastră de efemer, din dorul nostru de a ne împărtăși trăirile. Și totuși, doar pentru a savura un moment scurt de vânturare de banalități nu merita să riști trăirea însăși. „Pentru a ne păstra intactă capacitatea de a discuta despre ce vrem noi, în mod paradoxal e nevoie să stăpânim cât mai bine arta de a ne ține gura”, concluzionă amar. Autobuzul opri în stația „Patinoar”. Nu coborî și nu urcă nimeni. În fața intrării principale stăteau aliniate mașini mortuare și ambulanțe, așteptându-și rândul la descărcat sicrie și saci cu trupuri neînsuflețite. Din lipsă de spațiu pentru depozitarea numeroasele victime ale molimei, patinoarul fusese transformat peste noapte în morgă improvizată. „Doar pentru scurt timp, desigur”, își zise în sinea lui. Cu un oftat de pistoane obosite, autobuzul închise ușile și porni mai departe, încărcat cu oameni cufundați în tăcere. Sunetul emis semăna cu un bocet prelung. Trosnea din toate încheieturile, jelind parcă morții lăsați în urmă, la margine de drum, dând glas tristeții care se adunase în piepturile reduse la tăcere ale călătorilor pe care îi transporta. Cât va mai dura oare până când și doliul, plânsul și râsul vor intra în sarcina aparatelor, mașinilor, roboților, pe scurt inteligenței artificiale? Roboții, cu siguranță că ar fi în stare să facă și asta mai bine decât noi toți, ei oricum sunt mai buni la toate decât noi. Brusc, sugestia acelui viitor improbabil, dar posibil, complet digitalizat, inclusiv la capitolul sentimente, nu i se mai păru așa de absurdă. Imaginea unei astfel de lumi era grotescă, dar nu de neimaginat. Se agăță cu ochii de un alt anunț de pe stradă, care îi furniză rapid o altă idee, forțându-l să schimbe tema. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


48

poezie de Liuba Sârbu

Liuba Sârbu (Canada) Timpul nu se trage cu tine de șireturi. Ți le scurtează până la infinit, până rămâi desculț. Vii desculț, pleci fără șireturi. Topitor de oameni fiind, timpul știe bine ce face. Tot timpul arde caloriile Terrei. Încearcă din răsputeri s-o ajute să revină în formă. Fără șireturi vin calor - ((copi)ii) le pe coapsele Terrei, ca niște suporteri isterici. Potop de oameni peste tot. Timpul îi va rări. Poate el, poate altceva. N-avem de unde ști. Șiret-like-urile vieții Să mă iubești cât poți, cum sînt. Să mă iubești fără temele făcute și când nu scoți un cuvânt. Eu nu-s, în contextul vrerilor, soare nu-s. În contextul devierilor, toate sînt; apă, cer și pământ. De cauți în mine - găsești. Poate chiar și așa mă iubești, cum sînt. Nu cum vrei. Nici cum vor. Nu cum cred că e bine (toți cei care trasează linii în jur). Eu sînt una de tot, cum mă vezi, un eu P-U-R. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


49

poezie de Dan C. David

Dan C. David (SUA) Alte cărări Privesc pădurea, florile, iarba. Vom pleca împreună în iarnă. Ne vom ofili, vom muri. Timpul va așterne pled alb de uitare peste noi. La momentul potrivit vă veți întoarce. Eu voi lipsi; voi străbate alte cărări. Cerul frigidelor disperări, întunericul de gheață, o să vă doară, Pământul vă va împinge din sufletul său umed, afară. De sub zăpadă, alți ghiocei. În crâng, alte frunze, alte umbre, la vară. Eu voi lipsi. Voi străbate alte cărări. Natură moartă Ochii aleargă pe obrazul ferestrei; dansează pe desenul de gheață geometric, sever. Numai noaptea mai rece, ca o stafie albă, lumina atinge și trece. Cărțile înșirate în rafturi privesc indiferente ca niște măști. Scaunele, masa, dulapul, moțăie pe dușumea, și ele absente. Din colțul meu, inutil să mai sper, contemplu tabloul de iarnă: Natură moartă într-o după-amiază cotropită de ger.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


50

articol de Veronica Pavel Lerner

Modestia în era comunicațiilor rapide Veronica Pavel Lerner (Canada)

