Revista Itaca nr.33 (ianuarie, februarie, martie), 2021, anul IX

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul IX / nr. 33 ianuarie, februarie, martie 2021

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Redacția revistei:

Tehnoredactare computerizată: Corectura:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Monica Tonea (Belgia) Em Sava (Canada) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia)

Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Coperta I și ilustrația revistei: Nellie Cristea (Irlanda) Adresa redacției: Itaca Organization – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, D24 EK24, Ireland E-mail: itacaorganization@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.bibliotecadiaspora.eu www.itaca.ie Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

3

ITACA Revistă de cultură, pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul IX Nr. 33 ianuarie, februarie, martie 2021

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

4

sumar

Editorial: Veronica Pavel Lerner (Canada) Nora Maria Vasilescu (SUA) - Proză English corner: Valery Oisteanu (SUA) Angela Nache-Mamier (Franța) – Cronică Felix Nicolau (Suedia) – Proză Andrei Zanca (Germania) – Poezie Vavila Popovici (SUA) - Eseu Florina Turugă (Belgia) – proză Irish poet guest (Irlanda) – Eileen Sheehan Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) – proză Traduceri: Dorina Brândușa Landen (Suedia) I.C. Liță (Spania) – Proză Dorian Stoilescu (Australia) – Poezie Jurnal: Monica Tonea (Belgia) Jurnal: Cornel Drinovan (Spania) Gabriela Schuster (Germania) – Poezie Iulică Țenea (Australia) – Poem în proză Ioan Potolea (Anglia) – Articol Mariana Zavati Gardner (Anglia) – Poezie Adrian Melicovici (Italia) – Proză Laura Cătălina Dragomir (Spania) – Proză Ionel Anghel (Canada) – Poezie Em Sava (Canada) – Cronică și Proză Ana Birta (Franța) – Proză Dorina Șișu (Irlanda) – Poezie Emanuel Pope (Anglia) – Proză Florin Oncescu (Canada) – Proză Dan David (SUA) – Poezie Constanțiu Mara (Suedia) – Proză și Poezie Nușa Chibici (Spania) – Proză Anda Vahnovan (Anglia) – Poezie Voicu Duma (Irlanda) – Interviu Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Poezie Câștigătorii Distincțiilor Itaca 2020 Itaca Publishing House – Editura Invitație de colaborare la revista Itaca Biblioteca Diaspora

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag. Pag.

5 7 10 11 14 16 22 28 30 37 40 44 46 48 50 55 57 58 59 61 63 67 69 72 74 77 80 81 82 83 85 86 88 90 96 97 98

5

editorial de Veronica Pavel Lerner

Pacient sau prieten?

Veronica Pavel Lerner (Canada)

Gândurile pe care le aștern mai jos mi-au venit acum, în perioada de izolare prelungită în care nea aruncat Covid-ul apărut de peste un an, acum, când doctorii sunt asaltați de pacienți, de incertitudini, de măștile care ascund nu numai zâmbetul, dar și speranța. *** La fiecare pas ne întâlnim cu noi sau vechi prieteni și ne întrebăm dacă relația cu ei este una de adevărată prietenie. Despre prietenie s-a scris mult și subiectul a fost tratat din multe puncte de vedere.

Cum bine știm, prieteniile se nasc între oameni care au preocupări și scopuri comune. Așa se explică prieteniile care se leagă între colegii de școală sau de serviciu. Ele se bazează pe camaraderie și, întrun fel, pe egalitatea de planuri în care prietenii interferează unii cu alții.

Există însă și altfel de prietenii, despre care s-a vorbit mai puțin, cum ar fi, de exemplu, cea dintre un doctor și pacientul pe care-l îngrijește. În cazul doctor-pacient, deși scopul celor doi candidați la prietenie este comun, raportul dintre ei este altul decât cel dintre colegi. Nu l-aș numi raport de subordonare, dar nici de egalitate, pentru că doctorul are o responsabilitate în legătură cu pacientul.

Este interesant cum, în cazul meu, în care am avut ocazia să fiu tratată de mulți doctori, relația doctor-pacient a fost în permanență o relație de prietenie. Am lucrat împreună cu doctorii mei, am dorit întotdeauna, încă din copilărie, să fiu succesul lor. Nu pot să uit, deși aveam numai cinci ani, zilele în care am avut polio și nu puteam mișca mâna stângă. Doctorul din spital venea zilnic și mă punea să ridic mâna stângă. Eu o luam cu dreapta și o ridicam. Într-o zi doctorul mi-a spus: „Fetițo, fă un efort și ridică singură mâna stângă”. N-am reușit. El însă a insistat: mi-a zâmbit cald și a adăugat: „Mai încearcă, te rog, fă-o pentru mine!” Cuvintele lui m-au emoționat. Mi-aduc aminte că m-am sforțat din toate puterile ca să-i fac pe plac. Și, spre surprinderea și a lui și a mea, am reușit să ridic mâna. Mai târziu, părinții mi-au povestit că doctorul le-a spus în acea zi: „Acest copil se va vindeca sigur”. Și așa a fost. După nouă ani de exerciții zilnice, am învins boala.

Ideea cu prietenia dintre doctor și pacient mi-a venit cu ocazia controlului anual pe care-l făceam, cu niște ani în urmă, la un doctor specialist pe care l-am frecventat timp de zece ani, la început de patru ori pe an, apoi de două ori și, după câțiva ani, numai o dată pe an. În provincia Ontario din Canada, după zece ani, dacă maladia nu a revenit, nu mai e nevoie de controlul medicului specialist și pacientul rămâne din nou doar în grija doctorului de familie.

Eram în cabinetul doctorului, copleșită de aceeași teamă care mă invada de fiecare dată. Degeaba încercam să ghicesc vreun verdict din mimica lui, fața îi rămânea concentrată și imobilă, fie că îmi asculta bătăile inimii, fie că-mi controla ganglionii. La sfârșitul consultației doctorul a spus: „După cei zece ani care au trecut de când te îngrijesc pot declara că boala a fost învinsă. Practic e momentul să predau ștafeta doctorului de familie”. După o pauză, a reluat: „Dar mi-e greu s-o fac: în toți acești ani în care am fost martorul luptei dumneavoastră cu boala, am devenit prieteni.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

6

editorial de Veronica Pavel Lerner Dumneavoastră, prin voință, optimism și determinare, v-ați ajutat nu numai pe dumneavoastră, dar și pe mine. Prin dumneavoastră am dobândit un nou succes medical. În plus, în cei zece ani care au trecut și peste dumneavoastră și peste mine, am învățat împreună o mulțime de lucruri și…”

Aici s-a întrerupt și a tăcut, dar cred că a gândit „am îmbătrânit împreună”. Am tăcut și eu. Avea dreptate, m-am gândit; doctorul, ca și asistenta cu care lucra de peste 30 de ani, îmi deveniseră familiari. Trăiserăm împreună momente în care au trebuit luate decizii importante. Ei au fost, de-a lungul anilor, martorii angoaselor mele. Veneam la control și, de fiecare dată, observam pe masa asistentei noi fotografii reprezentându-i pe nepoții ei crescând de la un an la altul.

Sigur, despărțirea de un doctor de specialitate ar trebui să fie o bucurie, pentru că ea constituie eliberarea de statutul de bolnav. Mi-aduc aminte că, de-a lungul anilor, în sala de așteptare a acestui doctor, când din cabinet ieșea câte un pacient spunând: „Gata, nu mai e nevoie să vin la control, boala a fost învinsă, sunt liber ca o pasăre”, toți ceilalți pacienți aplaudau. Asistenta, al cărei birou era amplasat în sala de așteptare, se bucura și ea, iar eu mă întrebam când va veni și pentru mine ziua în care să ies învingătoare din cabinet, să spun „sunt liberă ca o pasăre” și ceilalți să aplaude. Așteptam această zi, o doream, o visam. Și iată că, atunci când a venit, nu mai era chiar așa o bucurie, intervenea un element nou, acea legătură de prietenie” care se stabilește când oamenii au, cum spuneam mai sus, o preocupare și un scop comun.

La sfârșitul conversației, medicul a luat decizia: „Vei mai veni anul viitor pentru un ultim consult și apoi vei rămâne în grija doctorului de familie”.

Am ieșit din cabinet cu lacrimi în ochi. Bucurie? Tristețe? Ambele amestecate? Asistenta și-a notat în condică data la care voi veni anul viitor, știind și sperând și ea că va fi ultima oară.

Foarte frumoasă mi se pare această altfel de prietenie, în care dorința supremă a prietenilor este ca ei să nu mai aibă ocazia să se vadă. Sigur, ei se pot revedea și în afara cadrului medical, dar în acest caz prietenia lor se va transforma într-una din cele despre care atâția alții au scris.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

7

proză

Când rațele mor Nora Maria Vasilescu (SUA)

Acum se spune despre acel vânător că ar fi împușcat milioane de rațe, că ar fi făcut prăpăd și că, ani de zile, nici un măcăit n-a mai stârnit liniștea mlaștinilor, n-a mai atins în vreun fel viața peștilor și-a broscoilor de pe întinderile de lintiță și trestii care mărgineau așezarea. Pe atunci însă, vânătorul era cunoscut numai ca un om cu noroc la rațe și pe care multă lume îl invidia pentru numeroasele înaripate care, umplute cu paie, își roteau ochii galbeni de sticlă galbenă prin toate colțurile încăperilor locuinței sale.

Nu c-ar fi fost vânător de meserie. Era un om ca orișicine, unul care-și însoțise cândva un prieten prin mlaștină în zorii zilei și-și încercase și el norocul cu pușca acelui amic, care purta bandulieră și cizme înalte, cumpărate special pentru vânătoare, fluier de ademenit zburătoarele și mănuși scumpe, iar ai cărui câini, aleși cu grijă pur-sânge, erau cele mai ascultătoare dobitoace, învățate să aducă stăpânului tot ceea ce armele sale, multe și scumpe, putuseră nimeri.

Nimerise atunci și el, cu pușca prietenului său, toate rațele pe care le luase în cătare, iar câinii acestuia le aduseseră pe rând. Prietenul a crezut la început că le nimeriseră dimpreună, dar și-a dat seama, chiar fără să fi comparat muniția, chiar fără să recunoască vreodată, de faptul că ageamiul de lângă el fusese cu norocul.

