Dan Mărăcinaru (Germania) – Proză /Pag

Accidentul de Mihail Sebastian o recenzie de

Laura Ilinca (Franța)

Cunoscut îndeosebi pentru piesele sale de teatru, Mihail Sebastian, pe numele real Iosif Hechter, oferă în Accidentul o mostră de dragoste specifică primei tinereți, ceea ce încadrează povestea ca invitație la lectură și pentru adolescenți, deși personajele principale, Nora și Paul, o profesoară de franceză și un avocat, se învârt în jurul vârstei de 30 de ani. Numai că lipsa de experiență, stângăciile, timiditățile și confuziile pe care le trăiesc într-o dinamică pe care nici ei, până la sfârșit, nu și-o lămuresc dacă este îndrăgostire sau nu, îi recomandă ca pe niște adolescenți întârziați, a căror evoluție emoțională scriitorul o surprinde cu o precizie de ceasornicar. Contribuie la asta descrierile cu puternic impact vizual (natura, orașele, interiorul cabanei, acțiunile cotidiene), uneori lente, prelungite parcă prea mult, din dorința de a reliefa, prin ele însele, noutatea ce se naște, ca un incident, în viața protagoniștilor: - Vrei să fie adevărat?, întrebă ea în șoaptă. - Vreau să dureze. Să nu se termine. Să nu mă întorc. - Unde?

Scris dintr-o perspectivă alternantă între cele două ființe legate de la început prin ceva puternic și inexplicabil, într-un stil simplu și foarte senzitiv (simțim și noi cum ghetele apasă greu pe glezne), unde cuvintele, atent alese, ating puncte bine ascunse ale personalității umane pe care numai o conexiune naturală și neforțată o poate provoca, romanul aruncă dintru început cititorul într-o atmosferă de suspans și mister rostogolită până la sfârșit, odată cu sentimentele ce escaladează treptat între cei doi. Naratorul alunecă miraculos de la perspectiva obiectivă la exprimarea clară, directă a propriilor personaje, alternând fin, dar ferm, descrierea cu acțiunea, dar și cu dialogul fluid, apropiat de vederea și auzul nostru prin structura simplă, spontană, a enunțului scurt, oarecum logic, concret, în paradoxul stilistic. Eroii se cunosc printr-o întâmplare ce aduce dramatism și tensiune aparentă încă de la început: într-o seară de decembrie a anului 1934, cea în care Paul împlinea 30 de ani, Nora alunecă din tramvaiul cu care mergea de obicei spre locuința sa din bulevardul Dacia, iar el se nimerește prin preajmă, ajutând-o să ajungă acasă. Devenim, astfel, părtași ai unui moment de hazard care clatină viața celor doi tineri, în special pe cea a bărbatului pe care îl găsim într-o veșnică nevoie și căutare a lui Ann, pictorița pe care o numește iubita lui și pe care nu mai știa de când nu o mai văzuse, de când îl părăsise. De fapt, știa: 23 de zile, 8 ore și 26 de minute, dar, recunoscându-și iubirea asumată pentru aceasta, orice clipă fără ea capătă amploare, aproape dizolvându-se în incertitudine. Despre viața amoroasă a Norei Munteanu avem doar câteva linii vagi, create cu scopul de a creiona un portret cât mai clar al lui Paul, prin detalii semnificative: vocile, modurile diferite de a face nodul la cravată, prin care un oarecare Grig, rătăcit în viața ei, se deosebește de celălalt, despicând astfel filonul emoțional al cititorului, autorul impunând importanța lui Paul în economia cărții. Acesta, amabil și voluntar, dar distant după noaptea petrecută din întâmplare în viața celei pe care o salvează, pleacă, fără cuvinte și doldora de întrebări despre unde e Ann, construindu-se, voit, așa am simțit eu, un soi de dezechilibru și de nedreptate între sinceritate și transparența Norei și rigiditatea, trădată pe parcurs