Trăim în era în care mesajelele parcurg planeta în numai secunde, iar dintre știrile massmediei, pe primul loc sunt cele violente. Suntem agresați de invazia și de gălăgia lor. Și această agresiune nu e singura. Cei care folosesc internetul și/sau facebook-ul știu: primim zilnic zeci de mesaje - unele valoroase, nu zic nu! - la care sunt atașate montaje cu fotografii poetico-muzicale sau liste de linkuri pentru sute de filme artistice sau documentare, zeci de muzee și multe altele. Sau, pe facebook, apar postări cu zeci de fotografii atașate. Din nou, nimic rău, unele sunt interesante, pe celalalte ești liber să le ignori, dar FB te atenționează când un prieten postează fotografii! Există mesajele retrimise - în bloc - de prieteni unei intregi liste de distribuție, iar acum s-au adăugat retrimiterile prin aplicațiile telefonului mobil, cum e Whatsapp, e drept, mult mai scurte decât cele din emailuri. Nu am nimic împotriva partajării informațiilor utile, dar impunerea petrecerii timpului cu niște selecții făcute de alții mi se pare o formă de agresiune. Recent, când am protestat, am descoperit că expeditorii înșiși sunt victimele aceluiași sistem de difuzare indiscriminantorie a tonelor de informații. Mi-au mărturisit că, de fapt, ei retrimit mesajele fără să le deschidă, bombardați fiind, la rândul lor, de alții. Dar, de unde vine oare obligația de a redifuza? Mă întrebam, zilele trecute, dacă violența și agresivitatea la care suntem supuși astăzi nu stau la baza fenomenului, din ce în ce mai întâlnit, al manifestării unor pretenții neelegante și, uneori, nejustificate. Desigur, educația își are importanța ei. La naștere, copilul își cere viguros drepturile vitale. Aici nu e vorba de pretenții, ci de strictul necesar. Pe măsură ce crește, copilul își diversifică cerințele. La nevoile vitale, cum ar fi aerul sau hrana, se adaugă cele ale plăcerii, jocurile, care sunt utile și care, bine alese de părinți, contribuie la dezvoltarea mentală a copilului. Dar mai târziu, dacă părinții nu au suficient discernământ, copilul va începe să dezvolte abilitatea de a avea pretenții nejustificate. Forma de manifestare a pretențiilor e diferită în funcție de vârstă: între 3 și 5 ani, copiii pot face scene penibile în locuri publice dacă nu obțin ceea ce doresc. Liceenii au, de cele mai multe ori, pretenții vestimentare sau electronice. Mai târziu, unii adulți își pot manifesta pretențiile cu vehemență când, de exemplu, vor o promovare sau o recunoaștere - să zicem artistică - nemeritată. Cred însă că, la adult, pretențiile și aroganța nu provin numai din educație. Concepția mi se cuvine, care stă la baza lor, se datorează și temperamentului, orgoliului, frustrărilor personale și altor factori. De aceea, poate că ar fi intersant să reamintim aici una din teoriile filosofiei epicuriene. Celebrul filosof grec Epicur (341-270 î. e.n) a clasificat dorințele omului în dorințe naturale (din care unele necesare, altele doar naturale) și dorințe în van, sau iluzorii. • Dorințele necesare sunt cele fără de care viața nu e posibilă, ca mâncarea, băutura, somnul. • Dorințele doar naturale sunt cele de a mânca exclusiv, de exemplu, numai un anumit fel de mâncare. • Dar există și dorințele în van, cum sunt cele de îmbogățire, de glorie, de nemurire. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


51

articol de Veronica Pavel Lerner

Filosoful le consideră pe cele din urmă foarte importante, pentru că ele sunt de nesatisfăcut, nelimitate și fără sfârșit. Spre deosebire de dorințele naturale, care se termină imediat ce nevoia respectivă e satisfăcută (odată ce am băut nu-mi mai sete), celelalte funcționează pe principiul mereu mai mult. Și chiar dacă o asemenea dorință - de exemplu de îmbogățire, sau de putere, la care asistăm chiar în zilele noastre - e satisfăcută parțial, ea nu face decât să alimenteze creșterea dorinței, iar plăcerea e de scurtă durată. Lecția dată de filosofia epicuriană este de a nu ceda dorințelor iluzorii, ci de a trăi în echilibru cu natura. Platon compară omul cu dorințe iluzorii cu un coș fără fund, iar a ceda acestora e ca și cum plăcerile ar fi turnate într-un butoi perforat. Teoria epicuriană încurajează satisfacerea plăcerilor naturale - de exemplu consumarea unei mâncări rafinate - dar atrage atenția asupra pericolului ca luxul să devină obicei și ca lipsa lui să provoace suferință. Teoria nu înlătură abstinențele care, prin compensație, duc la plăceri. De ce am amintit teoria de față? Pentru că mi se pare că, în ziua de azi, invazia și accesibilitatea informațională au dat naștere unei forme de plăceri care, deși nu naturală (nu se moare fără ea), constituie un modus vivendi de care nu ne putem lipsi și care e responsabil, în parte, de proliferarea pretențiilor. Unde este astăzi modestia omului? În societatea modernă, lăudărosul și pretențiosul are mai multe șanse de succes decât modestul care nu știe să se vândă. Sigur, succesul e o plăcere iluzorie în teroia epicuriană, dar astăzi cine mai trăiește numai din plăcerile naturale? E nevoie de un job pentru a-ți câștiga existența. Ori, succesul în obținerea jobului se obține prin competiție, un act violent care, ca și altele, încurajează apariția pretențiilor. Și totuși, eu mai sper ca, prin mulțimea copleșitoare de oameni cu pretenții nejustificate, să mai descopăr și astăzi persoane modeste și fără pretenții, în a căror valoare continui să cred cu tărie.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


52

poezie de Dorian Stoilescu

Dorian Stoilescu - Western Sydney University (Australia)

