Revista Itaca nr.38 - aprilie, mai, iunie, anul X, 2022

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Apărută la Dublin, Irlanda

Anul X / nr. 38 aprilie, mai, iunie 2022

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Tehnoredactare computerizată: Corectura:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Monica Tonea (Belgia) Em Sava (Canada) Emanuel Pope (Anglia) Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Coperta I și ilustrația revistei: Mirona Mara (Irlanda) Adresa redacției: Revista Itaca – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, D24EK24, Ireland E-mail: revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.itaca.ie www.bibliotecadiaspora.eu

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Tipărită la Tipografia Pim - Iași

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

3

ITACA Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Apărută la Dublin, Irlanda

Anul X Nr. 38 aprilie, mai, iunie 2022

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

4

sumar

Editorial: Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Pag. 5

In memoriam Andrei Zanca (Germania) – Poezie

Pag. 6

Monica Săvulescu Voudouri (Grecia) – Proză

Pag. 9

Arsenie Augustin (Irlanda) – Poezie

Pag. 12

Dumitru Ichim (Canada) – Eseu

Pag. 13

Traduceri: Felix Nicolau (Suedia)

Pag. 14

English corner: Valery Oisteanu (SUA)

Pag. 16

Dana Banu (Franța) – Proză

Pag. 17

Cornel Drinovan (Spania) – Prezentare carte

Pag. 20

Sorin Anca (Germania) – Haiku

Pag. 21

Dorina Șișu (Irlanda) – Proză

Pag. 23

Simona Ferrante (Franța) – Proză

Pag. 25

Ofelia Prodan (Italia) – Poezie

Pag. 29

Traduceri: Cindrel Lupe (Franța)

Pag. 30

Em Sava (Canada) – Proză

Pag. 33

Dorina Brândușa Landén (Suedia) – Prezentare carte

Pag. 37

Adrian Gurgău (Germania) – Poezie

Pag. 39

Laura Cătălina Dragomir (Spania) – Interviu

Pag. 40

Ara Alexandru Șișmanian (Franța) – Poezie

Pag. 43

Bogdan Perțache (Canada) – Proză

Pag. 44

Veronica Pavel Lerner (Canada) – Eseu

Pag. 45

Dorian Stoilescu (Australia) – Poezie

Pag. 47

Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) – Proză

Pag. 48

Vavila Popovici (SUA) – Eseu

Pag. 50

English corner: Attila F. Balazs (Slovacia)

Pag. 53

Milena (Munteanu) Lițoiu (Canada) – Prezentare carte

Pag. 55

Radu Chiorean (SUA) – Poezie

Pag. 57

Dan C. David (SUA) – Poezie

Pag. 58

Constanțiu Mara (Suedia) – Poezie

Pag. 59

Simona Gânj (Belgia) – Proză

Pag. 60

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Interviu

Pag. 63

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Interviu

Pag. 66

Invitație de colaborare la revista Itaca

Pag. 68

Biblioteca Diaspora

Pag. 69

Itaca Publishing House

Pag. 70 Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

5

editorial de Viorel Ploeșteanu

Aprozarul de carte Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Când vine vorba despre piața de carte din România, toată lumea se vaietă. Ba că sunt cele mai mici vânzări din Europa pe cap de locuitor, ba că suntem analfabeți, unii chiar funcționali, ba că ne cheltuim banii în mall-uri, în loc să ne cumpărăm cărți, ori mai știu eu ce ba-uri! Eu zic că, dimpotrivă, românii sunt foarte interesați de fenomenul acesta al cărții. Sunt o mulțime de târguri de carte anual, la care participă mii de vizitatori și, atenție, sute de edituri. Sigur că fiecare dintre editori ar vrea să vândă el mii de exemplare, dar asta, vorba lui Moromete, nu se poate. Nu-i vorbă, că ne-am mai găsit și noi, Itaca, să ne facem editură, de parcă nu erau destule! Erau, dar noi am vrut să publicăm exclusiv carte electronică. Am publicat în doi ani de zile 19 cărți, adică aproape 10 pe an. Nu zic că n-au fost oferte, au fost, dar pe unii i-am refuzat noi, alții ne-au refuzat ei, pe motiv că nu-i și tipărim, așa că, de anul ăsta, am început să-i și tipărim, iar ofertele au crescut considerabil. La prima lansare de carte, multiplă, eadevărat, am vândut 90 de exemplare. În Dublin, nu în București. Și-atunci, cum nu se vinde cartea? Cum nu sunt oamenii interesați de cultură? Desigur, piața de carte i-a pierdut pe proști. Ai zice că nu-i nicio pierdere. Pentru edituri este, că acolo erau direcționate masiv vânzările, înainte ca piața, în general, să fie sufocată de o mare diversitate de gadgeturi. Înainte, proștii care își dădeau seama că sunt proști, mai cumpărau câte o carte sau chiar își făceau o mică bibliotecă, nu să se deștepte, ci numai să fie mai puțin proști. Vă dați seama că nu erau proști de tot, dacă se gândeau la asta! Acum nu mai au nevoie să se prefacă. Dacă au în mână un aparat foarte sofisticat, iar ei pot să-l controleze, își imaginează că asta îi face foarte deștepți. Dacă se uită zilnic la anumiți vloggeri, formatori de opinie, și înțeleg câteva idei, deja sunt oameni culți. Ce le mai trebuie cartea? Pentru toți aceștia, scriitorul este ceva depășit. Își imaginează că scriitorul nici măcar un smartphone nu poate folosi. El stă singuratic,

aplecat asupra unei mașini de scris, și face cărți inutile, neînțelegând că viața este afară, în online, unde cuvântul vorbit, cântat sau tastat cifrat circulă cu viteza gândului! Genul ăsta de oameni consideră că au deja o bibliotecă numai pentru că dețin o carte de identitate și cartea mașinii din dotare. Dar oare editorii chiar ăstora vor să le vândă? Cultură cu orice preț? Știu că sunt zeci (hai să zicem numai zeci!) de edituri care fac comerț cu cartea, un fel de aprozăreală, din care lipsesc tocmai clienții. Mai rău este că lipsește și marfa de pe raft, aceasta întorcându-se, după producția de serie, înapoi la cel care a comandat-o, de unde mai pleacă și la cititori, dar mai mult pe la rude și prieteni ajunge, mobilându-le drăguț apartamentele.

Ce văd eu că se întâmplă cu cartea în ultimii ani nu poate decât să mă bucure. Cartea este un fenomen care strânge în jurul ei din ce în ce mai mulți oameni, nu numai scriitori, care fac extrem de viu acest fenomen. Târgurile de carte sunt așteptate cu nerăbdare și interes, mediatizate, promovate, se scrie despre ele și ce se întâmplă acolo cu mult înainte, în timpul, dar și după ce se încheie, iar pentru că sunt pe tot parcursul anului, se vorbește despre carte tot timpul. În mediul online, oamenii, mulți dintre ei, sau cam plictisit de cancanuri și caută postările unde se vorbește despre cărți noi, despre scriitori, despre idei... Scriitorii sunt foarte activi pe internet și, chiar dacă uneori pare că suntem ca la piață, lucrurile funcționează. Oamenii sunt atrași în zonele în care se vorbește despre fenomenul literar. Lansările de carte abundă și vin oameni importanți să vorbească despre cărți și autori, iar publicul, nu numai dintre cei implicați în domeniu, este interesat de ceea ce se vorbește acolo și nu puțini cumpără cărți. Lansările de carte cu public rămân cel mai eficient mijloc de promovare a cărții și a scriitorului. Cititorul este mai ușor de lămurit față în față.

Așadar, nu vă mai plângeți! Scriitori avem, editori, slavă Domnului, iar cititorii vor numai să-i convingeți.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

6

poezie – in memoriam Andrei Zanca

In memoriam

Andrei Zanca (Germania)

13 septembrie 1952 - 01 iunie 2022 Din volumul Colinele liturgice, Itaca Publishing House, Dublin, 2021

Refuz

să trudești din greu până-n zori, spre a uita. acum, când cărările bătătorite dintre case-s năpădite de buruieni freamătul întâmpinării, stins abia de se mai întinde-o mână la nevoie.

Pământul tremură de alergii iar apele-s acum sălcii. din arborii răriți cad frunze-n toiul verii cu ochi stinși coboară vietățile-n așezări poetul întins pe catafalc e un timbru rar, lipit pe un plic ce nu va ajunge la destinatar pesemne niciodată valoarea timbrului sporind în vreme, mulți se întreabă cu falsă inocență supuși, slugarnici, executanți și mânați fără nici o împotrivire: „spre a uita, ce?” târziu.

Mirona Mara- structură-cărbune pe hârtie fabriano

Cărările bătătorite dintre case-s năpădite de buruieni.

O floare de câmp se mai înalță, când vântul le culcă la pământ.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

7

poezie – in memoriam Andrei Zanca

⸎ Cronica în staccato, drept liant remunerații pentru cărțile scrise, n-am luat, dedicații prin librării, nu am avut prilejul, nici șansa de-a le așterne. ai mei au deschis câte o carte, fără să o parcurgă doar răsfoind-o cu larghețe, cât se încălzea ciorba cum consoarta, în cei, mai mult de patruzeci de ani în vreme ce rudele și cunoscuții mă întrebau politicoși, cum se cerea cu ce și mai ales, dacă m-am ales cu ceva după atâta trudă. trudă?

Am iritat în schimb serviciile, care mă plasau în fiecare an la altă școală, în alte locuri învecinate lângă alți membri învecinați așezării mele natale oameni de-ai lor se bazau pesemne pe liniștitoare mea înclinație spre autodistrugere, spunându-și între ei: nu-i de-al nostru.

Apoi, m-am înstrăinat de dragul alor mei spre a-și putea alege și ei un drum în viață cum le spunea mama lor și-ncet am ajuns, cum îngâna, sfâșietor de adevărat Marmeladov: înțelegi, dragule, să n-ai unde te duce? deși n-am fost singur niciodată, Hristos și câinii mei nenumărați și dragi, mă însoțeau când colindam pădurile.

Regretați și deplânși - aveau demnitatea pe care mulți din noi nu o mai au, până și atunci când se retrăgeau, când erau de negăsit atunci când simțeau că le-a venit ceasul, însă ca printr-un făcut, mereu altul se ivea și nu mai pleca. nu mă lăsau nici măcar să mor de grija și de dragul lor.

Un sentiment de orfelinat mă bântuie azi în lumea asta, înspre capătul ăstei vieți în care n-am aparținut nici unei organizații ori servicii de groază n-am aparținut nimănui în fragmentele astea abia schimbate ale vremurilor românești, transilvane, și pentru mine mai mult pădurelnice Însă flacăra-n mine mai arde. Cuvintele nu s-au răcit.

Azi frunzele curg și apele înverzesc curate, limpezi între malurile pline de sălcii și pietre ale copilăriei unde o prezență se desprinde ca o aromă

Mirona Mara- structură2-cărbune pe hârtie fabriano

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

8

poezie – in memoriam Andrei Zanca din tot și din toate, îngăduind nuanțe inconfundabile străbătute mereu de Hristos în siajul duhului sacru precum un copil, mai mult atras de culori și de așternerea lor după voia proprie, decât de vorbe, nesinchisit de erori greșeli ori eșecuri La urmă rămâne drept singură rugă drept singur cuvânt doar gratitudinea

⸎ Și totuși, parcă totul a fost de mult și totuși, parcă tocmai a avut loc, ce vis străbatem, ce coșmar ne bântuie somnul? lumina ce pătrunde printr-un vitraliu are variate răsfrângeri, însă e doar Una și doar prin moarte ne reîntoarcem în lumină. aud cum pulsează cum palpită arborii în ritmul lunii pline la fel cum copil fiind mă înfiora tăcerea din adâncul apelor când l-am auzit pe unul șoptind: să fie cerul pe pământ

Mirona Mara - rise again -ochi5- cărbune pe hârtie fabriano Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

9

proză de Monica Săvulescu Voudouri

Veniți la mine-n Balkani!

Monica Săvulescu Voudouri (Grecia) Secretara e tinerică, să tot aibă vreo 18 ani.

Copil din zonă. Cu niște cercei înșirați pe lobul urechii, cu blugii rupți în genunchi, vasăzică „ la modă”. Primarul e plecat pe undeva, așa că ea îl sună la telefonul mobil. „A venit fata lu’ domnu’ Jipa și vrea o carte”.

Probabil că omul e obișnuit cu asemenea cereri. El este mândru c-a scos o carte cu “copiii orașului”. Și unii dintre copiii copiilor vin la el să primească de la primărie cartea. Fata sunt eu. Mi s-au tăiat picioarele când am urcat scările primăriei. Vin de departe. Sunt emigrată de câteva decenii. Am rugat un prieten să mă aducă cu mașina din București, unde m-am întors pentru câteva zile. Bărăganul e la o oră când lumina trece prin praf și pare un abur auriu. Domnu’ Jipa e tatăl meu, pe care nu l-am cunoscut niciodată. De peste șapte decenii îngropat în cimitirul din Urziceni, cu o elice la cap, în loc de cruce. Când bate vântul pe Bărăgan, elicea se învârte pe aleea din cimitir. S-a născut în 1912 și a căzut în 1944, câteva luni înainte de terminarea războiului. Mort tânăr. Pilot de elită.

Strada până la cimitir îi poartă numele. Tăblița indicatoare e scrijelită, numele aviatorului se citește greu. La capul lui, o fotografie. Un băiat în uniformă, cu chipiul pe cap și ochii melancolici. * Am ajuns aproape pe două roți în Zagorohorio, venind cu un autobuz dinspre Ioannina. Frică de serpentine ca aici n-am trăit niciodată. Înălțimi uriașe, care sparg norii. Vârfuri ninse. Vegetație care se oprește la un anumit nivel, lăsând locul pietrei, goală și lucie. Munții măreți și sterpi, creând un sentiment de angoasă. Case de piatră. Piețe din piatră. Biserici din piatră. Străzi înguste, pietruite, în pantă. Ape repezi care au, parcă, o curgere amenințătoare. Cu ce forță au săpat muntele, s-o ia la vale? Când se topesc zăpezile apele se umflă. Podurile de piatră sunt arcuite, să permită trecerea în orice condiții. Pe munte, până la înălțimi amețitoare, oamenii au săpat scări în stâncă. Scările au sute, dacă nu mii de ani. Pe ele urcă locuitorii, să treacă de cealaltă parte a muntelui. Și urcă și turmele de capre, la o mie, două

mii de metri. În platie, bănci din piatră. Și copaci de multe sute de ani. Aerul tare, de te dor plămânii, la fiecare respirație. Satele: Vikos, Vitsa, Ano Pedina, Papingos, Monodendri. În cel mai apropiat de granița nordică, flutură două steaguri: al Greciei și-al Bizanțului. Locul marchează deci, nu doar o treceren spațiu, ci și în timp și-n credințe. Într-o așezare în apropiere de Konitsa intru într-un muzeu. Localnicii au pus pe pereți chipurile băieților lor, pieriți în lupta cu italienii. Anul 1940. Băieții, cu sprâncenele îmbinate. Chipuri pe care-i scrisă toată asprimea Epirului. Oare-și mai aduce cineva aminte de ei, de pe vremea când treceau pe străzile-n pantă și nu stăteau încă țepeni, cu chipiul pe cap, pe pereții încăperii din piatră? La un moment dat mă atrage chipul unuia dintre ei. Trăsăturile armonioase, copilărești. Privirea melancolică. Seamănă izbitor cu fiica mea, într-o fotografie mai veche de-a ei, de-abia ieșită din adolescență. Cu fiica mea? Ies tulburată din încăpere. Cineva mă oprește.

“E ceva cu tine... Ce ți se-ntâmplă?” „Parcă știu și eu ce?” Îl întreb pe primar: „Numele ăsta, din două silabe, deci epirot, se mai aude prin satele din jur? La noi, la români, îi ziceau Jipa”. „Cum de nu, îmi spune primarul, sunt mulți Zipas peaici. Vrei să vorbești cu ei? Îi chem imediat. Poate-ți găsești veri, nepoți. Dau acum o strigare și vin oamenii cu fotografii”. „Să nu faci asta, îi spun. Cei ce-l purtau în România au părăsit Epirul de peste 200 de ani. Întâi pietrari, au construit biserici grecești în localitățile de pe Dunăre.

Apoi, după o generație, două, s-au apucat de comerț.

Capitani cu barcutsa. S-au românizat. Unul din neamul ăsta, al vostru și-al meu, stă cu o elice la cap, într-un cimitir pe o stradă care-i și poartă numele.

Când voi vă luptați cu italienii, el slujea sub un alt steag. Așa ne duce viața, prin ani, de colo-colo. Cine mai știe cine e cine. Lui îi spuseseră Jipa, dar bunicii și străbunicii lui veneau din țara care nu are în alfabetul ei litera J. Când bate vântul pe Bărăgan, elicea se-nvârte.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

10

proză de Monica Săvulescu Voudouri Și el stă tot așa, într-o fotografie, cu chipiul pe creștet, cu sprâncenele îmbinate și cu ochi melancolici. Fata mea, născută în București, crescută-n Olanda, măritată-n Atena și emigrată în Franța, îi seamănă, cap tăiat”. „Și tu, mă întreabă epirotul, unde trăiești, că te văd vorbind și-alte limbi?” „Ei, eu acum sunt prin celălalt capăt de Europă, dar am copilărit și mi-am trăit tinerețea tot printre munți.

Românii le-au spus Apuseni. Sate frumoase, lume amestecată, de multe nații. Istorie complicată”. „Păi o fi ceva ca prin Iannina”, îmi spune primarul. Și dintr-odată simt în privirea lui mult respect. Nu atât pentru mine, cât pentru el însuși, fiindcă rostise numele Iannina. * Cobor, tot pe două roți, din Zagorohorio. Las munții în urmă. La serpentine nu mai am suflu de frică. În sfârșit, pe platou, la înălțimea de 500 de metri deasupra nivelului mării, se vede localitatea. Cel mai mult mă liniștește un indicator: Igoumenitsa 80 kilometri. Portul la Marea Ioniei.

Istoricul Procopius vorbește de-o fortăreață construită de Împăratul Justinian. Orașul bizantin a fost înființat după o cruciadă, pe urme eleniste. I s-a spus Ioannina sau Iannina sau Iannine. Pecetea i-au pus-o emigranții. Familiile bogate din Constantinopol, care au fugit aici după căderea orașului. Așezarea e, deci, pe vremea aceea independentă. Și foarte prosperă.

Loc protejat de Paleologi. Între 1430 și 1868 orașul e declarat, însă, pașalâc. Cu un statut totuși aparte.

Pentru ca în secolul 18 și 19 să devină centrul Iluminismului grec. Teritoriul este atribuit Greciei după 1913, ca urmare a războaielor balcanice. Și parcă n-ar fi destul... În centrul unui oraș de-o frumusețe specială, dată de amestecul de culturi, e Muzeul Arheologic. Modern, monumental, extrem de profesionist orientat. Se văd aici urmele cavernei Kastritsa din vremea paleoliticului. Și macheta castrului construit în Iannina în secolul X. Orașul este o vreme și sub venețieni, în secolele 12-13, apoi devine parte a Statului Epir, stat fondat de Michael Komnenos Doukas. Cade însă sub sârbii lui Stepan Dușan, apoi e cucerit de albanezi, reluat de turci și preluat, pentru o vreme, de Contele Carlos I Tocco, palatinul Cefaloniei și al Zakintosului. Până când intră sub puterea lui Sinan Pașa. Din 1430 începe perioada lui Otomană. Registrul de taxe din Metsovo dă prima mărturie a compoziției lui religioase: populația era formată din creștini, musulmani și evrei. Secolele au înregistrat însă convertiri de colo-colo. Așa au apărut

Turkoyanniotes, creștinii turciți, a căror lingua franca, cea de pe tot teritoriul de altfel, era limba greacă, deși se vorbeau în paralel și turca și albaneza.

Cel care a înțeles, poate în cel mai înalt grad, spiritul orașului, a fost figura lui istorică centrală, Ali Pașa.

Eminent și controversat personaj. Numit în epocă și Leul din Ioannina. Sau Bonapartele musulman. Era un albanez turcit, fost brigand, se spunea, doar că în epoci se pare că termenul își schimbă semnificația. În orice caz, om de geniu. Și, ca orice personalitate, controversat și controversabil. Între 1789 și 1822 imperiul este al acestui albanez turcit. Parcă numai atunci? Am senzația că Ali pașa nu va dispărea niciodată din memoria Ianninei. * Trec cu vaporașul pe insula de pe lacul Pamviotis.

După ce parcurgi portalurile din piatră, străzile înguste, printre case care medievale, care moderne, cu ferestre largi sau pereți din sticlă, acest lac în mijlocul așezării și mai ales insula locuibilă, îi dau urbanisticii o personalitate unică. Pe maluri și-n stațiile ambarcațiunii, de o parte și de alta, taverne și cofetării cu produse specifice - sarailii și baclavale și lucoumi.

Magazine de argintărie, tăvi, potire, narghilele, bijuterii, prelucrarea acestui metal fiind specifică locului. Florării, taverne, biserici, brutării, magazine de suveniruri, unde, pe piatră pictată, pe țesături și dantele, pe imaginile de pe magneții atât de la modă, pe brelocurile pentru turiști, apare chipul, cu barbă și turban, al marelui Pașă. Mă opresc la un chioșc.

Cumpăr o carte și citesc despre el, la umbra unui copac, cu strălucirea lacului la picioare. Sunt aproape de mânăstirea Sfântul Pantelimon, unde Pașa Ali a fost omorât, după ce doi ani așteptase îndurarea sultanului Mehmed II și-a Înaltei Porți. Oare de ce lau ucis? Aflu din carte cine era albanezul, cum fusese el crescut de mamă, cu un tată mort într-un asasinat, cum se turcise, cum ajunsese la Istanbul, cum se întorsese și formase un imperiu unind părți din Grecia, din Serbia și din Albania. Minte deschisă și pricepere diplomatică, menține relații atât cu estul, cât și cu vestul continentului. Este tolerant, acceptă toate religiile, până într-acolo încât soției, celebra grecoaică kira Vasilikoula, îi permite să-și facă o capelă ortodoxă în propriul lui palat. Se vorbește despre el chiar că era sensibil până și la învățătura sectelor și-a științelor oculte.

Susține construcția marilor moschei, dar și a sinagogilor, evreilor dându-le posibilitatea să-și deschidă bănci și să facă comerț pe toată întinderea continentului. Finanțează ziare bilingve, în greacă și în turcă.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

11

proză de Monica Săvulescu Voudouri Susține diaspora grecească, foarte activă în publicarea cărților în limba proprie, și în deschiderea școlilor cu banii unor epiroți emigrați în Veneția, Austria, Rusia, școli renumite până și astăzi datorită calității învățământului.

Tipografiile grecești lucrează la Ioannina pentru toată populația Imperiului Otoman și nu e de mirare deci că Ioannina devine punct de atracție pentru toate mințile care au prefigurat mai apoi Revoluția greacă. Este perioada în care se pare că Ali Pașa încearcă să se rupă chiar de Înalta Poartă. Sau, cel puțin, așa este acuzat. În 1820, înainte cu un an de războiul de Independență al Greciei, este declarat trădător. Sultanul Mehmed II îi cere capul, care îi este adus pe tavă doi ani mai târziu.

Termin de citit cartea și mă îndrept spre locul de întâlnire. Sunt invitată la un festival internațional de literatură. Poeta locului, Giota Partheniou, cea născută într-un sat aproape de marele Amfitetaru antic și de Oracolul din Dodona, mă întâmpină din partea organizatorilor. I-am cumpărat de la un magazin de suveniruri un mic breloc, care-l reprezintă pe Ali Pașa într-o barcă, alături de Kira Vasiliki (Vasilikoula, cea crescută de la 12 ani la palat, până a-i deveni soție.

Vasilikoula, cea târâtă după moartea lui la Stambul și întoarsă după o vreme în Epir, în discreție și în sihăstrie).

“Giota, îi spun, ți-am adus un cadou. Și ți-am dedicat o poezie, care să-ți amintească și să-mi amintească de întâlnirea noastră pe insula de pe lacul Pamviotis. Va trebui să găsești pe cineva să o publice” “Mâine mergem împreună la castru”, îmi spune Giota. „Oricât ai umblat astăzi singură prin oraș, mâine la castru trebuie să mergi cu mine”.

Ne întâlnim a doua zi după amiaza în marea curte interioară. „Nu știu ce părere îți vei face despre mine, îi spun, dar eu în toate locurile în care trăiesc musulmani, când aud de cinci ori pe zi glasul muezinului, am un frison.

Adică nu rămân indiferentă la mesajul rugăciunii lui, care se înstăpânește parcă asupra locului”. „Păi altfel cum? îmi răspunde cea cu o frumoasă cruce bizantină atârnată la gât. Bineînțeles că este tulburător”.

Ne prinde seara în castru. Vizităm Muzeul Etnografic din Marea Moscheie Aslan. Cel cu trei departamente, cel grec, cel otoman și cel evreiesc. Vizităm Muzeul Bizantin, cu exponate începând din secolul IV până în secolul 19. Vizităm Marea Sinagogă. Trecem pe lângă mausoleul atât de special construit, în care a fost înmormântat trupul fără cap al Marelui Pașă Ali. La lăsarea întunericului, străbătând portaluri din piatră și străduțe frumos luminate, ajungem la o tavernă pe mal.

Ne așteaptă mai mulți epiroți, dintre invitații la festivalul de literatură. Și prietenii lor. Sculptorul grec de mare renume, Theodoros Papaiannis, care e omul locului și care și-a deschis în apropiere un muzeu aflat pe toate site-urile internaționale, îmi face cadou o statuetă. Silueta alungită a unui cioban.

“Să știi că seamănă cu orice cioban român”, îi spun. Și vorbim despre vlahii care și ei își au locul de baștină la un pas de-aici, în capitala lor, Metsovo, unde ajungi acum infinit mai ușor decât în urmă cu doar câțiva ani, după ce străbați muntele printr-un tunel spre continent, către Tessaloniki.

Atmosfera se însuflețește, se bea tsipoura, se mânâncă miel la grătar, se cântă, se face hora. Cântecele sunt tânguitoare și monocorde. N-au nimic din muzicalitatea celor care au făcut istorie, din alte zone grecești. Și dansurile sunt complicate, cu pași la care te poți încurca ușor. O admir pe poeta Ritta Matasi, care conduce dansul. Se prind și ceilalți și văd că nici ei nu se încurcă. E în mișcarea horei, în monotonia ei, o adevărată știință. Nu e veselie. E gravitate.

Capacitate de a ține la greu.

Rămân singură printre meseni. „Hai, intră în horă, mă strigă dansatorii. Să vină și scriitoarea româncă”, insistă toți. „Oh, le spun încurcată, păi “scriitoarea româncă” n-a știut niciodată pașii unui dans din Epir...”

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

12

poezie de Arsenie Augustin

Arsenie Augustin (Irlanda) *** E o punte ce duce mai sus de Timpul înghețat din fântâni, Un pod ce doare Atunci când muzica plânge Picurând peste marginea trupului.

Cumplit mor pe corzi armoniile Uitate în deșertul anonim neînțeles, Chipul atroce plin de lumină se-ascunde În spatele tainelor Șoptite adesea printr-o ușă de sticlă Întredeschisă mereu înspre umbre.

Mi-am luat lumea cu mine Înecată-n asprul vis venit de departe; Pentru ea mă destram iar și iar Până ce trupu-mi devine adânc ca un cer Cu brațe deschise. *** Și aerul și orizontul se împarte La un număr infinit de îndoieli agățate Sub streașina zilei.

Niciodată nu cresc pe marginea clipelor Poeme absente zidite-n crăpături de țărână Sau zdrobite de vântul Purtător de tăceri.

Ele se-ascund în arterele nopții Când falezele albe se zbat nevăzut Întâlnind doar șoapte din zări plumburii.

Răzleț ies dintre ziduri Cuvinte aprinse-n chipuri de zeu Lăsând umbre, cristale, abis.

*** Orizontul e tânăr, abia ieșit din linia lui Contopită cu umbrele zării, Lăsând cicatrici arse pretutindeni.

Unde sunt zborul, căderea, adâncul În care-mi ascund zilnic Lumina, punct în oceanul de taine? În spatele munților Sângerând răzvrătiți nemărginirea!...

Le-am schimbat cărările, Apoi le-am dat nume tăcute asemeni Celor ce-și poartă trupul ca pe o carte Pe umerii cărora stau blânde Poveștile lumii. Învelesc cu mii de straturi albastre Cuvinte dezgolite și moarte...

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

13

eseu de Dumitru Ichim

Semnătura de aur a spicului

Dumitru Ichim (Canada) În fiecare ființă umană există undeva, în partea de răsărit a sufletului, ceva ca o prisacă, un loc de taină, o poiană ascunsă, în care, în momentele cele mai grele din viață, te retragi pentru a te reculege.

Numai de pe acolo te poți ''culege din nou''. Uneori te poți ''culege'' destul ca să poți merge mai departe, alteori rămâi să-ți cauți cioburi din ''inima zdrobită'' pe sub rugii de mure sau așchiile unui apus împrăștiat printre hribării înveninate. Înseamnă că nu ai ajuns încă la locul adevărat al ''culegerii.