Norocul începătorului, desigur, îi spusese el, fiindcă cine și-ar fi putut închipui că un burghez cumsecade, unul care nu a mai pus degetul pe trăgaci din vremea serviciului militar, nimerește așa… fiecare măcănitoare de pe înaltul cerului? Și păru că are dreptate acest prieten când, după o vreme, îl invită din nou, de astă dată ca să împuște iepuri, dintre care omul nostru nu nimeni decât, cu chiu cu vai, unul singur. Ceva mai târziu cei doi amici încercară și cu fazani, dar rezultatele, din ce în ce mai proaste, ale novicelui și neîndemânarea sa vădită mai, mai să îl convingă pe vânătorul învechit să nu-l mai ia cu sine.

Când s-au reîntâlnit, mai degrabă pentru a alunga singurătatea bălții, din nou la vânătoare de rațe, niciuna dintre alicele fostului începător nu se irosiră. Păsările păreau cuprinse de tremur și însuși vântul arăta de parcă nu le-ar mai fi purtat aripile pe mai departe când omul nostru numai ce ridica țeava-n sus.

Cădeau zburătoarele grase una după cealaltă, iar câinii nu pridideau a se mai duce după trupurile lor împănoșate. Cădeau rățoi cu țeastă albastră, cu moțuri albe sau cu pene verzi, cădeau rațe cenușii și cădeau din cele frumos colorate, ale căror nume numai vânătorul experimentat dacă le știa: sulițari, cârâitoare, fluierătoare și cu cap negru. Cădeau exemplare banale și din cele rare, bătrâne și grele sau ușurele, tinere de-un an. Iar cei doi prieteni nu încetau să se mai mire de neobișnuitul noroc al zilei. Însă lucrurile mult nu puteau să stea așa. Prietenul cel cu puști dichisite și câini aleși, după a treia sau a patra încercare, se sătură de ucigașul de rațe, iar acesta, la rândul lui, pierdu orice plăcere în a trage după fazani, prepelițe și iepuri, din care numai arareori nimerea vreunul.

Așa se face că, într-o zi, își cumpără o pușcă veche și, câteva luni mai târziu, primi de la un văr un cățel metisat pe care l-a învățat cum s-a priceput el mai bine să alerge după rațele care cădeau din cer și să i le aducă. Omul atunci a început să plece singur în zori de zi pe baltă, împușcând măcănitoarele care păreau că stau în bătaia țevilor sale de parcă ar fi încremenit în plin zbor de câte ori ochii săi liniștiți se îndreptau asupra vreuneia.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

8

proză de Nora Maria Vasilescu Cei pe care i-a luat cu el în aceste expediții și-au găsit, încetul cu încetul, pretexte a nu-l mai însoți, întâi pentru că mult prea rar ajungea vreunul cu vânat acasă, apoi fiindcă omul, cu pușca lui cea veche pe braț, stârnea, pe când călcau prin mlaștini, un fel de neliniște greu de înțeles asupra căreia nimeni nu zăbovi s-o înțeleagă, cum nu zăboviră nici asupra zâmbetului ce se ivea de câte ori țevile i se ridicau încet spre stolul care își lua zborul.

Lăsat în singurătatea sa, vânătorul descoperi că rațele puteau fi vândute bine, pentru carne sau pentru pene, să fie mâncate sau împăiate, disecate ori păstrate. În lungul anilor care trecură, se lăsă de orice ocupație ar mai fi avut și rămase la pușcă, gloanțe și câine, aducând de fiecare dată maldăre de înaripate acasă.

Pe cele mai grase și tinere totodată i le gătea o bătrână din vecini. Pe cele mai arătoase învățase să le curețe de mațe și organe ca să și le împăieze singur. Le vindea la târg sau, în anii de pe urmă, celor care de-acum îl căutau acasă anume pentru asta.

Pe măsură ce timpul trecea, casa i se umplea de rațe cu ochi galbeni care, nemișcate de pe policioare și din colțuri, își priveau stăpânul cum vine cu tolba plină, cum primește friptura de la vecină sau negociază prețuri cu alții, cum mănâncă sau jumulește, cum doarme sau cum își cheamă câinele în zori, după ce ultimele pregătiri de vânătoare erau gata. De prin colțuri și de pe policioare îl priveau venind și plecând, mâncând supa de rață, friptura de rață, tocana de rață și toate celelalte feluri pe care i le cerea bătrânei de-alături, cea care-i ținea casa.

Până în ziua când vânătorul despică burta rățoiului cu pene verzi. Îi îndepărtase coastele cu îngrijire, îi scoase pipota, inima și ficatul. Aruncă intestinele și cu unghiile mari ale ambelor mâini îi împinse afară plămânii. În fine vânătorul scoase dintr-un sertar cuțitul cu vârful mai lung și suficient de delicat ca să extragă cei doi ochi negri opaci, năvăliți deja de furnicile de mult învățate că, pe masa aceea, se găsea mereu ceva proaspăt de mâncare.

De pe masă, și de pe masă pe podele, ceva se rostogoli cu un mic zgomot dur. Omul rămase o vreme nedumerit, ciucindu-se pe vine și rotind cu un deget obiectul de pe jos: un mic ochi de sticlă, similar acelora gata pregătiți de el în borcanul de pe pervaz.

După câteva clipe vânătorul – spunându-și că probabil ochiul deja fusese înlocuit, că era neatent, că ajunsese să lucreze atât de mecanic, încât etapele operației nu i se mai fixau în minte, că nu le mai executa gândind, că, la urma urmelor, cine știe unde-i fusese capul – se ridică și înfipse ochiul înapoi, în găvan. Însă și din cealaltă orbită a păsării se rostogoli ceva greu pe masă. Pe-acesta-l prinse înainte de-a cădea, spunându-și că să fi înlocuit el ambii ochi fără să știe parcă nu-i venea a crede.

Așa că-i extrase pe amândoi cuprins de curiozitate. Și nu, nu erau întocmai celor pregătiți alături, în cutiuță. Erau ceva mai mici și mai negri. Galbenul strălucitor și firele vopselei din interior erau mai estompate.

Vânătorul îi așeză totuși la locurile lor, erau, până una-alta, numai doi de felul acesta, și numai puse pasărea la uscat. După un timp, o umplu chiar cu paie, încercând să uite întâmplarea. Dar lucrul se dovedi mai anevoios decât se așteptase, nu fiindcă s-ar fi încăpățânat el să dezbată dacă era memoria lui care-l înșelase sau nu, ci pentru că, a doua zi, regăsi ochii de sticlă într-o altă pasăre proaspăt vânată.

Până să se isprăvească sezonul, toate rațele pe care le aducea acasă aveau aceiași ochi mici, ceva mai întunecați, puțin diferiți de cei din borcanul lui. Că de sticlă erau și nu din vreun alt fel de material se convinsese ducând câțiva în oraș, la cel mai apropiat bijutier care îi confirmă că, fie ei și foarte frumos lucrați, ochii aceștia erau din aceeași sticlă cu aceia achiziționați mai an, en gros, de la vânzătorul de gablonzuri.

Pe bătrâna care-i făcea de mâncare nu i-a venit s-o întrebe dacă nu cumva și păsările date spre-a fi gătite ar fi avut astfel de ochi, dar fie că nervozitatea sa crescuse peste măsură în acest ultim sezon, fie că ceva din purtarea femeii chiar se schimbase, de la o vreme, începu să-l roadă bănuiala că-i ascunde ceva.

Primăvara și mare parte din vară însă, și-o petrecea la mica lui afacere din oraș, unde rațele nu-i mai stârniseră nici o întrebare. Fete blonde din Moldova, țigănci subțirele, bulgăroaice cu sâni mari erau treaba lui, nu puști, nici alice și nici rațe.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

9

proză de Nora Maria Vasilescu De asta, sau poate numai din rutină, când se apropie cincisprezece august, adică începutul sezonului de vânat rațe lingurari, plecarea nu i se mai păru un eveniment chiar atât de dorit, iar răsăritul deasupra bălților îl lăsă mai degrabă cu un frig băgat pe sub piele, de care doar cu greu se scutură mai apoi, în casa de la țară, după ore petrecute în fața frumoaselor exemplare cu ochii sigur înlocuiți de mâna lui. Mergea ceva mai rar acum, dar rațele continuau să i se-arate ca nemișcate siluete de acuarelă de îndată ce cătarea puștii le încadra privirii.

Când vânătorul a desfăcut primul rățoi care avea abdomenul gol, s-a ridicat și a început să se plimbe cu pași mari prin bucătărie. De-acolo în verandă, pe trepte-n jos până-n curte și, repede-n fugă, înapoi. Pasărea nu mai era caldă, desigur, dar nici penele și nici pielea nu purtau semnul niciunei tăieturi alta decât cea pe care o operase el însuși. Delicatele oase ale sternului stăteau bine, la locul lor, fixate în pielea albicioasă și mușchii roz pe care nici o mână de om nu le forțase vreodată.

Cu toate acestea, înăuntru, corpul era curat, chiar uscat în bună măsură, iar organele lipseau cu desăvârșire. Sezonul era la început și, exact cum se temuse, tolba lui continuă să conțină, seară de seară, măcar una-două astfel de rațe, cu penele colorate, cu ochii mici, de sticlă numai un pic mai întunecată, și goale pe dinăuntru. Când toate rațele de peste zi s-au dovedit a fi eviscerate, omul și-a chemat câinele în curtea din dos și l-a omorât cu un glonț mare, din cele pentru urși, din care el nu vânase niciodată.

Oricum, fără mațe n-avea ce să-i dea de mâncare, și-a spus el. Însă la vânătoare tot a mers, culegându-și singur câtă pradă putea dintre ape. Venise din nou toamna și prea stătea vânatul măcănitor nemișcat în aer de îndată ce ridica dânsul pușca de peste braț, prea mergeau alicele sale drept și fără de greșeală în corpul, gol sau nu pe dinăuntru, al rățoilor cu cap negru, castaniu sau moțat. Prea stătea cerul nemișcat de fiecare dată când ochiul său se ațintea asupra cârdurilor sale.

Când însă a venit acasă cu prima rață umplută cu paie, omul a lăsat-o pe masă cu burta deschisă și s-a dus la culcare. A doua zi în zori era din nou pe baltă. A ridicat țeava și cârdul a înlemnit din nou în cer, așteptându-l. Vânătorul însă a rotit patul puștii și, cu grijă, a lipit gura de foc acolo unde i seînchidea arcul sprâncenelor.