în grădina publică lovit de câte-un atom instinctiv al grădinii după bătaia cu pernele eram procesor cu frecvență țicnită calculând coloana infinitului când regele ecranului s-a culcat beat pe-o bancă ruptă din parc și-o clorofilă neagră i-a ieșit din inimă cu taraful de containere iubita devenea news plângea documentare cânta operă-rock-disco-rap pe toate cele 1200 de canale intrând în levitație cu viteza gtv-ului lansând megatone de plictiseală virtuală precum producerea bitcoin-ului în joacă de dihori înjunghiați fluturii ieșeau din desenele prezervativelor CEO-ri frământau bulanele adolescentelor precum rechinul excitat de lumină seducerea blândă a cașaloților ajungea șpagă pentru nopțile felinarelor publice singurătatea devenea mai scumpă decât chiria îmbrățișărilor unei femei pelerinul era asasinat de biograf iar un nuntaș cuviincios și sărac era forțat să violeze mireasa în camera nupțială a hotelului de lux și-așa cutiile de chibrituri se transformau în tribunale măsluite fiscul dresa grifoni în cimitirul de broaște țestoase calul năzdrăvan era zdrobit de eurodeputați proxeneți consilii mondiale globulele mincinoase ale sângelui meu pestriț vomitau peste portative iar agrafe-n marș mortuar și caramele se duelau pe rafturi în supermarketuri pipăind fum gros de țigară dinspre inima mea neprielnică și amară ce eșuase să găsească o bancă de stat la palavre în timpul serviciului militar

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


53

poezie de Radu Chiorean

Radu Chiorean (SUA) Arcadă Aș vrea ca spațiul nostru interior să spargă gratiile să dezvelească talpa copilăriei atingerile de mâini să fie o poveste venită din urmă cu miros de viitor așa cum carnea se sculptează prin carne și privirea omoară plumbul vom înălța coloane de libertate vom lua semințe de timp și le vom sădi pe piepturile noastre vom împleti apele în formă de sărut vom crește o inimă până la Cer uită-te la mine așa-i că lumina ce cade între noi se face mai frumoasă? aș vrea să îți pun pe frunte o pasăre să-și lase zborul prin tine

Aer Tată, lumina pâlpâie pe pieptul tău iubita mea umblă desculță prin iarba ce strânge clipa de mijloc își trece rochia de mătase peste toate scaunele roșii goale cu un zâmbet dintr-o dimineață ce are timpul scurs pe plajă Tată, lumina strălucește pe pieptul tău mai tare iubita mea este jumătate înger jumătate mine mâna ei trece prin castelul de ceară atingând oglinda ce desface lumea lăsând mărul să cadă sub piatră Tată, lumina strălucește pe pieptul tău cel mai tare când îmi sărut iubita facem acea lumină să tremure

