Monica Săvulescu Voudouri (Grecia) – Proză /Pag

fără să spună niciodată o urmă din cea care îl purtase în pântece, o adiere, orice. Și ea? Nici ură, nici iubire.

proză de Simona Gânj

Altfel cum ar fi lăsat-o sufletul să nu dea pe acasă? Stătea acolo, departe de copil, studiind la medicină anatomia, una incompletă, a trupului, dar unul fără de inimă. Așa gândise și mama Rinei în timp ce se făcuse luntre și punte peste gura lumii ca să o înfunde cu uitare. Ei doi, ea și Săndel, avuseseră un singur copil, pe fata lor. O crescuseră cum putuseră mai bine. Apoi o lăsaseră slobodă în lume. Prea liberă. Se simțiseră depășiți. Fata le crescuse parcă prea repede, copil în trup crud de femeie, iar ei doi nu mai știuseră cum să se descurce în noua etapă de viață. Cum se fac copiii, mamă? Auzise întrebarea asta de mii de ori de se plictisise să ridice din umăr și să nu dea niciodată un răspuns clar. Acum regreta din toată inima. Poate că așa ar fi pus-o la adăpost pe Rina, i-ar fi dat chiar și în cuvinte prost ticluite știința lucrului nedorit ce i se putea întâmpla înainte de vreme și fără de voință, dacă nu era atentă. Poate că vorbind, comunicând, ar fi ridicat la timp zid dur, nu moale și lipsit de consistentă, în jurul corpului fetei. Nici ei nu îi spuseseră prea multe părinții. Fuseseră oameni simpli de la țară, o lăsaseră să afle singură, dar ea avusese noroc. Nu i se întâmplase nimic rău. Nu era om rău Săndel, nu tot timpul. Și de când cu nepotul se mai îndulcise și el. Și ea, devenită bunica Ignatia, văzuse cum sămânța mică și firavă crescuse zi de zi, pătimașă, devenind un pui de floarea-soarelui, galben și dornic de dragostea astrului spre care se tot ridica și se înălța pe vârful picioarelor, doar-doar îl va atinge sau măcar, captându-i atenția, să îl facă să se reîntoarcă cu chip îngăduitor și tandru acasă. Dar când aproape să-l atingă, astrul se îndepărta și copilul se rostogolea înapoi singur pe pământul întunecat. Rămânea acolo cu chip împietrit, până când brațele puternice ale bunicii sau ale bunicului veneau să îi culeagă de pe obraji lacrimile rotunde, simfonii triste ale dorului de mamă. Tatăl său era un capitol necunoscut, o arie cu sunet lugubru pe care o mai auzea din când în când fredonată pe buze de bunic ce înjurau și promiteau răzbunare. În seara aceea, Rina se gândi mai mult ca oricând la Ionuț. Îi era dor de el, dar îi era și frică de revederea cu fiul ei. De parcă ochii lui, negri și catifelați, i-ar fi derulat o noapte pe care nu voia să o mai revadă. Se rugase să ningă fără de măsură, să cadă cu toptanul din cer uitare albă, să aibă cumva o scuză că nici de Sărbătorile acestea nu va călca pe acasă. Nu era pregătită. Închise ochii, ascultând clopotele ce intonau apusul peste întinderea albă. De multe ori, seara mai ales, Rina ciulea urechile să le audă. Biserica nu era departe. Fata îi dăduse de multe ori târcoale după cursuri, dar nu îndrăznise să intre. Să se roage, la ce bun? Era destul de târziu pentru asta. Își amintea de slujba citită de preotul din cartierul lor de acasă, la insistențele mamei, imediat după naștere, iar glasul lui îi sunase mai degrabă neiertător. Nici a izbăvire nu sunase.

Pe el nu îl mai văzuse din noaptea aceea. Îi revenea din când în când în câte un coșmar halucinant. Diminețile îl îndepărtau anevoios din amintire, de parcă visul fusese lipit ca un plasture rigid de o rană pe jumătate vie, pe jumătate cicatrizată. Noroc că nu era singură. Lina o scutura încetișor de umeri, apoi se strecura aproape, spunându-i șoapte neauzite și cuvinte de mângâiere. O lăsa să o aline. Pentru că Lina chiar știa să aline și îi rămăsese mereu aproape. Singura din lume care nu o privise acuzator. Singura care avusese curajul să se bată cu frate-său, să îl lovească cu mâinile, cu picioarele în noaptea aceea. Apoi la rându-i, cu urmele încleștării brăzdate pe chip, înjurând ca un bărbat, o culesese pe Rina de jos, o târâse la baie, o spălase cu grijă, o legănase, o ținuse în brațe, îi anunțase părinții. Fugise de acasă, o perioadă lungă de vreme. Nu mai voise să se întoarcă să trăiască acolo. Îl ura pe frate-său. De multe ori simțise nevoia să scape cumva de el. Alungase gândul ăsta precum venise. La ce bun? Ce ar mai fi putut repara?

Dar în ciuda tuturor care o vedeau și pe ea vinovată de cele întâmplate, prin rudenie, nu se îndepărtase niciodată de prietena ei din copilărie, nici nu se lăsase dată la o parte. Îi rămăsese aproape, o îmbărbătase să se apuce de învățat ca să termine liceul, se mobilizaseră, învățând amândouă pentru facultate. Muncise cu mentalul Rinei până la epuizare ca nu cumva să renunțe la copil. Ce vină avea el? Dar și clacase lamentabil. Nu reușise să sădească iubire în Rina pentru