Familia a angajat-o apoi pe aceeași bătrână să-i curețe casa. Dar aceasta, după o zi sau două de muncă, și-a luat câmpii bălmăjind că ochii galbeni ai măcănitoarelor nemișcate de pe polițe și de prin colțuri se întorceau după dânsa îngrozind-o. Casa a rămas nevândută și nici o rudă nu a mai venit dintre cele care se gândiseră că unele mobile și unele covoare, poate chiar unii dintre rățoii împăiați, le-ar fi de folos în gospodărie.

Peste iarnă trebuie să fi crăpat câteva țevi prin pivniță, fiindcă igrasia se vedea cum urcă de-a lungul pereților. Pe sub streșini, toată primăvara se foiseră rândunelele făcând atâtea cuiburi de sennegriseră zidurile pân-la brâu. Toamna târziu, înainte să înceapă a ploua mocănește, după ce sezonul abia ce-ncepuse de câteva săptămâni, casa a luat foc, iar unii vecini, dintre cei mai bârfitori, au spus că, până s-ajungă pompierii cu sirenele lor, în noaptea aceea, sute de măcănituri furioase s-ar fi auzit împletindu-se dinspre casa în flăcări, de parcă toate bălțile, cu lintița și trestiile lor, toate mlaștinile care mărgineau așezarea și-ar fi vărsat vânatul pe sub grinzile care s-au coborât înnegrite, în X-uri ample, lipsite de simetrie.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

10

english corner – Valery Oisteanu

Valery Oisteanu (SUA) Hearing Blue Sounds In my front yard the steady wind whistles Cobalt blue bottles from another century Hang in the trees, clinging in the breeze Filled with vapors of blue vegetation Turning distilled dreams into puddles Whose images reflect nightmares And look under glass like butterfly wings The color of regret, madness of sadness A garden of ultramarine bushes and violet shrubs Slim trees with turquoise leaves and flowers Giving a strong dangerous perfume of blossoms Each branch an elongated streamlined cloud A horned moon glimmers in the rugged sky A mystic symphony springs from beneath the roots Growing in shapes of desire, stuttering like liquid mirrors Infused with suffering and shadowy eyelids An infinite vaporization floats against the forest Blueberry tears cascade through foliage The blue-blood stained, wounded waterfall Shredding the garden’s the lapis lazuli tapestry

Singing in Lifeboats The trees are covered with shivering eyes Beside the shipwreck of the world Reversing the extinction in the belly of a whale Gods are atoning for their sins The involution has been postponed After drinks with dead seabirds Beneath the big driftwood stage, unplugged and plugged again We demand the rebirth of all saints of nuclear disaster Timeless radioactivity doesn’t frighten the seaweed butterflies Follow the footprints down the volcano crater Whose explosive lava ball became the moon Repetitious frustrations of deadly pandemics Vindictive boredom, sharpening teeth with fingernails Volumes of terminal cannibalistic suicide notes Flocks of bicycles covering the burning sky The light from the stained-glass monocle Covers the ignorant clothes of sweaty lovers Rebirth is around the corner, singing in the deep water

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

11

cronică de Angela Nache-Mamier

Pe drumul cuvintelor intense și voit inofensive: despre Viorel Ploeșteanu de Angela Nache-Mamier (Franța)

(de eu, de tu - volum de poezie, Editura Singur, Târgoviște, 2018) de eu, de tu a câștigat Premiul internațional HORINCATUS HORINCEEA - 2018. Poezia aceasta de maturitate amestecă timpurile nostalgiei, atemporale. “se-nzăpezește între atâtea buruieni rapace/ și-atâta întuneric meșteșug/ păzește/ un bulgăre de alb lumii se face/ la ușile iubirii un belciug// nicicând n-a fost atâta mărăcine/ într-o grădină ninsă clandestin/ mânzește/ o stea se rupe într-un colț și cine/ să-i iasă-n cale cu-n pahar de vin// la malul unei mări gheața pocnește” Tematica elegiacă, neoromantică, amestecă copilăria cu maturitatea virilă, cu trecutul mirific, cu viitorul improbabil din poemele ca niște fâșii de pansamente sufletești. Tonalitatea cărții este cea a unei naturi îmblânzite, în care angoasele sunt înlăturate din peisaj, lasă loc confesiunilor voalate ori directe, mesaje de îndrăgostit. Adam, izgonit din Paradis, dar refuzând să privească latura existențială ca pesimistă ori tragică.

Un melancolic incorigibil, oriunde s-ar așeza, în universul domestic, în spațiul românesc ori al exilului, el vede peste tot și în toate poezia, triind temele importante, elevate ale bucuriilor, dar și neliniștilor, infuzate melancolic de imagini baroce ale universului domestic. În esență, chiar și în poemele ludice, în scenariile solare sau intens intime, se insinuează o tristețe care e a celui care a fost atins de răsuflarea pestilențială a morții simțurilor. Un paradis terestru reconstituit al iluziilor pierdute, privirea este senină, molcomă, lumea aceasta a imaginarului, dar și a realului, îi este suficientă, le găsește o punte de legătură, ingenuă, adesea candidă, inflexibil generoasă. “reloaded sunt omul vieții mele/ și spun la fiecare/ om întâlnit pe stradă/ mă cheamă Sărbătoare/ fragmente rup din suflet/ să nu ai nicio teamă/ le dăruiesc pe-un zâmbet/ Duminică mă cheamă/ nu vreau să schimb cu nimeni/ a mea sărmană viață/ mi-e drag de ea/ prieteni/ mă cheamă Dimineață/ și când/ chemat de tine/ în loc să fi venit/ mă primenesc de seară/ mă cheamă Răsărit” Așadar, poemele sunt descrieri lirice ale unui poet cu picioarele într-o humă care îi vorbește, îi inspiră o resursă poetică plină de permanență, din care, ca un hedonis, gustă cu voluptate, dacă s-ar putea, zi și noapte. Imbolduri civice îl readuc pe prispa casei natale, pământului natal, exilul fiind o altă experiență care îi satisface curiozitatea și curajul de a FI.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

12

cronică de Angela Nache-Mamier “Poveste de iarnă Am rătăcit atâția ani/ În lume fără hartă,/ Tot întrebând copaci orfani/ De tine și de soartă.// Pe râuri repezi mi-am purtat/ Speranțe și iluzii,/ Furtuni și soare-am îndurat/ Departe-n Andaluzii.// În deznădejde prea ades/ Căzut am fost, ca-n moarte,/ Dar moartea nu m-a înțeles/ Și m-a lăsat deoparte.// Crezând că drumu-am isprăvit/ M-am reîntors acasă./ Pe tine-n poartă te-am găsit/ Senină și frumoasă.// Erai așa cum te-aș fi vrut/ Și cerului dau veste./ Doar pentru noi a început/ Să ningă ca-n poveste.// Acoperi-se-vor sub nea/ Și se vor șterge, poate,/ Tristețile din viața mea/ Și ale lumii toate.”

Prin poezie, poetul recuperează prospețime, vitalitate, dă glas sentimentelor de dragoste, un motor existențial pentru viața sa, fără de care sensul vieții îi este de neconceput. Tensiunea sentimentelor contopește senzualitatea, viața în doi, suspansul cotidianului în cuplu, e o sete de “echilibru”, unde totul este calm, tandrețe și voluptate. “de eu, de tu îmi este drag de tot/ și nu mi-e teamă, nu/ nici de furtuni, de ploaie sau de foc/ nici chiar de umbre/ când tu îmi ești în mine tu/ îmi sunt erou, viteaz/ și lupt cu mine cu/ fricile ce sapă subversiv/ și șoaptele tâlhare de curaj/ nu le ascult când ești în mine tu/ doar uneori mă-ntorc/ tu nu privi, te du/ eu am de șters din pași,/ că vor veni mulțimi/ ce n-au văzut lumini/ să-ți lase fără eu/ ființa mea de tu” Poate gândește ca maestrul Emil Brumaru, care spunea că „Scriu ca să uit că mor încetul cu încetul“. Visul, povestea imaginată, senzațiile și sentimentele sunt oglinda unui devotament față de cuvinte, evlavios, mistic… “numai cuvântul e al tău zăpada cade fără să ia seama/ la omul pe care-l împresoară/ are ea treburile ei/ numai el, omul,/ își imaginează că lui îi este dăruită/ ba chiar că i se cuvine/ și numai mintea/ și numai spiritul lui/ îi dau zăpezii sens și împlinire/ deși o piatră/ sau chiar un bulgăre de humă/ ar fi mai în măsură să o creadă/ așa și cu ploile/ cu diminețile/ cu primăvara/ și cu vântul/ cuvântul?/ da, acesta numai este al omului/ și omul al lui” Utilizând, cu talent, versificația simboliștilor, autorul practică și versul liber. Textul devine o poezie grație temelor sale, ritmului și sonorităților lor. Efectele produse duc la un ritm melodic.

“Melci de rouă Ieri am scris o carte nouă/ Din secundele de melci/ Adunate în butelci/ Și brumate fin cu rouă./ Am fost gata pe la două/ Când venise-un editor/ Greiere făr-un picior/ Să v-o tipărească vouă./ Eu mă cam făceam că plouă,/ Dar un fluture miop/ Partener cu ăla șchiop/ Mi-a adus un coș cu ouă./ Se făcuse ora nouă./ În căsuța cu povești/ Daria, tu îmi citești/ Cartea mea cu melci de rouă.”