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


54

proză de Florina Turugă

Anxietatea copacilor Florina Turugă (Belgia) Cerul arăta ciudat în seara aceea. Un calm ieșit din comun, o liniște adâncă și un portocaliu bizar te învăluiau de cum priveai în sus. Copacii mai bătrâni și mai înalți decât ceilalți simțeau că ceva avea să se întâmple. Ceva ce ei nu mai văzuseră. Sau poate văzuseră, dar sigur nu-și mai aminteau. Câinii nu lătrau, iar frunzele nu se mișcau. Doar furnicile păreau agitate. Se comportau la fel ca oamenii care au insomnie și își întorc nervos perna de pe o parte pe alta. Copacii simțeau că plutește ceva rău în aerul verii, dar nu știau la ce să se aștepte. Două zile au mai trecut de când cerul semănase la culoare cu o caisă pârguită. Era aproape jumătatea lunii lui Cuptor, copacii încă-și făceau planuri că vremea rea n-o să mai țină mult și se va umple iar pădurea de drumeți însetați de verde. Erau plini de speranță că vor auzi din nou bucuria pură a copiilor. Părea o banală zi de la mijlocul săptămânii. Stropii reci de ploaie cădeau haotic. Copacii nu se temeau. Deloc. Pentru că ei nu trăiau prezentul. Ei își aminteau de vara lui 2020 când oamenii au călătorit din nou. Au făcut drumeții prin păduri. Și i-au vizitat pe ei. Pe brazii cei drepți și pe stejarii cei dârzi. În amintirea acelor momente râdeau de se țineau cu crengile de trunchi. Refuzau să simtă stropii ce continuau să cadă în cantități neobișnuit de mari. Ei se gândeau doar că va trece și ploaia asta de vară și vor auzi iar vocile subțiri și drăgălașe ale micilor drumeți. Cum își întreabă ei părinții ori de câte ori văd câte un furnicar, câte un trunchi căzut sau câte o frunză cu o nuanță de verde mai specială. Cum ciulesc ei urechile doar-doar or zări vreun pui de căprioară, vreun bursuc sau poate chiar o vulpe. Cum admiră curioși și speriați în același timp termitele grăbite... Ploaia însă nu dădea semne că s-ar opri, iar stropii se făceau din ce în ce mai mari. Dintr-odată, treziți ca dintr-un vis frumos de vară, copacii toți au auzit vocea celui mai bătrân dintre ei: un stejar secular ce văzuse multe și știa și mai multe. Și el a strigat de a răsunat în toată Pădurea: - Atenție, vine apa! Întindeți crengile și țineți-vă strâns unii de alții. Nu vă dați drumul. Doar împreună vom reuși. Împreună vom fi mereu puternici! - Puternici, puternici... răsuna ecoul din adâncul pădurii peste sate, comune, orașe. - Să rămânem uniți! strigau și brazii mai mici cu ochii spre potopul din fața lor. Așa auziseră ei de la părinți și așa fuseseră educați: cum că unitatea este cea mai importantă. Din păduri, de pe câmpii, dinspre pajiștile unde vacile, oile și caii pasc în liniștea timpului ce pare să fi uitat să curgă, acum apa venea șuvoaie-șuvoaie. Râurile își ieșeau din matcă și măturau totul în calea lor: în case apa intra nervoasă, mașinile erau luate pe sus, oamenii priveau neputincioși cum în jurul lor plutesc lucruri valoroase. Amintirile se înecau și ele într-o clipită. Aici o pereche de pantofi roșii de lac, vara trecută cumpărați, acolo o poză de familie de când mezinul era bebeluș, dincolo o carte... cu tot cu bibliotecă. Apa mâloasă și rece era însă indiferentă. Nu o interesa pe ea de lucrurile de valoare. Cu atât mai puțin, nu-i păsa de lucrurile ce aveau valoare sentimentală, imposibil de cuantificat în bani. Ploaia din ziua aceea nu dădea o picătură pe poza de când era fata bunică, pe puloverul din lână de merinos tricotat de mama gravidă cu al patrulea copil sau pe căsuța de păpuși, construită de bunicul. Copacii, de la înălțimea lor, vedeau tot acest dezastru. Toate aceste lucruri care, în funcție de cât de grele erau, pluteau sau se scufundau cu totul. Arătau ca teancul de jucării ale unui copil de 4 ani aruncate haotic în cadă la baia de seară. Doar că la o scară mai mare. Mult mai mare. Natura se dezlănțuise și transformase luna lui Cuptor în luna lui Noe. -Țineți-vă bine crengile unele de altele! Nu vă dați drumul, continuau copacii să strige din toate rădăcinile. Încă n-a trecut pericolul! - Pe mine nu mă poate lua valul, nu vă mai agitați atât! a răspuns un copăcel mai tinerel. - Tinere, crede-mă, așa apă prin zona noastră n-am mai văzut de zeci de ani, tu n-ai cum să știi, ține-te bineee, a încercat un brad bătrân să-l dojenească! Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