Am încercat de multe ori să-i definesc locul sau timpul și toate încercările cugetului meu s-au oprit ca la o poartă de lemn precum cele povestite cu dalta prin Maramureș. Rațiunea m-ar duce la un geografic al memoriei, dar locul acela e izvodit numai de inimă, de aceea niciodată nu i-am putut opri hiperbioticul nici cu penița, nici cu penelul. Nu este nici moarte, nici viață, ci numai o nostalgie după ceva care ți se pare că a fost, o hălăduire orfeică pe tărâmul lui Thanatos.

Pe drumul acela am luat-o razna de la verbul bătătorit de turmele verbelor cu clopot, pentru că mă prinsese un dor de moarte după el. Am dezlegat cărarea de lângă troița lui ''a fost odată...'' și hai la drum!

Nu știu de ce întotdeauna când se vorbește de om se folosește prezentul. E un nonsens. Omul ''a fost'' sau omul ''va fi '' tocmai pentru faptul că omul ''nu este''.

Numai El s-a recomandat: ''Eu sunt Cel ce sunt'', dar pe om l-a creat după chipul lui Alfa (cel care a fost) și după asemănarea lui Omega (cel care va fi). Despre Adam se spune că ''a fost odată'' și din coasta lui a fost creată ''niciodată'' și de aceea adevărata poveste a omului începe cu ''a fost odată ca niciodată''. ...și am întrebat pe păstorul de la piciorul plaiului cine ''a fost'' cel pentru care clopotul de la schitul de sus atinge luceafărul numai într-o parte, de parcă funia ar fi fost trasă de un brad rănit la picior. Ciobanul se uită la mine ca și cum aș fi fost nemernic prin ținuturile acelea și-și începu povestea despre un prinț al munților și al ''glăvilelor'' ciobănești și cum a fost la nașterea lui. După ce a venit pe lume copilul, ușa s-a deschis și un înger desculț a intrat tiptil în casă și s-a așezat cuminte pe o laiță. Era îngerul păzitor al copilului. În mână avea o creangă de luceafăr abia

înflorită și, când părinții au întors capul spre neobișnuitul oaspete, acesta puse degetul la gură și le făcu semn să asculte la fereastră. Pe prispă, de pe culme, coborâseră ursitoarele și abia se auzeau, pentru că, deși martie, iarna părea că se răzbună din toate vifornițele ei. Zice una: ''Purces-am tot pământul șiam rătăcit tot ceriu/ dar n-am în straița sorții nimic pentru Valeriu.'' A doua încalte, deși abia se auzea din cauza viforului, și mai și, ghicindu-i timpul, vadul: ''Va fi sărac în lume ca'n vârf de munte bradul/ ce stă'n pridvorul lunii cu fulgerul sub scară,/ mereu flămând de ceruri, iar pita lui - amară.'' Tatăl copilului se uita la înger, cu mâna dreaptă acoperindu-și gura de spaimă, dar acesta dădea din cap afirmativ, în semn de consolare, în vreme ce altă ursitoare continuă: ''Nu va avea palate, nici aur, nici moșie/ nici ceasul de puiește norocu-n răgălie/ și nici odihna bălții, nici țarini, heleșteie,/ tot singur ca un vultur genunea'n dor să-și beie.''

Ce vor mai fi spus nu se știe, pentru că vifornița de afară smulgea copacii șuierând, cert e că îngerul cu bastonul în mâna stângă se ridică de pe lavița de lângă cuptor și binecuvântându-l cu dreapta continuă și el, puțin mai altfel: ''Sărac te naști ca neamu-ți ce'n sfinte cărți ți-l caut./ Nu plânge ce ursirea pe plaiul tău înhribă/ că neamul îți vei strânge la Cina din colibă./ Ca semn de cărți izvorul altarelor pădurii/ te-o învăța să murmuri genunile Scripturii./ Sub spicul slovei tale crescut ca din vioară/ Cuvântul va fi Mire și nunta-i va fi țară./ Din stih să-ți odrăslească și dorul și bobocul/ amirosind ca nardul când întâlnește focul,/ să fie precum nuca, amar numai la coajă,/ tot ce atingi doar farmec și grâu nuntind sub mlajă./ Cu ce îți las în leagăn vei toarce veac în clipă.''/ Și îngerul își smulse o pană din aripă.'' ...m-am despărțit de păstor și cu frică urcam spre prisaca lui ''a fost odată ca niciodată.'' Aceasta a fost povestea omului, prietenului și poetului până la puntea întreită de aleluia. Până aici a fost umbra de la pana de înger. Mai mult decât aceasta nici un slujitor al cuvântului nu poate râvni mai mult. Dar pomenirea veșnică adusă neamului dintru ale neamului, nu sunt numai cărțile lui, ci Cartea Împărăției. Orice ierarh înaintea semnăturii desenează semnul unei cruci.

Părintele Anania, chiar ca slujitor al Cuvântului, va rămâne original prin heraldica spicului de grâu ca o semnătură de aur în ''reavănul pământ'' românesc.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

14

traduceri de Felix Nicolau

traduceri poezie din Rebecca Lowe de

Felix Nicolau (Suedia) Rebecca Lowe este o poetă din Wales, UK, ale cărei poeme au fost traduse în multe limbi şi publicate în mai multe ţări. A publicat două plachete de versuri: Blood and Water/Sânge şi Apă (Editura Seventh Quarry, 2020) şi Our Father Eclipse/Tatăl Nostru Eclipsa (Editura Culture Matters, 2021).

Linkuri: Twitter @BeckyLowePoet Facebook: www.facebook.com/rebecca.lowe.poetry YouTube: Becky Lowe Swansea Instagram: BeckyLowePoet Rebecca Lowe is a poet and editor, based in Wales, UK. She has been widely published internationally. She has two published collections: Blood and Water (publ The Seventh Quarry, 2020) and ‘Our Father Eclipse’ (publ.

Culture Matters, 2021). Links: Twitter @BeckyLowePoet Facebook: www.facebook.com/rebecca.lowe.poetry YouTube: Becky Lowe Swansea Instagram: BeckyLowePoet

Distance

Distanță

In my dreams, we are always two metres apart, A decorous distance that defies intention.

Aeroplanes startle me with their sonorous rumble of distant shores, magnetic tug of north to south.

Above our heads, birds giddy with nests, plan for the future – I long to migrate from it all, Leave a contrail across the sky, spread my wings in the aching blue No homecoming, no victory roll, just two hands stretching across distance,

În visele-mi, suntem mereu la doi metri distanță, O distanță decentă ce sfidează orice intenție.

Aeroplanele mă fac să tresar cu huruitul lor asurzitor ca din alte lumi, atracția magnetică a nordului către sud.

Deasupra capetelor noastre zglobii păsări prin cuiburi, își fac planuri de viitor Tânjesc să migrez să uit de toate, Să desenez dâre pe cer, să-mi deschid aripile în intensul albastru.

Fără întoarcere-acasă, fără victorie, doar două mâini întinse în depărtări,

horizons fading, like writing on seaside postcards: I Wish You Were Here.

ștergerea orizontului, cum rândurile pe ilustratele de la mare: Mi-Aș Dori Să Fii Aici!

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

15

traduceri de Felix Nicolau Eternity ring

Inelul veșniciei

(To my nan and grandad) I slipped it onto my finger this morning, Twisted it round and round, Each miniature diamond glinting And the same, And I thought of your hand and his hand Clasped, eternally one, His pipe-smoke spiralled in rings upwards As you tamed and tended your gentle flowers Beneath the orb of the revolving sun.

I thought of your small fingers, always busy Dusting or polishing or hovering over tea, To the noisy ticks of the clock on the mantle, Twitching the minutes round and round, into eternity.

I think of fragrant smoke and drifting shadows Of flowers, of a busy sense of time, Of something neither ended nor begun; You and he spiralling ever upward, Twin diamonds, set in circles round the sun. (from the collection 'Blood and Water')

L-am lăsat să-mi alunece pe deget dimineață, Răsucindu-l la infinit, Fiecare mărunt diamant sclipind Altfel și la fel, Și m-a purtat gândul la palma ta și a lui Înlănțuite, pe vecie unite, Rotocoale de fum din pipa lui ridicând spirale În timp ce tu îți îmblânzeai și drăgăleai scumpele flori Sub firmamentul soarelui învârtitor M-am gândit la degetuțele tale mereu ocupate să deretice să lustruiască să pregătească ceaiul, În ritmul ticăitului sonor al ceasornicului de pe somieră, Tresărind minut după minut, în veșnicie.

Mă gândesc la fumul parfumat și la umbrele plutitoare Ale florilor, la un împlinit sens al timpului, La ceva nici sfârșit nici început; Tu și el pe o spirală mereu ascendentă, Diamante îngemănate, bătute în cercuri înconjurând soarele. (din ciclul Sânge și Apă)

How to Make a Rainbow

Cum să obții un curcubeu

You’ll wait until that moment you think the sky can’t get any darker – A child running through grass, waist-high, scrabbling over potholes a deer’s hoofs have made.

Years later, you’ll look at photos of that morose sky, heavy with impending rain: ‘Apocalyptic, it was! Never seen one so dark…’

But right now, all you can think about is the need to get away from the storm you know is coming – You know is coming, but can’t outrun.

Even though, years later you’ll look back on that moment, knowing what came next – The triumphant arc of love and light – Right now, all you can see is the gathering Dark And there, Right there – Refract light through tears – Wait…

Vei aștepta acea clipă când ți se pare că cerul s-a făcut de smoală Un copil alergând prin iarba înaltă până la brâu împedicându-se în pământul răscolit de copitele vreunei căprioare După ani și ani, vei privi acele fotografii cu cer pământiu, îngreunat de norii burdușiți de ploaie „Apocaliptic, fără dubiu! Niciodată n-am văzut unul mai întunecat…” Însă acum, singurul lucru la care te poți gândi este urgența de a scăpa de furtuna ce știi că se apropie Știi că vine curând, dar nu o poți întrece.

Deși, după ani îți vei aminti de acel moment, știind ce a urmat Arcul triumfător al iubirii și luminii Dar acum tot ce vezi este rostogolirea Întunericului Și acolo, Exact acolo Refractă lumina prin lacrimi Stai un pic...

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

16

english corner – Valery Oisteanu

Valery Oisteanu (SUA)

Lost & Found

Swimming to Nigredo

A chandelier of clouds twists over the mountains Signaling the launch of the morning

Sleeping inside the cool swirling clouds

But that will not end my dreams

Above a ruby spurting a lava storm

Which refuse to stop the apocalyptic nightmare

The bewitching hours of a superimposed dream Insects descend from the eyes of slumber

The invisible reality lies undetected by the senses

During the everlasting black moon

Ladders keep the trees from falling

An iceberg melts above mountain peaks

Fishnets embrace ghostly birds

Remaining suspended in the bleak landscape

Next to the pond, a tiny tent with a fireplace

Before the unplanned black sunset Suicidal stone virgins walk slowly down a path

In the beginning there is no beginning

Of leftover sadness and sculpted dementia

The heart has its own silent brain

Ambiguous animals are constantly in pursuit

Running out of tears at the curves of eyelids

As hunters shoot arrows into the infinite sky

No one has discovered a cure for awaken-ness

A giant egg cracks and opens on the cliff A youth elixir collected before dawn

In the east, hardly noticed, the sun superimposes

By fearless searchers of body-spirit

Over the universe, now a bit closer to oblivion

Ravens riding black horses provoke avalanches

That bright tiredness of memories of a future

Unending folds of wind open into quicksilver spouts

Drowning in a muddy echoes of afterlife

As the primordial Saturnine night slowly oozes eternal

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

17

proză de Dana Banu

Un colier de peruzele marine / Fabio - primul meu prieten din Paris

Dana Banu (Franța) (din volumul în lucru ”Rio Rita”)

„Autorii însemnărilor de călătorie au înfățișat pescarii de pe malurile Senei ca pe niște zănatici care nu prind niciodată nimic. În realitate însă, erau oameni serioși, își găsiseră o ocupație rentabilă.” - Ernest Hemingway, „Oameni de pe malul Senei”, din volumul „Sărbătoarea de neuitat” Pe Fabio l-am cunoscut acum câțiva ani, când tocmai ne mutaserăm la Paris, în timp ce mă plimbam cu un bateau mouche pe Sena. Neinspirată idee pentru ziua aceea de mai! Era plin de turiști care se înghesuiau să își facă selfie-uri și să pozeze totul în jur – ăștia au fost și vor rămâne mereu antipatizați de locuitorii orașelor pe care le vizitează.

Pe de altă parte, totuși o idee fericită. Am trecut pe sub o mulțime de poduri de care habar n-aveam și l-am cunoscut pe Fabio. Primul prieten pe care mi l-am făcut atunci la Paris.

O oră pe Sena cu doar câțiva euro poate fi de-a dreptul plăcut. Cu condiția să prinzi o zi și un bateau mouche în care sunt mai puțini turiști.

Așezați pe scaunele portocalii, unul lângă celălalt, eu și Fabio căscam gura la oamenii întinși pe cheiuri, în soarele primăverii.

- Când suntem pe chei vrem să fim pe barcă. Când suntem pe barcă vrem să fim pe chei. Nu-i așa? m-a întrebat Fabio.

M-am uitat la el și i-am răspuns: - Nț! Când mă dau cu bateau mouche îmi place să fiu pe bateau mouche. Apoi cobor și mă duc pe chei. Stau și acolo. Când sunt pe chei îmi place să fiu pe chei.

A râs. Am râs. Ne-am împrietenit pe loc. Am încredere în instinctele mele. Dacă e să mă împrietenesc cu cineva nu îmi trebuie prea multe cuvinte și prea mult timp. Nu cred că prietenii sunt cei care se ajută neapărat între ei și că îi probezi prin testul timpului. Poți să ajuți și oameni pe care nu îi cunoști.

E chiar mai recomandat. Sau să accepți să fii ajutat de ei. Prietenia nu e o afacere. Când oferi nu aștepți nimic în schimb. Nici măcar recunoștință. O faci din pură

plăcere. Narcisist oarecum. Totuși, nu neapărat egocentric. Cred că ar trebui să îmi pun ștreangul de gât dacă m-aș gândi la mulțimea de oameni care se considerau prieteni ai mei doar pentru că îi ajutam din când în când, dar care au dispărut când nu am mai făcut-o sau nu au mai avut nevoie. Fără un singur cuvânt de mulțumire.

Faptul că păstrezi ani de zile în anturajul tău aceiași oameni nu înseamnă neapărat că îți sunt prieteni. A fi prieten cu cineva înseamnă, înainte de toate, să îl accepți așa cum este, fără să vrei să îl schimbi. Și el pe tine, de asemenea. Cei asemănători se adună oricum. E mai comod. Poți să fii prieten cu un om care gândește, arată și se poartă diferit de cum gândești, arăți și te porți tu? Aceasta ar fi o probă reală de prietenie.

Fabio era născut în Medellin, un oraș din Columbia renumit pe vremuri pentru hoții de buzunare și dilării de droguri. Se născuse dintr-o mamă franțuzoaică și un tată necunoscut. Cum spune lumea deseori în batjocură: ”nu avea tată”. Ochii lui Fabio erau de un albastru marin adânc și strălucitor. Purta cu nonșalanță și cu o anume grație, ușor efeminată există și o grație macho, puternic masculină, dar despre ea în altă schiță -, o pălăriuță mică și hipsterească din piele, dată ușor pe ceafă și într-o parte, fapt ce îi oferea un aer bonom și foarte simpatic.

Era gay. Mi-a spus imediat. Ca să nu cred că flirtează cu mine - prin Paris flirtul e ceva firesc, la ordinea zilei - sau să nu îmi fac planuri legate de el, a ținut el să îmi sublinieze, râzând.

Se dădea în vânt, ca și mine, după băieții înalți. I-am spus că nu i-l prezint pe Onisim al meu și a început să râdă și mai tare. Cică mă găsea extrem de simpatică și îi plăcea de mine. M-am bucurat. Și mie îmi place de mine și n-am mai cunoscut până acum pe nimeni născut din Columbia, i-am răspuns.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

18

proză de Dana Banu Am scăpat de turiștii ”fotografi” și ne-am dus pe chei, în Port de la Conférence, lângă Pont de l'Alma, aproape de stația de bateaux mouches.

Am stat o vreme pe acolo. Priveam cum dansa pe apă soarele și ne era bine. Priveam punctele strălucitoare de pe apă și mi le imaginam ca fiind niște mici globuri translucide din sticlă. Globurile aveau irizații în toate culorile curcubeului, cum am văzut la suflătorii de sticlă din Balatul Istanbulului. În atelierele sticlarilor istanbulezi se nășteau tot felul de obiecte transparente.

Oamenii suflau prin țevile alea și obiectele din sticlă prindeau viață, chiar sub ochii tăi, acolo, în micile ateliere-cafenea din Balat, în care puteai să iei duminica dimineață micul dejun - și nu doar duminica, desigur - și să te uiți la meșterii sticlari despărțiți de cafenea printr-o vitrină uriașă.

Micile vaporașe care alunecă pe Sena, văzute de pe chei, mereu dau senzația unei lumi de sticlă în toate culorile curcubeului.

Apoi i-am povestit lui Fabio despre visul meu care se tot repeta în ultima vreme, poate din cauza primăverii.

O livadă de cireși înfloriți prin care alergam purtând la gât un colier de peruzele marine. Boabe lichide turcoaz, care, dacă le atingeai, se transformau în apă și îți scăpau printre degete. Deveneam chiar și eu, la rândul meu, o peruzea marină. Nimeni și nimic nu mă putea atinge. Mă transformam în apă albastră, pură și scânteietoare precum apele Senei, în momentul acela în care noi doi o priveam. Alunecam, deveneam fluviu, mare și apoi ocean. Un pește de sticlă într-un ocean de peruzea deveneam.

Era multă liniște acolo, pe chei, și ne era tare bine.

Sporovăiam liniștiți deși abia ne cunoscusem. Am aflat de la Fabio că pe la el, prin Medellin, oamenii intră în vorbă foarte repede cu străinii și că i-a fost foarte greu să se obișnuiască în Paris. Oamenii Parisului nu sunt nici foarte vorbăreți și nici prietenoși cu străinii. Cu totul diferiți de columbienii lui de acasă.

Avea vreo 12 ani când s-au mutat la Paris. Maică-sa păzea un wc de lux într-un restaurant de prin Halles.

Murise cu câteva luni în urmă. Un șofer beat a lovit-o cu mașina, apoi a fugit de la locul accidentului. A murit singură, acolo pe stradă, fără să îi dea cineva primul ajutor. Nu mai crede de atunci în oameni. Îi place mai mult să scrie nuvele pe care le așază în cărți mici pe care nu le citește nimeni. Mi-am dat seama imediat. Aveam de-a face cu un visător. Și eu sunt unul, dar, dat fiind că muncesc printre șoferi de tir aspri, printre bikeri care nu stau cu ochii la stele croșetând metafore și printre oameni care își câștigă pâinea zilnică foarte greu, în condiții care i-ar pune pe fugă pe micii artiști cunoscuți de mine și pe orice femeie cât de cât delicată, am devenit mai realistă în ultimii ani.

Hmm! Nu știu cine dintre cei care mă cunosc m-ar crede. Cu siguranță ai mei vor râde din plin când vor citi pasajul acesta. Cu toate acestea, orice s-ar spune, iubirea de oameni mi-am păstrat-o. Habar n-am cum am reușit. Poate grație multelor exemple negative ale mizantropilor pe care i-am cunoscut până acum.

Muncesc mult și scriu în condiții grele, de aceea nu îmi bat joc nici de arta mea, nici de a altora. Cine știe în ce condiții scriu și ei. Astfel încât, când Fabio mi-a spus că e doar un mic scriitor oarecare, l-am privit ca pe un vechi camarad. Am râs, ne-am uitat împreună pe laptopul lui la o scenă dintr-un film despre Hemingway, în care Papa Hem îl cârpea pe un critic literar care scrisese ceva urât despre el. Mi-a citit apoi o nuvelă de-a lui, din care am înțeles doar jumătate, din cauza accentului său puternic străin.

Mi-a dat o listă cu scriitori columbieni tineri, contemporani, traduși în franceză, de care nu mai auzisem până atunci. Mi-a povestit mult, cu ochii în flăcări, gesticulând larg, despre orașul său, Medellin, în care cică există niște telecabine care transportă locuitorii din deal spre stațiile de metrou din vale.

Despre Piața Botero, situată în centrul orașului, în care sunt așezate statuile marelui sculptor al cărui nume îl poartă. Donate chiar de artist. Mi-a povestit apoi despre iubitul lui, care îl părăsise de curând. Imediat după moartea maică-si. În loc să îl susțină a ales să îl părăsească. Despre cum își doreau amândoi să organizeze un fel de Woodstock cu scriitori care să își citească textele pe scene uriașe, undeva la ieșirea din Paris. El chiar a crezut în planul acela.

Mi s-a părut colosal. Când i-am spus că unii dintre ai mei de acasă îmi spuneau Janis de la Janis Joplin, am început amândoi să facem liste cu cine am invita la viitorul nostru Woodstock cu scriitori. Eu pe ai mei de acasă. El pe columbienii lui. Plus câțiva francezi din anturajele noastre, ca să dăm gazdelor ce e al gazdelor. În mijloc am fi pus un cort transparent uriaș și un ecran alb de cinematograf. Oamenii vor intra, se vor așeza pe scaune și, privind ecranul cel alb, își vor imagina singuri, fiecare filmul său. Cinematograful Danei și al lui Fabio. Am început să ne facem planuri de viitor legate de viitorul nostru cinematograf pentru scriitori. Apoi am pornit în căutarea unei cafenele unde să bem cafea columbiană.

Ne-am oprit pe Pont de l'Alma și am citit însemneledeclarații de dragoste scrise pe el. Toate erau pentru femei. Părea că nicio femeie nu a lăsat o declarație pentru un bărbat pe pod. Am căscat gura la Flacăra libertății și nu ni s-a părut cine știe ce. Am cumpărat un lacăt mic și l-am atașat de un zăplaz pe care am văzut că și alții puseseră lacăte. Nu era un lacăt de dragoste. Era un lacăt al prieteniei. Ne-am spus că vom rămâne prieteni până la moarte. Ne-am uitat apoi lung la Tour Eiffel și am început să numărăm copacii care străjuiau malurile Senei.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

19

proză de Dana Banu Se vede că nu suntem de-ai locului, Fabio, nouă ne place Tour Eiffel, i-am spus.

Mi-a cumpărat o cordeluță roșie cu buburuze dintr-un butic cu mărunțișuri. Eu i-am luat un ceas de plastic pentru copii. Am trecut pe lângă Catedrala Sfintei Treimi, dar nu am intrat. El nu credea în Dumnezeu.

Eu intru rar în biserici.

Am ajuns apoi pe o stradă pe care treceau multe mașini, iar trotuarele care o mărgineau erau golașe.

Fără magazine sau cafenele. Doar clădiri mohorâte pe o parte, iar pe partea cu trotuarul nostru, garduri verzi din tablă. O stradă urâtă și lungă. Nu i se vedea capătul.

Ne-am întors și Fabio mi-a arătat tunelul în care Prințesa Diana și iubitul ei au avut accidentul. După aceea am mers pe jos până pe strada mea. I-am arătat casa în care locuiesc. Nu a vrut să intre, dar i-a plăcut foarte mult poarta. Am mers mai departe.

Fabio era fericit. Mi-a spus că de foarte mulți ani nu a mai fost atât de fericit alături de un om. L-am luat pe după umăr și i-am aranjat pălăriuța mai bine pe cap.

Eram doi prieteni care puteam cuceri lumea, așa, cum treceam îmbrățișați pe străzile cartierului. Eram doi prieteni pentru totdeauna, atunci, în momentul acela.

Până la urmă am găsit și o cafenea cu cafea columbiană. Mi-am lăsat notebook-ul pe masă și rucsacul mic, de umăr, agățat de spătarul scaunului, și m-am dus la toaleta din interiorul cafenelei. Când mam întors, Fabio plecase. Îmi luase banii din portofel.

Nu s-a atins de acte și de notebook.

Dacă îmi cerea, i-aș fi dat oricum banii ăia. Erau, de altfel, destul de puțini.

Reclama la prietenie, artă, și frumusețea vieții se încheiase. Revenisem la realitate. În jurul meu oamenii treceau grăbiți. Unii. Alții la pas. O fată oarecare, dintr-un grup de turiști polonezi, mi-a făcut o poză. Dacă nu o fi șters-o între timp, trăiesc și acum în poza unei fete din Polonia. Probabil mă ține într-un folder pe care îl numește „Amintiri din Paris”.

Aș putea încheia aici schița mea dar nu, acesta nu este sfârșitul.

La vreo 4 luni de la întâmplare, am găsit o pungă de hârtie maro agățată de clanța porții noastre, în interior. În ea era o cărticică de nuvele cu numele lui Fabio trecut la autor. Cartea avea o dedicație: „Un colier de peruzele marine pentru Dana mea”. Niciun autograf. În una dintre nuvele, povestea mea și a lui. Plimbarea noastră pe Sena, Flacăra Libertății din Place de l'Alma. Ceasul lui de jucărie. Descria cu lux de amănunte cum îi așezasem pălăriuța din piele pe cap.

Scria despre cum păstrează ceasul de jucărie de la mine. Uneori îl poartă legat cu o sforicică roșie, la încheietura mâinii.

A povestit și scena din cafenea. Luase banii pentru că s-a speriat. Era un mizantrop. Nu iubea oamenii. Îi era frică. Puteam să îi fac rău. Mai bine îmi făcea el mie întâi. Mă îndepărtase, scria el, pentru că nu voia să îl dezamăgesc și să îl părăsesc la fel ca mai toți oamenii din viața lui. Știa precis că nu îl voi face să sufere.

Pentru că nu ne vom mai întâlni niciodată. Așa scria el, în nuvela lui.

Am sunat la editură să întreb unde dau de el. Nu au vrut să îmi spună. Fabio nu voia să ia legătura cu mine. Am acceptat și m-am resemnat.

La distanță de câțiva ani, iată că scriu și eu o schiță care cuprinde povestea mea și a primului meu prieten din Paris, într-o carte care va apărea cândva acasă, în țara mea.

Doi scriitori oarecare. Nu se vor mai întâlni niciodată.

Fabio rămâne primul meu prieten din Paris. E prietenul meu pentru totdeauna. Până la moarte. Chiar dacă nu îl voi mai întâlni niciodată.

Textul acesta e un fel de chemare aruncată în adâncul lumii știute și neștiute. Nu îl va citi niciodată. Oricum nu știe românește.

Am obiceiul și acum, când trec întâmplător prin Place de l'Alma, să mă uit după bărbați care poartă pălării mici și hipsterești din piele. Nu mai urc pe bateaux mouches, dar îmi place să le urmăresc cu privirea.

Uneori mi-e dor de el. De Fabio, prietenul meu columbian cu care nu mă voi mai întâlni niciodată.

Mirona Mara, rafale de gânduri, cărbune pe hârtie fabriano Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

20

prezentare carte de Cornel Drinovan

La târgul de șerpi Cornel Drinovan (Spania) Înainte de a pătrunde în poeziile volumului de debut, Șerpi și crini (1), al poetului Cristian Mihail Deac, ne oprim la titlul cărții care, cel puțin la prima vedere, șochează prin împerecherea acestor două elemente naturale atât de opuse, căutând în mintea noastră o formă de împletire simbolică.

Poate că simbolul florii de crin este mai bine cunoscut, însă al acestei cărți, chiar dacă nu toate poeziile sunt supuse simbolismul șarpelui, prin multitudinea simbolurilor din acestei teme alese ca să dea titlul cărții. Poeziile din acest toate culturile lumii, este mai greu de descifrat. Înainte, volum de debut sunt scurte, poetul eliminând pe cât se poate însă, de a face referire la poeziile acestui volum, voi face o verbul și metaforele inutile, pentru a nu se pierde în scurtă incursiune prin simbologia acestor două elemente, derizoriu și descriptiv, lăsând cititorul să caute sensurile șerpi și crini. ascunse în puține cuvinte.