Alteori, efectele sunt în raport cu echilibrul ori seninătatea, repetiția contribuie la punerea în relief a ideilor. Apropierile dintre cuvinte nu sunt întâmplătoare, ele amplifică o temă ori obțin un efect neașteptat. Suntem în fața unui observator al naturii, mai ales cea umană. Nu suntem în fața unui temperament polemic ori satiric. Poetul este suferință, deși nici urmă de isterie ori erezie, exprimă delicat un mal-être legat de personalitatea și experiențele sale. “ca un zornăit de oase un actor fără public/ pe o scenă prea-naltă/ joacă al miilea rol/ cu aceeași credință nezdruncinată/ în arta lui/ și-n sufletele celor ce-ar putea/ dacă ar ști/ să-l înțeleagă și să-l iubească/ poate că e ultima seară când/ după ultima replică/ se uită peste sala goală/ poate că e ultima ieșire din scenă/ cu pașii șovăielnici înapoi/ și el nici măcar nu ia în seamă/ aplauzele ca un zornăit de oase/ de sub mantia neagră/ a celui mai fidel spectator”

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

13

cronică de Angela Nache-Mamier Înamorat, ne face cunoscute sentimente ori se adresează direct ori indirect la persoana din gândurile sale. Poetul ne închide într-un spațiu poetic afectuos, pudic, spațiul se extinde în cuvinte frumoase, cuvintele îi sunt spațiu al expresiei de sine și a lumii, într-o oglindă intimă. Viorel Ploeșteanu a venit pe lume pentru a iubi. Are hormonii poetici într-o cutie a sufletului, visătoare, gurmandă de imagini, pentru a întreține focul iubirii într-o perpetuă mișcare, să nu se stingă. Emigrant în exil forțat, se simte cetățean al lumii. “străzi cu numele tău și ce dacă toate orașele au nume/ eu le chem în gând/ de obicei seara/ după amintirile mele/ unele au nume de fete/ altele de anotimpuri/ dar niciodată nu le spun despre tine/ tu ești orașul meu cât o lume/ din care nu ies decât/ pe fugă/ când tu dormi/ merg să caut portocale/ cu coaja groasă și parfumată/ care/ strânse între degete dimineața/ îți proiectează visele/ deasupra unor orașe uitate/ și în care străzile/ au toate numele tău” Poezia sa este voit accesibilă, de sorginte clasică, datorită melodicității și sentimentalismului său afișat și asumat, fără pretenții ori ifose răsuflate. Autorul, fervent animator cultural în Irlanda, unde, cu alți pasionați, a pus bazele unui Centru de Excelență în Promovarea Creativității Românești și a revistei Itaca, spunea într-un interviu că “un act de cultură devine nemuritor numai dacă are în compoziția lui o parte din ființa creatorului.”

Scrisul atenuează șocul dezrădăcinării, fiind el însuși un exil în sine, interior… dar ruperea de țară e ca un cordon ombilical imposibil de detașat. Uneori, poezia este un recurs ideal pentru solitudinea imigrantului, un mod de a reconstrui o legătură cu țara, cu oamenii, cu realul, pentru a se ancora în real. Cuvintele nu sunt decât suflu, dar ce încărcătură emoțională grea le încredințează! “între degete albe am văzut un copil cum mușca/ dintr-o bucată de pâine/ o pâine uscată și-amară/ o groapă mi s-a făcut inima/ și neștiind ce să fac/ am scos-o pe toată afară/ stăteam amândoi povestind/ pe marginea acelei gropi negre/ trecând de la unul la altul/ bucata de pâine uscată/ și dintr-odată el a crescut/ iar eu m-am făcut mic dintr-odată/ mă privea de departe mirat/ cum strâng între degete albe/ o noapte de stele secată” Plecarea din țara unde suntem obișnuiți să trăim este dictată, pentru că nu ne mai simțim în securitate ori pentru că nu mai putem trăi.

“Luându-mă, nimic voi nu-mi luați Tu, cel ce mă lovești crezând că doare./ Voi, cei care mă vreți în închisoare,/ Luațimi pana, mâna mea e moartă/ Și inima v-o dau, trupul ce-o poartă/ Și capul cel nebun, că nu mai știe/ Să vă aștearnă ode pe hârtie./ Vă dau și casa mea, fără nevastă,/ C-am îngropat-o-n iarnă, sus pe coastă./ Copiii mi-au plecat de mult în lume/ Și-n alte țări ei poartă alte nume./ Luați în schimb cățeaua din ogradă./ Nu vă feriți, e oarbă. N-o să vadă./ Cărțile ce le-am scris, de-o fi zăpadă,/ Vecinii mei în sobă să le ardă./ La bancă am un cont de poezie,/ Luați-mi voi dobânda. Cine știe!/ Dar sufletul n-o să-mi luați vreodată,/ Iar viața mea în suflet este toată.”

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

14

proză

El kiriaco Felix Nicolau (Suedia)

Din vârful pricomigdalului vede aproape toată valea și ceafa orașului. Colotenentul de credite îi strigă de jos: coboară, gata ajunge! Încă un pic! Bine, atunci zi-mi la dreapta, ce vezi, la dreapta, pe sub castanii ăia de înconjoară castelul Oaureliei? Ooo, ceva lucește acolo! Uite, se mișcă încoace!

Da, da, se apropie un pluton de poponași. Și pe la urekile kiriacului șfikiuie vreo 3 plăcinte cu mere.

Se-nfig în baobabii din spate.

Bine, ajunge, dă-te jos! N-auzi kiriacule? Imediat, colotenente! și: lasă, nu-ți fie teamă, nu mă kitesc ei pe mine. Bine, atunci zi-mi ce vezi la stânga, acolo, pe sub cupolele de bășina porcului.

Lângă stația de metrou? Da, exact! kiar și în stația de troleu. Văd, da, văd, sunt 3 coloane de terolene blindate. Au și turelă? Ăăăă, da, au. Ai, ai, e de rău! o să tragă cu din alea de 86. Hai, coboară, în paștele mâne-tii!

Da’ până să-și încolăcească coada pe altă creangă, un bumbac țiui scurt la el în piept. Ba mai și reteză jumate din pricomigdal.

Futu-i kiciura steagului soacră-sii! și se azvârliră toți în față, care pe burți, care pe abdomene.

O vreme puseră pe foc automat, apoi înjghebară totuși un foc de tabără. Dar nu fură atât de idioți încât să nu maskeze fumul sub bulumacii așezați în horă. Deci fumul alb se prelinge pe boltă doar printre crăcile de mentosan. Barmanii se apropie cu bazucile pe umăr, briketele aprinse. Îi simt după parfumul lor de paie ude.

Exact atunci începu să licurească în iarbă corpul turtit al kiriacului.

Moooamă puii mei!

Lucea ca un manioc și degeaba aveau ei pe umere babaroase, că nu se mai gândea niciunu să le folosească. Atenție! asta în timp ce tureții se apropie în galop, călări pe țevi de 88 mm. Ba și trag din călărire, iar skijele de ekinaceea țiuie de-ți iau urekile. Kiar omoară orice gest sau orgoliu care le stă în cale. Și cum se cercuiseră în jurul kiriacului, cadavrul micului grenadir începu să se înalțe dintre ierburi și flori până pe la jumătate de decimetru, unde și ningea. Strălucitor ca un morcov, așa plutea. Kiriacu devenise o planetă și, firește, îl apucă mișcarea de revoluție. Mai întâi încetișooor, apoi din ce în ce mai repede. Diversele triburi viermănoase complotând civilizații pe trupul lui nu se mai puteau distinge. N-aveau decât să-l polueze cu mașinile și avioanele lor comerciale – el mirosea a crizanteme ninse.

Eu vorbesc adevărat, m-ai înțeles? Dacă și pe colotenent l-au nimerit cu un bumbac în șale... îți dai seama. Însă pe el îl durea la coacăză. Nu putea s-o mierlească tocmai pe miracolu ăsta.

Târtani, pregătiți aaarm! Târtaaaaani armați! Târtaaaaani okiți! Târtaaaaani foc! și foc! și foc!

Acuma ajunseseră și barmanii+tureții cu bazucile și babaroasele încărcate. Din târtani oricum nu mai rămăseseră decât 2, bașca colotenentul căruia i se fleșcăiau genunkii. Restu se cam scărpinau la lăței.

Să fiu a dracu’ dacă ăsta nu e kiriacu!

Care? Ăla de plutește de nebun cu ghiocei în mocoflender.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

15

proză de Felix Nicolau Ușor se ridicase până spre vârful salcâmului. Unde se și agăță într-o crenguță țepoasă. Un turet își descărcă babarosul, ceea ce-l proiectă într-un plop în plină vitamină. Hoitul descheiat al kiriacului începu să verse o melodie tandră. Și bulibașa barmanilor se prăbuși în genunki. Își făcu cruce cu mâna dreaptă telefonul îl scoase cu stânga. Bătu numărul de la castel. Oaurelia nu era în markiză - se pieptăna în baronet. Dar un fitil îi făcu legătura: Kiriacu e mort și plutește miroase cântă. Mă rog, kestii...

Vai de mine, nu așa trebuia să se sfârșască totu!

De-acuma asta e! Îl poticniră cu lasoul deasupra baobabilor. Încolonați în batalioane: târtani tuaregi și barmani defilând printre bulumacii deja înfloriți: și unu-doi-trei-paaaatru! și unu-doi-trei-paaaatru! Cu cântec compania a 5-a! „mândră io mă duc cătană/tu rămâi și țese haină/tra laaa, lalalalalalaalallallla”

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

16

poezie

Andrei Zanca (Germania)

Și dacă și dacă cititul pune în pericol mortal prostia, încât liniștea și tăcerea care-s înrudite cu lectura, trebuie să înceteze, iar marea încercată digital și dacă întrebi un cunoscut ori chiar un prieten cu care schimbai în mod curent idei despre cărți și titluri, bagi imediat de seamă cum te privește ultragiat, ba chiar cu o difuză ură iar, de-l pomenești pe bădia Mihai, luceafărul într-o redacție selectă vei provoca doar schilodiri de zâmbete ironice în cor de prostituare spre deosebire de ideologiile, care odată evocate sunt întâmpinate cu urlete și răcnete de bucurie în cor slugarnic și dacă se ridică prin presiune o interdicție vine deîndată alt val, la fel cum cel lovit cu pulanul și cizmele, care de se scoală, va încasa lovituri mai eficace.

- estimp, câmpiile pustii, chinezii ca iepurii și-n loc ca mahării să ciulească din urechi se-nchid într-o muțenie secretă, mutuală Cândva, în tinerețe, trăiam prin alcool stări false de bine azi, la bătrânețe, trăiesc stări adevărate de trecere sub tăcere Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

17

poezie de Andrei Zanca - estimp, casele părăsite, chinezii ca iepurii (practicând actul cunoașterii de sine; invers.)

Unde-s ființele care ne spălau de păcate să alunge dezbinarea, neîncrederea, plafonarea în această unitatea planetară a încolonării rafinat de cuminte, lipsită de umor, ca o scufie ca o tușă măiastră a supunerii din dinastii trecute în care capetele se rostogoleau ca valurile - estimp, pădurile rărite, chinezii ca iepurii și dacă unii din ei țin să poarte o mască tot restul vieții, oare li se va permite acest lucru?