55

proză de Florina Turugă

Tânărul nici nu a vrut să-l asculte. S-a răsculat împotriva copacului bătrân și înțelept, s-a desprins de tatăl lui și a început să râdă, bătând cu crengile în apa ce venea tot mai nervoasă la vale. Apoi s-a prins de podul solid râzând cu fața spre frații lui și spunându-le că sunt niște mucoși ce se țin de fusta mamei. Degeaba au încercat părinții să-l convingă să se țină de crengile lor, că într-o singură clipă podul a fost rupt și scufundat. Copacul cel tânăr și răzvrătit a fost rupt și el de la jumătate și luat de ape. - Când se va termina? întrebau plângând copacii cei mai mici, ținându-se strâns de mamele lor. - Să ne rugăm să se oprească ploaia! încercau tații să-i liniștească și să-i îmbărbăteze. - Nimic nu durează veșnic! îi încurajau și mamele, murmurând cu ochii spre cer rugăciuni fierbinți. În seara cu stropi imenși urmau să cadă poduri, să se strice șine de tren, apa să măture în calea ei case și să distrugă mașini, iar, cel mai trist, să ia cu ea vieți omenești. Copacii, martori triști și tăcuți, auzeau și vedeau totul. Tot dezastrul. Când ploaia s-a oprit, în sfârșit, oamenii au început să-și facă bilanțul și să-și sune prietenii. Copacii s-au liniștit și ei. Bunicii își aminteau că doar prin copilăria lor mai fuseseră așa inundații mari. Seara știrile arătau și ele imaginea a tot ceea ce fusese. Zilele următoare autoritățile ajutau sinistrații și căutau dispăruții. Copacii se simțeau anxioși după mulți ani. Se simțeau singuri și neputincioși. Speranța însă nu murise, că în viitor, cândva, vor primi iarăși vizitatori, că potecile din păduri vor răsuna iarăși a glasuri cristaline de copii și vor auzi din nou cele mai importante și mai ascunse secrete ale oamenilor. Secrete a căror confidențialitate o vor păstra veșnic. Călători prin viață, oamenii, vor veni iarăși se să odihnească pe vreun trunchi căzut, sugrumat de vreo liană. Și lui îi vor povesti durerile lor. Alea nespuse lumii. Dureri ce pot fi împărtășite doar copacilor, pentru că ei au tot timpul din lume să asculte. Ei nu sunt ca oamenii care aud, dar nu ascultă, scuzându-se că nu au timp, mereu grăbiți și sufocați de griji. Ei, copacii, sunt cu sufletul deschis și cu inima mereu caldă. Inundațiile din iulie și august cu temperaturile lor neobișnuit de scăzute și precipitații dese au transmis o stare de anxietate. Potecile din păduri au rămas vara ce tocmai a trecut umede și greu de străbătut pentru turiștii și localnicii dornici și iubitori de verde. Puțini sunt cei ce s-au mai aventurat prin bălțile și noroaiele din adâncul pădurilor. Soarele a fost și el scump la vedere, de parcă ar fi fost răpit, ținut ostatic pe undeva. Copacii bătrâni n-au pierdut speranța că vor veni iarăși vremurile bune, în care pământul nu va mai musti de apă, iar soarele și vântul călduț vor face echipă să-l usuce. Brazii, stejarii și toți ceilalți frați ai lor așteaptă cu crengile larg deschise o toamnă mai blândă, cu mulți oaspeți, pe care să-i întâmpine cu miresme de conuri de brad, flori ce poartă mândre broșe cu fluturi, zumzet de albine și râuri cristaline ce curg fără grabă. Chiar dacă oaspeții lor, oamenii, nu vin niciodată îmbrăcați la costum, pe tocuri cui și cu poșete din satin sau catifea, ci în pantofi de drumeție, geci impermeabile și pantaloni cu multe buzunare, când pașii lor se aud foșnind pe frunzele proaspăt căzute, în pădure este sărbătoarea cea mai mare. O sărbătoare în care omul este față în față cu natura. Relația de încredere dintre cei doi trădează liniștea și pacea pe care le simte doar bebelușul la sânul mamei sale. Totuși, cei mai mici dintre brăduți, cei ce înainte iubeau ploaia, că știau de la părinți că ploaia îi ajută să crească, acum se tem și de roua dimineții. Au devenit mai timizi decât erau. Anxietatea aproape că pune stăpânire pe ei în zilele cu nori gri închis, ce pare fără speranță. Va trebui să mai treacă ceva timp până când să fie din nou încrezători și să nu mai vadă ploaia ca pe un inamic. Până atunci, ei sunt atenți și curioși, așa cum sunt toți copiii, să vadă și să înțeleagă semnele vremii. În această vară mai specială au învățat să se bucure de fiecare zi, pentru că mâine nu știu ce anume îi așteaptă. Și au mai învățat să nu-și piardă speranța că vor fi din nou vizitați de mulțimea de turiști cu care sunt obișnuiți și care anul acesta le-a lipsit atât de mult. Și parcă, de undeva de prin apropiere, fără să știe exact de unde, aud drumeții dornici de liniștea cea veșnic verde: - Chiar dacă ne-ați lipsit vara asta, noi nu v-am uitat, ci purtăm în suflet amintirile cu voi până la următoarele zile cu soare, când ne vom revedea. Atunci vom aprecia și mai mult că suntem împreună... Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


56

poezie de Mariana Zavati Gardner

Mariana Zavati Gardner (Anglia) înainte de pandemie sunt încă muza unui pictor dacă nu-s în atelier, mă plimb agale pe plaja cu scoici de cealaltă parte a oceanului. uneori, mă opresc și contemplu pe astă plajă cu lemn plutitor cu dune piramidale și ierburi printre oameni cu copii, oameni cu câini, oameni singuri ca mine, se plimbă și privesc oceanul și cerul nesiguri de prognoza meteo inexactă de cele mai multe ori sau știrile? Tot mai deocheate nisipuri mărginite de ierburi infuze invadate de albine sălbatice îmi zăpăcesc machiajul solar port ciorapi vișinii din mătase simt că sunt prea fierbinte chiar și pentru țărmul oceanic – tânjesc la Veneția să plutesc trează prin labirint de canale cu putrede ape verzi nămolite. să explorez coloane sau arcade vise întinse de briza lagunei când se va mai întâmpla asta? eu? voi fi totdeauna aceeași călătoria viitor din prezent prezent din trecut cărți povestesc călătoria mea în domeniul artei nimic nu este încă totu-i nou, totu-i vechi cataloage și mărci prisos, un fel de ghiftuire tehnologică

o tocană de spin magic în bucătărie... negustori de vise totu-i nou, totu-i vechi cuvinte-n mișcare și rochii de lux arlechini pe infestate canale strigăte pietrificate gesturi, mutații și rulare călătoria mea... un carnaval

totu-i nou, totu-i vechi călătoria mea burlescă de surprize cenzurate stă nemișcată pe-o platformă tehnologică implanturi cu cip pe animale domestice implanturi cu cip pe oameni totu-i nou, totu-i vechi

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


57

poezie de Ionel Anghel

Ionel Anghel (Canada)

Prima secundă Trecerea timpului doare precum un apus de soare peste un lac însetat de noapte. Fiecare secundă a fost numărată în avans și marcată cu greutatea depărtării ca nu cumva să se întoarcă. Pășim peste ele, moarte și grele până când ne vor acoperi pașii, apoi picioarele, mijlocul, umerii și dorul privirii, până când vom uita ce am fost. Ne vom aduce aminte din când în când de prima secundă moartă cu nașterea noastră.