Floarea de crin este simbolul puterii, onoarei și loialității, Corpul, ajuns la o vârstă când te ajută prea puțin, lasă loc al suveranității, drept pentru care apare pe mai toate minții care, rămasă cu scânteile tinereții, este capabilă să blazoanele regale. Totodată, simbolizează mândria și smulgă din fire mândria și onorurile necuvenite, dar atât de noblețea. Din punct de vedere religios, acest simbol al așteptate, cât și perversiunea și viclenia: „Gândirea crinului, foarte răspândit de altfel, reprezintă, prin cele trei împinsă/ Spre teiul bătrân/ Arată/ Vigoarea, iscusința petale, Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și tinereții/ Ce-astupă/ Sacul cu șerpi și crini/ Smuls/ Din Duhul Sfânt, unul din fundamentele cristianismului. ciubărul ce crapă/ De bătrânețea doagelor vieții” (Șerpi și Totodată, simbolizează supunerea la voința Divinului, crini). pentru a lua ca mod de viață împlinirea și venerarea Strivit de nostalgia singurătății, fără a-l mai putea ajuta nici poruncilor lui Dumnezeu. „În Evul Mediu a fost măcar istețimea șarpelui: „Șarpe/ încleștat de țepii din frig/ considerată ca o emblemă a iluminării și atribut al Albină rătăcită/ Cu coșarca plină/ De lacrimi strivite/ Sub Domnului” (Harold Bayley). călcâiul singurătății/ Împrejmuit/ De timp și nostalgii” În ce privește șarpele, diversitatea simbolurilor vine în (Cuprins), poetul caută alinare în lumea din jur, în bucuriile primul rând de la forma și caracteristicele anatomice, trecătoare ale vieții, însă găsește durerea morții: „Seară la „avans târât, asociere frecventă cu arborele și analogie cu mare/ Terasă și vin/ Îmi vine să șed/ Să merg sau să vin/ rădăcinile și ramurile acestuia, năpârlirea pielii, limbă Cuprins de jale de-un chin/ Mai aspru ca moartea/ Venin amenințătoare, model ondulat, șuierat, forma ligamentelor din covata-i cuprinsă de șerpi/ Albastru ori negru/ Deschis și agresivitate din cauza legăturii cu victimele sale”. Locul ca și serul/ Prin vaccin începe sfârșitul” (Covid). în care trăiește șarpele dă naștere la alte simboluri. Există Căutările poetului, care nu reușesc să-l fixeze într-un loc șerpi care trăiesc în păduri, în deșert, în apă etc. „Șerpii sunt anume, sunt căutările disperate ale lumii de azi: „De-ar fi puteri protectoare ale surselor de viață și de nemurire” să merg/ Ori să mă las/ La vatră-ntr-un sat ascuns/ Mă zbat (Mircea Eliade) sau, „prin modelul ondulat, asemănător cu ca un șarpe/ Strunghit să mușc/ Încă o viață să am/ Țintind forma valurilor oceanului, poate simboliza înțelepciunea o altă viață” (Cain), sfârșind printre „șerpii” umani pe care abisală” (Harold Bayley). Șarpele este „animal înzestrat cu îi întâlnim pe toate drumurile: „În stuful pierit/ Nu-i găsești/ forță magnetică. Pentru schimbarea lui de piele, simbol al La piață, câți vrei:/ mari/ mici/ maroni/ amestecați/ durdulii/ reînvierii” (Ania Teillard). Încă din Anthichitate a fost Parodii.../ Nevertebrați...” (Târgul de șerpi). considerat ca cel mai spiritual dintre animale.

Preocupat de problemele existențiale, Cristian Mihail Deac Șarpele apare asociat cu diferite elemente, cel mai adesea este un bun observator al lumii în care trăim, pe care o cu arborele, prefigurând mitic pe Adam și Eva, iar în acest creionează în versuri care îți dau doar linia de start a volum de poezii cu floarea de crin. Vedem șarpele înfășurat gândirii lui poetice: De atunci/ Până azi/ E o viață/ De vieți/ pe toiagul lui Esculap (simbolul științelor medicale), o Trișată/ Respinsă/ Cerută/ Cafea fără bob/ Bere fără hamei/ imagine simbolică a dualismului moral. Despre acest lucru, Carne fără os/ Dulce fără zahăr/ Pâine fără grâu/ Lapte fără Paul Deal spune că „șarpele încolăcit în jurul toiagului lapte/ Bion în loc de ochi/ În loc de nume cod/ În loc de medicinei amintește de simbolul fundamental biblic al mână clește/ Inimii de om/ Ceva străin și rece/ Iubire fără arborelui vieții încolăcit de șarpe - principiul răului, fii/ Sex pe internet/ Viață fără viață” (Modificat genetic). legătură care înseamnă originea tuturor relelor prin relație Străbătut de la început până la sfârșit de motivul șarpelui strânsă între viață și perversiune. „Şarpele însă era cel mai târâtor, al șarpelui încolăcit, al șarpelui din apă, chiar dacă viclean dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse în unele poezii nu apare explicit cuvântul, cu aluzii la Domnul Dumnezeu” (Facerea; 3,1), drept pentru care preocupările omului din ziua de azi, volumul de debut al lui Dumnezeu alege pedeapsa: „Duşmănie voi pune între tine Cristian Mihail Deac nu poate lăsa pe nimeni indiferent din şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei” (Facerea; 3,15). cei cărora le cade cartea în mână.

Am făcut o trecere sumară prin simbologia florii de crin și a șarpelui pentru a ne ajuta să pătrundem în universul poetic 1. Cristian Mihail Deac, Șerpi și crini, Ed. Waldpress, Timișoara, 2022.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

21

haiku de Sorin Anca

Sorin Anca (Germania) pe casa mea s-a prăbușit un curcubeu (în spirit de haiku) din măr viermele nu s-a mai întors niciodată lira pe care-ai izbit-o de stâncă va fi scoasă azi la licitație

în sfârșit din nou privată de pereți camera mea

soarele mușcă din pielea mea albă și se sufocă

azi parcă zăpada cade din ieri

mie mi s-au administrat zeii intravenos

pană la transparentizare mi-am zugrăvit pereții

în cădere liberă luna în ochii tăi

liliacul sfâșie aerul serii cu pumnale de parfum violet

aproape în joacă și-a tăiat poemul venele

puricele din amintirea mea e mai mare decât un cal

până și tăcerea sparge acum bariera sunetului

luna plină în geam – abțibild îngălbenit

cu ce ușurință își rupe câteodată clipa gâtul

una după alta pietrele se opresc din împietrire

din nou cerul simulează seninătate pe țărm zeii își șterg urmele reciproc o cămilă și nicăieri urechea acului viziuni vin și pleacă ce rămâne e ceaiul meu de mușețel

Mirona Mara, Jonathan Murphy, mistery and the subconcious mind, acrilic pe pânză

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

22

haiku de Sorin Anca luna spintecă cu pumnale de aur marginea norului

în oglindă fereastra din spatele meu se deschide de la sine

isus întârzie din nou la cina cea de taina

în acest lac curând se va îneca luna

ziua se rupe ca un trunchi putred pe genunchiul meu

cu răngi grele încerc să despart cerul de mine

zăpezile mai cad doar în amintire și pe lună

bach s-a rătăcit din nou în propria-i fugă

din nou la masa mea lipsește cineva

atât de îndelung s-a privit în oglindă până ce-a dispărut oglinda

de propriu-i cânt sugrumată privighetoarea

cocoșii au cântat a treia oară însă trădarea se lasă așteptată

doar spre a fi lătrată de câinele meu s-a ivit în noaptea asta luna

vântul zăbovește indignat în fața zidului de piatră

o perlă în plus sau în minus și colierul e irevocabil distrus

flacăra e stinsă de mult însă fitilul nu ar recunoaște-o niciodată

azi cerul e mai aproape de arcada ta decât în ziua facerii

în contopire continuă venirea și plecarea pe o plajă cretană

Mirona Mara, furtuna de nisip, cărbune pe hârtie Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

23

proză de Dorina Șișu

Proști, dar buni Dorina Șișu (Irlanda)

Și dacă sunt mai bun decât tine, tu de ce ești mai rău și încerci să mă distrugi? Dacă îți spun că nu ești perfect, de ce nu te gândești că nu e o calitate? Dacă îți spun că nu am nevoie de răutatea ta, de ce continui să-ți arunci veninul în sufletul meu? Oare capacitatea ta de a înțelege ceea ce faci altora e atât de redusă? Prostia ta o consideri calitate? Ce fel de om ești? Când te privești în oglindă crește inima în tine când îți spui: „sunt cel mai tare că l-am distrus pe x ori pe y și uite cum le este frică de mine”. De fapt, le este scârbă, silă, lehamite, te privesc oarecum indiferenți. Dar ce-ți pasă?

Ești atât de prost încât nu poți gândi la mai mult și basta. La ce să mă gândesc să nu mă mai consum, că am impresia că-s aiurea. Uite așa suntem toți, de fapt, ca acest fum de țigară, care se duce în sus și dispare cine știe unde. Dacă tot dispărem, de ce ne chinuim să lăsăm ceva în urmă? Hai că dacă e de bine, e ok, dar dacă ești al dracului și faci numai rele în jurul tău, păi ce sens mai are să te pomenească lumea? Uite așa suntem toți, unii reci ca aerul polar, alții calzi ca o vară toridă. De unde atâta poezie? La ce mă gândeam, de fapt?

Poate că... －Ce faci, mă, Celane? －Nimic. Stau. －Parcă te-ai apuca de sinucis. －Cine, mă, eu? －Păi, cine altu’? Mai e vreunul în camera asta? －... －Deci? －Deci, ce? －De ce o iei razna, Celane? －De-al dracului ce sunt. De-aia. Îți pasă? －De tine, mă? Da, îmi pasă. Nu ești prost, dar ești prea sensibil pentru secolul ăsta. Îți zic s-o lași mai moale. －Ce să las moale? －Știi tu. －Nu știu. －Nu știi pe dracu. Sigur că bat acolo unde trebuie și nu-ți convine. Cunosc privirea asta. Soră-mea, acum doi ani, a avut o tentativă de sinucidere și cunosc privirea, dar mai ales comportamentul vostru de dinainte de-a o comite. Așa că... ciocul mic! －Dacă vreau să mă sinucid, păi află că mă sinucid!

Nu mi-e nici frică și nici rușine de tine ori de altcineva. －Bă, e treaba ta, prostule, dar eu te întrebam, așa de curiozitate, de ce o faci. De-aia. Nu că m-aș pune contra dorințelor tale. Dacă ți-ai pus asta în cap, nimeni nu ți-o scoate. Aia e!

－Aia e pe dracu. Habar nu ai. －Dar tu ai habar? －Am. －Și cum e habarul ăsta al tău? －Treaba mea. －E și treaba mea, boule! Ești prietenul meu și află că nu-mi convine să te văd jos.

Gheorghe are dreptate. Eu am dreptate. Restul lumii, nu știu. N-ar trebui să-mi pese. Adânci și reci sunt ochii străinilor. De-aș putea să fiu altfel. Vreau să fac ceva, să uit de mine, cât de prost sunt, cât de sensibil, cât de... toate alea pe care nici măcar eu nu le înțeleg. Profesorul avea dreptate când spunea că eu sunt propriul vrăjitor. Văd că-s unul ratat, care nu știe să-și mânuiască sentimentele, de parcă ele ar fi ceva de luat în mână și duse mai încolo. Hm, totuși de ce sunt atât de jos? Gheorghe are mereu o soluție fericită.

Eu am doar... destul timp să mă gândesc la cum să mă îngrop mai adânc. De mine însumi mi-e frică. Aud cum sâsâie moartea în ceafa mea. Are răsuflarea rece și perversă. Uneori îmi vine să râd, îmi vine să mă întorc brusc și să o sperii: ”bau, moarteo!”, iar ea să moară îngrozită. Ce s-ar face universul fără moarte?

Sunt patetic, știu. Îmi place toamna asta dulce. Când văd o frunză cum mușcă din pământ mă văd pe mine adulmecând propria plecare. Nu sunt frunză. Nu sunt nici pământ. Sunt Celan căzutu’. Mai bine să-i propun lui Gheorghe să mergem pe drumul vechi, înspre Poiană.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

24

proză de Dorina Șișu －Gheorghe, mergem pe drumul vechi? －Când? －Acum. －Ți-a trecut sinuciderea? －Care sinucidere? －Aia de-o aveai în cap adineauri. －Nu aveam asta în cap, Gheorghe. Eram supărat.

Doar supărat pe mine. － Celane, tu-l cunoști pe profesorul din canal?

Trebuie să mergem pe la el să vezi un adevărat om supărat. Ceea ce simți tu e un nimic pe lângă ce-a trăit el, așa că nu te mai da mare cu suferința ta. －Țin să-ți amintesc, dragul meu Gheorghe, că tu ai venit la mine și ai scormonit cu bățul. Hai să mergem! Nu-mi place discuția asta. －Parcă mie îmi place. Să purcedem, filosofule, pe drumuri de munte, ca atunci când eram mici și făceam ca pirații prin păduri. －S-o crezi tu. －Ce să cred? －Nimic. M-am trezit vorbind aiurea. Stai să iau un caiet și un creion. －Pentru ce? －Pentru ca să fie acolo. －Da’ ce, mă, ai de gând să desenezi? －Poate.

Gheorghe a luat un rucsac, a aruncat în el două bidoane cu apă și ceva ciocolată, și-a tras bocancii în picioare și stătea drept la ușă ca un soldat în post.

Aveam și nu aveam chef de munte, dar speram ca ieșirea asta să-mi facă bine. Nu cunosc sensul acestui bine. Sufletul îmi atârnă parcă într-o parte întunecată; și spun asta chiar eu, Celan cel fără pic de fericire?

Chiar vreau să-mi fie bine sau e o fugă? Aș face bine, cel puțin pe moment, să-mi văd de plimbare, să mă chinuiesc a găsi rostul în această zi atât de însorită.

Dacă nu era prietenul ăsta, absurd uneori, poate că aș fi încercat sinuciderea. Măcar puțin să văd cum e.

Gheorghe zâmbește. Acum fluieră. Oare când l-am văzut supărat? L-am văzut vreodată? Hm, ce bine o fi! －Auzi, Gheorghe, tu ai fost trist în viața ta? －Ce întrebare mai e și asta?

－Te eschivezi. －Oi fi fost. Nu-mi aduc aminte. De ce întrebi? －De când suntem prieteni, nu te-am văzut trist.

Cum faci asta? －Băi, prietene, ai un stil dat dracu’! Am ieșit să ne plimbăm? Am ieșit. Hai să respirăm dracului aerul ăsta curat, hai să vorbim de gagici, să ne facem planuri de viitor, să înjurăm ca bărbații, să bem, să urlăm la pădurea asta goală, că o viață ai și pe-aia o franjurești! －Ai dreptate. Care urlă primul? －Tu, Celane. Bagă material. Ia să te aud. －Nu-mi vine chiar acum. Urlă tu. －Ciudat mai ești! Ascultă și ia aminte, băiete: uuurluuu, băăăăă, uuurluuu.

Uuuuuuuu, maaaaamăăăăă, unde ești? Deci? Cum ți s-a părut?

Vocea lui era puternică și pădurea accentua frumos acel „u” din urlătura lui Gheorghe. Este pentru prima oară când aud pe cineva urlând, ca nebunul, în pădure. － A fost ok. Super. Dar eu tot nu pot. － După o bere poți? － Nu știu. － Hai să încercăm! Ce zici? －Chiar voiam să mai stăm puțin, că am obosit. －Vorbești serios? Pe bune? Am mers doar o juma’ de oră. Ce naiba, mă Celane, obosești așa de iute? Vezi că nu-i bun statul în casă? Păi nu-i, dar de ce să mă asculți? Mai bine nu, stai acolo să te fleoșcăiești ca o babă timidă, că nu te mai însori nici când o zbura porcul. － Acesta e un amănunt care nu mă interesează deocamdată. Spune-mi, de ce a vrut soră-ta să se sinucidă? Sunt oarecum curios. － Ești oarecum interesat. Voi aveți ceva al vostru și cred că între voi, sinucigașii, vă recunoașteți după miros. Așa-i? － Habar nu am. Spune-mi doar așa de dragul conversației.

Gheorghe s-a încruntat puțin, dar a început să povestească cum nici nu-mi imaginam că poate fi real.

Avea un fel aparte și îmi plăcea cum folosește cuvintele simple, astfel încât vedeai chiar imagini din povestea lui.

Mirona Mara, rise again, ochi2, cărbune pe hârtie fabriano Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

25

proză de Simona Ferrante

Sînzienele sau zânele iubirii

Simona Ferrante (Franța) A fost odată un sătuc situat în câmpia rodnică a Bărăganului, un punct întunecat într-o imensă întindere de grâu auriu. Noaptea țese ultimele fire ale pânzei sale, învăluind cu o mătase diafană șoaptele nedefinite ale caselor. Oamenii se înfiorează în somn ca atinși de o undă de aer glacial. Animalele visează la mâna generoasă care le hrănește și se mișcă în toropeala lor, îngrămădindu-se cât mai aproape unele în altele în căutarea unui strop de căldură. Copiii, în pătuțurile lor, strâng ochii foarte tare pentru a zări blândele zâne ale nopții care, la sosire, aduc cu ele jucării minunate posedate pe timpul unui vis.

Zina cunoaște pe de rost desfășurarea acestei zile. Însă Zina, ea nu mai este copil, dar nu este încă nici domnișoară. Este subțire ca un lujer de floare În ajun, înainte să se lase noaptea, băieții de vârsta ei îmbobocit, grațioasă și ușoară ca o trestie în vânt. se adună în grupuri mici în mai multe locuri din sat.

Aprind torțe și trec din poartă în poartă cu ele să alunge Mama ei îi spune adesea: -Stai dreaptă, Zina, dacă nu vrei să te ia vântul cu spiritele rele prin incantații în onoarea zânelor. Se spune că, din când în când, Sînzienele aleg un băietan el!

Când era copilă, se gândea uneori cu teamă că asta și îl poartă cu ele în dansul lor amețitor. Băiatul cade s-ar putea întâmpla cu adevărat, că, într-o zi de atunci într-un somn atât de profund încât poate dura furtună, vântul ar putea sufla cu atâta putere încât ar câteva zile. Când se trezește, rămâne nostalgic, obosit, ridica-o de la pământ și ar duce-o cu el val-vârtej până chinuit de o dorință neîmplinită pentru o fecioară fără la celălalt capăt al lumii, departe de toți cei care îi sunt chip.

Zina ascultă zgomotul pe care îl fac băieții când trec dragi. Dar astăzi știe că acesta e un fel de a spune, bun doar să sperie copiii mici. Ea este mare de-acum. Nu pe ulițele satului. Apoi aude clar vocile lor în încă suficient de mare încât să danseze diseară la balul schimbare, unele cu timbru ascuțit, altele grave: satului, ca sora ei, Rucsandra. Căci în seara aceasta, „Du-te soare, vino lună, doar tinerele fete ajunse la vârsta măritișului pot dansa Sînzienele îmbună, până târziu în noapte, unite într-un dans minunat cu Să le crească floarea – floare, tinerii din sat, promițându-și o mare iubire. Și imediat Galbenă, mirositoare, după horele înflăcărate, mamele îi vor conduce acasă Fetele să o adune, pe copiii mai mici, care vor cădea în dulcile brațe ale Să le-așeze în cunune, lui Morfeu.

Să le prindă-n pălărie, Zina nu doarme. Povestea Sînzienelor, pe care Struțuri pentru cununie, bunica i-o istorisește în fiecare an la vremea aceasta, o Boabele să le răstească, ține trează. Povestea spune că noaptea, în ajun de Până-n toamnă să nuntească!”

Sînziene, ce se sărbătorește în fiecare an în 24 iunie, porțile cerului se deschid și cele două lumi, cea de Apoi vocile se fac mai firave. De acum, razele de dincolo și cea de aici, se întâlnesc. În acea noapte, bunele zâne Sînziene ies din pădure, unde trăiesc lumină desenează pe pereții camerei sale forme stranii. ascunse în timpul zilei, se iau de mână și dansează hore Parcă Sînzienele ar aprinde, una câte una, stelele în jurul satului. Binecuvântează astfel câmpurile, încât sclipitoare, parcă ar dansa o horă și ar întoarce limbile recolta să fie rodnică, plantele să aibă puteri ceasului repede, din ce în ce mai repede. O explozie de tămăduitoare, animalele să cadă grele. Sînzienele sunt lumină face să dispară cadranul timpului. Zina închide frumoase și generoase, dar nu trebuie să le mâniezi, ochii, apoi îi deschide larg. Noaptea a trecut într-o altfel răzbunarea lor poate fi cruntă. Ele vor să fie clipă. E dimineață. respectate și sărbătorite așa cum spune datina.

Astăzi satul colcăie de lume care se agită de colo-colo. Soarele arde de tot focul. Nimeni nu lucrează. Fetele se cheamă între ele, să meargă pe câmp să culeagă flori de Sînziene. Trebuie să strângă coșuri întregi. Apoi vor împleti coronițe, cu florile tinere de Sînziene, cu verbină sălbatică, cu soc și cu albăstrele. Coroanele le vor purta toată ziua, să-și pună în valoare fețișoarele lor fragede și să atragă privirile băieților. Sunt atât de frumoase Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

26

proză de Simona Ferrante micile regine! Se prind de mâini și joacă hora. Ritmul e viu. Fătuțele râd din toată inima. Pletele lor lungi, blonde sau brune, sar în aer ca niște spiriduși antrenați într-un dans plin de magie.

La prânz, când soarele arde cel mai tare, copiii fug să se adăpostească în corturile ridicate pe câmp special pentru ziua aceasta, în care toată lumea se înfruptă din bucatele pe care mamele le-au pregătit toată dimineața. Liniștea ia locul vacarmului de până atunci.

Ciocnetele paharelor cu vin întretaie larma râsului și a cântecelor. Bărbații închină pentru fertilitatea pământului, pentru căldura soarelui, pentru a fi ocoliți de furtună. Femeile trudesc neastâmpărate în jurul alor lor, împărțind farfurii pline, umplând paharele goale și calmând elanul copiilor neobosiți. Apoi, toată această agitație se domolește, în sfârșit, și cei mici adorm direct pe pământul cald. Vine atunci momentul împletirii florilor de Sînziene, pe care fetișcanele le-au cules toată dimineața. Buchetele parfumate vor orna ferestrele caselor pentru ca ocupanții să fie protejați de spirite rele. Florile cu tijele cele mai lungi vor fi împletite în brâuri pe care femeile le vor oferi bâtrânilor satului să-și ostoiască durerile de spate.

Muierile le vor da soților lor să împodobească coarnele vacilor. Bărbații nu cred în tradițiile acestea, le numesc „superstiții de femei fricoase”, dar iau totuși ramura de Sînziene și o ascund în buzunarul hainei cu un zâmbet cu subînțeles.

Fiecare își amintește de câte un an mai puțin rodnic decât ceilalți: „Anul trecut, nu-i așa? După Sînziene, toate vacile satului s-au îmbolnăvit și laptele li s-a tăiat”, spune unul dintre ei. „Și anul dinainte, prin aceeași perioadă, vă mai amintiți, ploile nestăpânite au înecat câmpiile, grâul nostru a putrezit, și pâinea noastră s-a dus cu el”, adaugă altul. „Și cu un an încă înainte, seceta, porumbul însetat! Femeile au spus că le-am supărat pe Sînziene și că ne-au blestemat, că pentru a rupe blestemul trebuie să ne rugăm! Dar astea sunt povești de femei fricoase”, încheie al treilea. În acest timp, Rucsandra, sora cea mare a Zinei, și celelalte tinere de vârsta ei se retrag discret și se întorc acasă să se pregătească, pentru că diseară le așteaptă petrecerea. Mama ei consideră că tinerei fecioare i-a venit timpul să-și găsească un logodnic, să-și construiască propriul cuib. Să lase locul surorii mai mici ca, la rândul ei, să țeasă vise de mătase și de brumă. Așa sunt obiceiurile și fetele li se supun cu bucurie, pentru că astfel vor oferi surorii celei mari responsabilități și libertăți la care fetițele pot doar râvni la vârsta lor.

Zina știe că sora sa iubește în secret un băiat. Anul trecut, la balul satului, un tânăr cu ochi albaștri ca

azurul i-a intrat în suflet. N-a scăpat-o toată seara din privire pe sora ei. Rucsandra a dansat lângă el o horă și s-a pierdut în ochii lui. Dar nu mai mult de un dans.

Altfel ar însemna că-i e promisă, iar flăcăul nu este un fiu al satului, e un „turist”. Bunica ei îi numește așa pe toți cei care nu s-au născut aici. Dar și pe cei care pleacă să lucreze la oraș și care își clădesc cuibul pe alte plaiuri. Aceia revin de fiecare dată în sat, la fiecare sărbătoare. În fața oglinzii, Rucsandra își eliberează părul lung și negru și îl împodobește cu flori și cu panglici pe care le împletește cu măiestrie, dând efectul unei magnifice și savante coafuri princiare. Apoi se îmbracă în costumul tradițional, pe care bunica și mama ei l-au cusut cu mâinile lor timp de nenumărate ore în serile de iarnă, la căldura sobei. Într-o zi și ea îl va transmite fiicei ei, care îl va lăsa fiicei sale și așa mai departe.

Acordurile unei melodii vesele se aud în depărtare.

Note subtile de vioară, sunete pătrunzătoare de țambal amestecate pe o arie melodioasă de acordeaon invită la petrecere. Primii care răspund chemării sunt copiii.

Vin în fugă în piața satului unde cheful va începe.

Curioși și îndrăzneți, le dau târcoale muzicanților și le pipăie instrumentele. Adulții îi ceartă: „Potoliți-vă, drăcușorilor, lăsați-i în pace!”

Fetițele mai mari, ca Zina, se iau de braț, se adună în grupuri și povestesc încet între ele tot felul de istorii, secrete, își fac confidențe, supraveghind din colțul ochiului grupul de băieți care se plimbă împrejurul pieței.

Sora sa, Rucsandra, strălucește ca un diamant nestemat; în seara aceasta ea este regina balului. Un pic mai la o parte, un tânăr cu ochii de un albastru-azur o privește cu intensitate pe dedesubtul borului pălăriei.

Muzicanții încep să cânte o horă cu ritm sprințar ce animă spectatorii dintr-odată. Bărbații se iau pe după umeri, formează un cerc și încep să joace. Se învârt de la dreapta la stânga cu pași repezi și ageri. Cântă în cor: „Busuioc, busuioc, Hai cu toți intrați în joc, Câte unul, câte doi, Cu picioarele-amândoi.

Hai cu toți jucați odată Mărunțică, hurducată, Hai cu toți, cu mic, cu mare Să o-ntindem pân’ la vale.”

O voce mai puternică de bărbat se ridică între toate, ceilalți îl acompaniază cu respect și admirație.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

27

proză de Simona Ferrante „Foaie verde trei alune, Cine n-are dor pe lume Să vină la mine-anume, Că mai am și mai rămâne Și nu-l dau la orișicine.

Asta-i horă din străbuni, Făcătoare de minuni, Asta-i hora horelor, Dragostea fecioarelor.”

Pașii dansatorilor se succed cu o măiestrie ce stârnește încurajările publicului. Ritmul acordeonului și al țambalului se accelerează, cercul se desface, dansatorii se așază în linie și joacă pe loc cu pași bătuciți, sincopați, fiecare execută figurile rând pe rând: îngenunchează, sare cu salturi mici, învârte piciorul cu rapiditate lovindu-și coapsele, adevărate acrobații. Femeile pândesc acest moment. Pofta de a se alătura bărbaților în energia dansului li se citește pe chipuri. Orchestra resimte din instinct fiecare dorință a oamenilor și le-o îndeplinește cu o empatie perfect sincronizată. Ca o singură pesoană, dansatorii pun un genunchi la pământ în timp ce femeile avansează, fiecare în spatele unui partener. Împreună fac figuri de dans de o mare virtuozitate, într-o complicitate care, timp de un dans, e aproape palpabilă și invidiată de spectatori.

Bărbatul întinde o mână, femeia se învârte în jurul lui, apoi el se ridică și dansează împreună amândoi, o răsucește, rochia ei se învolburează în jurul gleznelor.

Cele două corpuri devin unul singur.

Rucsandra își fixează cu intensitate partenerul cu ochi albaștri-azur, privirile nu li se desprind nicio clipă, își transmit din privire, din strângerea mâinii, din atingerea coapsei mișcările următoare. Voinicul o ia în brațe, apoi o aruncă în aer, o învârte deasupra capului, o arată lumii întregi, cu mândrie, ca pe un trofeu, apoi o repune pe pământ și îngenunchează în fața ei, ca și cum i-ar face un legământ, iar Rucsandra știe atunci cu certitudine că el e promisul ei, că el îi e destinat.

Ochii femeilor strălucesc de o beție izvorâtă din străfundul ființei lor, obrajii le sunt în flăcări, iar la cele măritate șuvițe de păr le scapă din coafurile reținute sub baticuri colorate.

Dintr-odată, înfierbântarea plină de pasiune a dansatorilor devine aproape indecentă. În fața ardorii protagoniștilor, muzicanții schimbă ritmul. Melodia e mai blândă. Oboiul și naiul intră în joc.

Rucsandra se face brusc timidă, pleacă privirea de parcă i-ar fi rușine acum că s-a lăsat purtată de vârtejul

dansului, că s-a arătat prea îndrăzneață. Redevine sfioasă și reținută, așa cum îi stă bine unei fete tinere nemăritate.

Orchestra joacă acum Hora cea mare. Toată lumea începe să danseze, copiii care cunosc pașii și bătrânii care mai au putere să joace. Rucsandra rămâne lângă partenerul ei cu ochi albaștri-azur, dar acum e mai rezervată. Privirile li se încrucișează când se schimbă pașii și în acel moment un suflu de vară, de soare, de iubire născândă plutește în aerul cald al serii. Brusc muzica se oprește. Tuturor le e cald și foarte sete.