Asta îmi amintește de vorbele celebrului Will: „Domnule, ești un ticălos!“, „Iar dumneata, un senator!“ și dacă, trăind într-o asemenea normalitate politică vom fi în curând taxați de serviciile financiare de serviciile funerare, pentru simpla prezență oriunde am fi? și dacă soarta nu ni se oferă - o alegem noi înșine înainte de naștere - și-atunci, soarta unui neam? În numele binelui comun Dacă înainte, lumea își pierduse busola acum se-mpiedică prin beznă, departe tot mai însingurat, ascult liniștea în miez de iarnă aproape de ramurile înzăpezite, aproape de apa curgând în plină dăruire, și deodată colinele liturgice însă-n spatele avantajelor lejere, digitale se ascunde o superficialitate crasă, unde, în numele binelui comun se renunță treptat la libertate și compasiune în ovațiile adresate acoliților, care acum ne spun ce-avem și n-avem voie.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

18

poezie de Andrei Zanca respirăm. cât e îngăduit. delaționism, ca ieșire. sârme ghimpate. distanțări. doar, truda te face liber înscăunările, măsurile aberante, totul potrivit dorinței maselor, însă cu sprijinul armatei - în masă, refugiul în sminteală și depresie, totul. trupul e cândva sătul. dar duhul, niciodată numai cel care a cunoscut durerea poate prețui într-adevăr gratitudinea timpul unic, dăruit la naștere timpul unic al fiecăruia, fie arbore piatră, viețuitoare, ape, ierburi mereu, cel mai bun, însă doar în clipă, totul trece - deja a trecut și nici o diferență între tine și ceea ce scrii ori spui și după?

Erai și tu acolo. te uitai la mine și deodată ai spus, „Dincolo de contopire, câtă iubire mai rămâne spre a înfiripa o blândețe, o smerenie eternă?“ Te-am privit uimit, și-am simțit din sunetul glasului, că așteptai cu adevărat, un răspuns. „Într-adevăr“, am spus, „doar o iubire neîmplinită nu se stinge niciodată „Și-atunci, nu încercăm mereu, fără de știrea noastră să pătrundem prin celălalt, dincolo de el - sorbiți de-o sete fără de nume?

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

19

poezie de Andrei Zanca Însă ne oprim mereu. și de aici ni se trage totul.“ ai spus. „Dacă n-ar fi nimeni în jur, nimeni, care să te asculte ai mai cânta?“, te-am mai întrebat cu seninătate. „Cu siguranță, cum în plină beznă mă simt acum pătruns de har și grație, doar vorbind în acest grai tot mai ignorat, tot mai uitat prin alungare, dezrădăcinare însă-n fiecare mai e o frântură de lumină și-o cruce dinspre care, totul s-ar putea reface, reconstrui, nu-i așa?“ Am surâs gândindu-mă că-ntr-o bună zi, nu ne vom mai opri o zi, când la o întâmpinare, ni se va părea că lumina vine în întâmpinarea luminii.

Între lumi Vești vin și pleacă și nu dețin ecrane, nici ziare. părinți vin și pleacă și n-am ținut jurnal. iubite vin și pleacă și nu lasă urme. cunoscuți și prieteni vin și pleacă lipsiți de umor, tot mai susceptibili. interdicții vin și se înăspresc spre a ne obișnui treptat cu neputința pe străzi, ulițe și bulevarde goale, trec ca-n transă, făr` de-o vorbă cu ochii plecați pe când murmur și desfir durerea cântând neauzit și nu o las să prindă rădăcini.

Să fie decisiv ce se întâmplă Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

20

poezie de Andrei Zanca în jur - nu e oare mai important ce are loc în lăuntrul adânc al fiecăruia și care se va răsfrânge cândva, drept lume? murmur durerea, cântând abia auzit.

Nu o las să-mpietrească în mine ca o stană de moară și zile trec și nopți se sting și mă simt și mai aproape de tine când nici în rai de-aș ajunge - chiar de-aș înțelege acolo totul n-aș avea liniște câtă vreme, semeni ar rătăci aici irosindu-se, oricât de perverși ar fi acum. și vești vin și pleacă și ani vin și pleacă, și eu tot între lumi

L

i

b

e r

t

a

t e bătrânului izolat, părăsit în munți

se pare că libertatea în forma ei originară e cuprinsă în îndemnul străvechi de botez: …și să-ți trăiești viața aflat cât mai departe de reducționismul mental până la obsesie și damnare de sorginte pur demonică: atunci, când văd că le merge, ești trăit. Însă, mai mult decât atenția înfierbântată la lume e aplecarea în lăuntrul cel adânc, alături de truda zilnică truda dăruită, oricare oricât de măruntă ar fi ea făcută cu onestitate și decență de fiecare, ele fiind singurele în stare a ne mântui cum ai fost alături de căințele mele ca maica lângă pruncul bolnav cum ne întoarcem mereu în clipa ignorată uitată, în care am fost, deși nu am cântat și nu am murmurat niciodată doar spre a spulbera polenul, ci a pătrunde adânc încercând să scot la suprafață ceea ce ne definește Într-o emisiune în care se prezentau cu delicatețe oameni trăind sus, între munți în deplină izolare și modestie Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

21

poezie de Andrei Zanca departe de așezări și oameni departe de sunetul clopotelor un bătrân, care abia se târa în bastoane a rostit: „dealul cel mai greu de urcat e pragul casei”, un prag, care e și cel al nenumăratelor vieți pe calea lungă ori scurtă a calvarului reîntoarcerii în casa noastră genuină Acolade de vieți în izolare și singurătate deplină, care-au determinat un alt bătrân să spună cu proaspătă bucurie, referindu-se la oaspeți, la echipa de reporteri: „A venit raiul la noi” La fel cum pe vremuri Sf. Serafim din Sarov, celui care-l vizita, după luni și luni de singurătate: „Bucuria mea...“ Și, oricât de neînsemnate ar părea aceste mărturisiri, ele constituie, alături de iubire ori de lipsa ei, tot ceea ce ne impregnează și ne determină traiul unei vieți fie pe drumul umblat, fie prin cel al rătăcirii și irosirii mai ales acum, când tot mai mulți se întâmpină ca niște caligrame din care lipsesc cuvintele iubire și libertate, compasiune, iar pe chip un gol, sfâșietor Revenire am trecut granițele cu bancnote între actele înmânate. astfel, m-am strecurat fără mari dificultăți până în orașul meu de odinioară.

Străzi pustii. Arbori încremeniți în iarna desfrunzită.

Dealuri negre-n ape murdare. și viermele era în fruct. câte unul, altul trecea cu ochii în pământ bolnav de lume, bolnav de jigodie, cunoscut ori fost prieten, de care știam că au fost niște inadaptați incurabili. Acum, adaptați justificați, feroce însă, viermele era în fruct. biserica zăcea strălucind în afară, în cenușiul din jur însă viermele era în fruct nu mai are rost să combați. războiul e antagonic. totul începe dinlăuntru. neîncrederea. nepăsarea. lăcomia și servitutea. lipsa oricărui scrupul. Interesele. căci viermele trudește în fruct Se lăsa seara. câte o lumină printre colinele liturgice. lătrat de câine ignorat. case zăvorâte. Pustiu.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

22

eseu de Vavila Popovici

Schelling Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA) „Arta – prin faptul că reprezintă, în fiecare moment, esența, scoate afară din timp produsul naturii, îl lasă să apară în ființa lui veșnică, în eternitatea vieții sale.” – Schelling Filosofia este analiza profundă a diferitelor gânduri cu privire la ființă, la sensul vieții, divinitate, moarte, univers etc. Ea a izvorât din sentimentul profund al religiozității și meritul ei este că a trasat drumul oamenilor care s-au preocupat de știință. Uneori fiecare parte a încercat să-și evidențieze supremația, dar progresul nu se poate concepe fără o conlucrare, fiecare recunoscând binele cunoașterii anterioare și afirmându-și aportul în noua cunoaștere obținută, fiindcă, năzuința de cunoaștere este pornită întotdeauna din dragoste a adevărului.

Filosofia a apărut în secolul VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Platon (428 î. H. - 348 î. H.) a fost cel care a înființat Academia platonică – o școală filosofică idealistă cu inscripția deasupra ușii școlii sale: „Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru”, arătând prin aceasta cât de importantă este cunoașterea științei pentru un filosof. Așa au apărut de-a lungul vremii diferite sisteme filosofice, cu aceleași întrebări și răspunsuri, dar din ce în ce mai îndrăznețe și înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului și a mijloacelor prin care omul a încercat și încearcă, în continuare, dezlegarea lor.

Romanul Cicero (106 î.H.-46 î. H.) definea filosofia ca fiind „Medicina sufletului”. Și totuși, s-a pus de multe ori întrebarea, la ce ajută filosofia? Și pentru a da un răspuns convingător, ar fi fost bine să ne dăm seama de adevărul că oamenii filosofează uneori fără să-și dea seama, că gândurile lor răspund unor întrebări, iar frânturile lor de filosofie se adună și se adaugă la marea filosofie a vieții, a înțelegerii ei, și la alegerea celor mai bune căi de viețuire între oameni.

Schelling, căci despre el voi aminti în acest eseu, a fost un filosof german, important reprezentant al idealismului, filosofia lui fiind considerată a fi situată între Johann Gottlieb Fichte, mentorul său din primii ani, și Georg Wilhelm Friedrich Hegel, contemporanul său, prietenul său din tinerețe, devenit rivalul său în timp. Interpretarea filosofiei lui Schelling a fost considerată dificilă, gândirea lui a fost un timp neglijată, fiind într-un fel eclipsat de Hegel, ale cărui opere îl descriau pe Schelling ca o simplă notă de subsol în dezvoltarea idealismului. În plus, a mai fost atacat și de oamenii de știință pentru tendința sa de analogizare și lipsa orientării empirice. Mai târziu însă, unii filosofi s-au arătat interesați să-i reexamineze opera.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

23

eseu de Vavila Popovici Friedrich Wilhelm Joseph Schelling s-a născut la Leonberg, lângă Stuttgart, în 1775, dintr-o familie de pastori cu puternice rădăcini protestante. Dovedind o deosebită înclinare către gândirea contemplativă, de la vârsta de 15 ani a început să studieze teologia la Tübingen (între 1790-1795), la renumitul seminar „Tübingenstiff”, unde a fost coleg de cameră cu Hegel și cu marele poet, Hӧlderlin.

Pasiunea lui pentru filosofie a apărut devreme. Lecturile lui preferate au fost Kant, Fichte – filosofia idealistă, a spiritului, a libertății – dar, l-a interesat și viziunea panteistă a lui Spinoza, în care Natura era identificată cu Dumnezeu, cu Substanța. În „Scrisori filosofice despre Dogmatism și criticism”, lucrare scrisă la 20 ani, aceste două puncte de vedere îi reapar ca singurele consecvente în istoria filosofiei și toate peregrinările lui filosofice ulterioare pot fi considerate ca încercări de a le pune de acord.