Martori Timpul în care mai sunt se scurge încet și demonic, nu fiindcă îmi face în ciudă sau am fost blestemat la naștere să mor, eventual, la un moment dat, Dar așa face nisipul vieților, trage adânc spre pământul venirii noastre, ca spre singura ușă deschisă plecării. Îl simt în ochi, abraziv și fierbinte, Îmi umple gura cu propriile tăceri, și inima mea bate a praf de lună și lacrimi de mamă peste trupul unui copil nenăscut, nemurit dar totuși țintit în lemn fără păcate. Doar pașii mei uneori luptă a neputință pe plaja asta a nenorocului, unde muriții vom învia a mia oară, doar pentru o eternitate, ca apoi să ne întindem din nou sub nisipul venirii noastre, peste care pașii plecării se vor întinde, și doar câteva lacrimi ne vor fi martori.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


58

poezie de Valentin Macaveiu

Valentin Macaveiu (Vietnam) Mai multe mâini Învață-ți copilul că numai râzând poți merge ca vântul pe-ntregul pământ. Și spune-i să guste din ploaie -de plouă-, din soare, din gânduri, din viață, din rouă. Mereu în războaie de pace țesând, să-i spui că nu-s toate mai mult de un gând. Și zmeie senine de scaldă pe cer: -Ajută-i pe alții să-noate -de-ți cer. Curat ca un munte de calm și-nțeles, să-i spui despre viață că-i dus și regres. Privească la valuri și-nvețe din ele. În apele minții. Acolo-s mărgele. -Citește, copile! Cititul ți-e casă. Din pagini fă-ți aripi, din cărți să-ți faci masă. Învață-ți copilul că numai râzând poți merge ca vântul pe-ntregul pământ. *** Hei, Anh,Vanh, Chinh! Mergeți spre Vung Tao? Stați să vă spun cum e la noi acasă. *** aceasta va fi o poveste despre zodii ne spunea tata în ultima zi din decembrie apoi se lăsa uitarea peste lume iar noi ne grăbeam să creștem lângă mamele noastre care ne ascundeau copilăria în zăpadă neștiind că o mie de tați trag Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


59

poezie de Valentin Macaveiu o mie de frânghii ca zăpada să nu se topească nicicând iar noi să rămânem copii cu părinții copii pentru că aceasta e o poveste despre zodii și nicidecum despre oameni și viețile lor fără zăpadă ne spunea tata în ultima zi din decembrie apoi se lăsa uitarea peste lume iar noi creșteam tot mai mult tot mai mult în primăvara celor care au înțeles povestea *** e vremea să ne luăm aripile în brațe și să fugim cu ele înapoi în timp,

de ce-am mai aștepta până la prânz? *** apoi, a venit furtuna. noi ne-am ascuns sufletele într-un buzunar, să nu le plouă. și ce să vezi? *** undeva acolo e încă astăzi ca un răspuns peste care s-a trântit o ușă pentru că universul e doar un biscuit cu prea multe găuri iar din fotografii nu se mai întoarce nimeni

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


60

poezie de Ioan Potolea

Ioan Potolea (Anglia) capilare suntem pământul suntem glodul anonim frământat de copitele marilor turme și urcăm încet cu sărurile cu acizii și bazele cu elementele chimice din care ne-a făcut tigrul focului suim prin rădăcini, prin vene, prin vase capilare

către ramurile unui arțar cu memorie care-și strigă toate frunzele pe numele lor când cad toamna în pământul anonim în glodul frământat de copitele marilor turme...

Feeling Ploaia nu știe că plouă pe acoperiș și e bine așa; asta mă face parcă și pe mine să sufăr mai puțin când o ascult întins în patul de la mansardă arțarul nu știe că foșnește în vânt și-mi place să cred că sufletul meu va foșni la fel ca un arțar în vânt adică fără să știe atunci când de trup se va despărți... luminile orașului nu știu că luminează în noapte... ce e noaptea? - un păianjen țesând străzi străzi străzi

ploaia de pe acoperiș arțarul fremătând o lumină rece pe un peron pustiu

prin care nu voi mai fi dar nici nu voi ști că am fost și nu mai sunt voi fi chiar noaptea care nu știe la rândul ei ce-s luminile

toate neștiind că ele există deși există la fel cum și noi vom fi după și simt că e bine așa oare de ce fugim de moarte când știm că toate vor rămâne intacte?