Muzicanții fac o pauză, să bea un pahar și să-și dezmorțească mâinile înțepenite pe instrumente.

Femeile profită de acalmie să-i ducă acasă pe copii.

Soții le urmează. Rămân doar tinerele fete și aspiranții lor. Zina, deși e mai mică, are dreptul să mai întârzie un pic. Unul dintre muzicanți cântă o melodie melancolică ce îi împietrește pe toți pe loc. Vioara palpită sub arcuș ca o inimă suferindă, tremolourile țipă durerea și extazul unei inimi îndrăgostite.

O bunică exclamă: -Iar l-a apucat pe Pasăre, țiganul, dorul de ducă!

Apoi, acordeonul se alătură și înveselește atmosfera, invitându-i pe dansatori să-și reia locurile.

Perinița este ultima horă a serii și ocazia atât de așteptată de flăcăi, ca să desemneze mai explicit fata pe care vor s-o aleagă. Tinerii și tinerele se iau de mâini, formează o horă și se învârt într-un sens și-n altul. La fiecare refren, un fecior intră în cerc, invită fata care îi place, îngenunchează amândoi pe o periniță unul în fața celuilalt și se sărută pe obraji, în timp ce ceilalți cântă: „Pune perinița jos, Neicuță, neicuță, Și sărută cu folos, Neicuță, neicuță.

Cine joacă perina Neicuță, neicuță, Să sărute gurița, Neicuță, neicuță.”

Când ajunge rândul tânărului cu ochi albaștri, acesta o ia pe Rucsandra de mână, o trage blând în mijlocul cercului, o sărută pe obraz, în colțul buzelor, îi strânge mâinile și îi șoptește la ureche cuvinte dulci, pe care doar ei, vântul și noaptea le aud.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

28

proză de Simona Ferrante Că va veni. Mâine. Și poimâine. Și în fiecare zi.

Până la sfârșitul zilelor. Până când ea va fi femeia lui.

Pentru totdeauna.

Noaptea umedă se lasă peste sat. Ultimele acorduri ale muzicii se sting. Flăcăii le însoțesc pe fete până în pragul caselor. Tații și copiii dorm deja de mult timp.

Mamele se prefac ațipite. Își ascund îngrijorarea sub pleoapele închise. Acum pot și ele să adoarmă liniștite.

Cele două surori ajung acasă. Zina, cu ochii plini de stele, revede în minte fervoarea chefului și ardoarea dansului. Rucsandra, pradă tulburării iubirii, se mișcă parcă năucită, are obrajii în foc și gesturi încetinite ca după o emoție puternică. Zina o îmbrățișază pe sora ei, îi sărută fața, îi desface părul minunat. Apoi culege una câte una florile care îi cad din plete și se duce în sfârșit la culcare. Dar înainte, ascunde sub pernă florile de Sînziene. Bunica i-a spus că, dacă o fată își pune în pat flori de Sînziene, în noaptea aceasta zânele îi vor arăta promisul.

Noaptea se împodobește cu mantia ei de vise. Zina se răsucește în somn, de parcă ar fi pradă unei boli ciudate. Se trezește devreme în zori, o trage ușor pe mama ei din pat și o roagă să vină cu ea pe prispa casei.

Fătuca se ghemuiește în brațele mamei ca un copilaș și se lamentează încetișor, să nu-i trezească pe ceilalți: -Mamă, dragă mamă, spune-mi ce rău mă-ncearcă?

Nu știu ce-i cu mine. Adorm și vise stranii îmi apar.

Sunt apă de sudoare și nu știu dacă dorm sau dacă sunt trează. Corpul mă chinuie, buzele mă ard, mâinile mă

înfășoară, picioarele nu mai cunosc drumul spre casă.

Uite, atinge-mi obrajii, unul e ca focul, altul e de gheață. Fruntea mi-e-nnorată, ochii-mi sunt în lacrimi.

Oh, mamă, spune-mi, știi de ce? Noaptea aceasta, o făptură de brumă mi-a intrat în vis, dar visam sau era aievea? Cât era de frumos, cu părul lung, negru ca noaptea! Ochii de tăciune mă priveau cu nesaț și îmi cereau să-l urmez. Îmi promitea multe celea, la ureche îmi șoptea cuvinte ne-nțelese, voiam să îl ascult, dar parcă vorbea într-un grai străin. Vocea lui era ca un foșnet de frunze. Voiam să-l rețin, dar corpul lui s-a transformat în abur. La trezire mi-era atât de dor de el!

Am plâns atât de mult și-apoi am fost atât de fericită!

Oh, mămică, știi tu de ce oare? Cât de tare mă doare!

O fi vreun remediu la asta? Mi-o fi făcut vreun farmec poate? Întreab-o pe bunica, că ea știe mai bine. Găsește ea vreo dezlegare, vreo iarbă magică să-l desfacă?

Poate c-o fi vreun zburător?

Așa plânge Zina. Șoaptele ei sunt absorbite de freamătul satului care revine încet la viață. Umbrele nopții, zânele și zburătorii se risipesc ca o ceață în vânt. Florile își deschid petalele și înmiresmează aerul rece al dimineții cu un parfum tot atât de ispititor pe cât de efemer.

Luminițe se aprind departe la orizont. Arborii seamănă cu niște făclii aprinse, iar câmpurile par învăpăiate de un foc sacru. Ca un zeu, soarele binecuvântează pământul. Un vânticel mângâie fața Zinei și o rază îi sărută obrajii.

Ziua se ivește.

Mirona Mara, crochiu 3, cărbune pe hârtie fabriano Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

29

poezie de Ofelia Prodan

Ofelia Prodan (Italia) tata e deportat în Siberia lui tata îi place gerul siberian bea vodcă dansează cazacioc în pielea goală noaptea scrie poezii cu cerneală roșie poezii dedicate lui Lenin și Stalin ziua le citește răcnind pe șandramaua de lemn în care locuiește soldații vor să îl îmbrace într-o cămașă de forță dar tata le dă cu secera și ciocanul în cap se îmbracă singur în steagul roșu le dă tuturor ordine se autoproclamă Președintele Lagărului Siberian toți îl ascultă mai ceva decât pe Tătuca căci tata are vorba dulce meșteșugită îi convinge până și pe soldați din două-trei vorbe să danseze cu el cazacioc în pielea goală și toți din Lagăr soldați criminali de drept comun deportați încep să se iubească frățește beau vodcă și cântă și se îmbrățișează și îi sărută tălpile lui tata care le poruncește să nu mai umble cu sfială să fie sinceri și cu tărie în vene până la execuția finală cu Tătuca nu e de glumă Tătuca e gelos pe tata deși îi plac de transpiră cu sânge de fericire poeziile dedicate lui Tătuca i-a pus gând rău și cianură în vodcă lui tata dar tata a băut toată cianura și n-are nici pe dracu dansează cazacioc în pielea goală împreună cu soldații pe o șandrama și îl salută pe Tătuca zâmbind cu degetul la tâmplă mama a fost în U.R.S.S în perioada războiului rece s-a întors cu o haină neagră și lucioasă de blană pentru ea iar mie mi-a luat o hăinuță de astrahan maro cu alb pentru restul familiei a luat căciuli alioșa în haina neagră de blană mama arăta ca o ursoaică plinuță care tocmai ieșise din hibernare fulgii de zăpadă străluceau în lumina felinarelor și obrajii mamei se înroșeau printre altele mi-a adus reviste rusești cu coperte mari lucioase și poze uluitoare cu actrițe celebre cu samovare matrioșci cosmonauți cu medalii dar și diapozitive cu vestigii istorice din antichitate la care mă uitam hipnotizată până aveam impresia că sunt și eu în imaginile proiectate

mama era eroina casei singura care a avut curajul să plece într-o iarnă geroasă cu trenul până la Moscova am așteptat-o în fiecare zi cu nasul lipit de geam să se întoarcă să ne povestească și când s-a întors încărcată cu minunățiile acelea am și uitat s-o întrebăm cum a fost călătoria dar ne-a povestit ea că a văzut Teatrul Bolșoi care chiar era mare și Mausoleul lui Lenin și pe Lenin care părea viu și că în U.R.S.S. iarna e un ger de îți crapă pielea pe față dar că a fost fericită când s-a plimbat într-o noapte singură prin Moscova în haina neagră de blană și străzile erau luminate ca ziua

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

30

traduceri de Cindrel Lupe

traduceri din Eminescu în franceză de

Cindrel Lupe (Franța)

Despre poezia lui Mihai Eminescu s-a expus de prea multe ori teoria că ar fi intraductibilă în alte limbi.

Acesta fiind motivul primordial pentru care marele nostru poet este foarte puţin sau deloc cunoscut în alte ediţii decât în original. Nu împărtăşesc părerea că expresiile, moldovenismele duioase şi metaforele specifice versului eminescian, ar fi un impediment pentru traducător. Dacă ar fi aşa, n-am fi avut în zilele noastre nici redarea creaţiei poetice franceze medievale, nici imaginile minunate şi hedoniste ale lui Khayam, nici versurile remarcabile şi înflorite din lirica arabă sau chineză.

Nu e mai puţin adevărat că unele încercări de traducere a liricii eminesciene, provenind de la experţi diplomaţi întru filologie, semiotică şi teoria literară, au fost nişte eşecuri, din păcate validate şi publicate. Şi e la fel de adevărat că alte încercări au fost nişte reuşite absolute, dar mult mai puţin cunoscute publicului român sau european. Mă limitez la semnalarea traducerilor excepţionale ale "Luceafărului", cea în engleză, semnată de Adrian G. Sahlean, cea în franceză, de Tudor Mirică, și la amintirea volumului unic şi postum al lui Corneliu M. Popescu.

Cele câteva versuri ce urmează sunt traduceri inedite recente, pe care vi le ofer în speranţa că întrebării "Ce facem cu Mihai Eminescu?" - întrebare legitimă şi repetabilă - i se va da un eventual răspuns.

Traducerile "Luceafărului" menţionate mai sus se pot citi la link-urile ce urmează: Adrian G. Sahlean https://www.amazon.fr/Mihai-Eminescu-Legend-Evening-Selected/dp/0965060632 Tudor Mirica https://lyriqueclassiquero.wordpress.com/category/hyperion-luceafarul/ Mihai Eminescu - Prière d'un Dace Du temps que la mort ne fut, immortel rien n’était, Ni le noyau de lumière qui la vie engendrait, Pas d’aujourd’hui, ni demain, ni hier, à tout jamais, Car l’unité fut le tout, l’ensemble un seul était ; Du temps que la terre, le ciel, l’air puis le monde entier Tenaient du rang des choses qui n’ont jamais été, En ce temps, Toi seul vivais, alors je me demande : Qui est le dieu qui reçoit nos cœurs en tant qu’offrande ?

Unique il fut dieu avant que d’autres dieux s’en mêlent Et du chaos liquide renforça l’étincelle, Les autres dieux anime, donne au monde du bonheur, Au règne humain une source Il est et le sauveur : Que vos cœurs se renforcent ! Offrez-lui sa chanson, Il est mort à la mort, pour la vie résurrection !

Par Lui j’ai les yeux qui voient du jour l’entière clarté, En remplissant mon cœur des charmes de la charité, Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

31

traduceri de Cindrel Lupe Dans la rumeur d’orage j’ai entendu son pas Sentant son tendre vers quand la voix du chant porta, Et à part, je mendie pour un don additionnel : Qu’il m’en accepte l’entrée dans le repos éternel !

Qu’il maudisse tout être compassion me montrant, Qu’il bénisse celui-là qui vit en me spoliant, Qu’il écoute chaque bouche, qui voudrait bien m’en rire, La force qu’il donne au bras qui souhaiterait m’occire, Le premier entre hommes soit et que lui en incombe De me ravir la pierre scellée en tête de tombe.

Chassé par tout le monde passerai-je mes années, Jusqu’à sentir que ma vue de larmes est desséchée, Que chaque être sur terre mon ennemi veut naître, Que moi-même je ne puisse enfin à me connaître, Que la douleur, les tourments, ont figé ma pensée Même que je puis maudire la mère que j’ai aimée – Lorsque la pire des haines – amour me semblerait …

Peut-être j’oublierai tout et pourrai trépasser.

Sans loi et méconnu, si la mort sera venue Ma maudite carcasse qu’on jette dans la rue, A icelui, ô Père, donne-lui une couronne chère Qui haranguera les molosses pour rompre mes viscères, Et à celui qui voudra me lapider ici, Sois si clément, mon maître, donne-lui l’éternelle vie !

Ainsi seulement, Père, pourrai-je bien te remercier De me donner la chance en ce monde d’exister.

Je ne plie ni front ni genoux, faveurs te demander, Ton ire et le maudire plus je souhaiterais, Sentir que sous ton souffle l’air de mon souffle passe Et le trépas ultime me prend et m’en efface !

Mirona Mara, călătorie, tuș pe hârtie

* Mihai Eminescu Automne dehors Automne dehors, éparpillé feuillage, Le vent jette aux vitrages des gouttes vives; De vieux écrins, tu lis anciennes missives Et dans une heure revives tous tes âges.

Tu perds ton temps en rêveries naïves, Et ne voudrais personne qui te dérange ; Et c'est mieux quand, dehors le gel fait rage, Toi, assoupie, au feu égrènes des rêves.

Ainsi moi de mon siège mire mes pensées, Les vieilles histoires de fées m'envahissent, Autour de moi la brume tombe étoffée ; Soudain j'entends le froissement d'une robe lisse, Un pas léger à peine touche la croisée ...

Des mains frêles et froids les yeux m’obscurcissent.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

32

traduceri de Cindrel Lupe * Mihai Eminescu - La lune frôle La lune frôle des arbres les piques, Le bois par ses feuilles frissonne, Parmi les rameaux des aulnes La corne sonne mélancolique.

Plus distante, plus distante, Étouffée, plus étouffée,

Mon âme d'amour assoiffée D'une douce mort s'enchante.

Pourquoi te tais, quand en émoi Mon cœur vers toi s'est tourné?

Douce corne, vas tu même sonner Quelque fois encore, pour moi?

* Mihai Eminescu - Gamin étant Gamin étant les bois je sillonnais Près d'une source me couchant souvent, Ensuite la tête sur mon bras droit posais Ouïr de l'eau serein frémissement : Un doux frisson les branches traversait Et un arôme sortait tout embaumant.

Ainsi passais-je nuits entières des fois, Bercé doucement des vagues et leurs voix.

La lune remonte, ma face éclairant : Un rêve je vois à travers mes paupières, Sur les près vogue une brume en argent, Brasier sur l'onde, dans le ciel lumières, Un buccin sonne doucement, aux bois terré, Ses voix de plus en plus se rapprochèrent...

Sur les feuilles mortes ou par les hautes fougères, Me semble entendre hardes des cerfs qui errent.

S'ouvre l'écorce du vieux tilleul tout proche : Du creux de l'arbre une jeune reine sortait, Mes yeux rêveurs en larmes s’effilochent, Le front d'une dense écharpe enveloppé, Les yeux si grands, la bouche à peine fermée ; Comme dans un songe sur le feuillage marchait, En p'tits pas sur la pointe des pieds fluets, Vint au plus près, me regardant douillet.

Puis, ah, de voir sa beauté lumineuse, Comme une seule fois on rêve dans toute une vie Un ange qui sa figure radieuse Te montrera, venant du paradis ; Sa chevelure blonde et soyeuse Touchait ses épaules et son cou exquis.

Par son vêtement en gaze ondoyant, On voit son corps opale et chatoyant. * traducere de Cindrel Lupe

Mirona Mara, feather, tuș pe hârtie

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

33

proză de Em Sava

În umbra primăverii

Em Sava (Canada) Motto: Am o bănuială că duminica locuiește la noi în grădină.

De acolo iese din când în când.

O dată pe săptămână. Îi era rușine Victoriei. Cum să nu-i fie? Se uita la ei cu tot dragul adunat în anii ei mulți. O binecuvântase Dumnezeu cu familie mare, cu cinci copii și unsprezece nepoți, unul mai frumos decât altul, de parcă însuși mândrul soare le pusese pe creștet mâna și-i poleise cu noroc, cu sănătate și cu bunăstare. Toți erau la casele lor. Toți erau sufletul și fericirea ei. Nu mai trăia Sănducu, să se bucure amândoi, să se mire împreună de ce era bun și rău în lumea asta mare și lungă, ca un sac de cartofi prăfuiți și inegali. Rămăsese singură și s-ar fi dus și ea la odihna cea fără de sfârșit dacă Dumnezeu alduitu’ s-ar fi milostivit să o aștearnă în somnul cel de veci. Avea atâția ani, că uneori îi număra pe degete, să fie sigură că-i ține pe toți minte, și-apoi se gândea că pe ea sigur a uitat-o pe pământ Neagra cu Coasa. Era cea mai bătrână femeie din sat, din comună. Mai bătrână decât toți cei cu care se întâlnea. Oriunde o duceau copiii sau nepoții, era câte una care venea și se uita la ea ca la o mumie, apoi o întreba câți ani are. Ea răspundea la fiecare, amuzându-se amar de reacția lor și inevitabilul „Ce bine arătați la vârsta dumneavoastră!”, ca și cum ei ar ști cum trebuie să arăți la venerabila ei vârstă.

Odată, la un control medical de rutină, întoarse și ea întrebarea doctoriței care o consulta. Femeia se îmbujorase și răspunsese, prinsă pe picior greșit, că are cincizeci de ani. Crina o certase după aceea, cu blândețe, ca pe un copil, că nu e frumos să întrebi o doamnă câți ani are. Nu ripostase, doar se gândise că ea e atât de bătrână, că trecuse până și de vârsta la care anii erau un secret. Poate că de aceea ea putea fi întrebată.

Urca des la Morminte, unde îi era îngropat bărbatul și pruncii pierduți în tinerețe. Curăța uscăturile, mai punea apă la flori, aduna capetele de lumânări și le arunca, aprindea lumânări noi. Apoi se așeza lângă crucea bărbatului, îi netezea cu palma numele sculptat în marmură și-i povestea ba de unul, ba de altul, și se amăra singură ori râdea, și parcă-l auzea cum îi răspunde și cum dă cu înțelegere din cap. Păi cum să nu-i spună de copii și de nepoți, de măgăriile din sat și din lume, de câte-o bucurie pasageră, survenită prin vecini ori de schimbările care veneau în fiecare zi ca un tăvălug peste Mândra și peste țară. Cum se asfaltase

drumul și acum copiii puteau veni cu mașinile până-n poartă. Cum din satul de trei babe și cinci moși, pregătiți să se mute în cimitir și să-l lase pradă vulturilor și lupilor, Mândra se transformase peste noapte, că mulți fugiseră de aglomerația orașului, unde traiul era tot mai scump, ca să revină la liniștea curată a vetrei părintești. Mare minune! Mai demult nu știuseră oamenii cum să scape de colbul ulițelor și de greul hotarelor, de munca ce le înnegrea palmele și frunțile, de visele ce se izbeau brutal de perna pe care puneau capul.

Acum se înălțaseră multe case falnice, unele cu etaj, ba chiar Țircuș, venit din Spania, construise una cu două. Era cea mai mare din Mândra și din pod se vedea hăt-departe până în Copăcești, peste pădure. Amărâți fuseseră ai lui Țircuș, că bătrânului îi plăcuse mai mult băutura decât sapa și coasa și lăsase avere copiilor doar o ogradă chelboasă, o casă ce sta să se dărâme, trei cotețe dărăpănate și un grajd gol. Dar uite că băieții nu-i călcaseră pe urme și acum aveau tot ce le trebuia, ba chiar mai mult. Plecaseră la oraș, apoi, când se deschiseseră și la noi granițele, se duseseră printre primii să caute de lucru la străini, că a munci nu-i rușine. Se pricopsiseră și umblau cu fruntea sus, că nimeni nu se mai gândea acum la strămoșul ce obișnuise a dormi beat prin șanțuri. Auzise că Pătru, cel mare, voia să candideze de primar. Și îi venea să râdă. Nu cu răutate, ci cu un soi de mirare că neam din neamul lui Țircuș ar putea să conducă satul.

Erau oameni vrednici mândrenii. Fuseseră șlefuiți de mici cu muncă grea, iar părinții, prea obosiți de truda câmpului, îi trecuseră prin cei șapte ani de-acasă mai degrabă cu palma și statul în genunchi pe coji de nuci, decât cu vorba bună și principiile educaționale ale înțelegerii și blândeții. „Să nu pupi copilul decât în somn”, se zicea și cam aia se făcea. Nuiaua se lipea des de spinările adolescenților tentați de vreo vagă idee de schimbare revoluționară, că doar „bătaia era ruptă din rai”.

Cine nu muncește, să nu mănânce! Neascultarea era urmată de chiorăitul mațelor. Duminica dimineața nu era suflet de mândrean să lipsească de la slujba de la biserică. Nu aveau curent și nici nu le trebuia, că nu știau ce e aia. Și nici duhuri necurate nu le tulburau mințile și viețile. Visul lor era să plece la oraș, să lucreze la fabrică sau la uzină. Mulți primiseră de la

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

34

proză de Em Sava stat apartamente, că Ceaușescu voia să-i facă pe toți domni, dar niciunul nu uita de părinți. Veneau acasă la lucru vara și aduceau cu ei de-ale gurii și o brumă de bani. * Îi era rușine Victoriei. Chiar dacă nimeni în sat nu avea copii ca ai ei. În afară de Angela, toți făcuseră școală multă și ajunseseră foarte bine, cu funcții înalte și vile în centrul orașului, iar George locuia în capitală.

Era om mare băiatul ei. Îl văzuse și la televizor. Nu numai ea. Tot satul îl văzuse.

Copiii îi veneau acasă îmbrăcați frumos, că învățătura se vedea și după felul în care călcau pe uliță.

Aveau mașini scumpe și lumea se uita cu respect la ei.

Apoi se duceau cu ea la biserică duminica, la fel ca atunci când erau mici, și auzea șușoteli invidioase, iar privirile curioase îi ridicau inima în piept.

Până și Angela, deși nu avea decât liceul și se măritase prima, că niciodată nu-i stătuseră bine ochii în cap, îl luase de bărbat pe Ionică, băiatul primarului din satul vecin, din Copăcești. Acum aveau afaceri mari și mulți angajați, iar Ionică ajunsese edil și el, ca tată-său. Erau oameni gospodari și copăceștenii erau mulțumiți de cum conduceau comuna. Nu-i plăcuse Angelei școala și nu învățase ca frații ei. Nu fusese nici prima din clasă, dar nici ultima. Se păstrase șmecherește la mijloc, la căldurică. Era deșteaptă, dar „brânză bună în burduf de câine”, cum obișnuia să-i spună diriginta. Nu se ofilea ea deasupra cărților de școală și nici munca pământului nu o trăgea de mânecă, dar fusese norocoasă întotdeauna, ca și cum ar fi mâncat, Doamne iartă-mă, cu ambele mâini când a fost mică. E drept că o găsise odată Victoria plină toată pe guriță, după ce făcuse pe ea. Dar astea-s vorbe prostești.

Adevărul e că acum era doamna primar, la fel de doamnă ca doctorița ori ca directoarea de la școală.

Când o vedeai cum conduce mașina ei roșie, cum coboară de la volan frumușică și împodobită cu inele și lănțișoare, ai fi zis că are șapte facultăți, nu una.

Făcuse trei copii, două fete și un băiat, care semănau leit cu Ionică. Moșteniseră, pe lângă trăsăturile lui fizice, și simțul învârtelilor și al afacerilor. Nu le aveau ei cu învățatul, dar reușeau să șmecherească sistemul de învățământ, cât era el de deștept și de plin cu dascăli. Găseau scurtături la orice, drumuri ușoare în loc de efort fără rost și chei la porțile ce refuzau să se deschidă. Terminaseră și liceul, luaseră și bacalaureatul, făcuseră și facultăți, că acum se puteau face pe bani. Acum orice se putea face pe bani…

Multă suferință îndurase Victoria în tinerețe. Înfierat îi fusese sufletul de boală și de moarte, de război, de lipsuri și de sărăcie. Pierduse tot ce se putea pierde într-o viață de om, numai credința nu și-o pierduse și, de fiecare dată, Dumnezeu îi dăduse însutit, ca și cum i-ar fi spus să aibă doar puțină

răbdare, că tot ce îi ia e doar cu împrumut și vine ea și dobânda. Pe mâna Lui se lăsase femeia și viața, ce fusese ani buni o baltă spurcată de noroaie reci, puțind a boală și a moarte, se metamorfozase încet în colț de rai însorit. Suferința îi șlefui trupul și îi căli sufletul. Și avu parte de copii buni, de trai liniștit cu bărbatul ei, de bucate pe masă și de sănătate. Toate fuseseră puse deoparte pentru ea, așa cum, de câte ori se simțise la capătul puterilor, îi făgăduise mama ei: „Ce-i al tău e pus deoparte, doar să ai credință, să fii harnică și cinstită”. Atât. Asta îi fusese rețeta ce nu dăduse greș.

Așa își crescuse copiii și o repeta oricui voia să o audă.

Mulți o întrebau adesea: – Cum de tu, Victorie, ai de toate la casă și din cinci copii niciunul nu-ți strică voia? Că tinerii de azi sunt supuși ispitei și nu e casă fără oaie neagră. Și unde nus copiii, e bărbatul ce calcă strâmb. Ori vine vreo pârdalnică de boală și tot nu-i pace și liniște ca în casa ta. Cum de la tine e lapte și miere, iar la mine pulbere și venin?

Victoria răspundea cu toată inima. Dar oamenii cereau sfaturi pe degeaba. Mintea le era poartă de plumb. Simplitatea răspunsului nu era cheia căutată de ei. Nu sfatul Victoriei îl doreau, ci traiul ei. Pizmuiau liniștea și curățenia din viața ei. O bănuiau că are secrete bine tăinuite, pe care nu vrea să le împărtășească. Nu știau că femeia ar fi putut muta cu mâinile și cu credința munții, așa cum, cu focul lacrimilor și rugăciunilor, alungase de atâtea ori bolile și necazurile.

Primul lor născut a fost Ana, venită în vremuri grele de mare sărăcie și necaz. Așa că o crescuseră după timpurile și nevoile lor. Fata învăță de micuță și muncă de femeie, și muncă de bărbat. Știa și să facă mâncare, și să dea cu sapa, dar și să țină coarnele plugului ori să mâne vitele la pășune. Apoi, Dumnezeu o înzestrase cu minte ușoară și prindea din zbor învățătura, chiar dacă ajungea rar la școală. Cuminte, frumoasă și harnică era Ana, dar tot primi o bătaie soră cu moartea de la Sănducu. Și cum să n-o bată dacă-i călcase voia și plecase pe furiș la Corvanta, să se înscrie la liceu?

Nici cele opt clase, în sat, nu fusese de acord să facă.

La ce bun? Avea să se mărite în Mândra, cu un român de treabă. La ce-i trebuia școală pentru a învârti lingura de lemn în oală și pentru a face copii? Însă, cum fata iubea cartea, Victoria îl convinsese câte un an, și încă un an, până le făcuse pe toate opt. Apoi Sănducu pusese clar și răspicat piciorul în prag: gata!

Dar fata nu ascultase și o văzuse apărând în fața lor, cu ochii mari și albaștri, ca roua primăverii, tremurând de fericire, de parcă cine știe ce mare minune era că fusese primită la liceu, la oraș. Sigur că fusese acceptată, doar luase an de an premiul întâi. Sănducu o prinse de cozile groase și o bătu până o lăsă fără suflare: – Unde amarul nostru să te ținem noi în școală?! Stai acasă și ne ajuți, că pământul n-are cine-l lucra. Școala e pentru domni, nu pentru o mucoasă ca tine…

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

35

proză de Em Sava Apoi îl lovi părerea de rău, că Ana era harnică și cuminte și, când îl vedea că vine, își ascundea plină de spaimă privirea. După ce-și ostoi primul val de necaz, Victoria îl luă cu buna. Să încerce o lună-două, și-apoi, dacă nu se descurcă renunță fata la școală. Cum nu erau nici bani și nici n-aveau neamuri la Corvanta, Ana găsi o soluție. Se duse sâmbătă dis-de-dimineață pe piața de servitoare, cu zâmbetul ei ca un curcubeu de apă curată. Și o doamnă îi iubi privirea senină și o duse acasă la copiii ei. Muncea Ana cât trei femei la un loc, nu ca o copilă în care abia mijiseră mugurii firavi ai adolescenței. Învăța, făcea mâncare și curățenie, aducea cumpărăturile și avea grijă de cei doi micuți cu atâta dragoste, că doamna vru să o ia de suflet, să rămână de tot în familia lor. Nici nu putea să fie vorba de așa ceva. Sănducu porunci să vină acasă. Cum să le ia fata? Dar au ajuns la înțelegere. Oricum Ana fugea acasă, în Mândra, imediat ce avea un pic de răgaz.

Palmele ei erau bătătorite ca ale unei femei de cincizeci de ani, că spăla cu sodă caustică și freca mobile și podele, dar ochii-i erau fragezi și dulci ca strugurii brumării de toamnă.

Termină liceul și apoi facultatea, deși pe sate rar făcea cineva facultate și mai ales fetele. Era singura studentă din toată comuna. Se îmbujora când i se spunea domnișoară, dar nici țărancă nu mai era, chiar dacă tata o înhăma la jug când nu mai răzbea cu munca. Era recunoscătoare părinților că o lăsaseră să facă școală. Și într-o zi deveni doctoriță, iar în ultimii ani ai lui Sănducu îi fu acestuia nu doar alinare, dar și ani de viață în plus. Se mărită târziu, pentru că, deși frumoasă ca o actriță de cinema, nu avusese timp de băieți. Mai întâi fuseseră părinții, apoi școala și munca, lucrul hotarului, surorile și fratele care aveau nevoie de unele și altele. Pe toți încercase să îi ajute cât și cum putea. Dar un coleg de breaslă nu se lăsă de capul ei și se mărită cu el până la urmă. Apoi le dăduse Dumnezeu un băiat frumos și deștept, care ajunsese să învețe la școli înalte din străinătate. Nici nu putea Victoria să le pronunțe numele.

După Ana veni pe lume altă fată: Cornelia. La fel de cuminte, la fel de harnică, la fel de iubitoare de carte.

Răzbise mai ușor, pentru că drumul era deja netezit de sora ei mai mare. În plus era mai bolnăvicioasă și Sănducu nu o putea folosi la muncă, așa ca pe fata cea mare. Cornelia terminase și ea facultatea, ajunsese contabilă și se măritase și ea bine. Făcuse o fată și un băiat și, la fel ca sora ei, îi lăsase Victoriei să-i crească, căci toți nepoții și apoi strănepoții trecuseră prin mâna și dragostea bunicii lor, în afară de ai Angelei. Că ei trăiau aproape, în satul vecin.

Angela se născuse după Cornelia și, de la naștere, când venise cu fundul înainte, toate le făcuse pe dos.

Pe cât de cuminți erau surorile ei mai mari, pe atât de năzuroasă și încăpățânată era ea. Și, dacă erau certuri în casă, apoi cu siguranță Angela era cea care le provoca. Dacă o trimiteai la deal, ea se ducea la vale,

dacă trebuia să mulgă vaca, ea dădea la porci. La sapă ori rămânea la urmă – că porneau toate pe mai multe rânduri – ori termina prima și lăsa pe jumătate nefăcută treaba.

Cu băieții era la fel. Îi stârnea și apoi se făcea că nu știe ce caută la poarta lor. Pe ea începuseră a o fluiera prima, deși avea două surori mai mari, de nu știa Victoria cum să-și potolească bărbatul ce slobozea toți Dumnezeii din cer și asmuțea câinele pe bietul amorez rătăcit pe ulița lor. Când, la nici optsprezece ani, fugi cu Ionică, Sănducu se supără mai mult de formă, împăcat că scapă de pacostea de fată, înainte să le facă vreun pocinog.

Fiecare copil a fost dar ceresc pentru ei, dar venirea pe lume a celui de-al patrulea însemnase bucuria bucuriei. În sfârșit, Dumnezeu îi binecuvântase cu un băiat, George, cel care avea să ducă mai departe numele familiei. Copilul se dovedi a fi de mic născut pentru lucruri mărețe. La început a fost liderul copiilor din sat, toți ascultau de el ca de un om mare. Premiant în toți anii de școală, a terminat ca șef de promoție Facultatea de Drept și a ajuns, în cele din urmă, într-o funcție de conducere în minister. Bun și blând, i se umezeau ochii vorbind despre cei care-i dăduseră viață. Și când la Fii Satului, sărbătoare importantă cu toți mai marii județului, cu fețe înalte bisericești, el, invitat de onoare, i-a chemat la tribună pe Victoria și pe Sănducu, să-i cunoască toată suflarea și să se știe că el datorează tot părinților care l-au adus pe lume și lui Dumnezeu din cer, amândoi s-au îndreptat cu gâtul încins de emoție și cu genunchii tremurând. Pro TVul, care a filmat evenimentul, a arătat lumii două fețe de țărani cu fețele pieptănate de viață, cu ochii plini de jarul rar al împlinirii. Acela fusese momentul culminant al vieții fericitului tată. Nici nașterile și nici morțile nu îi mișcaseră sufletul atât de mult, ca minutul de nemurire dăruit de George al lor.

Ultima născută, Crina, o fată bună și caldă, ca o rază de soare, venită spre bătrânețea părinților ei, avea să se facă dascăl și să devină director al liceului din Corvanta, liceu pentru care primise, cu mulți ani în urmă, o bătaie soră cu moartea sora ei, Ana. Drumurile tuturor duceau la Mândra, indiferent de casele somptuoase pe care le locuiau, de mașinile luxoase pe care le conduceau, de copiii lor, aflați la școli vestite prin lumea mare. Mândra era mâna lui Dumnezeu, unde fuseseră așezați ei, cei cinci copii.

Mândra era locul veșniciei, locul unde Victoria, dragostea vieții tuturor, împlinise în vara aceea o sută de ani. Îi era rușine Victoriei. Cum să nu-i fie? Se uita la ei cu tot dragul adunat în anii ei mulți. Erau unul mai frumos decât altul și toți ai ei, carne din carnea trupului ei mărunt, ca o mănușă zbârcită și subțire. Îi era milă de tinerețile lor și se trăgea, stingheră și singură, la margine, în umbră, să nu îi sperie cu dragostea ei, așezată ca o lumină obosită pe fețele lor de primăvară.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

36

proză de Em Sava Timpul ei trecuse. Sufletul îi era acoperit de faldurile pielii, adunate ca foile unei cărți în jurul luminițelor ascunse în fundul capului, în ceața albastră a ochilor ei tulburători odată. Urechile, ce auzeau cândva zborul fluturelui, își închiseseră obloanele, iar cuvintele ajungeau la ea printr-o sită deasă, fără înțeles, peste care trecea un vânt ce le umplea cu perne de vată, cu dopuri puse cuvintelor și gândurilor celorlalți.

Prin ceața albastră citea pe fețele lor milă de bătrânețile ei neputincioase, lipsă de răbdare pentru încetineala cu care se mișca, cu care pricepea, cu care își mișca lanțul de plumb al celor o sută de ierni adunate cu răbdare și, mai ales, cu așteptare ca ei să se facă mari. Timpul ei pe pământ – un cerc în care senvârtise de o sută de ori – trecuse. Făcea parte dintr-o lume ce-și odihnea de mult veșnicia. Puterea i se urcase la cer, lăsând în urmă doar un trup obosit, ca o mănușă zbârcită și subțire. Îi era rușine Victoriei. Cum să nu-i fie? Stingheră, singură, locuia în umbra unei primăveri locuite de tineri.

Mirona Mara, chin, cărbune pe hârtie fabriano

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

37

prezentare carte de Dorina Brândușa Landén

Ion Potolea, Insula Ahab 59, Editura ROCART, 2022

prezentare de

Dorina Brândușa Landén (Suedia)

S-ar putea spune că Oceanul/Marea în sine este poezie alunecătoare între raport descriptiv și halucinație, între ceea ce se vede și ceea ce este vedenie. Dar poezia naturii nu este un termen adecvat acestui volum, deși „natura” oferă o mare parte din material și chiar dacă Ion Potolea scoate ocazional acorduri lirice: „în mijlocul nopții cosmice/ apă întuneric și cer/ amestecate până la indistincție”, (on board, pag. 73) Îndrăznesc să spun că Insula Ahab 59 este „o poezie lungă” de 62 de pagini, scrisă ca un volum de poezii individuale, separate în patru secțiuni: anotimpurile fervorii, otto cel de pe zid, insula ahab 59, memoriile unui pescador fericit. Ca etape într-o călătorie poetică personală în care Ion Potolea îl duce pe cititor. Dar nu prea personală pentru că poetul reușește să creeze un echilibru între general și personal, între intim și mai îndepărtat, între căile întunecate, care străbat existența noastră, și căldură, lumină. Viața omului, a poetului – ca o călătorie în care eul poetic cuprinde cu generozitate ceea ce îl împrejoară, atât oameni, cât și locuri – o călătorie pe un pachebot, o balenieră, un tren ori pe o insulă „care crește cu fiecare nenorocire – / aici se scufundă pacheboturile, aici se răstoarnă/ mașinile scumpe, tirurile cu marfă/ aici se prăbușesc boeing-urile/ aici inexplicabil deraiază trenurile trans-orient expres” (insula ahab 59 (supraviețuire)), pag. 60.

Insula unde, ne spune poetul, „odată am zburat/ odată am curs/ odată am ars” (insula ahab 59 (umbra), pag. 43) nu pare a fi o destinație finală a călătoriei și nici un punct fix, ci unul în schimbare, în micșorare – ca și viața: „locuiesc pe o insulă/ care se micșorează încet/ am tot mai puține urme pe țărm/ am tot mai puține amintiri” (insula ahab 59 (umbra), pag. 43). Deși „scheletul chitului strălucește/ încă lângă coliba pescarului – / nu mai este nimic de făcut” (insula ahab 59 (umbra), pag. 43) asta nu înseamnă neapărat o așteptare statică și nici o încheiere a celor neterminate, neîncheiate cu sine însuși ori cu lumea, ci, dacă nu un nou început, atunci cel puțin o continuare a „vâslitului” pe aceste ape ale mării/ oceanului, ale vieții: „cu toate acestea mai ies

dimineața/ cu barca în larg și aștept liniștit/ răsăritul soarelui” (insula ahab 59 (umbra), pag. 43). Poate insula ahab este un port. Dar nici asta nu putem ști.

Cel mai la îndemână este să o percepem ca pe o chemare de a lua o pauză, de a privi înainte și în sus.

Tonul este ridicat. Aproape fiecare vers este propria sa declarație, iar imaginile sunt expresive. Aș zice, uneori, cenușiu expresiv. Viața este un meșteșug, este călătoria, dar, în acelaşi timp, însăşi nava rătăcitoare pe care se află poetul şi străbate lumea. Înregistrează, ia notițe și merge mai departe.

Poezia are loc/se întâmplă pe mare și pe uscat, loc care este un concept dinamic în poezia lui Ion Potolea.

Ceva care își schimbă caracterul în funcție de cine ești, ce vezi și cum percepi lumea. Este un loc pentru călători. Este un loc pentru cei aflați în mișcare: „suntem mereu între două mări/ între două insule/ între două benzinării/ nimic n-am aflat – doar stele/ trecând în derivă/ dormind cu vântul aspru în față/ cu valuri bufnind în butoaie/ cu spinările lipite de o bintă rece” ( emanuel, pag. 45). insula ahab 59 este un loc definit în multe feluri de obiectele sale și de relația percepției cu acestea „și voi fi iarăși eu însumi plin până la margini/ cu obiectele în forma lor, privind calm luna ploile/ efemere norii cu gramofoane respirând adânc” (tăierea degetului, pag. 51). De ferestre și uși: „ ferestrele și ușile se deschid/ se închid și iar se deschid/ singure” (iarnă în iulie, pag. 23). De zidul care e „un zid absurd,/ ridicat deasupra mării,/ nu înțeleg la ce folosește” (otto cel de pe zid, pag. 31). De pachetul de țigări, cutia de lapte: „acum sunt un semn ascuns/ în limbajul obișnuinței/ (dați-mi vă rog un pachet de țigări/ și o cutie de lapte)”,( insula ahab 59 (umbra), pag. 43). De clopotul de ceață și cutii de conserve: „și nu se vede pământ – bate/ bate clopotul de ceață sună în tangaj/ conservele în chesoane se leagănă” (nu, pag. 47). În volumul de față nu lipsește și este greu de ignorat faptul că un mesaj de iubire formează un fel de ton de bază. Este vorba atât despre atingerea concretă a persoanei iubite într-o mângâiere, cât și despre faptul că tot ceea ce viețuiește se atinge: „în brațele mele se urca cu tălpile goale/ pe espadrilele pline de solzi mă

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

38 prezentare carte de Dorina Brândușa Landén

strângea/ la piept și mă ținea așa/ până mă linișteam din tremur” (alba litera licorna, pag. 39).

Pe lângă călătoria în timp, în spațiu și în poezie, toate observațiile în curs, în noul volum găsim și versuri/reflecții posibil motivate social-politic „la un capăt de linie era cred/ în țara minunilor de pe platou/

trenulețul cu gări butaforice/ vată pe băț câțiva actori jucând farse// e ceva atât de rupt de biografia mea/ cămi zic – asta nu s-a întâmplat,/ imposibil” (otto cel de pe zid, pag. 31). În ciuda acestui fapt, cred că insula ahab 59 nu este combativă, mai degrabă meditativă, chiar puțin elegiacă în unele poeme. Contribuie la această impresie faptul că speculația metafizică este atenuată, dar cu siguranță nu a dispărut.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

39

poezie de Adrian Gurgău

Adrian Gurgău (Germania)

de atins, de neatins, cuvintele aceste cuvinte prăfuite. pline de dor. de atins. de neatins. această mare copilărie. această carne visătoare din ochii tăi negri. aceste guri foșnitoare. acest cap stins înmaidepartefoșnire. mătasea e neagră și grea. pulsul meu. aceste guri prăfuite. aceste gări cu șinele smulse țepoase lucind ca oțelul. ca siguranța. ca linia din palmă. și mâine. și mâine. gustul amar și tandru al plecării. migdala. crăpătura cerului. crăpătura dulce de pe scoarța cuvintelor coapte țineai pietricele-n mâini dimineața, la șapte și douăzeci la un birou vechi, într-un oraș vechi gândindu-mă cum treci vara pe stradă cuvintele visează-n părul tău înaltele ploi bălțile de pe trotuar erau lacuri limpezi în care ne lăsam gândurile să crească mari nici o melancolie nu se-mbracă-n vorbe erai o pădure liniștită, așteptai vântul cu brațele deschise cu multe pagini pe care nimeni nu le număra țineai pietricele-n mâini, le făceai strălucitoare știai că vin ca un râu de munte peste ele se făcea întuneric așa cum se face seară-n povești ca un poem nescris pe care zarea-l apucă de guler silindu-l să fie. tobogan de dimineață o strălucire macină ochiul crud – aproape un inel din vremea mea. cupa se adâncește în liniște ca lumina, ca urmele la gura fără cuvinte dar, iată-l că vine cu zarul mirific lustragiul vremii

Mirona Mara, ripples, cărbune pe hârtie fabriano Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

40

interviu de Laua Cătălina Dragomir

Artiom Oleacu, sau când se lasă cortina poeziei Laura Cătălina Dragomir (Spania)

În definitiv, ceea ce se aștepta de la Artiom Oleacu era să permită poeziei să se expună și sieși să îndeplinească o profesie: actoria. În definitiv, prin catalogare și poziție, poeții pun ordine în poezie. Și poate că Artiom Oleacu nici nu ar fi fost capabil să se stabilească doar ca "urmăritorul" unor poeți care continuă în vigoare. Cu o mobilitate, reproductivă și nedisimulată, a găsit poezia pe care poeții nu voiau să o facă. Imprevizibil cu influențele, a pus în mișcare o scriitură în care el face totul.

Laura Cătălina Dragomir: Ai căpătat semnificație în literatura din Moldova, volumul de debut a făcut efectivă intrarea ta și pe piața de carte din România. Te-a dezosat vreun veto? Să faci rău prestigiului e una din preferințele cu efect ale lumii actuale.

Artiom Oleacu: Eu mi-am căutat mereu de scris. Am muncit pe parcursul anilor, teatrul și poezia au fost doi prieteni fideli, poate cei mai fideli, și-atunci când unul dintre ei o ducea prost, celălalt sărea în ajutor, ca un frate mai mare sau ca un tată. Rezultatul e unul de care mă bucur. Probabil sună patetic, dar așa a fost. Personal nu pot spune că Spinner e doar poezie, nicidecum, e și-un dialog sau monolog, depinde din ce unghi privești, care poate cu ușurință să fie interpretat. În Miere pentru toate exponatele, la fel, sunt câteva personaje, bine construite, pe care se ține toată istoria poveștii. Par autobiografice aceste cărți, dar e mult mai multă ficțiune în ele decât se poate crede. În rest, m-am străduit să nu fiu atent la tot felul de perturbări. Nu știu dacă am răspuns la întrebare, sper că da.

Laura Cătălina Dragomir: Când scrii, decizi pe cine salvezi. Ești pentru o poezie a cauzelor sau una a persoanei?

Artiom Oleacu: Nu am chiar atât de multe povești, deci încă n-am avut această dilemă. Cercul lui Artiom e destul de restrâns, și-n viață, și-n poezie. Referitor la alegerea dintre o poezie a cauzei sau a unei persoane, vreau să cred că lucrurile se-mpletesc, în orice caz tind spre asta. Și totuși, am pornit de fiecare dată de la oameni, am ales oamenii, ca apoi să creez, atât cât pot, mici universuri. Așa a fost și-n Spinner, și-n Miere pentru toate exponatele. Nu cred că au fost cazuri când mi-am zis, uite cartea asta sau poemul ăsta va fi pe o temă concretă, lucrul ăsta mi se întâmplă în piesele de teatru, acolo pot să ating problemele sociale, traumele, fragilitatea, nedreptatea, în poezie, totul pleacă de la Artiom, dar rezultatul final e destul de imprevizibil, inconștient, tot la teatru ajung.

Laura Cătălina Dragomir: O magmă austeră de peripeții acumulate sub criteriul unor relevanțe deloc comode și asistența unui avatar: Artiom. Citindu-te, citesc flashbacks, cum e să ai o conștiință pe care să n-o lase indiferentă cum erai tu înainte? Sper să nu schimbi tema! Îți atribui amintiri diferite celor pe care nu le-ai trăit?

Genealogia evenimentor nu mereu e un "edificiu fericit". Cum privești ingineria prin metaforă?

Artiom Oleacu: După cum am spus mai sus, e mult mai multă ficțiune în poemele mele decât se poate crede, pare o poezie autobiografistă, dar nu e chiar așa. De la persoanele apropiate, într-adevăr, pot lua câte ceva, dar iarăși totul e trecut printr-o metamorfoză destul de riguroasă.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

41

interviu de Laua Cătălina Dragomir Laura Cătălina Dragomir: Nu simpatizez cu banalizarea răului deja făcut. Tu ai simțit vreodată că e pe deasupra posibilităților tale să te responsabilizezi și să responsabilizezi și în jur, scriind despre experiențe proprii?

Artiom Oleacu: Nu mi-am pus ca scop niciodată să responsabilizez, cel puțin în poezie. Va suna cam egoist și ca un clișeu, dar cred că poezia o scrii pentru tine, doar pentru tine. Că inspiră, că ajută, că tratează, că bucură, că întristează, că vindecă sau că educă ori că dezvoltă, asta-i altceva, dar cred că poezia o scriem pentru noi, cei care nu găsesc alte ustensile de a repara ororile sufletului, decât doar prin poezie. Scuze, dacă iarăși sună patetic!

Laura Cătălina Dragomir: Cât timp ți-ar lua să-mi vorbești despre tatăl tău?

Când nu ești nici resemnat, nici amabil, ce știi despre el?

Artiom Oleacu: Foarte puțin, o secundă cred. Nu știu chiar nimic despre el și nu l-am văzut niciodată. Referitor la Spinner, după cum am spus și în alte interviuri, acolo e o discuție imaginară cu tata, cred că pot să repet acest lucru. Adică e necesar să se știe acest lucru chiar înainte de lectură, pentru cei care n-au citit Spinner.

Laura Cătălina Dragomir: Ești artistic-polivalent. Ai dat prioritate vreunui model în viață? A existat cineva care să-ți spună "ai putea face asta" ca formă de-a-ți împărți talentul și a te conecta cu ceilalți?

Artiom Oleacu: Bună întrebare! Oameni care te ajută și te susțin cu adevărat sunt foarte puțini. Sigur prioritate au cei dragi, oamenii care te cunosc cel mai bine, care știu ce poți și care au încredere în tine, ei sunt primii care aud textele, îți dau sfaturi și te sprijină. Și totuși munca, procesul, rutina, n-o face nimeni în locul tău și nici nu trebuie. Poate dintr-o parte pare că e ceva simplu, dar ca să faci acești pași, primii pași, în actorie, în scris, oricum trebuie să depui un efort. Eu m-am străduit să fiu perseverent și să ascult părerea profesioniștilor, dând aroganța și naivitatea la o parte. Mi-am căutat de scris și de scenă, pentru că îmi place să fac asta. În teatru e o muncă de echipă, aproape ca în fotbal. Mai este regiozorul care te ghidează. În scris m-am sprijinit pe oamenii în care am încredere, lecturi și autori de valoare.

Laura Cătălina Dragomir: Teatrul e o artă în care trăiești lângă o mulțime de oameni. Distribuția este de nerealizat în cazul poetului. Cum aranjezi cu Identitatea pentru ca lucrurile să-ți iasă bine?

Artiom Oleacu: Nu m-am ciocnit cu această problemă nici în teatru și nici în poezie. În teatru pentru că sunt actor, or distribuția o face regizorul, în poezie pentru că, după cum am spus, nu folosesc multe personaje.

Laura Cătălina Dragomir: Ai fost întrebat vreodată ce necesitate era să fii și actor și scriitor?

Artiom Oleacu: Am fost întrebat de multe ori dacă reușesc să fac și actorie și scris, dar răspunsul rămâne același: sunt un actor care încearcă să scrie.

Laura Cătălina Dragomir: Țara în care te naști e dintre lucrurile care nu-ți trec. Țara în care rămâi să trăiești e consecința felului în care alegi "să stai cu picioarele pe pământ". "Recunoscător" sau "recunoscător că poți trece peste" faptul că ești numai moldovean? Locuiești și activezi la Chișinău, cumva demonstrezi zi de zi că a meritat să rămâi.

Artiom Oleacu: Ca să scrii ai nevoie de un creion și o foaie. Ca să joci, o scenă și un spectator. Nu demonstrez nimănui nimic, scriu și joc pentru că îmi place. Asta nu ți-o poate lua nimeni. Din fericire nu trăiesc așa cum au trăit unii oameni celebri în dictatură. Slava Domnului!

Laura Cătălina Dragomir: Cu cine ai vorbit prima dată că vrei să fii scriitor? Înainte de a debuta cu poeziemanuscris, te-ai aliniat la dublu. Teatrului, scriind și interpretându-l. E greu să te decizi să intri și în altă categorie profesională?

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

42

interviu de Laua Cătălina Dragomir Artiom Oleacu: Nu cred că am vrut vreodată cu adevărat să fiu scriitor, poet cu atât mai puțin, deci n-am vorbit cu nimeni despre asta. Mi-aș dori să scriu o piesă bună în versuri, ca să fie montată. În rest nu fac mare deosebire între scris și teatru. M-am pomenit că în ultimul timp simt aceleași emoții în ambele tabere.

Laura Cătălina Dragomir: Există diferențe între Poezie și poezii. Fără să lași victime, ce părere ai despre poezia de curriculum?

Artiom Oleacu: Nu știu dacă sunt eu ăla care trebuie să răspundă la această întrebare. Sunt oameni care se dedică cu adevărat poeziei, citesc zi de zi, scriu zi de zi, merg la festivaluri de poezie, fac lansări, lecturi, se ocupă de reviste și cenacluri, scriu articole, traduc... Mie poate să-mi placă și o poeziei foarte proastă.

Laura Cătălina Dragomir: În publicitatea americană apărea celebrul "îmi plăcea așa mult produsul că am cumpărat compania". E de înțeles și în cazul poeziei?

Artiom Oleacu: Nu știu. Mie mi se întâmplă des să merg la librărie și să cumpăr poezie în cazul în care mi-a plăcut mult, chiar dacă trebuie să tai din altă parte până la salariu.

Laura Cătălina Dragomir: Pentru niște oameni atât de siguri, cum se presupune că sunt actorii, cum e să rămâi să faci o profesie atât de nesigură, laboral-nesigură? Au existat și roluri pe care nu le-ai primit și-ai fi vrut? Te gândești vreodată la utilitatea unui plan B? Artiom Oleacu: Dacă mă gândesc la un plan B? Profesorul meu de actorie, ne recomanda să ne întrebăm în fiecare zi dacă vrem să facem această profesie. În ziua în care voi simți că nu-mi mai place actoria, voi schimba placa. Sper ca acest lucru să nu se întâmple curând și să pot face actorie cât de mult posibil. Referitor la roluri, cu timpul am înțeles că toate rolurile sunt importante, mai ales acelea care nu sunt principale.

Laura Cătălina Dragomir: Artiștii reflectă oamenii pe care îi are societatea, conflictele și felul în care ajung să se înțeleagă. Jocul scenic e un training pentru când ieși pe stradă?

Artiom Oleacu: Eu separ viața cu scena. În viață mă dizolv în mulțime. Personajele pe care le joc evident că lasă urme și uneori chiar cicatrici, dar asta rămâne pe interior. Nu știu, posibil că sunt actori care profită de anumite chestii, joacă și-n viața de zi cu zi, dar asta nu mi se pare un lucru corect.

Laura Cătălina Dragomir: Pandemia, cu calendarul ei de zile aproape identice, nu te-a devorat. A rezultat rentabil să îți activezi obiceiul scrisului, într-o perioadă în care, o majoritate importantă, a devenit adictă pasivității. Că scrisul nu e un sentiment periferic pentru tine, o demonstrează ascensiunea la a doua carte. Cum se gestionează confirmările?

Artiom Oleacu: Cei cărora le place scrisul au scris și până la pandemie și scriu și după ea.

Câteodată iei un poet, îl citești, și, după aceea, nu mai poți să îl lași. Câteodată există poeți pentru care cititorii ar face "orice ar fi". Artiom Oleacu, oamenii sunt un bun motiv să continui să te exprimi! Și să ți-i faci cititori în fiecare zi.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

43

poezie de Ara Alexandru Șișmanian

Ara Alexandru Șișmanian (Franța)

Diavol plângând Lună, zeiţă a insomniilor • absurd luminos lunecând prin oglindă şi noapte • zâmbet uitat ca o barcă pe plânsul livid • diavolul plânge cântând toamnele efemerului cu splendori abolite • lacrimi străine pe-obrajii obscuri ai sufletului ‒ călătoare invizibile ale căilor obidei • raze misterioase precum şoapte profetice ale sfârşitului atât de plin de început • chei întunecate îmi descuie febra şi frigul • şi iubirea născută din dublă spumă ‒ vinul avisal al oceanului • astfel am devenit ‒ astfel m-am neştiut • astfel m-am aruncat labirint într-un tărâm de durere • amestecându-mă cu sămânţa fierbinte înroşită de sânge ‒ într-o dublă beţie de incandescenţă şi inocenţă rece • şi tu speranţă ‒ stranie fantomă pe care soarele nu o alungă ‒ ce prelungeşti noaptea depresivă în ziuă • nimeni rătăceşte prin umbră ca o gură a iluziilor ‒ ca o gară a mirajelor • cu fiece pas mai singur cu insolubil în exil • dar dilema e un pretext pentru mai letale poteci • imponderabil ies pe ferestrele albe şi culeg din paradisuri orbitoare noile flori cu corole atomice • mă iubesc cu nimfe de sfărâmată strălucire ‒ şi înţeleg mai cu nostalgie întunericul • albastrul s-a oprit într-o beznă de jos ‒ şi orologiul îşi plimbă prin mine orele albe • ca şi cum o mie de ochi ar sorbi dintr-un pământ invizibil privirile strigate orbitor de-orbitor • tu cobori pe treptele imaginare ale apei ‒ rătăceşti prin culoarele înguste dintre barcă şi candelă • şi cauţi o ieşire în fiecare ciob al dispariţiei tale imposibile • în fiecare ciob al jocului acesta extatic de-a v-aţi uitat • în fiece ciob din jocul n-aţi fost niciodată • da, în fiece ciob... • Rusul bătrân Pasărea bea de sub lună iazuri de-oglinzi • scrie cu ciocul cimitirele aerului ‒ şi depune în labirint cu ferestre zidite arhive de pene • la absurd cu singur sap în colbul orb inutilul ‒ cu privirea evaporată-n cândva • locuiam într-o cameră de nervi şi de şerpi ‒ mă destram în departe şi fum odată cu amintirea şi turnul • şi iată din nou cerneala violetă-n crepuscul ‒ funia străină şi lacrimă a funambulului care se spânzură zilnic • sau templul de haos unde ador fantome de stele ‒ ca să fur literele devorate de câinii uitării • prea multe căi promise au fost doar odinioară ‒ prea multe mantale s-au dovedit numai ploaie şi vânt • din vechile cărţi nu mai putem culege decât izvoare secate ‒ din vechile cărţi nu mai putem bea decât spicele secetei • pletele tale sunt aur de pulbere ‒ buzele tale sunt somn de cenuşă • şi iarăşi tai cu lame de dezgust şi de zâmbet odgoanele lumii • dansez ‒ eu, funambulul! ‒ pe corzile frustrării ce-mi cariază viaţa şi sufletul • cu ţepi de ţipete mă caut ‒ şi mă-ntreb ‒ şi mă chem • da, mă întreb ‒ cum aş putea locui altceva decât subterana • da, mă caut ‒ unde altundeva decât în ruina crucişătoarelor şi submarinelor scufundate • mă chem ‒ unde altundeva decât în năruitele ‒ blestematele ţări şi cetăţi • printre echipajele nesfârşite ale întunecatelor de sânge popoare • oh! fierul acesta-i exil ‒ şi invazie ‒ şi invidie albastră • şi vid de suferinţă ‒ piele fără trup • da, pielea aceasta ce-şi caută trupul undeva ‒ nicăieri • flacăra asta de chinuitoare nevroză care undeva ‒ nicăieri ‒ îşi caută stingerea • şi rusul acesta bătrân ‒ ca un uriaş de resemnare şi negură • da, găurile letale ‒ mereu străine, ca un lapte ultramarin • ca o dimineaţă de metal mereu însetată • şi casa de nervi şi pulberi de aur ‒ camera de şerpi şi somn de cenuşă • şi moartea care se încheagă mereu de aiurea ‒ şi lasă-n urmă schelete de sânge • şi vioara cu aripi ‒ exterminîndu-ne precum un sumbru stăpîn • ... da, şi rusul acela bătrân ca un uriaş de resemnare şi negură... •

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

44

proză de Bogdan Perțache

Gretchen und Dolfi

Bogdan Perțache (Canada)

O cheamă Gretchen, avem stabilită o întâlnire şi în 20 de minute trebuie să ajung la ea acasă. Aşa-mi zice gpsul. Mi-o şi închipui, înaltă, cu ochi albaştri şi plete blonde, bogate. Zâmbesc, am eu o slăbiciune pentru ariane lungane. Odată ieşit din oraş, trec printr-un colț de pădure şi cotesc pe un drum de țară. Casa ei, măricică, e proptită într-un deal, la capătul unei alei mărginite de arțari.