Kantianismul, deși a început cu afirmarea specificității și a autonomiei vieții religioase, remarcă pe bună dreptate filosoful român Nae Ionescu (1890-1940), a sfârșit prin a face să meargă și să contopească religia cu morala, adică viața religioasă cu cea practică; acest curent cu accentul pe viața practică a fost continuat de Fichte și Schelling, care au plecat printr-o speculație mai degrabă mistică decât rațională, filosofică, adică, rădăcinile faptei care sunt în conștiința umană, ajung să fie identificate cu un fel de origine divină, teza generală a lui Fichte și a lui Schelling fiind: Rădăcinile vieții practice sunt în divinitate. De abia alți urmași ai lui Kant au pus originea vieții religioase în sentiment și nu în rațiune, credința însemnând a simți, a bănui, nu a vedea, a pipăi. Tot pornind de la Kant, spune Nae Ionescu, Hegel considera religia o fază premergătoare a filosofiei, „o anti cameră a filosofiei”. Filosoful român menționează că nu se poate trece peste figura importantă, fondatorul filosofiei religiei – Schleyermacher, care a susținut independența, autonomia vieții religioase: „simțul este la baza vieții religioase, dar simțul acesta este în afară de conștiința rațională”. Între 1795 și 1798 Schelling a fost profesor particular la Stuttgart și la Leipzig. În 1797, în timp ce îndruma doi tineri dintr-o familie aristocratică, a vizitat Leipzig ca escortă a acestora și a avut șansa de a participa la prelegerile de la Universitatea din Leipzig, unde a fost fascinat de studiile fizice contemporane, inclusiv chimia și biologia. De asemenea, a vizitat Dresda, unde a văzut colecții de artă la care s-a referit mai târziu în gândirea sa. La nivel personal, această vizită de la Dresda a făcut posibilă cunoștința viitoarei lui soții - Caroline (pe atunci căsătorită). După divorțul ei, la care a fost ajutat de către Goethe, au urmat anii căsătoriei lui Schelling între 1803-1809.

Caroline a jucat un rol considerabil în mișcarea intelectuală a timpului ei. A dezbătut probleme cu poeți și filosofi precum Novalis, Fichte, Hegel, Schiller și cu viitorul ei soț – Schelling, considerată fiind inima romantismului german timpuriu. S-a remarcat prin asistența acordată lui Schlegel (cel deal doilea soț) la traducerea sa a operelor lui Shakespeare.

Caroline s-a născut în 1763, a fost fiica orientalistului Johann David Michaelis, care a predat la Universitatea progresivă din Göttingen. A fost educată de profesori particulari și de tatăl ei. S-a căsătorit în 1784 cu un ofițer, Johann Böhmer, și cuplul s-a mutat la Clausthal, oraș din Germania situat pe platoul munților Harz. După moartea soțului, în 1788, ea a încercat să trăiască independent din punct de vedere financiar. Împreună cu singura lor fiică supraviețuitoare, s-a mutat la Göttingen, apoi la Marburg, iar în 1792 s-a stabilit la Mainz, landul Renania, în sud-vestul Germaniei, unde Caroline s-a alăturat cercului de intelectuali din jurul lui Georg Forster, explorator, jurnalist și revoluționar, care se căsătorise cu prietena ei din copilărie, Therese Huber. Când Mainz a fost ocupat de francezi în timpul războaielor revoluționare franceze, s-a mutat în casa lui Forster. Mai târziu Mainz a fost declarată republică, aliniată cu Franța. Când trupele prusace au recucerit Mainz (22 iulie 1793), Caroline a fost închisă pentru opiniile sale politice. Era însărcinată și a cerut ajutor prietenilor și familiei. A fost eliberată și August Schlegel a aranjat să nască sub un nume asumat în Lucka, landul Turingia, în apropierea orașului Leipzig. S-a căsătorit cu acest August Schlegel în 1796, iar ea s-a mutat la Jena, unde a primit un post de profesor. Astfel casa lor a devenit un loc de întâlnire pentru tânăra elită literară și intelectuală asociată mai târziu cu romantismul german. În 1803 a divorțat de Schlegel și s-a căsătorit cu tânărul filosof Friedrich Wilhelm Joseph Schelling. Noul ei soț se afla în centrul filosofiei romantice. Cuplul a fost supus multor critici, s-a mutat la Würzburg, iar în 1806 la München, unde soțul ei a primit postul de profesor și a fost încontinuu onorat pentru munca sa.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

24

eseu de Vavila Popovici Schelling fusese chemat la Jena, sprijinit de Fichte, cu care era pe atunci în relații bune, și de Goethe care apreciase calitatea poetică a lucrării sale „Idei despre o filosofie a naturii” și, în calitate de prim-ministru al Ducatului de Saxa-Weimar, l-a invitat pe Schelling la Jena. Schelling însă nu rezona cu idealismul etic care a animat opera lui Friedrich Schiller, celălalt pilon al clasicismului de la Weimar. În articolul lui Schelling care l-a impresionat pe Goethe este expus idealul care izvorăște din real.

Schimbarea pe care experiența o aduce în fața noastră duce la concepția dualității, opoziția polară prin care natura se exprimă. Seria dinamică de etape din natură este materia (ca echilibru al expansivului fundamental) și forțele contractive (lumina, cu procesele sale subordonate de magnetism, electricitate și acțiune chimică) și organismul (cu fazele sale componente de reproducere, iritabilitate și sensibilitate).

La Jena Schelling intrase în cercul romanticilor, unde Caroline Schlegel era animatoarea cercului, iar el – filosoful acestui grup pasionat de artă înaltă. La acea vreme fusese apropiat de August Wilhelm Schlegel și de soția sa, Caroline. Amândoi aveau în vedere o căsătorie între Schelling și fiica tânără a lui Caroline, Auguste Böhmer, care însă a murit de dizenterie în 1800. Moartea lui Auguste i-a atras pe Schelling și pe Caroline, unul spre celălalt. Schlegel se mutase la Berlin, iar divorțul a fost aranjat cu ajutorul lui Goethe. În iunie 1803, Schelling și Caroline s-au căsătorit departe de Jena. Ceremonia lor de căsătorie a fost ultima ocazie în care Schelling l-a întâlnit pe prietenul său din vremea școlii, poetul Friedrich Hölderlin, care era deja bolnav mintal la acea vreme.

Când a venit la Jena, Schelling a început o răsunătoare și controversată carieră universitară, predând filosofia (1798-1803), Würzburg (1803-1806), München (1806-1820), Erlangen (18201827), din nou München (1827-1841), Berlin (1841-1846). Între timp Schelling și-a conturat credința că arta este, în creațiile ei finite, o revelație a absolutului, considerarea intuiției intelectuale ca organul adânc al înțelegerii filosofice – teză romantică care caracterizează întreaga lui filosofie. În perioada șederii sale la Jena a avut din nou o relație mai strânsă cu Hegel. Cu ajutorul lui Schelling, Hegel a devenit lector privat la Universitatea Jena. Hegel a scris o carte intitulată „Diferența dintre sistemele de filosofie ale lui Fichte și Schelling” (1801) și a susținut poziția lui Schelling împotriva predecesorilor săi idealiști, printre care și Fichte. Începând din 1802, Hegel și Schelling au publicat „Revista critică de filosofie” în calitate de coeditori, publicând lucrări despre filosofia naturii. Schelling era prea ocupat pentru a rămâne implicat în editare, iar revista era în primul rând a lui Hegel. Revista a încetat publicarea în primăvara anului 1803 când Schelling s-a mutat de la Jena la Würzburg – oraș catolic conservator – , în care și-a găsit mulți dușmani printre colegii săi și în guvern.

S-a mutat apoi la München în 1806, unde a găsit o funcție de funcționar de stat, mai întâi ca asociat al Academiei Bavareze de Științe și Științe Umaniste și secretar al Academiei Regale de Arte Frumoase, apoi ca secretar al Academia de Științe (secțiunea filosofică). 1806 a fost și anul în care Schelling a publicat o carte în care l-a criticat pe Fichte în mod deschis. În 1807 Schelling a primit manuscrisul lui Hegel „Fenomenologia spiritului sau minții”, pe care Hegel i-l trimisese, cerându-i lui Schelling să scrie prefața. Surprins să găsească observații critice îndreptate către propria sa teorie filosofică, Schelling i-a scris înapoi, cerându-i lui Hegel să clarifice dacă intenționase să-i batjocorească pe adepții lui Schelling care nu aveau o adevărată înțelegere a gândirii sale, sau pe Schelling însuși. Hegel nu a răspuns niciodată. În același an, Schelling a susținut un discurs despre relația dintre artele vizuale și natură la Academia de Arte Frumoase. A urmat o critică severă din partea lui Hegel, scrisă unuia dintre prietenii săi. După aceea, s-au criticat reciproc în sălile de curs și în cărți în public până la sfârșitul vieții lor. În 1809 Caroline a murit, chiar înainte de a-și publica „Eseul libertății” ultima carte scrisă în timpul vieții. Trei ani mai târziu, Schelling s-a căsătorit cu una dintre cele mai apropiate prietene ale sale, în care a găsit o prietenă fidelă. Fără să demisioneze din funcția sa oficială la München, a ținut o scurtă perioadă la Stuttgart (1810) „Prelegeri private din Stuttgart” și șapte ani la Universitatea din ErlangenNürnberg, Bavaria (1820-1827).

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

25

eseu de Vavila Popovici În timpul șederii sale lungi la München activitatea literară i s-a diminuat treptat. Este posibil ca forța și influența copleșitoare a sistemului hegelian să-l fi constrâns pe Schelling. Abia în 1834, după moartea lui Hegel (1831), într-o prefață la o traducere, a exprimat în mod public antagonismul în care s-a aflat față de concepția hegeliană și de propria sa versiune anterioară despre filosofie. Cu siguranță antagonismul nu era nou. A fost chemat la Berlin, la catedra celui decedat, de către Friederich Wilhelm IV, regele romantic care dorea o reacție contra hegelianismului. În perioada cât a stat la Berlin, atenția publicului a fost puternic atrasă de indiciile unui nou sistem care promitea ceva pozitiv în tratarea religiei, decât rezultatele aparente ale învățăturii lui Hegel. În 1841 Schelling a fost numit în funcția de consilier privat prusac și membru al Academiei din Berlin și i s-a conferit dreptul de a susține prelegeri în universitate. La prelegerea de deschidere a cursului său a participat un public numeros și apreciat. Printre cei care au participat la prelegerile sale s-au numărat Søren Kierkegaard, care a spus că Schelling a vorbit „o prostie nesuferită” și s-a plâns că nu și-a încheiat prelegerile la timp; Mikhail Bakunin care le-a numit „interesante, dar destul de nesemnificative”; Jacob Burckhardt, Alexander von Humboldt care nu au acceptat niciodată filosofia naturală a lui Schelling; Friedrich Engels care, în calitate de partizan al lui Hegel, participase la „protejarea mormântului marelui om împotriva abuzurilor”.

Schelling s-a stins din viață la 20 august 1854, la Bad Ragaz, în Elveția.

Operele principale: „Despre posibilitatea unei forme a filosofiei în genere” (1794); „Despre Eu ca principiu al filosofiei sau despre necondiționat în cunoașterea umană” (1795); „Scrisori filosofice despre dogmatism și criticism” (1795/1796); „Disertații pentru lămurirea idealismului din Doctrina științei” (1797); „Idei pentru o filosofie a naturii” (1796/1797); „Despre sufletul universal” (1798); „O primă schiță a unui sistem al filosofiei naturii” (1799); „Sistemul idealismului transcendental” (1800); „Expunerea sistemului meu filosofic” (1801); „Bruno sau despre principiul divin și principiul natural al lucrurilor” (1802); „Prelegeri despre metoda studiului academic”,(1803); „Expunerea adevăratei relații dintre filosofia naturii și doctrina fichteeană îmbunătățită” (1806); „Despre relația artelor plastice cu natura” (1807); „Cercetări filosofice asupra esenței libertății umane” (1809); „Filosofia artei”, „Filosofia mitologiei”, „Filosofia revelației” apărute postum (1856-1861).

Istoricii filosofiei împart gândirea lui Schelling în mai multe perioade: 1) filosofia naturii; 2) filosofia idealistă din Sistemul idealismului transcendental, 3) filosofia identității dintre real și ideal; 4) filosofia libertății; 5) filosofia ultimă a Revelației.

Schelling a fost eclipsat de filosofia mai rațională, dialectică a lui Hegel, având o viziune metafizică adâncă, complexă, dramatică în elementele ei, în trecerea prin etape diferite și totodată legate între ele. Dialectica lui Schelling separă și unește punctele sale de gândire. Gândirea fiecărei perioade se dezvoltă în următoarea, păstrează deci o continuitate. Despre natură Schelling spunea că „are inteligență” că este un „spirit care doarme”. Fiind influențat de Spinoza, Schelling considera ideea aceluiași Absolut care se manifestă în „moduri” deosebite, în Spirit și în Natură, în ideal și real, în realizări finite sau infinite. Absolutul este văzut de el ca o rațiune. Absolutul unește în el, în identitatea lui, aceste opoziții între ce este finit și infinit, momentan și veșnic, idee și lucru.

Filosoful german Friedrich Heinrich Jacobi (1743-1819), personaj literar și socialist, îl acuza pe Schelling – scrie un profesor de la Universitatea din Viena – de naturalism și spinozism; ținând cont și de comparația făcută în cartea despre Spinoza, această acuzație implică mai mult, și anume ateismul. Jacobi readuce argumentul formulat împotriva lui Fichte, a spinozismului invers, conform căruia adevăratul Dumnezeu nu poate fi cunoscut, ci doar crezut. Știința, chiar și cea a naturii, rămâne nevinovată și îndreptățită, câtă vreme nu va vrea să știe nimic despre Dumnezeu. Dacă totuși abordează ideea de Dumnezeu, cum este cazul nu doar în filosofia naturii a lui Schelling, atunci ea anulează ideea de libertate umană, structurând totul într-o înlănțuire cauzală. Un asemenea fatalism, consideră Jacobi, este implicit ateism, nefiind cu nimic mai bun decât cel al lui Fichte, ci doar mai puțin original, deoarece „nici măcar nu mai atrage atenția”. În lucrarea „Expunerea sistemului meu filosofic” a lui Schelling, conceptul de Dumnezeu este cel care a provocat panteismul lui Jacobi și acuza privitoare la ateism, de aici contribuția lui Schelling la o teologie filosofică. Aceasta nu tindea doar să mijlocească între ideea de Dumnezeu și imaginea Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

26

eseu de Vavila Popovici contemporană a lumii, ci, în primul rând să conformeze acest concept unei viziuni evoluționiste asupra naturii. A formulat această aspirație în „Prelegeri din Stuttgart”: „Un Dumnezeu ridicat sus de tot nu este de folos nici minții, nici inimii noastre”. Ca mai târziu, Filosoful austriac Wittgenstein să spună că „lumea nu își are cauza în ea însăși”, ci Dumnezeu este cel care a creat-o. Este cel care a afirmat că „Lenin s-a așezat la volanul unui automobil scăpat de sub control", adesea făcând comentarii neplăcute la adresa marxismului, sistemul de idei elaborat de Karl Marx.

Amintesc pentru o clipă Pandemia zilelor noastre care a scos la lumină ciocnirea dintre religie și știință, în mai multe culturi. Dar, tot răul poate este spre bine. Mulți și-au reamintit de religie și de existența lui Dumnezeu, despre atributele lui și rolul rugăciunilor noastre. Nu putem doar vorbi despre religie; religia e ceva concret, ea se trăiește, e întrupată istoric în sufletele oamenilor. Și revin la subiect, spunând că, controversele lui Schelling cu Jacobi nu marchează teze punctuale ori idiosincrazii personale, ci se integrează în peisajul amplu, efervescent al dezbaterilor de idei de la începutul secolului al XIX-lea, cu privire la raportul, deseori tensionat, dintre filosofie și religie.

Dialectica lui Schelling separă și unește puncte de vedere parțiale; materialismul, intelectualismul, idealismul, realismul nu sunt decât aspecte parțiale față de Absolut în care trăiesc unite și totuși distincte aceste opoziții. În concepția lui, libertatea este posibilitatea binelui și răului. „Cine nu vede că libertatea este posibilitatea de a face răul, nu vede ce este, adânc, libertatea.” Originea răului pentru el vine din libertatea umană, în măsura în care individul se singularizează, de întreaga creație.

Spiritul este o replică a dualității dintre lumină și întuneric din natura divină, spiritul face alegerea dintre bine și rău: „Omul este așezat pe o culme de unde el însuși poartă în sine sursa propriei sale mișcări în direcția binelui sau a răului: în el, legătura celor două principii nu este necesară, ci liberă.

El se află la răscruce; orice va alege va fi fapta sa, însă el nu poate rămâne indecis, pentru că Dumnezeu trebuie să se reveleze în mod necesar, și pentru că în creație nimic nu poate rămâne ambiguu. Omul, deși născut în timp, este creat totuși la începutul creației”.

Valoare mult apreciată – libertatea – , spunea poetul, dramaturgul german Friedrich Schiller (17591805) – poate fi înțeleasă doar în raport cu natura mixtă – sensibil-rațional – a omului, prioritate având impulsul sensibil ce se desprinde din starea estetică, și numai opera de artă autentică poate transpune omul în – libertate.

Cercetările în domeniul științei, dar și preocupările filosofilor au dus astăzi la admiterea coexistenței fizicului și a psihicului, cu rol fundamental al spiritului, la o concepție spiritualistă despre existență. Misterul existenței s-ar datora, spun oamenii de știință, dar și unii filosofi, unor „mutațiuni ontologice”, prin care omul devine cu adevărat „om”. „Omul este om întrucât se face om”, spunea filosoful italian, neo-hegelian Giovanni Gentile (1875-1944), prin sursele inconștientului, generatoare de cultură. Omul este un întreg proces spiritual și ca atare el nu este niciodată ceva împlinit; omul este om în lucrarea sa de a se face.

Arta este un act de cultură. Dacă Hegel considera conținutul artei mai sărac din cauza sensibilității accentuate și afirma că epoca de aur a artei se află în trecut și nu în viitor, că destinul ei e pecetluit, Schelling o considera cea mai desăvârșită garanție de acces la absolut. Ierarhizări în acest domeniu au fost diverse: Kant considera muzica pe treapta de jos și poezia ca cea mai complexă realizare a frumosului; Schopenhauer considera muzica în vârful piramidei artelor. Blaga spunea că arta va fi întotdeauna necesară, actuală și paralelă cu filosofia. În lucrarea „Sistemul idealismului transcendental”, Schelling vorbește despre caracterul operei de artă ca fiind un infinit inconștient, un infinit pe care nici o inteligență nu este capabilă să-l dezvolte suficient: „Sentimentul care însoțește perfecțiunea operei de artă trebuie să fie acela al unei satisfacții infinite și el trebuie să treacă în opera de artă. Expresia exterioară a unei opere de artă este expresia unui calm, a unei măreții liniștite, tocmai acolo unde trebuie exprimată tensiunea cea mai înaltă a durerii sau a bucuriei.”. În lucrarea „Ideea de adevăr și ideea de frumos” își încheie pledoaria cu: „După ce am arătat unitatea înaltă a frumosului și adevărului mi se pare că am demonstrat și pe aceea a filosofiei cu poezia; filosofia se străduiește spre adevărul care formează unul și același lucru cu frumosul, și poezia către acea frumusețe care nu este născută, ci nemuritoare”.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

27

eseu de Vavila Popovici În lucrarea „Asupra raportului dintre artele plastice și natură”, Schelling spune, cu privire la artist: „Dacă ar vrea să se supună cu totul, cu conștiință, naturii, și să redea ce este dat cu o fidelitate servilă, el ar produce larve și nu opere de artă. El trebuie deci să se depărteze de ce e produs sau de creatură, dar numai ca să se ridice până la forța creatoare și ca să o prindă pe aceasta în spirit. Prin aceasta el se avântă în imperiul ideilor pure; el părăsește creatura propriu zisă pentru a o recâștiga printr-o mie de înlănțuiri și ca, în acest sens, să se întoarcă la natură. În orice caz artistul trebuie să urmărească acel spirit al naturii, activ în interiorul lucrurilor prin formă și figură și care nu vorbește decât prin imagini sensibile și numai în măsura în care, imitându-l, îl prinde viu, el a creat ceva adevărat. Căci operele care s-ar naște dintr-o reuniune de forme de altfel frumoase, ar fi totuși fără nici o frumusețe, fiindcă aceea prin care o operă sau un întreg este frumos, nu mai poate să fie o formă. Este deasupra formei, este esență, este ceva universal, este întrezărire și expresie a spiritului care locuiește în natură”. În încheierea lucrării, Schelling apreciază că „fiecare produs al naturii nu are decât o clipă de frumusețe adevărată și perfectă... în această clipă el este, ce este în toată eternitatea: în afară de aceasta el nu este decât devenire și dispariție”.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

28

proză

Și bătrână, și singură...