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


61

- traduceri de Maria Frandoș

Maria Frandoș (Anglia) -

după poezia lui Ioan Potolea (Anglia)

Il sentimento la pioggia non sa che piove sul tetto e va bene cosi; questa sembra di farmi sofrire di meno quando ascolto lei steso sul mio letto dalla soffitta l`acero non lo sa che fruscia nel vento e mi piace pensare che la mia anima fruscera lo stesso come un acero nel vento cio che io non sapro quell attimo quando dal mio corpo lei ci separera le luci della cita non lo sano che brillano nella notte... che cosa e la notte? - una ragnatela che tesse strade strade strade tra le quale io non saro piu ma non sapro che sono stato e adesso non ci sono piu saro io la notte quale non lo sa al suo turno che cosa sono le luci la pioggia sul tetto acero frusciando una luce fredda sul un deserto marciapiedi tutte non sapendo che esistono anche se loro esistono come noi saremo dopo e mi va bene cosi mi chiedo perche corriamo dalla morte quando sapiamo che tutte avrano rimanere intatte.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


62

- traduceri de Maria Frandoș Feeling The rain doesn`t know its raining on the roof and it`s good; this makes me feel as if I am also suffering less when I listen to her voice from my bed in the attic the maple doesn`t know he rustles in the wind and I like to think my soul will rustle like a maple in the wind that is unknowingly when from the body it will separate the city`s lights don`t know that they light up in the night... what is the night? - a spider weaving streets streets streets by which I will not be but I will neither know that I was and I am no longer I will be literally night that does not know in turn what is the light rain on the roof the maple rustling a cold light on a deserted platform all not knowing that they are tough they are just us we will be after and feel it is good so why are we running from death when we know that all will remain intact?

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


63

prezentare carte de Em Sava

Pe cărări românești Em Sava (Canada) N. Marianne trăiește în Dubai, este frumoasă ca o cadână și are un pui la fel de frumos. Asta e partea vizibilă. Foarte decorativă. Ceea ce nu se vede e modul în care toarce litere, informații, amintiri, sentimente, onestitate, recunoștință. Unele cărți se citesc singure, altele obligă inima și mintea să se ia de mână și să urce sisificul construcției. „Pe cărări românești” este un tumult de senzații, informații, referințe, o carte a mișcării tectonice primordiale unui pământ spiritual, concentrat într-o hartă desenată de scriitoare. Nu e o carte pe a cărei scriitură să aluneci cu patina ușurinței devoratorului de satisfacție imediată. Scriitura ei densă te obligă la opriri dese și la decantări adânci. Lectura presupune efortul descifrării și înțelegerii; este, de asemenea, prilej de întâlniri mitologice, de revelații filosofice ori de trimiteri în literatura română și universală, clasică și contemporană. Deși volumul poartă în titlu „Pe cărări românești și alte povestiri”, autoarea a fost excesiv de modestă: nu sunt povestiri, ci concepte. Cuvintele se ordonează în arabescuri uneori prelungi, mlădioase, alteori nebune, curbate în toate direcțiile, obligând mintea cititorului să le parcurgă activ, fără răgaz, constituind, pe lângă plăcerea lecturii, și un exercițiu mental deosebit de interesant care te lasă, la final cu privirile ațintite în tine însuți. Cartea poate fi privită ca o prismă în care cititorul se descompune pe sine în nuanțe specifice, un instrument al introspecției și, în egală măsură, un concept literar inedit. Ce caută Charon, barcagiul sufletelor, în viața reală? Dar Hermes, zeul cu aripi la picioare, ce rol are în tot acest periplu? Spin, e și ea prezentă, iar interacțiunea dintre personajele de mai sus e efectivă, ramificată și proiectată întrun alt „eu” al autoarei într-un feedback dovedit a fi dublu, deoarece personajele pomenite mai sus sunt, ele însele, niște proiecții din sensul opus. Nu, cartea nu e mitologică. Autoarea își deschide eu-l, uneori printr-o adevărată vivisecție, și îl studiază din unghiuri pe care geometria euclidiană nu le-a văzut niciodată, îi scrutează cele mai mici ascunzișuri, se raportează pe sine la o realitate cosmică, apoi, după ce se înțelege – și după ce cititorul o înțelege – revine în zona concretului, cu un nou chip, acela real. Când vrei să înțelegi cum funcționează ceva, a studia doar exteriorul nu e suficient. Odată studiat și interiorul, imaginea este completă. Un motto pentru această carte ar putea fi, foarte bine, „temet nosce”, cunoaște-te pe tine însuți. Autoarea se cunoaște pe sine pentru noi, cititorii, iar călătoria pe șinele imprevizibile ale acestui montagne-russe, care e cartea de față, rămâne la fel de imprevizibilă, dar cu atât mai plăcută. „Pe cărări românești” este o alchimie: se ia o fată frumoasă cu ochi de cer, tristețe și adâncime sufletească, spiritualitate, erudiție și dragoste. Rezultă o scriitură densă. Nu e ușor de citit, nu e ușor de lăsat din mână. E o lirică a umbrei, care în chinuri dă naștere soarelui. O experiență mitologică, amestecată cu trăiri și cu concluzii antice într-un suflet de copilă, la fel de curat și de concis în a spune vieții viață, apei apă și morții moarte. Cartea ei nu urmează un periplu geografic, ci un itinerar spiritual. Nu colindă munți și văi, ci dimensiuni sufletești. Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


64

poezie de Constanțiu Mara

Constanțiu Mara (Suedia)

Amintirea bună Se întâmplă rar ca o clipă de acum să fie ca o clipă de demult, ar fi precum ar cădea un fulg pe umbra lui și clipa să dureze. Astfel este amintirea bună, floare pe ramura tăcerii.

