Cristina Pop (Belgia) – Proză / Pag

Orele dimineții

vin odată cu mine din ceață încep să mă desfolieze tăind subțire corpul de aburul lui se vindecă încet cu durere lipită ca un plasture din decență nu se lasă la vedere carnea vie se blurează cu logoree să țină adevărul departe de oameni numai de bine așa se trece cu vederea (despre care se știe că nu vede mai mult decât este ea) peste amputările frumos disimulate de un corp bine îmbrăcat prefăcîndu-se viu & deviat în aglomerație unde e mai puțin vizibil... Noroc de singurul ochi treaz care își amintește de unde au plecat străzile și unde duceau singure orașul cu mine Orele dimineții m-au izbăvit de umbre ca de o ură lipită cu iubire cum după o ploaie o frunză ar petici cu galben griul absolut de târziu. Orele astea și ale mele imprimă printre cărți și prin mine singurătatea unui chopin sau schubert sau vivaldi & de aici se lasă o toamnă de curte crescută cu arome de liniști și iz de cămară, tăcere de coaceri, smerenii de mamă pierdută ca o copilărie. orele mele vin de acolo pentru cine știe ce iarnă & ce vifor de departe le aud "ține-le în inimă, mamă, să fie"...

De la o nostalgie la alta

Veronica Pavel Lerner (Canada)

Antoine de Saint Exupery a dat nostalgiei o simplă, dar sugestivă, definiție: nostalgia este acea dorință a noastră de „nu știu ce”. Într-adevăr, câți dintre noi suntem în stare să definim exact obiectul dorințelor noastre când suntem, deodată, cuprinși de o nostalgie puternică? O simplă culoare pe o frunză, un miros adus de vânt sau un sunet îndepărtat ne poate readuce cu mintea într-o altă lume, crezută uitată, dar care, cuibărită în noi, este gata oricând să-și facă apariția și să ne mângâie cu frumusețea ei.

Nu se cunoaște pe deplin mecanismul acestor doruri, cert este însă că distanțele în timp și spațiu amplifică substanțial calitățile vremurilor trecute, ale meleagurilor străbătute, ale prietenilor pierduți.

Am scris deja despre aceste doruri, trăgând concluzia că dorul nostru esențial, indiferent de cum l-am numi, este de fapt dorul de noi înșine când am fost copii. Ne căutăm, instinctiv, propriile senzații vizuale, auditive sau gustative și reîntâlnirea cu ele ne dă, pe lângă bucuria regăsirii, o siguranță confortabilă: „Da, sunt eu, mă recunosc”, ne spunem în gând, amăgindu-ne cu ideea dominării timpului, cu care nu încetăm să ne luăm la întrecere, în ciuda certitudinii că vom pierde cursa.

În marea lor majoritate, nostalgiile sunt inofensive. Nostalgia culinară, de exemplu, constituie o atracție importantă în sărbătorile multiculturale. Ne place să gustăm din preparatele culinare ale altor popoare, dar când vine rândul unui fel de mâncare de acasă, recunoașterea gustului ne satisface profund, căci ne provoacă instantaneu senzații precise din trecut, pe care le crezusem pierdute și care, acum, ne insuflă energie.

Există multe nostalgii inofensive care pot fi alimentate vizitând expoziții de modă, asistând la curse de mașini de epocă, colindând prin anticariate, frecventând cinemateci sau ascultând discuri vechi. Câtă vreme aceste nostalgii nu deranjează pe nimeni, ni le putem manifesta oricât de zgomotos. Am fost atrasă, cu ani în urmă, de un magazin din Toronto care vindea obiecte pe care se aflau imprimate figurile unor cunoscuți eroi de filme, de desene animate sau povestiri știintifico-fantastice. Am zăbovit la raionul Betty Boop, figurina mea preferată. Se aflau acolo numeroase figuri de eroi, în jurul cărora roiau cei cărora vederea lor readucea în sufletul lor amintiri, trăiri, regrete. În acel magazin nimeni nu deranja pe nimeni, fiecare trăia o nostalgie inofensivă.

Nu același lucru se întâmplă însă când, într-un cartier cunoscut al unui important oraș american, cum ar fi Seattle de exemplu, este plantată, în toată măreția ei, o imensă statuie a lui Lenin. Să fiu sinceră, nu știam de existența ei până nu am zărit-o, acum câțiva ani, în Seattle. Am fost totalmente dezorientată și, pentru o clipă, nu am mai știut unde mă aflam. Am fotografiat-o. Da, era Lenin, tăblița indicatoare îi confirma identitatea.

M-am întrebat dacă astăzi, după războiul declanșat de Rusia în Ucraina, statuia e tot acolo. Pe Google am găsit că da, ea este încă acolo, deși chiar din 2017 s-au ridicat voci care au cerut dărâmarea ei.

Am căutat informații despre statuie pe Internet și am aflat că ea a fost sculptată de un artist ceh de origină bulgară și ridicată în 1988 într-un oraș din fosta Cehoslovacie. Când, în 1989, Choslovacia s-a eliberat de comunism și s-a separat, Slovacii au aruncat această statuie la gunoi.