Parchez, cobor și sun la ușă.

Gretchen a mea deschide, o așchie de femeie cu bonetă și șorț albe, înnumărând cel puțin 80 de primăveri: ― Jaa? ― Bună dimineața, de la Canadian Phone Co. Sunt.

Am venit să vă repar linia telefonică! ― Gut, pentru că niciunul din cele sechs aparate nu are ton! ― O să verific, mai întâi, cutia aia de tablă din fața casei. ― Gut! Descopăr, în terminal, un cuib de șoareci. Mi-au ros firele! Nemilos, cu o șurubelniță le stric culcușul, curăț, tai, reconectez.

Intru apoi în casă și m-apuc să verific pe rând telefoanele, secondat de Großmutter. Surpriza vine în locul numărul patru, aparatul meu stă pe colțul unui secretaire din lemn masiv, iar de lângă, dintr-o ramă

mică de fildeș, mă privește mâdru nevoie-mare...

Adolf H. Habar n-am dacă pe-aici e legal sau nu să afișezi o imagine cu Hitler, așa că nu comentez, dar îmi schimb căutătura. Deranjată de privirea mea, mamaia mormăie arțăgoasă ceva de genul: ― Da, da' a făcut și lucruri bune, a ridicat Germania din genunchi și a dat de lucru la oameni, a construit autostrăzi...

Sunt gata să sar cu o replică usturătoare, dar ridic din umeri și-mi văd de treabă. Apoi las șurubelnița și un patent lângă telefon și mă duc să-l controlez pe următorul, merge perfect, și el și ultimul.

La ușă, pe picior de plecare: ― Ah, doamnă, scuzați, am uitat niște scule pe birou, mă duc repede să mi le iau!

Fără să mai aștept răspunsul bunicii, alerg în camera cu secretaire. În sfârșit o părăsesc, nu fără a-i lăsa cartea mea de vizită.

Nici nu ies bine în drum și Gretchen mă sună.

Răspund: ― Jaa? ― Du bist ein nesimțit! De ce ai făcut ce-ai făcut?! ― Pentru reclamații sunați la steluță 610. Închid. Nu știu de ce s-o fi supărat în halul ăsta doar pentru că am scos poza din ramă și i-am desenat lui Dolfi, cu carioca permanentă, ochelari, nas și cârlionți de clovn!

Mirona Mara, rise again, cărbune pe hârtie fabriano Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

45

eseu de Veronica Pavel Lerner

Ecouri interioare Veronica Pavel Lerner (Canada)

Am avut dintotdeauna ideea că obiectele din jur poartă ceva din personalitatea celui căruia îi aparțin.

Mi s-a părut adesea că hainele iau, pe lângă forma celui ce le-a purtat, ceva din caracterul său. Aceeași idee o am și despre locuințe. Am convingerea că ele poartă urmele celui care a trăit acolo.

Citisem cu ani în urmă, în revista România Literară, un interviu cu un regizor de renume internațional în care am găsit aceeași idee, de data aceasta despre sălile de teatru: se pare că actorii joacă mai bine în săli în care s-au perindat de-a lungul anilor actori talentați. Se spune că pereții acestora păstrează în ele ecoul jocului artiștilor respectivi, în timp ce sălile nou construite nu au niciun ecou.

Gândindu-ma la viața mea de elevă, mi-am dat seama că mai există și un alt fel de ecou, anume cel lăsat în noi de foștii profesori. Sunt convinsă că fiecare dintre noi are cel puțin o poveste în care un profesor a fost model pentru cei care au devenit mai târziu, la rândul lor, profesori. De altfel, profesiunea de dascăl a fost prețuită din cele mai vechi timpuri. „Să predai este cea mai înaltă formă de înțelegere” afirmă Aristotel, iar Socrate ne dezvăluie și unul din secretele măiestriei unui profesor: „Nu pot preda nimic nimănui, pot doar să îi fac să gândească”. *** Pe tot parcursul liceului am fost responsabilă cu ceea ce pe vremuri se numea condica de clasă. În afară de catalog, fiecare clasă avea și o condică în care profesorii puteau semnala disciplina elevilor, aceasta servind ulterior diriginților la punerea notelor la purtare. Într-unul din ani tocmai se organizase o întrecere între clase, pe atunci fiind la modă tot felul de întreceri socialiste. Disciplina era unul din punctele esențiale, iar eu trebuia să prezint profesorului condica la sfârșitul fiecărei ore, să noteze la rubrica disciplină, pe cât posibil, calificativul foarte bine, pentru ca să câștigăm întrecerea, la care premiul era o excursie cu clasa la Sinaia.

Aveam la psihologie un profesor care preda foarte bine, dar avea un fel de a ni se adresa care nu-mi plăcea. El ne spunea că pentru cel care știe există nota nouă, pentru cel care nu știe, nota două. De fapt,

clasificarea elevilor la cele două extreme n-ar fi fost atât de deranjantă, pentru că el dădea și note între extreme. Ceea ce însă mă enerva era altceva: pentru el, toți eram niște urâți. Nu ni se adresa pe nume, ci ne spunea urâtule, indiferent dacă elevul era de nouă sau de două. Într-una din zile, după ce a scos la tablă câțiva elevi pentru a-i asculta, la un moment dat i-a spus unuia dintre ei „urâtule”. Nu știu de ce, atunci, treaba asta m-a scos din sărite mai mult ca de obicei. Poate pentru că îl admiram pe acel elev, care nu era de nouă, ci de zece, sau poate pentru că mi se părea că ne insultă pe toți cu acest „urâtule”. Am simțit atunci o revoltă de nestăpânit. Stăteam în banca a patra și în fața mea era un băiat înalt, așa că m-am pitit în spatele lui și am șoptit înciudată, ca pentru mine, „Ba urât ești tu!”.

De obicei, la ora de psihologie clasa era gălăgioasă, dar întâmplarea a facut ca în acel moment să fi fost liniște, așa că exclamația mea a fost auzită de toată clasa, inclusiv de profesor. Toți am înlemnit, profesorul s-a roșit până la urechi, a fost un moment de tăcere înghețată, după care profesorul și-a urmat lecția ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. La sfârșitul orei trebuia să mă duc cu condica să ne pună calificativul la disciplină. Eram foarte nenorocită pentru că prevedeam că din cauza mea clasa va lua notă proastă. Am ezitat foarte mult. În fond, aș fi putut să pretind că am uitat să duc condinca. Numai că numi plăcea să mint, pe de o parte, iar pe de alta, dacă deja făcusem boacăna, trebuia să-mi iau responsbilitatea faptelor, pentru ca restul clasei să nu aibă de suferit. M-am dus deci la profesor și l-am invitat politicos să ne dea notă la disciplină. M-a întrebat atunci dacă știu cine a rostit vorba aceea când toți au tăcut. I-am răspuns mai mult moartă decât vie, dar categoric, că eu eram cea vinovată. Profesorul s-a uitat lung la mine, a completat rubrica de disciplină cu calificativul foarte bine, a semnat și a ieșit din clasă. În săptămâna următoare m-a ascultat și mi-a dat nouă. Nu mi-a reproșat niciodată nimic și de atunci a încercat să nu ni se mai adreseze cu urâtule, drept care și-a câștigat respectul nostru deplin.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

46

eseu de Veronica Pavel Lerner Ecoul acestei întâmplări m-a învățat că un profesor obține respectul elevilor mai curând recunoscându-și slăbiciunile decât purtându-se cu aroganță. Am folosit mai târziu, ca profesoară, învățătura de atunci.

Clasa noastră a câștigat în anul respectiv întrecerea și ne-am dus cu diriginta la Sinaia. Excursia mi-a rămas ca o amintire foarte dragă. Când, la rândul meu am ajuns dirigintă, am organizat și eu o întrecere între clase și, când clasa mea a luat locul întâi, am obținut pentru ei ca premiu o excursie la Poiana Brașov, pe

care sunt sigură că elevii mei au apreciat-o. Îmi vine să cred uneori că și ei sunt atenți la ecoul interior lăsat de foștii lor profesori, cum o fac și eu. Altfel, cum sar explica mesajul primit acum câteva zile pe FB, care mi se adresa cu „Doamna Dirigintă” de la o fostă elevă care mă găsise pe rețea și era fericită să mă contacteze și să-mi dea raportul despre viața și succesele ei?

Astăzi, amintirile foștilor profesori se suprapun peste cele ale foștilor elevi, ecourile lor contopindu-se și reverberând simultan în sufletu-mi bântuit de nostalgii.

Mirona Mara, implozie, cărbune pe hârtie fabriano Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

47

poezie de Dorian Stoilescu

Dorian Stoilescu - Western Sydney University (Australia)

declarație vamală

nu mai am prieteni nu mai am frați și surori nu mai am părinți nu mai am casă nu mai am școală nu mai am țară băiat de nouă ani refugiat din Ucraina Jan Palach, primăvara de la Praga 1968, tancurile sovietice în Praga... în Est apăruse primul zâmbet după douăzeci de ani, dar acum nu mai poți spune că timpul vindecă, ci doar că timpul însuși provoacă boli, ce aduc, ca din obișnuință, întunericul și somnul de la răsărit.

Tancuri. Mii de ochi împinși în asfalt să tacă, să tacă sau să doarmă, sau să se sufoce dacă nu știu altfel. Mii de brațe, cresc mii de brațe înarmate, tunuri și gheare sovietice cuprind luminile zilei, încercând să-i facă pe ceilalți să uite despre libertate.

Un student însă amintește celorlalți că totul e suflet, că totul e iubire și demnitate. el alege să ilumineze, alege să lumineze cerul cu el însuși ca o torță, arde de viu instantaneu ca lumină izolată peste noapte, lung întuneric a unei înfrânte, a unei umilite jumătăți de continent.

La început nu s-a observat nimic. Lumina acelei torțe însă a făcut ziuă în Praga și DINCOLO peste alți douăzeci de ani.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

48

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Pingelele lui Dragoman Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Benissa, Spania)

Ditu se simțea în largul său la volanul mașinii nounouțe, Dacia 1100, plăcut mirositoare a fabrică, de un crem elegant. Avea culoarea automobilului directorului fabricii de ață, cel care avusese prima mașină nouă din localitate. Dar acela era un Renault.

Inițial se înscrisese și el tot pentru un Renault, dar primise... ce i-au dat din fabrică. Degeaba își zicea că numai numele era altul, piesele fiind aduse din Franța special pentru cea dintâi linie de producție autohtonă.

Cumnatul lui spurcat la gură tot o ținea una și bună: „Renault se scrie, RENAULT se citește”. Faptul că se clasase doar al doilea ca șofer cu mașină personală în localitate nu-l deranja. El oricum nu-și dorise niciodată să fie primul la nimic. Pentru el conta că o avea.

Făcuse cam multe economii la sânge, împreună cu nevasta lui harnică și strângătoare („excesiv de strângătoare” după părerea aceluiași cumnat răutăcios). Că mai târziu câștigaseră la tragerea la sorți de la CEC o altă mașină, în condiții aproape miraculoase, cu un cont care existase doar o săptămână, conținând exact minimul de participare (îl înființase un cunoscut care le datora banii și preferase să li-i dea pe acea cale), asta e o altă poveste. La aflarea veștii precum că numărul acelei depuneri efemere fusese publicat printre câștigători în lista din ziarul Scînteia, Ditu fusese tentat pentru o clipă să își revizuiască poziția fermă de ateist convins, bănuindul pe Cel de Sus de oareșce simpatie. Dar, după o vreme, reveni la viziunea sa realistă asupra vieții, singura modificare de comportament pe care o adoptă fiind refuzul categoric de a mai juca vreodată la vreo loterie. Nici măcar lozuri nu cumpăra, argumentând ambiguu: „dacă joc, câștig”. De fapt, îi era teamă să mai forțeze mâna sorții. Se simțea fericit, mai ales acum, după ce i se născuse sănătoasă și a doua „băiată”.

Tot fără voia lui fusese primul din familie la capitolul „pantofi după opinci”, punând punct unui lung lanț de strămoși plugari și păstori, care nu purtaseră în viața lor nimic altceva decât eternul costum popular. Și nici nu râvniseră la altceva. El, în schimb, în pruncie, nutrise în secret dorința de a deveni bogat ca moșierul ungur, groful care trecea

câteodată în trombă prin sat, mânând căruța lui elegantă, la care avea înhămați patru bidivii negri, lucioși ca diavolul în persoană. Nu patru, șase armăsari visase Ditu să aibă la carul său când se va face mare... Figura cu caleașca nu-i reușise, dar măcar caii putere putea acum să-i etaleze fără complexe, chiar dacă în sinea lui tânjea în continuare după libertatea deplină a păstorului pe care și-ar fi dorit săl fie. Ajunsese la oraș, trecut prin școli, domn în toată firea, la costum cu cravată, fercheș pe deasupra, cu cei 35 de ani plini de viață care-i pulsau prin artere. Purta părul ondulat, pieptănat înapoi și ochelari de soare cu lentile fumurii. Mașina rula ascultătoare pe drumul care-l ducea spre satul natal, în timp ce el învârtea din volan, mângâind din priviri asfaltul, la capătul căruia și-o închipuia deja pe muma întâmpinându-l fericită.

Era singurul ei băiat, primul născut.

Se hotărâse spontan să dea o fugă până la ea. Ce contau patruzeci de kilometri, când din spate îl înghiontea pofta de a mușca din lichiile ei nemaipomenite, plăcintele acelea bătrânești, pe care le cocea de Paști și de Crăciun?! După părerea lui, erau mult mai bune decât henkleșul săsesc, care se servea în comuna în care lucra de cinci ani ca profesor.

La ieșirea din zona industrială, dând să urce pe dealul Dăii, șoferul zări un pâlc de oameni așteptând la ocazii. Își aminti cum și el, pe când era elev la Școala Normală (Pedagogica de mai târziu), obișnuia să aștepte acolo la un ia-mă nene. În treacăt, îl zări printre autostopiști pe vecinul Dragoman, un băietan din capătul străzii, cu care bătuse cândva mingea prin praful Gurii Hudiței (așa botezaseră țăranii Fundătura Morii, care oficial purta, de fapt, numele de Strada Unghi). Se gândi că n-ar strica să mai schimbe o vorbă cu el, poate avea noutăți din sat. Opri în dreptul lui și, pentru că-l văzu trăgând de niște desagi cam voluminoși, îi făcu semn să urce pe bancheta din spate. Tânărul se conformă, nu înainte de a-l întreba politicos dacă avea drum spre Agnita. Ditu își reținu la timp impulsul de a-și divulga identitatea, căci simți aburi de alcool învăluindu-l din spate. Dragoman, pilit, avea chef de vorbă. Îl lăsă să-i explice de unde vine, unde se duce, unde lucrează și cine-l așteaptă.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

49

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg Ba mai mult, se apucă să-l descoasă, prefăcându-se orășean. Absurdul situației îl înveselea. ̶ Unde ziceai că lucrezi? ̶ La fabrica de păpuci, îi răspunse mândru consăteanul. ̶ Adică ești pantofar?, insistă Ditu. ̶ Cam așa, da´ mai bine. La mine vin pantofii gata făcuți, eu numai le pun tălpile. Adică eu îi fac să fie perfecți. Le lipesc tocurile, le bat bine pingelele, asta-i treaba mea. Nu-i ca la sapă, mult mai ușor.

Câștig bani frumoși, că sunt muncitor calificat. E curat și modern. Să vedeți ce pantofi faini facem!

Nevasta Dumneavoastră are cumva pantofi Guban? ̶ Are, doar sunt cei mai buni. ̶ Păi, la bărbați, noi suntem ce e Gubanul pentru femei, înțelegeți? Pe onoarea mea, pantofi mai buni nu găsiți! Noi dăm și la export. Iar la oraș, am trai nineacă! Trei feluri de mâncare la cantină, și niște fete oacheșe prin fabrică, tot una și una! Mi-ajung banii să merg cu ele la film, bașca plătit gazda, și de mai duc bani și acasă. ̶ Da-n desagi ce duci? ̶ Eh, haine la spălat. Nu-s desagii grei la dus, mai grei sunt la întors. Muma îmi dă bucate, moșu ghinars... Numa bunătăți, cum e la noi. ̶ Da da, așa zic și eu, că și eu mă duc după lichie, adăugă Ditu, mai mult pentru sine. ̶ Lichiele de Paști, cozonacii și cârnații de Crăciun. Și moagăna... cum se topește în cerul gurii..., completă melancolic Dragoman plescăind din limbă.

Căzură brusc amândoi pe gânduri și le pieri pofta de povești. Odată ajunși în sat, se despărțiră în capul străzii. Din mașină, Ditu se asigură din coada ochiului că pasagerul lui cherchelit intra pe poarta care trebuia.

Două zile mai târziu se trezi cu Dragoman la poartă, treaz și plin de elan. Nu-și amintea de episodul de la venire, pesemne fusese prea amețit. Ditu găsi de cuviință să tacă, prefăcându-se că uitase întâmplarea. ̶ Aud că ești venit cu mașina. Nu mă iei și pe mine până la Sighii?, îl abordă vecinul jovial. ̶ Cum să nu vere, plecăm imediat. Bagajele și pe cai!

Umplură portbagajul cu desagi și bucate. Gemea mașina sub greutatea cartofilor, verzelor, borcanelor cu carne în untură, ouălor, brânzei și laptelui, țuicii și vinului de casă. Dragoman avea și două găini vii.

Drumul înapoi li se păru mai scurt decât la venire.

Timpul trecu repede, cu povești și amintiri din sat. Le veniră în minte năzbâtii multe, de pe când erau feciori.

Râseră la amintirea mototolului satului, care comenta cu mină gânditoare, de pe banca din fața casei: „facultăți... dificultăți”. Îndopat cu prune, dădea „concerte” de pârțuri, ținând cu ele ritmul marșului militar pe care i-l intona ceremonios lăutarul satului. Își mai amintiră de o seară cu lună plină, în care ceata lor se hotărâse spontan să facă noapte albă și să adune grâul unui țăran întârziat. Terminaseră treaba la crăpatul zilei, numai bine cât să-i lase la poartă carele încărcate. Să fi văzut mirare și bucurie pe el!

Apoi povestiră cum mergeau la colindat în ceata feciorilor, adunând bani și merinde pentru Sărbătoarea care ținea până în ianuarie. Și cum ieșeau vara fetele la joc, toate în strai alb cu negru, la catrință și năframă, de nu știai care a cui e. Abia când te apropiai vedeai culoarea năframelor și, când te lămureai că era și broboada mândrei printre ele, inima zburdalnică bătea să-ți iasă din piept!

Din una în alta, ajunseră la marginea orașului. Ca de rămas bun, Ditu zise într-o doară: ̶ Măi, Dragomane, eu nici nu te-am întrebat, tu unde lucrezi la Sighii? ̶ La păpuci, răspunse țanțoș băiatul. ̶ Cum, mă, se prefăcu mirat Ditu, acolo unde se face încălțăminte bărbătească, aia de care poartă domnii cu ifose, care n-au văzut opinci în viața lor? ̶ Vezi că știi, îi răspunse Dragoman, cu fața emanând fericire. ̶ Faini tare!, adăugă Ditu. Am și eu acasă o pereche, negri lucioși, de piele de box, ca oglinda. Da´ nu pot să-i încalț. ̶ De ce, mă, Dite? Doar nu ți-o fi frică că-i strici. ̶ Da de unde, chiar mi i-am pus de revelion, da’ să vezi ce-am pățit: mi s-or dezlipit pingelele, cu talpă cu tot! Ori oi fi jucat eu prea tare... ori podeaua o fi fost de vină, bat-o norocul s-o bată, da´eu așa ceva n-am mai văzut!

Dragoman amuți. Se făcu verde la față și începu să dea din buze ca un pește pe uscat. Se vedea de la o poștă că se ducea o luptă în el. Să spună că era el responsabilul defectului? Sau mai bine să tacă și să se prefacă indiferent? Degeaba, prea mare era clocotul în inima lui! Neputându-și reține dezamăgirea, explodă consternat: ̶ Cum adică, măi, Dite, chiar tălpile ți s-or dezlipit?! ̶ Dacă-ți spun! Restul era fain și nou ca-n prima zi. ̶ Păi io le bat, măi, frate! Io și nimeni altul. No stai că le arăt eu tălpi bătute. Calce-i Sfranțu de păpuci, Hergotu lor de pingele, de nu le ciocănesc eu de nu mai vezi om cu persoană! Fire-ar mama lor de tocuri! Cu mine și-or găsit nașu´, așa să știi, că io nu le mai las!

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

50

eseu de Vavila Popovici

Pace, armonie sau război?

Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA) „Pacea nu înseamnă absența războiului, ci înseamnă virtute, este o stare de spirit, de bunăvoință, încredere și dreptate. – Baruch Spinoza

Am mai scris cu câțiva ani în urmă despre pace și război, pacea definindu-se, atât în plan colectiv cât și în plan individual, prin starea de liniște, o stare lipsită de conflicte între oameni, atât în familie, cât și în întreaga societate, pe întregul glob pământesc. În mitologia greacă, Eirene (Irina) era zeița care personifica pacea, având echivalentul Pax în romană.

Simbolul porumbelului cu ramura de măslin era tot simbolul Păcii, deoarece porumbelul a ales casca zeului războiului, s-a cuibărit în ea, împiedicând astfel acțiunea zeului. Unde a fost porumbelul în zilele de acum?

Atât în viața individuală și familială, cât și în cea socială, în istoria omenirii și în istoria naturală, perioadele de pace alternează cu cele conflictuale. Nu a existat Pace globală, cum nu a existat nici război global. Grav este că acesta din urmă va putea exista, dacă virtuțile omenești vor fi înlăturate. Conflictele se ivesc precum buruienile între flori, dar omul este dator să curețe aceste buruieni care nu sunt altceva decât gânduri și fapte ostile bunului mers al lumii. Ura, invidia, lipsa de încredere în celălalt, lăcomia, gloria dorită sunt cele care împing omul la luptă, răzbunare, cruzime. Bunătatea, înțelegerea, iubirea de semeni dispar din sufletul omului și locul se umple cu ură și dorința de a-și manifesta barbaria ascunsă în suflet și care, dintr-odată îl stăpânește. Normal, pus în fața repercusiunilor acestei barbarii, omul ar trebui să cedeze, să renunțe la planul său odios de distrugere a celuilalt, dar încăpățânarea va fi starea anormală a individului lipsit de umanitate, de Dumnezeu.

Când o persoană manifestă anumite atitudini sau comportamente dezechilibrate, intrând într-o nejustificată contradicție cu ceilalți, ea intră în categoria persoanelor cu tulburări de personalitate și poate fi diagnosticată cu o booală psihică (deteriorare severă a gândirii, afectivității sau relațiilor sociale etc.) putând avea judecata și capacitatea intelectuală intactă, manifestând totuși un anumit comportament irațional, pervertirea afectivității, preferințelor, obiceiurilor, raționamentului moral sau al impulsurilor.

O personalitate sadică, căreia îi place să chinuiască sau să tortureze pe cineva din plăcerea bolnăvicioasă

de a-l vedea suferind, consideră că toți oamenii trebuie să fie sub controlul său, indiferent de rolul acelei persoane în viața sa (copil, soție, partener, coleg, prieten) sau colectiv, sau poporul țării sale, sau a unei alte țări pe care a luat-o în colimator. Lovește, impune restricții, adoptă reguli, cereri (condiții) absurde menite să îngrădească libertatea.

Personalitatea sadică se comportă ca și cum cuvântul lui este definitiv, ca atare gândirea sa trebuie respectată. El dorește, e sigur pe succesul său și face orice pentru a obține dominația. Suferința semenilor nu-l impresionează, îi provocă chiar plăcere și satisfacție prin trăirea sentimentului de putere și control asupra celorlalți. Lipsa sau dezvoltarea insuficientă a empatiei, milei, respectului și savoarea încălcării normelor sau conduitelor morale îl face pe sadic să se simtă mulțumit, extrem de important și valorificat.

Manifestările care îl definesc sunt: violența, cruzimea, a sa, sau a interpușilor săi, umilirea sau insultarea celorlalți. Se bucură de situațiile în care persoanele sunt umilite sau înjosite de el sau de cei din ambientul său.

Armonia este definită de Dicționar ca fiind „Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg; bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc.”, sinonimele cuvântului fiind: acord, împăciuire, înțelegere, pace, unire, concordanță, echilibru, potrivire, proporție, proporționalitate, simetrie, simfonie etc.

Dizarmonia este constituită din gânduri ale minții pregătite pentru a acționa în fapt, pentru distrugerea armoniei existente. Se crează dezordine până la debusolarea unei lumi, ajungându-se (s-a și ajuns) la ură și violență a unei părți și la consternarea altei părți.

Gândurile noastre, dar și acțiunile noastre pot fi liniștite, armonioase, sau zbuciumate și dizarmonioase. Oricum, ele pleacă în valuri spre cei din jurul nostru, rezonează în sufletele oamenilor, de aceea este nevoie ca mai întâi să fim în armonie cu sinele nostru, pentru ca mai apoi să putem rezona cu ceilalți. Armonia nu este predestinată, ea trebuie cucerită cu ajutorul gândirii și voinței.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

51

eseu de Vavila Popovici Scopul civilizației este să dobândească armonia. De ce despre Muzică spunem că este „divină”? Fiindcă sunetele iubesc armonia. Și noi construim muzica și dobândim armonia ei. În iubire armonia își așterne veșmântul ei asupra sufletelor celor care se iubesc; ele pot fi ființe, sau ființa alături de ceva neînsuflețit pe care îl însuflețește. Mă gândesc la diferiți pictori și creațiile lor…

Cinicii folosesc dizarmonia pentru a arăta celorlați gândirea lor „genială”, originală. Nu așa au folosit Marx și Engels idea unui om nou, a unei alte lumi, din care ce s-a ales? Ură, luptă și dizarmonie. Viclenii au folosit și folosesc dizarmonia pentru a obține avantaje proprii. Să ne dorim, deci, să fim în armonie cu noi înșine, adică împăcați cu alegerile noastre și chiar cu greșelile făcute, pentru care știm cui trebuie să cerem iertare și a nu le repeta. Să înțelegem, să conștientizăm că toți suntem fiii lui Dumnezeu, fiecare individ, dar și fiecare țară cu darurile sale, cu caracterul său, și că trebuie să ne respectăm și să trăim în armonie.

Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog al secolului XX, spunea, referitor la neamul românesc: „Trăsătura cea mai cuprinzătoare și definitorie a neamului nostru este armonia”.

Universul întreg este energie, totul este energie în mod diferit condensată și structurată, în așa fel încât să existăm, să fim, să dăinuiască această simfonie perfectă; dirijor avem, partitura ne-a fost dată, fiecare instrumentist trebuie să știe să-și acordeze instrumentul pentru un sunet cât mai curat. Este necesar să menținem un echilibru permanent în jurul nostru, fiindcă, am mai amintit cândva de „Efectul fluturelui”, acele mici modificări ale condițiilor inițiale care pot avea ca efect rezultate haotice, făcând ca anticiparea efectelor pe termen lung să fie uneori chiar imposibilă. A strica echilibrul, a dezarmoniza lumea, înseamnă a ne distruge, a ne sinucide. Suntem datori să lucrăm pentru înfrumusețarea vieții, să obținem armonia, demnitatea, bogăția ei. Dumnezeu ne-a dat viața nu pentru a ne bate joc de ea, ci pentru a o preaslăvi. Întreg universul se află în armonie, vibrează armonic, altfel nu ar putea exista. Pitagora, Platon, au vorbit despre armonia cosmică. Cosmosul vibrează în armonie prin voința „Inteligenței cosmice”, spunea și Omraam Mikhael Aivanhov: „Dacă vreţi să fiţi fericiţi, dacă vreţi să înfloriţi, trebuie să vă gândiţi la armonie, să vă puneţi în armonie cu universul întreg”.

M-am bucurat astăzi când am citit în ziarul DW: „Demnitatea umană este intangibilă! Alianța pentru solidaritate, toleranță și democrație împotriva prejudecăților, urii și violenței a lansat un apel semnat de numeroși reprezentanți din mediile religios, sindical, civic și de afaceri”. DW a prezentat textul integral al apelului publicat joi, 11 februarie 2016. Articolul se încheie cu următoarele cuvinte:

„Sprijinim o Europă care apără demnitatea umană și oferă condiții pentru o societate armonioasă”.

Războiul este stare de dizarmonie. Este o regulă generală a rațiunii că orice om trebuie să caute pacea atâta timp cât are speranța de a o obține. Și această speranță este bijuteria minții. „Pacea e capodopera rațiunii”, spunea Joseph Muller (1890-1967), genetician american, educator și laureat al Premiului Nobel, cel mai bine cunoscut pentru munca sa cu privire la efectele fiziologice și genetice ale radiațiilor, precum și pentru convingerile sale politice sincere, cel care a avertizat asupra pericolelor pe termen lung ale emanațiilor radioactive ale războiului nuclear și a testelor nucleare. Important este, deci, să căutăm pacea pe cât posibil. Să dăm dovadă de rațiune, tărie și intransigență. Dar există cazuri în care Pacea nu poate fi obținută prea curând, când puterea de înțelegere lipsește la adversar, când ambiția, orgoliul este nemărginit, cu toate încercările de a-l face să înțeleagă binele, să renunțe la încăpățânarea unor acțiuni care duc la înrăutățirea situației, a vieții oamenilor. În acest caz, pentru ca haosul distrugător să nu planeze, omul va fi nevoit să caute să folosească toate avantajele războiului.

Benjamin Franklin (1706-1790), cunoscută personalitate din Statele Unite, om de știință, filosof, om politic, spunea: „Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea”. Mai vorbea și despre „ușile înțelepciunii”, care nu se închid niciodată, cu alte cuvinte e necesar să apelăm întotdeauna la rațiune, la moralitate, pentru a ajunge la hotărâri avantajoase societății. Să înțelegem că pacea finală este rezultatul cel mai bun, cel mai liniștitor. „Nu este suficient să vorbești despre pace. Trebuie să crezi în ea. Și nu este suficient să crezi în ea, trebuie să muncești pentru ea”, spunea Eleanor Roosevelt, soția Președintelui Statelor Unite ale Americii.

Să ne amintim versurile potului român George Coșbuc cu privire la războiul din 1877, când a avut loc a treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii ale Războiului de Independență a României; în 1904 Coșbuc a publicat poezia „Trei, Doamne, şi toţi trei!”, amintind de consecințele războiului: „Avea şi dânsul trei feciori,/ Şi i-au plecat toţi trei deodată/ La tabără, sărmanul tată!/ Ce griji pe dânsul, ce fiori,/ Când se gândea că-i greu războiul,/ ...Şi luni trecutau după luni -/ Şi-a fost de veste lumea plină,/…Românii-au isprăvit războiul…/ Scria-n gazetă că s-a dat/ Poruncă să se-ntoarcă-n ţară/ Toţi cei plecaţi de astă-vară -/ Şi rând pe rând veneau în sat/ Şi ieri şi astăzi câte unul/ Din cei care-au plecat…

Treceau bărbaţi, treceau femei,/ Şi uruiau trăsuri pe stradă,/ Soldaţi treceau făcând paradă, -/ Şi-atunci, deştept, privi la ei/ Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:/ "Trei, Doamne, şi toţi trei!” „Nimeni nu este așa de nebun încât, pus să aleagă, va alege războiul, nu pacea”, spunea cineva și totuși, iată că s-a gândit, s-a pregătit minuțios și s-a trecut la declanșarea unui război nemilos.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

52

eseu de Vavila Popovici Rusia a atacat Ucraina, neluând în seamă cuvintele înțelepte ale lui Herodot, tatăl istoriei: „În timp de pace, copiii își îngroapă părinții. În război, părinții își îngroapă copiii.” Acest război al Rusiei împotriva unui stat suveran și independent – Ucraina – a îngropat și continuă să îngroape, în mod bestial, mii de copii, de părinți și bunici – trei generații. Și în loc să sărbătorim nașteri pe acest pământ, războiul se dovedește a fi o sărbătoare a morții, cadavrele celor omorâți, măcelăriți, fiind aruncate în gropi colective, din cauza numărului lor semnificativ și a imposibilității de identificare. S-au pierdut viețile a

milioane de oameni de pe urma ambiției unui conducător crud și orgolios. Și lumea din afară a rămas înmărmurită.

După atâta cunoaștere a ceea ce s-a întâmplat în acest război, privind scene și citind articole, să ne ferim de a ajunge în punctul de care Sfântul Augustin ne înveghea: „O putere de a vedea totul se termină cu a suporta totul; O putere de a suporta totul se termină cu a tolera totul; O forță de a tolera totul se termină cu a accepta totul; O forță care acceptă totul se termină prin a fi de acord cu totul.”

Demnitatea omului și empatia lui nu vor permite acceptarea criminalității.

Mirona Mara, orbește, cărbune pe hârtie fabriano Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

53

english corner Attila F. Balazs

Attila F. Balazs (Slovacia)

Actor’s monologue and my lies began to choke me like the umbilical cord chokes the infant but can you ever stop? stop and breathe if you can – you are a tool in the hands of power can you put yourself aside like the violin player sets aside his violin and the painter his palette? emerged from within but if you are such as the lizard that emerges from its skin in the blue fog of the alcohol in dirty pubs on wrinkled pillows of sluts on the gnawed couch of a stranger in basements claimed by snobby petitioners you can hardly tune your broken strings it’s useless to escape you beg and yammer you menace the tyrannical self-love and never do you enjoy a free day then with pretended terror on your face with eyes rolling over you ask her: now what? why did you come here? take your clothes off! and you are sick of yourself and you don’t even want her anymore you’d rather tell her to leave don’t you understand why all this? love? you’ve always been in love with you with a slick and avid attention you’ve watched yourself in all your romances until you’ve got used to like a tethered pony but you were honest on the golden retina darkened stage there the royal game shone the heat of the joy caressing palms slaying motions hangover mood? situation? whose situation? mine? someone else’s? it attracts me as the vinegar draws flies and that is why she’s mine – ecstasy depression boredom excitement toughness ascending pornography and more boredom above all my role? role ignorance? why trying to abandon your solitude? yourput aside heavy coat your only form of existence? adventure panic – accept the ecstasy that in swarms is headed toward you it makes you fresher, it boosts you it sharpens your senses it makes you happy this is how you should live you deepen your steps in the grass watch your footmarks yet tomorrow the blades will be straight again important is the change – the explosion of burning senses smile until your first death you make faces but you are not the mirror deforms you expressionless face dark orbits – through which valve has your passion sneaked in? beautiful statue of transformation you shatter and spread out broken pieces remain go home be a husband a father and a son be a brother be a neighbour try to lie you will always be caught your wife: you love another your mistress: you love no one you have never loved failure failure feel strong enough to start it over? No accomplishment without a sin fashion and competition compete against each other the crowd of idols is avid the crowd of starving swallows the crowd Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

54

english corner Attila F. Balazs within the labyrinth of faith you search for your future today poetry begins (and today it ends) for doubt is poetry’s vital space possibly death of my dialectic death: hope – the offence – the hatred – the silence no one can die from love but you can within this role I wash your feet but allow me to enter your home we depend on one another however we fall in the wild solitude but we try something until then for silence arrives and it breaks our ear drums question marks take over and they hand in suffocating rooms of incertitude shadows fear and pursuits arrive AM I? Who am I? opposed personalities- roles possibilities tricks you cannever adapt your friends you lose and start to seek (since when?) your true face among the masks randomly displayed nothingness freezes face to face with yourself only the feelings remain pieces of songs instant images new situations new illusions melt for a second the eternal presence of the moment easy days follow intense hangovers Translated by Lucia Gorea

Mirona Mara, Jonathan Murphy, pay no attention to the man behing the curtain Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

55

prezentare carte de Milena (Munteanu) Lițoiu

Întâlnire cu George Roca şi poemele sale cifrate multilingve Milena (Munteanu) Lițoiu (Canada)

Pe George Roca nu îl cunoscusem personal, deşi am colaborat repetat la revistele dumnealui din ţară și de la antipozi. Intuisem un om plin de farmec, cu simţul umorului, care simte sufletul celui din spatele literei scrise. Îl ştiam ca pe un mare român, un „maven”, un rezonator, un transmiţător al valorilor noastre, care duce mai departe, în spaţii diverse, simţirea românească, precum şi dulcele grai de acasă.

Pentru mine a fost şi este o inspiraţie, ba chiar am beneficiat de sfatul expert, de sugestiile oferite ca urmare a lecturii scrierilor mele literare. Am aşteptat, aşadar, cu emoţie întâlnirea în persoană de la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti, o lansare de carte ce includea, pe lângă mai multe volume colective, cartea poetului George Roca, „Poeme cifrate multilingve".

La sfârşitul serii am fost onorată să-mi prezint volumul „Departe de ţara cu dor" în faţa unei astfel de companii selecte, care includea multe nume notabile din lumea scrisului.

Ajung la Toronto şi deschid volumul „Poeme cifrate multilingve", care m-a încântat din varii motive. Cartea conţine (numai) opt poezii pe parcursul celor 208 pagini! Fiecare e tradusă în mai multe limbi, de la originalul în română la franceză, italiană, spaniolă, portugheză, albaneză, maghiară, germană, olandeză, suedeză, engleză, ebraică şi chineză. Poeziile sunt scurte şi merg direct la suflet, indiferent de limbă, apoi, în fiecare limbă, pe o altă pagină, anumite litere din traducere sunt înlocuite de cifre. Înveţi astfel repede că 4 este încifrarea literei „A", 5 este egal cu „S”, 7 este „T" etc. şi ajungi să parcurgi cursiv şi poezia încriptată, deşi e plină de cifre în loc de litere. Un exemplu: „M-4M ÎNDRĂ605717 D3 8U23L3 74L3/ FRUM0453, R0Ş11, V0LU970453,/ 41D0M4 UN31 913R51C1/ 4L70173 CU 0 C1R34ŞĂ.// CÂND 4M ÎNC39U7 5Ă 73 5ĂRU7/ 6UR4 74 4V34 6U57UL/ FRUC7ULU1 9451UN11.// 707UL 3R4 47Â7 D3 4C71V Ş1 R34L/ D3 94RCĂ D01 ÎN63R1/ FĂC34U DR460573 93 L1M84 M34.// 47UNC1 4M ÎNŢ3L35/ D3 C3 4 9ĂCĂ7U17 4D4M...//” (Sărutul).

“M-AM ÎNDRĂGOSTIT DE BUZELE TALE/ FRUMOASE, ROŞII, VOLUPTOASE,/ AIDOMA UNEI PIERSICI/ ALTOITE CU O CIREAŞĂ.//

CÂND AM ÎNCEPUT SĂ TE SĂRUT/ GURA TA AVEA GUSTUL/ FRUCTULUI PASIUNII.// TOTUL ERA ATÂT DE ACTIV ŞI REAL/ DE PARCĂ DOI ÎNGERI/ FĂCEAU DRAGOSTE PE LIMBA MEA.// ATUNC1 AM ÎNŢELES/ DE CE A PĂCĂTUIT ADAM...//” M-am bucurat să remarc în cartea domnului George Roca mai multe niveluri de încifrare. Mai întâi sentimentul, trăirea poetică este exprimată în vorbe de obicei în graiul învăţat la mama acasă, adică în limba maternă. Apoi, criptarea poeziilor e făcută în diferite alte limbi străine. Aşa cum demonstrează cartea, se folosesc chiar mai multe alfabete: latin, ebraic şi cel chinezesc.

Nu în ultimul rând, cifrarea se face suprapunând un alt nou, astfel încât şi dintre cei ce înţeleg aceeaşi limbă se selectează doar cei ce ştiu codul cu care poeziile au fost încriptate. Surpriza este că, totuşi, poeziile ni se relevă în mod natural, deşi sunt traduse sau criptate. Experimentul demonstrează că anumite niveluri de încriptare nu ne împiedică să ne conectăm aproape firesc la poezie. Acesta e un testament al complexităţii creierului uman, dar şi al creativităţii autorului. Mi se pare extrem de interesant. E demonstrat ştiintific că avem o abilitate naturală de a compensa litere ce lipsesc în text sau să creăm imagini mentale din cioburi vizuale. Avem abilitatea de a completa imagini noi pe baza imaginaţiei noastre, iar jocul cu iluziile optice, cu „fallacies”, dar şi cu efectele compensatorii ale creierului uman mi se par fascinante. Într-una din călătoriile mele prin Spania am vizitat la muzeul din Figueres o expoziţie extrem de imaginativă în care Salvador Dali se juca cu iluziile vizuale, compunând şi recompunând realitatea în feluri extrem de creative. Volumul lui George Roca face un experiment similar, primul în lumea largă care se ocupă de criptarea/decriptarea acestui gen literar, cum spune autorul, testând flexibilitatea şi limitele înţelegerii umane. Cum George Roca este şi poet/scriitor, dar şi grafician, poate că următorul experiment va fi legat de combinarea cuvântului cu efectele grafice. Rămâne de văzut.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

56

prezentare carte de Milena (Munteanu) Lițoiu Vom fi mereu surprinşi de activitatea lui George Roca, ce ne propune de această dată câteva titluri de poeme colorate în „roşu”, „negru”, „alb” etc., ce sunt relevante oricărui suflet, de oriunde ar fi, indiferent de limba în care gândeşte. Volumul, ca un mozaic multilingv, multicolor, cifrat în fel şi chip (în limbi străine, dar şi cu litere codificate în cifre) este însă simplu de înţeles. Învăţăm astfel că, în cazul limbajului universal al trăirilor umane, criptografia nu încurcă nici lizibilitatea textului şi nu descurajează nici dorinţa cititorului de a se bucura de poezie, de a o înţelege. Ba dimpotrivă, criptografia pare îmbrăţişată de cititor cu o curiozitate copilărească, de parcă ar fi o jucărie nouă. Cititorul, incitat să decodifice misterele, ajunge negreşit la poezia ce vorbeşte tuturor. Astfel, acest

volum, care poate fi prima încercare de pe mapamond de a cifra acest gen literar, ne face să ne simţim din nou copii – bucuroşi ca în faţa unei descoperiri noi, incitaţi şi curioşi, dar mai ales încântaţi de creativitatea autorului. George Roca împinge graniţele artei poetice în spaţii nepătrunse până acum.

El este genul de inovator ce redefineşte arta şi îmbinarea ei cu alte domenii ale cunoaşterii umane.

Volumul „Poeme cifrate multilingve” reprezintă un „experiment” inedit. Vorbim aici despre o carte unică, nemaiîntâlnită până acum, o carte-eveniment.

Autorul ni se relevă în acest volum şi ca traducător al poemelor în limba engleză. El este un prezentator al trăirilor umane fundamentale în alte limbi şi alfabete, al trăirilor ce vorbesc universalului din noi, care nu se împiedică de o cifrare sau alta, căci claritatea sentimentelor umane este universal traductibilă. Pe limba sufletului. Iar eu, de departe, rămân încântată de cunoştinţă, cu volumul „Poeme cifrate multilingve", precum şi cu autorul lor, George Roca.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

57

poezie de Radu Chiorean

Radu Chiorean (SUA) Nud de bărbat pentru Mihai Ciplea

mă uit în sus și nu văd nimic decât o gaură neagră ce își arde nesfârșitul mă uit în jur și văd numai ziduri supraetajate o plajă de fum fără atingere de val gheare ce înroșesc pieptul și înșfacă cordonul ombilical cade nisipul de câteva vieți printr-o stea fisurată sunt gol golul urmează linia dintre un nou născut și întuneric sunt în spatele unei oglinzi ce-a ars în mine timpul îmi taie coasta în două tușe de cărbune ating suprafața nevăzută în centrul trupului e un cuțit fără lamă astăzi îmi sunt mamă mă doare ridicarea umărului pe partea stângă mi-a ieșit uterul s-a spart apa prin inimă m-am născut de treizeci și trei de ori într-o clipă

Mirona Mara, Jonathan Murphy, port of dishonest man Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

58

poezie de Dan C. David

Dan C. David (SUA) Biciul Bunicul tace.

Tăcerea lui nu e doar un împrumut nerestituit, o datorie uitată. Împleteşte biciul lui fermecat; în doisprezece.

Fâşii din piele de bivol tăbăcită cu var

şi cenuşă din lemn de stejar, și fuior de cânepă albă.

Ochii lui Gligor strălucesc hulpav: „Bade Simioane, îţi duc vacile în ciurdă, fără plată; împleteşte-mi un bici cum l-ai făcut pentru tata înainte de a pleca la război.” În jurul bunicului se întrupează un zid de tăcere; din gânduri, din tristeţi, din aduceri aminte. Îl vezi prin el, dar nu îl auzi.

Ce icoane atârnă pe pereţii tăcerilor sale?

Ce tablouri i se întrupează în spatele ochilor umezi? „Bunicule, cum poţi ţine minte toate nodurile?”

Nu mă aude.

Carapace din tăcere albă, bunicul tace.

Pânză de păianjen tot mai îndepărtată, timpul coboară peste el ca o ceaţă.

Argint vechi

S-a făcut prea târziu să mai lustruiesc argintăria; nici nu am chef...

Fiecare piesă îmi stârneşte amintiri care dor; pe unele aş vrea să le uit.

Ceainicul ornat cu cloisonne l-a adus tata din Rusia când s-a întors din război, învelit într-o căciulă din blană astrahan.

Copii curioşi, priveam comoara cu ochi mari.

Tacâmurile le-au uitat nemţii în grabă, când au plecat, alungaţi de oamenii frigului coborâţi din Siberia îndepărtată.

Abia au scăpat să nu le confişte miliţia la percheziţii prin anii cincizeci.

Acul meu de cravată de la logodnă și coroniţa ta de mireasă s-au coclit puţin; argintul nu era de calitate, îţi mai aminteşti?

Am cumpărat şi noi atunci ce-am găsit, tineri săraci, fără minte şi fără casă.

Verighetele părinţilor de la nunta de argint le păstrez; le mai privesc, trist, câteodată.

Nu mai eşti lângă mine să clătinăm alene din cap... să le mângâiem cu privirile în tăcere, Cât o fi ceasul? parcă am aţipit un pic.

Le las acum, dar mâine le fac!

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

59

poezie de Constanțiu Mara

Constanțiu Mara (Suedia)

Cetatea Romei E seară. Pinii întunecaţi par nori legaţi de pământ, nori din care cad picăturile nopţii Sub ziduri, spre Poarta Flaminia, lunecă şarpele cu solzi de lumini, ca pe vremuri barbarele scuturi. Întăreşte sigiliul tăcerii cerul cu falduri de purpuri.

Totul devine un foşnet, un murmur.

Frunziş de oameni - în amintirea lui H. Mavrodin Cum frunzele pe rând tresar, de parcă un fir de vânt ar căuta una, anume!

Aşa şi noi, prieteni, plecăm pe rând pe firul unui gând venit din vâltoarea din care cunoaştem doar tăcerea Aşa suntem: frunziş de oameni, în drumul unui gând Seară în parc Umbre lungi umblă pe catalige, ajung să fie păsări, sau zmei din poveşti pot fi acolo sus pe colină.

E ora când din vizuini nevăzute vor ieşi vulpile nopţii şi se vor răspândi pe străzile încă îngheţate.

Mirona Mara, crochiu 2, ulei pe hârtie Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

60

proză de Simona Gânj

Ariciul de mare și copilul de aur Simona Gânj (Belgia)

Recunosc, sunt vinovat! Nu am ascultat, nu am respectat regulile de siguranță ale casei din Reciful de Corali Sentimentali. M-am îndepărtat de grota mea.

De la fereastră, vedeam algele cum își legănau trupurile firave ca, mai apoi, unele dintre ele să se smulgă dintr-odată stării de ancorare și plictiseală.

Dispăreau din fața ochilor mei, învăluite în verdele tulburat și încâlcit, încălecând, fără să se uite în urmă, prima coamă de val nervos ce le apărea în cale.

Rămâneam nemișcat, privind după ele cu jind. Îmi imaginam aventurile pe care urmau să le parcurgă, fără să îmi pese de locul dezgolit de siluetele lor zvelte. Auzeam apoi părinții și rudele jelind după evadarea lor, dar despre suferință și dor nu știam prea multe pe atunci. Nu mă gândeam că ar putea eșua pe undeva pe un mal, așteptând în zadar ca marea să vină să-și recupereze copiii pierduți. Casa mi se părea prea mică, în timp ce lumea largă mi-o imaginam fără de hotar, fără reguli și disciplină. Mă săturasem cumva să stau înfipt toată ziua în peretele poros, așteptând parteneri de joacă în zadar. Nu erau prea mulți, iar cei care poposeau erau doar în tranzit. Mă priveau curioși de parcă eram un animal ciudat și necunoscut și nu un arici de mare ca toți aricii de mare. E drept că arătam diferit. Culoarea mov aprins care îmi acoperea trupul, țepii deși și numeroși care îmi protejau ca o armură fiecare bucățică de piele erau detalii ce mă făceau altfel. Și eu priveam cu jind după bancurile de pești care alergau de jur-împrejur. Mă prefăceam complet dezinteresat de joaca lor. Îi invidiam doar în sufletul meu, ignorând pericolele care îi inconjurau din toate părțile: uriași prădători cu gura căscată abisal mai-mai să-i înghită, caracatițe cu tentacule întinse stropind în ei cu cerneală amenințătoare…

Vedeam doar partea roz a vieții, cea care te elibera de reguli și îngrădiri. Locuiam în adâncurile mării dintotdeauna. Nu îmi displăcea apa tulbure, nervoasă, rece de îmi înghețau și țepii uneori. Îmi plăceau furtunile care se iscau din senin. Adoram nisipul rostogolit în mingi rotunde și efemere de pudră aurită.

Câteodată mă ridicam la suprafață, ignorând strigătele de avertizare ale familiei. Soarele zvâcnea portocaliu

și aprins, dar nici măcar în miezul fierbinte al zilei apa nu devenea mai caldă sau mai puțin tulbure.

Pluteam la suprafață, privind cu jind la clădirile de pe plajă. Erau până la nori, cel puțin așa mi se părea. Îmi doream să mă pot apropia. Să le cuprind curbele fine și înalte, poate chiar să mă înalț pe namila aceea galbenă care se mișca greoaie de colo-colo, ridicând din când în când câte o placă de beton, pentru încă un etaj. Bunicul îmi spusese odată că se numește macara.

Nu uitasem, chiar dacă el nu îmi mai era de mult timp alături. Nici aricii de mare nu sunt nemuritori.

Din seninul cerului, pescărușii scoteau melodii stridente din adâncul gâtlejurilor. Adierea vântului și legănarea apei făceau ca țepii mei să vibreze și să răsune pe note muzicale. Tot gândindu-mă la cât de iscusit cântăreț eram, nu i-am observat apropierea. Aș fi putut să mă las repede în adâncuri. Aș fi reușit poate să scap în ultimul moment și să mă întorc nevătămat acasă. Dar nu, destinul, cel care de multe ori se joacă din plin cu dorințele și viețile tuturor, a făcut să fiu agățat în plasa aceea cu multe fire împletite și aruncat împreună cu alte vietăți în barcă. Ce urât mai mirosea acolo, în agonie și zbatere de trupuri. Cu cât mă agitam mai tare cu atât încasam mai multe lovituri. Nu erau date cu rea voință. Erau poate doar disperate. Nu mai vedeam nimic din marea mamă. Îi auzeam doar zbaterea. Și simțeam graba oamenilor din ambarcațiune să acosteze mai repede, înainte de reflux. Prada trebuia livrată la timp restaurantelor din zonă. Pește viu și proaspăt. Așa scria pe toate meniurile. Îmi venea să urlu, mie dați-mi drumul!

Nimeni nu mănâncă arici de mare. Nu, din câte știu eu, cel puțin. Și îmi arătam țepii mai tari și mai puternici decât erau în realitate.

Am simțit un zguduit, am auzit voci guturale într-o limbă pe care nu o învățasem la școală și am simțit cum o mână mă apucase cu duritate. De ăsta micuț și încercănat nu avem nevoie, a spus râzând, de parcă făcuse cea mai bună glumă din viața sa. Alte râsete lau acompaniat. Eu am apucat să înțep cu putere, după care, am simțit că zbor prin aer.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

61

proză de Simona Gânj Nu mi se mai întâmplase niciodată. Senzația aceea de plutire nu o voi mai putea uita. Privind în urmă la acea zi, extazul de a simți că zbor a atenuat șocul căderii de la înălțime. M-am trezit prăbușit pe o margine de stâncă. M-am agățat cum am putut și am așteptat.

Marea era atât de departe încât nu ajungeam cu privirea la ea. Am adormit sau poate că am leșinat.

Soarele era din ce în ce mai puternic. Fără să mă uit în oglinda apei, știam, devenisem mai violet la trup ca niciodată. Culoarea fricii de necunoscut. M-am târât cum am putut spre un ochi de mare sărată, rămasă prizonieră într-o adâncitură de piatră. Frigea, dar mă simțeam protejat. Așteptam înserarea, când soarele se întinde și se acoperă cu plapuma de lumină portocalie, apoi apucă zarea și orizontul de piept. Marea se apropie de țărm să își caute copiii rătăciți și să îi ducă iar în larg. Reciful de Corali Sentimentali mă aștepta.

Mi-era dor de peretele calcaros cu miros sărat. Am privit de-a lungul plajei. Poziția în care stăteam era incomodă. Nu voiam să atrag atenția nimănui. Pe cer se vedeau desfășurate creaturi ciudate, colorate și vesele, întinse pe niște sfori lungi, cu care vântul își făcea de cap. Le zguduia din toate încheieturile, cu o forță nemaivăzută de mine până atunci. În adânc eram protejat. Aici eram în bătaia vântului și a soarelui necruțător. Un zmeu s-a îndreptat spre mine. Mi-am acoperit fața cu țepii. Am închis ochii, dar fantoma de hârtie și-a schimbat brusc direcția. L-am observat luând-o la deal, printre dunele de nisip strălucitor, dispărând apoi cu foșnete în vegetația de pe partea cealaltă a străzii. Un tramvai îl evitase în ultimul moment, punând frână cu vaiet de fier. Ce bine ar fi dacă m-ar putea duce și pe mine înapoi acasă... Am făcut semn gândurilor să tacă, un ghem de blană îmi dădea târcoale. Era pufos și rotund ca o minge. Avea ochi negri și botul ca un tăciune. S-a apropiat, parcă alunecând deasupra nisipului. Nările lui larg deschise îmi păreau prăpăstii căscate. Ce nu face frica din om, din arici, voiam să spun! O limbă roz s-a întins spre mine. Am țipat. El a urlat. Se înțepase și acum îl auzeam schelălăind cu disperare. Mă privea cu ciudă.

Mi s-a făcut milă de el. Dar eu ce vină aveam? Mă apărasem de necunoscut. Câteva siluete mici s-au apropiat. Una dintre ele a mângâiat câinele, spunândui, gata, gata, uite, nu ai nimic! Ce n-aș fi dat ca cineva să se îngrijoreze și de soarta mea așa... Mai bine nu aș fi avut gândul acela. O mână m-a apucat și ridicat din ochiul de apă. Speram să fiu dus spre mare. Dar nu, m-a strecurat într-un buzunar întunecat. Voi mai vedea oare lumina zilei? Voi mai gusta vreodată marea? Am adormit de la deshidratare, legănat de ici până colea. Oare mă voi mai trezi vreodată? …

Era duminică. Așteptasem cu înfrigurare ziua asta liberă toată săptămâna. Aveam chef să nu fac nimic, fără școală sau alte activități, doar să stau în pat. Poate cu o carte în mână, de care să mă plictisesc repede,

apoi cu un desen animat de la care să fiu smuls de mama, fix la partea cea mai captivantă. Ecranul nu îți lasă mintea liberă, nu te lasă să inventezi jocuri noi, să evadezi, să imaginezi, să te joci. Te acaparează și te limitează, nu asta îmi repeta mereu? Exersează la pian, citește o carte, fă-ți temele, erau cuvintele pe care le auzeam cel mai des. Telecomanda dispărea atunci într-un fund adânc de sertar, iar eu mă bosumflam și îmi doream să mă fac repede mare.