Loc bun pentru visare Se făcea că duc de căpăstru calul albastru al nopții. Nu se poticnea nici când mai cădea vreo stea, căutam un loc bun pentru visare, unde nimeni nu ne-ar fi găsit vreodată. Gândeam cui să-i spun toate acestea și drumul devenea lung, tot mai lung.

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


65

poezie de Emanuel Pope

Emanuel Pope (Anglia)

9.7 Am încetat să mai înțeleg Tot ce vine spre mine Ca-n anii tinereții Vântul, vâlva, valul, praful De acum nu mi le mai ordonez și nu le mai dau atenție Nu mi le mai așez atent pe rafturi pentru a mi admira puterea. Rămână lumea și fără partea mea De acum ascult doar fibra unor lucruri mici, Cum ronțăie melcii în noapte fructele iubirii mele Iubirii mele ...de mine desigur: Oglindă a mea, flori ale grădinii E o noapte calmă, asta e Și nu pot să nu mă iubesc Chiar dacă Cum am spus De acum refuz să mai înțeleg. Noapte bună, război, noapte bună, Manuel Noapte bună, gradină! Noapte bună, omenire!

8.7 Poezia, trupul acesta înotând prin trupul meu, Ca un fluid în interiorul unui alt fluid, Ca o amibă în interiorul unei alte amibe, Fără conștiință, liberi, Atingându-ne numai atât cât să facem cunoștință Ca niște vecini pe aceeași stradă, Fără să ne amestecăm prea mult, Fiecare vorbind pe vocea sa, Sau doar imitând-o pe a celuilalt, Dar niciodată deplin. Cântă amestecul, Doamne!

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


66

poezie de Emanuel Pope 6.7 Primesc vești despre o biserică clădită sub pământ, Aici, deasupra ei, Duritatea își schimbă greutatea De pe un picior pe altu, Chiar și atunci când viața tace. Tac și eu, Numai ochii îmi privesc, Conturul munților și la picioarele lor, Întinsă ca o blană de leu, Marea. Am înțeles că-n nopțile de ceară, Când luna-și scutură petalele, Și norii grei de ploaie îi piaptănă vorbele, Aruncând-le să moară pe stânci, Zei păgâni, cu o mie de urechi de lup, Și cu trupurile acoperite de ochi de piatră, Coboară, unul câte unul, De pe crestele înnegrite de timpuri, Și se pierd sub pământ, Pentru a asculta acolo, Slujba celui ce de mii de ani Sfidează Moartea: Slujba Cățelului-Pământului. În biserica luminată de licurici Un cor de naguali și-a început cântarea. Sst! Liniște!

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


67

Invitație de colaborare în paginile revistei Itaca

Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării, cu frecvență trimestrială, și apare numai pe suport electronic. Este editată prin voluntariat și nu se comercializează, fapt pentru care colaboratorii nu sunt remunerați. Toți scriitorii de limbă română din diaspora sunt invitați să propună texte spre publicare (1-3 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii etc. sau 3-5 poezii), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un singur document word (nu pdf), simplu (neprelucrat), Times New Roman, corp de literă 12, obligatoriu cu diacritice, la un rând, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar, cu menționarea localității de reședință (numai la prima colaborare). Nu se acceptă fragmente de roman sau piese de teatru. Un autor poate trimite pentru un număr de revistă numai proză sau numai poezie, nu ambele. Nu se primesc volume din care să selecteze redactorii. Nici materiale pentru mai multe numere de revistă. Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către cei 6 redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr (martie, iunie, septembrie, decembrie). De asemenea, ilustrarea revistei se face cu lucrări ale artiștilor plastici români stabiliți în străinătate, pe care îi rugăm să ne contacteze în acest sens. Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu “â” și “sunt”. Vă putem crea (gratuit) și o pagină de autor pe site-ul www.bibliotecadiaspora.eu dacă veți dori. Dacă materialele trimise nu respectă aceste cerințe, nu vor fi luate în considerare, fără vreo explicație ulterioară.

www.itaca.ie

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


68

Biblioteca diaspora

Datele necesare pentru crearea unei pagini de autor pe site-ul Biblioteca Diaspora:

- nume de autor - fotografie personală (maximum 5 mb) - țara de reședință, orașul și anul stabilirii (precedenta, dacă este cazul) - adresă de email (opțional) - link spre site-ul/blogul personal - datele tehnice ale cărților (titlu, editură, oraș, an) - link (dacă aveți) al cărților în format electronic (nu pdf) - fotografii jpg ale coperților propriilor cărți (maximum 5 mb) - date despre autor - referințe critice (menționarea numelui, scurt fragment (3-5 rânduri) și link către articol) - video (numai link spre YouTube sau altă platformă online) Puteți oricând să trimiteți actualizări pentru pagina dumneavoastră la adresa bibliotecadiaspora@gmail.com

Cu stimă, bibliotecarul de serviciu

www.bibliotecadiaspora.eu

Itaca Anul IX / nr. 35, iulie, august, septembrie 2021


Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării

www.bibliotecadiaspora.eu www.itaca.ie

Profile for Editura Itaca

Revista Itaca Nr. 35 iulie, august, septembrie 2021, anul IX  

Advertisement
Advertisement
Advertisement

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded