I.C.Liță (Spania) – Poezie /Pag

Apoi, îl ia ca tovarăș pe Jean Rostand care spunea, în contextul celui de-al Doilea Război mondial, că durerea trebuie valorificată; acea tristețe comună a trebuit cuantificată și valorificată spre rezidire.

Sunt de acord că durerea trebuie valorificată. Ba mai mult, cred că ea, de la sine, valorifică atribuie valoare. Cu cât e mai dureros să realizezi ceva, cu atât apreciezi mai mult acel succes. Durerea naște capodopere, și în durere ne naștem. Venim în lumea asta cu țipăt de mamă și plânset de prunc, și ieșim din ea acompaniați de bocetele celor ce ne-au valorat trăirea. Durerea e dovada că trăim cu adevărat, că simțim trecerea sângelui prin vene și a sensului în neuroni. Lecțiile ei sunt cele mai durabile, iar amurgurile durerii conferă pacea cea mai adâncă.

Asta înseamnă că e necesară? Aici mă las greu convins. Unele voci ne spun că durerea e indispensabilă pentru valorizarea bucuriei, că e folosită ca bici de îndrumare spre limanuri fermecător de limpezi. Da, durerea are locul ei și, gestionată cu înțelepciune, ne poate feri de amaruri fără noimă. E un semnal de trezire pe care divinitatea îl folosește uneori. Spre exemplu, C. S. Lewis vede durerea ca un megafon prin care Dumnezeu vrea să trezească o lume surdă. Însă nu pot accepta necesitatea implicită a durerii pentru că face dragostea deficientă. Durerea e sora vitregă a iubirii, ca alea din Cenușăreasa. Dar nu putem iubi cu teamă. Aia nu e iubire, e diplomație. Iubirea nu cere condiții și nu amenință cu alternativa durerii. De aceea cred în Rai, dar nu în Iadul în care cred mulți, cel etern.

Durerea îndrumă și îndreaptă, dar poate și stâlci. Ea dă formă și, cu aceeași răsuflare, poate deforma. Spre exemplu, durerea alterează timpul. Un proverb englez spune că o oră de durere e cât o zi întreagă de plăcere. Atunci timpul devine dușman și viața o pacoste. Câți nu-și plâng existența ca blestem! Mai mult, durerea poate denatura realitatea și chiar dragostea, pentru că prisma ei e mult prea îngustă și sugrumă până și cea mai nobilă bătaie de inimă. Și chiar dacă durerea în tăcere poate fi mistuitoare, foarte rar se vrea scoasă la aer. Atunci când durerea e comercializată la târgul de bârfe, ea este devalorificată și declasată la grad de banalitate.

După cum am scris în altă parte, Limba și Adâncul românesc adesea cuvântă dureri și tristeți, dar nu depresii. Românul își organizează mâhnirile și chinul în artă și răscoale. Datorită patrimoniului strămoșesc, Spiritul românesc nu moare; se renaște asemeni păsării Phoenix și-i este frate Veșniciei. Ca popor, ne mistuim periodic pentru a ne recrea în zori de istorie rescrisă. Și oriunde-am fi, sângerăm tricolor și iubim mioritic.