Atunci nu vor mai fi reguli. Mă voi putea uita la desene animate cât voi vrea. Dacă toate astea s-ar fi derulat așa în ziua aceea, ar fi fost în regulă. Veste și mai rea. Plecăm în excursie la mare. O plimbare de o zi. Așezat pe bancheta din spate lângă sora mea cea mică, mă vedeam silit să îi suport iar toate toanele. Și mama luîndu-i apărarea mai mereu, că deh, e mai mică și trebuie să avem răbdare cu ea. De ce nu am fost eu cel mai mic? De ce nu am rămas eu copilul singur la părinți? De ce să îmi împart jucăriile preferate? E nedreaptă viața. Și acum și plimbarea, sa dus cu odihna de duminică! Cine are chef de mare primăvara? Nici baie nu poți face. Te plimbi și atât. În marea asta nu te poți scălda nici vara, așa de înghețată e. Tata mi-a promis că vom ridica un zmeu de hârtie.

Ei, așa mai merge. Cu tata e mereu mai distractiv decât cu mama. O iubesc mult și pe ea, dar prea are un caiet întreg cu reguli. Când o să cresc mare voi… dar adorm pe bancheta din spate în timp ce ascult vocea părinților mei și sforăitul adorabilei surori. Mereu adoarme repede, bebelușa asta. Am luat și câinele cu noi. În extra-sezon are voie să alerge pe plajă liber și de neoprit. Când mă trezesc, suntem deja acolo. Ne extragem cu greu din mașină și ne îndreptăm spre plajă. Marea este atât de departe la reflux, încât vedem mai mult întinderea goală de nisip aspru. Vântul suflă ca de obicei, cu forță vie. Soarele nu reușește să îi facă față, stăm zgribuliți cu mâinile în buzunare și fețele ascunse sub glugi. Mama și tata sunt fericiți. Le plac plimbările mult de tot. Inspiră, privesc, vorbesc. Eu trag nervos de zmeu. Sora mea mă chinuie cu insistență să mă joc iar și iar cu ea. Gata, am reușit să ridic zmeul. Are forma unui dragon cu aripile întinse.

Alerg desfășurând sfoara din ce în ce mai mult.

Câinele nostru aleargă liber cu nările în vânt. Mă împiedic de sora mea, scap sfoara din mâini și privesc deznădăjduit cum dragonul este luat de curenții de aer și dus, împins departe, departe, peste dune, peste ierburile înalte cu trupuri zvelte, peste linia de tramvai, dispărând apoi peste stradă. Îl văd cum se prăbușește într-o zonă greu accesibilă. Mă uit disperat la tata, la mama, cu nervi la sora mea.

Nu îmi pot stăpâni lacrimile. Plec în direcția mării.

Strivesc boabele rotunde de pe obraji și îmi doresc iar să cresc mai repede. Părinții încearcă să mă împace, tata să recupereze zmeul, dar eu sunt supărat pe toată lumea. Mă plimb cu nervi de foc pe zidul de piatră ce duce în direcția mării. Îl văd pe câine apropiindu-se și mirosind un ochi de apă, apoi trăgându-se înfiorat înapoi.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

62

proză de Simona Gânj Cu labele amândouă încearcă să își domolească sperietura și durerea. Îl mângâi. O aud pe mama strigându-mă să fiu atent să nu cad. Mă prefac, bineînțeles, că nu o aud. Nu îmi place să nu fiu liber.

Ceva de culoare mov îmi reține privirea. Mă apropii. Îmi place să escaladez. O creatură ciudată stă aciuată acolo. Are țepi de jur-împrejur. Câinele uitând de durere, îi dă iar târcoale. Scot un șervețel din buzunar.

O felicit pe mama în gând pentru insistența de a-mi pune mereu unul. Să fie acolo, poate ai nevoie, îmi spune mereu. Uite, acum chiar a avut dreptate. Împăturesc șervețelul și cu mare grijă apuc de ghemul cu ace. Pare un ciulin veșted. Nu pare să miște deloc, dar totuși se colorează de parcă doar culoarea i-ar mai fi vie și nu trupul. Ce e oare? Mama se uită cu atenție la el, ea știe orice mișcă pe lumea asta. Palma mea întinsă pare o pată mică de cerneală cu țepi. Un arici de mare, spune, așteptând totuși o confirmare de la tata. Acesta încearcă să repare zmeul. Dragonul nu mai scuipă foc pe nări, e doar murdar și încâlcit. Nu ia prea priit fugăreala vântului peste dune. Arici de mare, arici de mare, repet bucuros sperând să îmi încânt colegii de școală. Îmi și imaginez fețele lor uluite la vederea creaturii. Îl strecor în buzunar pentru că deja în mână am simțit o mică înțepătură, dar nu vreau să recunosc asta. Nu mai am chef de înălțat zmeul, deși tata îmi arată entuziast că l-a reparat. Mă plimb, adunând scoici frumoase, deși adevarata mea comoară este în buzunar. Din când în când pipăi buzunarul să fiu sigur că e încă acolo. Mergem să mâncăm ceva. Sora mea se roagă să i-l arăt și ei. Eu nu vreau. E al meu. Chiar trebuie să împart orice? E tare frustrant. Între timp mama și tata citesc informații despre aricii de mare. Eu nu am voie cu ecranele, dar ei uite, fac ce fac și iar deschid. Asta e altceva, spune tata. Se numește documentare. După ce mâncăm ne reîntoarcem pe plajă. Marea a reînviat. Se apropie zgomotoasă de țărm cu zeci de fuste suprapuse. În scurt timp, din plaja imensă nu mai rămâne decât o palmă de nisip. În rest apă și iar apă. Statuia ecvestră,

înfățișând un luptător, a dispărut sub valuri. Numai coama calului se mai distinge un pic. Dimineață era descoperită complet. La apus pare înghițită de valuri.

Inspir. Aerul e sărat. Îmi place.

Stăm pe mal toți patru și privim apusul. În buzunarul meu e liniște. Ne pregătim de plecare. Drumul spre casă se întinde indiferent în fața noastră.

Sunt liniștit. Mă gândesc la el. La pata aceea țepoasă și violet. În ultimul moment, am scos-o din buzunar. M-a înțepat ușor în deget. Semn că era încă viață în trup. M-am apropiat de mare. Am intrat cu picioarele goale în ea. Am așteptat un val mai înalt și am eliberat ariciul de mare. Apa l-a recuperat bucuroasă. Nu mă voi putea lăuda colegilor cu un arici de mare mort, ci doar cu o poveste de eliberare. Îmi pare rău că nu i-am dat un nume. Poate avea unul, cine știe...

Din întunericul buzunarului simt cum o mână mică, moale ca un velur, mă extrage încetișor. Îmi îndrept țepii violent, dar apoi, odată ieșit la lumină, îi trag înapoi. Are un chip frumos băiețelul. Mă ține în palmă și mă privește curios. Mă destind. Soarele s-a retras.

Statuia ecvestră e înghițită de ape. Inspir aerul sărat cu nesaț. Poate pentru ultima oară. Nu mai am multe rezerve de aer. Purtat pe palmă, visez la familia mea din adâncuri. La sirenele pe care nu le-am văzut încă.

Simt cum alunec încet pe toboganul vieții. Nu mă agăț. Nu mai înțep. Doar mă scufund. Și simt cum un val mă poartă către casă. Nu întorc privirea. Nu am cum. Conformația feței nu mă ajută să pot privi în urmă, doar mă las purtat de val. Pe urmele mele las un rămas bun băiețelului cu păr de aur. Să îți asculți părinții, îmi vine să îi strig moralizator. Dar nu o fac, iau cu mine doar lacrima lui de bucurie că a făcut o faptă bună.

-

Mamă, mamă, sigur o să își regăsească familia?

Cu siguranță da. Fiecare copil are dreptul la o familie bună și plină de iubire.

Mă scufund. Mă agăț de coada șerpuitoare a unei sirene cu trup unduitor, prima pe care o văd în viața mea. Bunicul îmi spunea mereu povești cu ele. Și aricilor de mare le plac mult poveștile…

Mirona Mara, rise again ochi3, cărbune pe hârtie fabriano

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

63

interviu de Viorel Ploeșteanu

Interviu cu scriitoarea D. S. Crowe un interviu de

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

În ziua de 26 mai am participat la un eveniment cultural, organizat de Ambasada României la Dublin, lansarea volumului I, Dracula al scriitoarei de origine română D. S. Crowe, pseudonimul literar al Danielei Stoian Crowe. A fost o încântare să vedem interesul deosebit arătat acestei cărți (debutul scriitoarei), din partea unor personalități culturale, atât irlandeze, cât și române. Istoricul Fiona Fitzsimons, specialist în cercetări având ca temă biografia scriitorului Bram Stocker (autorul irlandez al cunoscutului roman Dracula) a avut o intervenție amplă pe acest subiect, captând atenția publicului numeros. Alocuțiunea dumneaei a fost completată de un alt istoric, de origine română, trăitor în Irlanda, și anume Filip, care a prezentat descoperirile făcute de el în ceea ce privește legăturile de rudenie ale lui Bram Stoker cu un guvernator irlandez în Principatul Transilvania, din secolul XVIII (Karl O’Donnell). Evenimentul a fost moderat de Ioana Raiciu, atașat român al Ambasadei României la Dublin. De asemenea, au fost prezenți Ambasadorii României și Moldova, Excelențele Sale domnul Laurențiu Mihai Ștefan și doamna Larisa Miculeț. Familia scriitoarei a atras privirile audienței la cocktailul de după.

După cum reiese din prezentarea autoarei din interiorul volumului, Daniela Stoian Crowe a absolvit Universitatea din București, cu specializarea Literatura engleză și jurnalism. În 2007 s-a mutat la Dublin, în Irlanda, unde trăiește împreună cu soțul și cei patru copii.

Viorel Ploeșteanu: Felicitări pentru lansarea volumului de debut, I, Dracula! Înțeleg că este romanul de debut.

Spuneai la eveniment că provii dintr-o familie de intelectuali, tatăl fiind jurnalist, iar mama profesoară, ceea ce a contribuit, cu siguranță, la consolidarea dragostei tale față de cuvântul scris. Îmi poți spune când ai început să scrii și în ce reviste ai publicat înainte?

D. S. Crowe: Mulțumesc mult. I, Dracula este primul roman pe care l-am publicat. În 1999, pe când locuiam în Shanghai, am scris un alt roman, un thriller intitulat A Story to Die For, inspirat de experiența mea ca reporter de știri la TVR. Dar acela a fost doar un exercițiu, nu am încercat să-l public niciodată. Tot exerciții am considerat că au fost și publicarea unor poeme și proza scurtă în presa locală din Vaslui și Slobozia, unde am locuit până la intrarea la facultate. Mi-am încercat mâna la orice, cum se spune. De la fiecare gen literar am învățat câte ceva, lucruri care mi-au folosit în final la scrierea romanului I, Dracula. Dar cel mai bun profesor au fost cărțile, toate cărțile și bune și mai puțin reușite - literatura română și de aiurea, de peste tot. Nu cred că este nimeni care poate scrie fără să citească intens și variat.

Viorel Ploeșteanu: De unde pasiunea pentru Dracula? A existat ea și înainte de a veni în Irlanda?

D. S. Crowe: Nu chiar. Ca mulți români, nu am luat în serios legenda lui Dracula înainte de a veni în Irlanda, dar când am ajuns aici, când spuneam că sunt din România, toată lumea asocia țara noastră cu Transilvania.

Atunci am descoperit fascinația pe care o are occidentul față de vampiri și credința lor că provin dintr-un leagăn transilvănean.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

64

interviu de Viorel Ploeșteanu Viorel Ploeșteanu: Presupun că ai făcut cercetări serioase înainte de a-ți scrie cartea. Ce anume ai urmărit să transmiți legat de personajul lui Bram Stocker?

D. S. Crowe: Am recitit romanul lui Bram Stoker și mi-am dat seama că Dracula, deși este personajul principal și este considerat de critici și fani vampirul primordial, are o prezență foarte sporadică în roman și nu are propria lui voce, nu este auzit decât în primele aproximativ cincizeci de pagini. În restul romanului, celelalte personaje vorbesc despre el prin epistole, scrieri în jurnale, decupaje din ziare. Acest hiatus a fost umplut de fani adesea cu o caricatură de personalitate setoasă de sânge și cu dinți lungi. Prin romanul meu am vrut să-i dau lui Dracula propria lui voce, să-l transform din personajul unidimensional rău și crud pe care l-a conturat Stoker, într-un personaj complex, cu o existență tragică.

Cel mai mult am vrut să ancorez acest personaj în rădăcinile lui transilvănene și să îi dau culoare și istorie românească.

Viorel Ploeșteanu: La sfârșitul volumului publicat ne faci o promisiune, și anume că urmează partea a doua, intitulată You, Dracula. Cum vei aborda subiectul de această dată?

D. S. Crowe: Acest nou roman va fi scris la persoana a doua, Tu, Dracula, din punctul de vedere al celor trei femei pe care le-am introdus în viața lui în primul roman: mama, soția și iubita lui.

Pentru că primul roman este o confesiune, Dracula relatează povestea vieții lui prin prisma propriilor lui trăiri, neluând în considerare efectul pe care îl are asupra celor din jurul lui. Cu al doilea roman vom afla părți din poveste pe care Dracula nu a vrut sau nu a știut să le spună.

Viorel Ploeșteanu: Cartea ta este scrisă în limba engleză. Ți-ai propus să devii exclusiv o scriitoare de limbă engleză sau ai în vedere și scrieri în limba română?

D. S. Crowe: Fiind absolventă de Engleză, citind masiv literatură în limba engleză și trăind în Irlanda de peste 15 ani, mă simt foarte confortabil să scriu în limba engleză. O singură zona a literaturii rezonează însă cel mai bine în română: poezia. Am încercat să citesc poezie în engleză și îmi place, dar nu îmi atinge sufletul în același fel în care o face o poezie de Nichita Stănescu sau de Arghezi. Întotdeauna mă voi întoarce la limba română pentru poezie, indiferent dacă o citesc sau o scriu.

Viorel Ploeșteanu: Din punct de vedere al scriitorului, consideri mai accesibilă lumea literară din Irlanda față de cea din România?

D. S. Crowe: Cred că în acest moment industria de carte trece printr-o criză masivă la toate nivelurile și în toate țările, iar ca scriitor este din ce în ce mai greu să pătrunzi în aceste fortărețe sau temple culturale. Apariția publicațiilor digitale a început să schimbe situația asta și marile edituri vor trebui să se adapteze sau să piardă scriitori importanți și, bineînțeles, bani. Scriitorii nu mai au nevoie de o editură de la care vor primi 10-15% din prețul cărții și al muncii lor când primesc 70% prin publicarea pe Amazon.

Viorel Ploeșteanu: Ce așteptări ai de la această primă carte?

D. S. Crowe: I, Dracula a fost primită foarte bine de cititorii de până acum, fie ei fani ai vampirului sau academici care studiază literatura gotică. Aparține, bineînțeles, unei nișe în lumea literară, dar am multă încredere că va deveni o carte apreciată de oamenii care preferă acest gen. Mi-aș dori mult să fie tradusă în română și accesibilă fanilor din țara noastră.

Viorel Ploeșteanu: Cum a venit colaborarea cu Mirona Mara, artistul plastic care a realizat coperta cărții?

D. S. Crowe: Pe Mirona am cunoscut-o aici, în Irlanda. Tații noștri se cunoșteau în România și ne-au dat numerele de telefon. Ne-am contactat și am devenit prietene de la prima întâlnire. Când am decis să public I, Dracula nu am avut nici o îndoială că Mirona va face o copertă excepțională. Și nu m-am înșelat. Ea a citit cartea, apoi noi două am vorbit mult despre felul în care l-am reinventat eu pe Dracula. Ea m-a înțeles și l-a înțeles și a desenat apoi acea imagine de copertă. Când am văzut-o prima dată a fost ca și când aș fi văzut rodul imaginației mele. Dragoste la prima vedere.

Viorel Ploeșteanu: Ai o familie minunată, pe care am văzut-o alături de tine la eveniment. Îi ții aproape de cultura română?

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

65

interviu de Viorel Ploeșteanu D. S. Crowe: Mulțumesc mult! Patru copii între 13 și 20 de ani, de care eu și soțul meu suntem foarte mândri.

Din păcate, nici unul dintre ei nu vorbește foarte bine românește, dar noi mergem să vizităm țara de două ori pe an: iarna la ski și vara la munte sau la mare sau vizitând părți frumoase ale României, de care ei se îndrăgostesc.

Viorel Ploeșteanu: Revista Itaca Dublin este o revistă care promovează, în special, scriitorii de limbă română din diaspora. Care este relația ta cu lumea culturală română din Irlanda?

D. S. Crowe: Trebuie să recunosc că nu am avut o legătura cu lumea culturală română până la publicarea romanului, dar acum, că am început să cunosc activitatea voastră, sper să continuăm cu o relație frumoasă, pentru că apreciez nespus interesul revistei pentru romanul meu și sper că și eu voi putea să răsplătesc acest interes.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

66

interviu de Viorel Ploeșteanu

Interviu cu Mirona Mara (artist plastic) un interviu de

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Coperta și ilustrația numărului 38 al revistei Itaca au fost realizate cu lucrări ale Mironei Mara, artist plastic român stabilit în Irlanda. Pentru că lumea artiștilor și scriitorilor români din Irlanda a devenit un cerc din în ce în ce mai bine conturat, am aflat de Mirona de la scriitorul Dan Șerb, apoi s-a întâmplat să ne vedem la același eveniment cultural, lansarea cărții I, Dracula a scriitoarei române D. S. Crowe, eveniment organizat de Ambasada Română la Dublin.

“Arta Mironei Mara este o explorare a peisajelor interioare ale minții, a diferitelor nuanțe ale naturii umane, o căutare continuă a emoției brute. Fie că este vorba despre desenul în cărbune, tuș negru și sepia, acuarelă, lut sau film, mesajul este unul poetic și autentic, o invitație la introspecție, într-un mod atent, cu mintea deschisă.

Cu o atracție deosebită pentru desenul în cărbune, Mirona a depășit limitele povestirii prin animație stop motion. Mirona a studiat arta și jurnalismul în România, apoi și-a continuat studiile academice în Irlanda, unde s-a mutat în anul 2003, și a absolvit cu o diplomă de merit în Arte Plastice. În prezent colaborează cu artistul irlandez Jonathan Murphy, în studiourile Light and Shadow din orașul Wexford.”

Viorel Ploeșteanu: Am avut bucuria să te întâlnesc la o lansare de carte în Dublin, carte căreia îi făcuseși coperta, însă ai și expus câteva dintre lucrările tale acolo. A fost prima colaborare de acest gen, cu un scriitor?

Mirona Mara: Grafica de carte este prima specializare pe care am studiat-o și prima dragoste în materie de artă. Coperta pe care am făcut-o pentru scriitoarea D. S. Crowe, I, Dracula, este una din multele colaborări pe care le-am avut de-a lungul timpului.

Viorel Ploeșteanu: Care sunt tehnicile în care te exprimi ca artist plastic?

Mirona Mara: Sunt un artist plastic multidisciplinar. Abordez teme și idei folosindu-mă de tehnici diferite, de la desen în cărbune, grafică de carte, film până la ceramică. Cărbunele și tușul pe hârtie îmi sunt cel mai la îndemână ca tehnici cu care îmi exprim gândurile și ideile cu cea mai mare ușurință, sunt însă idei care au nevoie de o a altă dimensiune și atunci lutul mă ajută cel mai bine. Pictura este o dragoste mai nouă și mă solicită în mod diferit.

Viorel Ploeșteanu: Înțeleg că, prin lucrările tale, încerci să exprimi stări ale naturii umane, ceea ce este categoric mult mai dificil decât să pictezi peisaje sau natură moartă. Și totuși, pentru asta folosești cărbunele sau tușul. Este atât de mult întuneric în sufletele pe care încerci să le redai? Sau este ideea de a găsi lumina, speranța în întuneric, lucru deloc ușor?

Mirona Mara: Nu aș asocia negrul cărbunelui cu întunecimea sufletească, deși înțeleg că te pot face să dai câțiva pași înapoi. Lucrând cu negrul cărbunelui pe hârtia albă, caut acea simplitate și profunzime care anulează toate artificiile. În lucrările mele caut să surprind sau să exprim anumite stări sufletești, să interpretez într-un mod plastic, vizual, ceea ce un poet ar spune prin versuri. Se întâmplă să fie abstracte, cu elemente figurative de multe ori, sau o reinterpretare a corpului uman, dar ar putea fi o natură moartă sau un peisaj, nu le-am exclus niciodată.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

67

interviu de Viorel Ploeșteanu Viorel Ploeșteanu: Cum a venit colaborarea cu artistul irlandez Jonathan Murphy?

Mirona Mara: În urmă cu 3 ani am început colaborarea cu Jonathan Murphy, care coordonează galeria de artă și studiourile Light and Shadow în Wexford. Într-o lume în care se promovează individualismul am descoperit că o colaborare care pune arta mai presus de ego este o oază de creație. Colaborarea a venit în urma unei prietenii și afinități pentru aceleași teme și subiecte. A venit ca o joacă din care am descoperit o abordare nouă în pictură. Pictăm în același timp, răspunzând unul altuia prin tușe de culoare, respectându-ne unul pe altul și având totală încredere că tot ceea ce facem este pentru binele lucrării. După 3 ani, un munte de lucrări și un film de stop motion animation (Samsara), pentru care am primit fonduri de la departamentul de film din Wexford, suntem încă la început și continuăm să descoperim pictura în doi.

Viorel Ploeșteanu: Am înțeles că ești atrasă și de literatură și chiar ai un proiect în desfășurare, o carte-album în care să te exprimi atât ca artist plastic, cât și ca scriitor. Este vorba despre o scriere care s-ar încadra în secțiunea poem în proză? Vor fi complementare cele două moduri de expresie?

Mirona Mara: Întotdeauna mi-a plăcut să scriu. S-a întamplat să scriu o poveste pentru ilustrațiile mele și împreună vor deveni o carte de artă. Am ilustrat cărțile altor scriitori, era timpul să spun o poveste a mea.

Viorel Ploeșteanu: Cartea ta va fi scrisă și publicată în limba engleză. Observ că există un tot mai mare interes al scriitorilor români emigranți de a scrie în limba țării de adopție. După 19 ani trăiți în Irlanda, se justifică în mare măsură dorința ta de a te exprima în limba acestei țări, totuși, noi, prin proiectul Itaca, încercăm să salvăm sau încurajăm creativitatea în limba maternă și, mai mult, să o întoarcem în țară, în România, la un nivel de luat în seamă de lumea culturală românească. Fără a considera acest lucru un reproș, te întreb dacă ai abandonat total dorința sau interesul de a scrie în limba română?

Mirona Mara: Cred că e normal să îmbrățișezi limba și cultura țării în care trăiești, fără să uiți sau să negi de unde ai venit. Procesul de creație este unul foarte personal și nărăvaș. Scriind în limba engleză, în cazul meu, dau voie publicului irlandez să guste o altă școală, o altă culoare. S-a întâmplat să scriu povestea în limba engleză, am îmbrățișat provocarea. Alteori scriu în limba română și nimic nu se compară cu plăcerea de a scrie în limba maternă. Într-unul dintre proiectele mele de film am împletit cele două limbi exact așa cum se întâmplă în viața de zi cu zi, când trebuie să gândești și să vorbești o limbă străină, dar în spirit simți românește.

Viorel Ploeșteanu: Omul Mirona Mara conduce destinul artistului Mirona Mara, sau artistul este atât de puternic încât să coordoneze și contureze profilul omului?

Mirona Mara: Mă face să zâmbesc întrebarea asta. Întotdeauna am știut că arta este vocația mea, chemarea mea. Am ales să fiu Mirona Mara când am avut prima expoziție în Irlanda, în urmă cu 18 ani. A fi artist presupune o creștere continuă și o dedicare totală. Arta mă face puternică pentru toate celelalte aspecte din viața mea. Cu alte cuvinte, nu există decât Mirona Mara.

Viorel Ploeșteanu: Pentru că am vorbit despre om, ce ne poți spune despre tine, dincolo de această pasiune care este arta?

Mirona Mara: Cea mai surprinzătoare creație a mea este fiul meu. Pentru el mă reinventez și învăț să fiu puternică. De dragul lui, când era mic, am început o serie de ilustrații fericite. Am descoperit culoarea. În România am studiat Jurnalismul și am lucrat în radio și, chiar dacă am încheiat capitolul radio în viața mea, am rămas cu pasiunea pentru sunet, voce și interpretare.

Altfel, îmi încarc bateriile vorbind cu pisicile mele și toate animalele care îmi ies în cale, îmbrățișez copaci și îi desenez. Îmi plac mult scaunele cu personalitate și visez la o cameră mare în care să am multe scaune și cărți. Sunt norocoasă să am oameni buni și interesanți în jurul meu, să fiu iubită și apreciată.

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

68

Invitație de colaborare în paginile revistei Itaca

Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării, cu frecvență trimestrială, și apare numai pe suport electronic. Este editată prin voluntariat și nu se comercializează, fapt pentru care colaboratorii nu sunt remunerați.

Toți scriitorii de limbă română din diaspora sunt invitați să propună texte spre publicare (1-3 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii etc. sau 3-5 poezii, maximum 3 pagini), trimițându-le pe adresa de e-mail revistaitacadublin@gmail.com într-un singur document word (nu pdf), simplu (neprelucrat), Times New Roman, corp de literă 12, obligatoriu cu diacritice, la un rând, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar, cu menționarea localității de reședință (numai la prima colaborare). Nu se acceptă fragmente de roman sau piese de teatru. Un autor poate trimite pentru un număr de revistă numai proză sau numai poezie, nu ambele. Nu se primesc volume din care să selecteze redactorii. Nici materiale pentru mai multe numere de revistă.

Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către cei 6 redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm textele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr (martie, iunie, septembrie, decembrie).

De asemenea, ilustrarea revistei se face cu lucrări ale artiștilor plastici români stabiliți în străinătate, pe care îi rugăm să ne contacteze în acest sens.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu “â” și “sunt”.

Vă putem crea (gratuit) și o pagină de autor pe site-ul www.bibliotecadiaspora.eu dacă veți dori.

Dacă materialele trimise nu respectă aceste cerințe, nu vor fi luate în considerare, fără vreo explicație ulterioară.

www.itaca.ie

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

69

Biblioteca diaspora

Datele necesare pentru crearea unei pagini de autor pe site-ul Biblioteca Diaspora:

- nume de autor - fotografie personală (maximum 5 mb) - țara de reședință, orașul și anul stabilirii (precedenta și anul, dacă este cazul) - adresă de email (opțional) - link spre site-ul/blogul personal - datele tehnice ale cărților (titlu, editură, oraș, an) - link (dacă aveți) al cărților în format electronic (nu trimiteți pdf!)

- fotografii jpg ale coperților propriilor cărți - date despre autor - referințe critice (menționarea numelui, scurt fragment (3-5 rânduri) și link către articol, nu tot articolul) - video (numai link spre YouTube sau altă platformă online) Puteți oricând să trimiteți actualizări pentru pagina dumneavoastră la adresa bibliotecadiaspora@gmail.com

Cu stimă, bibliotecarul de serviciu

www.bibliotecadiaspora.eu

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

70

Itaca Publishing House Cărți publicate

 diaspora ’20 - proza  diaspora ’20 - poezia  blackjack – volum colectiv poezie irlandeză  Elegiile întoarcerii (poezie) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  7 ani (roman) – Dorina Șișu (Irlanda)  suntem cameleoni (poezie) – Emanuel Pope (Anglia)  Șapte pici (roman) – Nora Maria Vasilescu (SUA)  Spitalul de nebuni (roman) – Doina Ira Tăutan (SUA)  Privilegii în Purgatoriu (poezie) – Valery Oisteanu (SUA)  amurguri/sunsets (poezie) – Dorina Brândușa Landen (Suedia)  Ciorile albe (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Dragoste în timpul epidermei mele (poezie) – Emanuel Pope (Anglia)  Incursiune în romanul grec-latin (studiu literar) – Dorina Șișu (Irlanda)  Fantasme (roman) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Luna la Brăila (poezie – audiobook) – Emanuel Pope (Anglia)  Ploaia (nuvelă) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  joi spre miercuri (poezie) – Dorina Șișu (Irlanda)  emigranții (teatru) – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Colinele liturgice (poezie) – Andrei Zanca (Germania)  Vine seninul, vol. II (proză scurtă) – Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)  66 – poezii cantabile – Viorel Ploeșteanu (Irlanda)  Grijania zilei (proză scurtă) – Dorina Șișu (Irlanda)  Reverberații (poezie) – Dan Șerb (Irlanda)  șapte (roman) – Adrian Melicovici (Italia)  Privilegii în Purgatoriu (poezie) – Valery Oisteanu (SUA)  Spitalul de nebuni (roman) – Doina Ira Tăutan (SUA) În curs de apariție: Povestiri de pe lumea cealaltă (proză scurtă) – I.C. Liță (Spania)

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

71

Itaca Publishing House

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022

72

www.itaca.ie

Itaca Anul X / nr. 38, aprilie, mai, iunie 2022