Florina Turugă (Belgia)

De iarna aceea geroasă îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri. Era cald și bine în bucătăria lor orientată spre partea cu soarele. În anotimpul friguros, cei doi aveau obiceiul să țină cuptorul aprins ziua întreagă. El ținea loc de calorifer, căci pe vremurile acelea de dinainte de '89 căldura din calorifere era cu porția. La fel ca restul lucrurilor. Tare bine mă simțeam când stăteam la povești cu nea Marinică. Dar și eu eram copil cuminte. Mă mai lăsau ai mei la ei când mai aveau treburi, ca să nu rămân singură în casă. Și eu nu mă supăram, pentru că vecinii noștri îmi făceau tot felul de jucării și mă provocau să le desenez sau să le arăt ce litere am mai învățat. Și eu, care umblam mereu cu pișculețul după mine mai ceva ca un director de Bancă ce are teancuri de contracte de semnat, le făceam pe plac.

Ea era o doamnă cochetă și mereu aranjată. Avea haine și bijuterii frumoase. Copii nu avusese niciodată. El, un biet tată ce-și pierduse singura fiică în condiții de o tristețe covârșitoare. Doi copii lăsase tânăra femeie în urmă.

Omul era singur când i-a murit fiica și vecina noastră îl luase de bărbat mai mult de milă. Bietul de el era așa de calm că nici nu îndrăznea să sufle în fața ei. Ea, obișnuită cu traiul bun, fără copii și singură de mulți ani, nu prea știuse cum e să ai supărări mari în viață. Așa că își ducea traiul liniștită, iar uneori prezența lui nea Marinică părea că o indispune. Mereu cicălitoare, era imposibil să nu-i comenteze câte ceva bărbatului. Și făcea asta chiar dacă avea oaspeți. Ce, ar fi putut cineva să spună că eu nu eram un oaspete în casa lor? Ce dacă eram doar un copil?

Scriam pe foile mele galbene și mă guduram pe lângă vecinul nostru blând când, de undeva de pe holul apartamentului lor bătrânesc, răsuna glasul ei țipător: "Marinică, vezi că ai uitat apa de la baie pornită. Prosopul ăla n-ai văzut și tu că a căzut pe jos?" Calm și extrem de blând îi cerea scuze respectuos. Apoi îmi arunca un zâmbet complice, iar eu râdeam, că era cald și bine în bucătăria lor.

Cărămida de la cuptor se înroșea în tihnă în tot acest timp. Aștepta seara când cei doi bătrâni o luau și o înveleau într-un prosop apoi o puneau la picioare. Și ea se integra în peisaj, exact așa ca mâțele cocoțate în patul stăpânilor lor. Singura deosebire era că mâțele dorm pe plapumă și nu sub ea. Cum apartamentul părinților mei era pe partea cu umbra, mama copiase și ea acest obicei. Astfel se asigura în nopțile geroase de iarnă că ne este cald la picioare.

Timpul nu se grăbea nicăieri, eu eram un copil curios, iar din dreptul aragazului venea un miros de mâncare bună. Stăpâna casei, pe cât era ea de ursuză uneori, că nu era tot timpul, pe atât de bine gătea mâncarea aia de praz. Mâncare de praz ca a ei n-am mâncat niciodată. Deși nu era cine știe ce rețetă, ingredientele se îmbinau așa într-un fel de-mi plouă-n gură numai când îmi amintesc. Și dulce, și acru și condimentat, papilele mele gustative se delectau în tăcere. Eram așa de pofticioasă că numi mai ardea nici de scris, nici de nimic. Și nea Marinică se ridica iute de la masă, punea fața de masă cea bună, așeza prosoapele și farfuria mea, că aveau una specială, mai micuță, tacâmurile și apoi așteptam amândoi să vină și stăpâna casei. Și ea nu venea cu mâna goală. Nu. Aducea și borcanul de murături asortate cu conopida murată, morcovi, varză roșie și ce-o mai fi conținând el. În aerul cald și nesănătos al cuptorului de la vecinii mei, luam prânzul și mă simțeam tare răsfățată, că doar una-i copilăria!

Apoi, când mama venea de la serviciu și mă lua acasă, îi ceream negreșit să-mi gătească și mie mâncare de praz.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

29

-

proză de Florina Turugă

Anii au zburat însă, nea Marinică s-a prăpădit repede, săracul, doborât de durerea din suflet și femeia a rămas la fel cum era înainte să-l cunoască pe el, singură. Și... bătrână. Că timpul nu stă în loc, el își vede de socotelile lui. Și bătrânețea a adus cu ea și depresia. Apoi senilitatea. Părinții mei au tot încercat s-o ajute, să mai comunice cu ea, dar, de la un timp, nu s-a mai putut. Și asta pentru că se temeau de vecina noastră posacă ce începuse să discute și să-i bârfească pe oameni, ba că-i vor răul, ba că vor să o fure.

Singură și bătrână era vecina noastră, iar noi nu puteam s-o ajutăm cu nimic. Unica ei rudă părea să fie o nepoată care și aceea avea o vârstă înaintată și o vizita doar când putea.

Problemele i s-au acutizat în timp: a început să adune câinii din cartier și o vedeai că iese uneori din casă în cămașa de noapte cu vreo 4-5 câini după ea. Pleca și lăsa ușa deschisă de multe ori și noi toți, vecinii ei, ne temeam că va arunca blocul în aer. Ne rugam de nepoată-sa s-o interneze la azil, undeva, că e senilă și are nevoie de îngrijire, dar aceea se plângea că nici acolo nu stă și că nu are cei face. Din femeia cochetă, pe care o știam eu în copilărie, rămăsese o umbră. Biata de ea, slăbise așa de mult că se trăsese și la față, iar hainele îi atârnau de parcă ar fi fost agățate la uscat.

Uneori o mai vedeam rujată, dar probabil că nici vederea nu o mai ajuta bine, că rujul ei strident nu nimerea doar buzele. Tristă soarta acestei femei și bătrâne și singure. Și noi nu o puteam ajuta cu nimic. Văzând-o așa, mai ziceam uneori în gândul meu, "măcar de-ar lua-o Bunul Dumnezeu mai repede să nu se mai chinuiască". Apoi ne mai temeam și să nu moară singură în casă și să nu știm de ea. Câinii își marcaseră teritoriul și niciun vecin nu se încumeta să-i bată la ușă. Unde mai pui că apăruseră și gândacii. Noi eram norocoși că mama dăduse pe la tocul ușii cu o soluție puternică, dar mirosul ce ieșea din apartamentul ei nu ierta pe nimeni. Și am ținut-o așa ceva vreme până într-o zi când... femeia a dispărut din peisaj. Am auzit apoi de la nepoata ei că a murit. Unde, cum, când, nam știut niciodată, cert e că n-a murit la ea acasă. Măcar să fi avut o moarte demnă, săraca, ușoară fie-i țărâna! Și iată cum se duc oamenii și rămân doar amintirile după ei. Eu vreau să-mi amintesc de ea ca fiind doamna ce gătea cea mai bună mâncare de praz dintre toate pe care le-am mâncat vreodată. Atât aș vrea să-mi amintesc. Și mă tot gândeam zilele astea, ce-i mai greu: să fii bătrân sau să fii singur? Și răspunsul e, ca la multe alte întrebări: depinde. Depinde ce înțelegi prin termenii bătrânețe și singurătate. Că poți să ai doar 30-40 de ani și să te simți, să te comporți și să ai o sănătate ca de om bătrân, la fel de bine cum poți să ai 75 de ani, dar cu spiritul tânăr și vesel, optimist și plin de speranță.

Așa ca septuagenarul pe care l-am întâlnit zilele trecute alergând prin zona unde locuim noi. Și, după ce noi ne-am plimbat jumătate de oră, același bătrânel s-a întors tot în pas de alergare, semn că avea un organism rezistent omul, obișnuit cu efortul susținut.

La fel e și cu singurătatea: poți să fii singur, adică să locuiești singur, fără copii sau alte suflete prin preajmă, dar să nu te simți ca atare. Sau poți să ai o familie mare, casa ta să fie mereu plină, iar telefonul să sune neîncetat și tu tot singur să te simți. Și atunci, concluzia e la îndemâna oricui: nu-i singur cel ce-i doar unul atâta timp cât el nu se simte așa și nici bătrânețea nu e dată de un număr. Totul ține de atitudinea noastră și de alegerile făcute, de cum ne educăm mintea, de cum ne controlăm predispozițiile (că da, sunt oameni predispuși la tristețe și melancolie). Nu în ultimul rând, depinde de cât de încărcat ne este sufletul că așa mi-a zis mie odată un preot: "singuri ne simțim când sufletul nostru este apăsat de păcate". Important este să conștientizăm asta și să începem să-l curățim de păcate așa cum încep femeile de la țară curățenia de primăvară.

Să încercăm să nu privim în urmă la ziua care a trecut și care ne-a făcut ceva mai bătrâni, ci cu speranță la cea care vine. Iar între ele să nu uităm de prezent. Să alegem să fim optimiști indiferent de câți ani avem și de cine ne-ar stă alături!

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

30

Irish poet guest – Eileen Sheehan

Eileen Sheehan (Ireland)

Eileen Sheehan is from County Kerry. She has read at festivals in Ireland and abroad including The Shanghai Literary Festival; the ACIS Conference in Davenport, Iowa and The Cork International Poetry Festival. Anthology publications include Best Loved Poems: Favourite Poems from the South of Ireland (editor Gabriel Fitzmaurice with photographs by John Reidy/ Curragh Press); The Deep Heart's Core: Irish Poets Revisit a Touchstone Poem (editors Eugene O'Connell & Pat Boran/ Dedalus Press); and Blackjack, with translations by Oana Lungu (editors Dorina Șișu and Viorel Ploeșteanu / Singur Publishing). A bi-lingual selection of her work, Duet of Lakes: EasternWestern Poets in Sympathy, is published by Junpa Books, with Japanese translations by Maki Starfield. One of the poems from her third collection, The Narrow Way of Souls (Salmon Poetry), is on the Leaving Certificate English Syllabus 2019 - 2022.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

31

Irish poet guest – Eileen Sheehan The Greatest

She had no meas in boxing, generally, but she loved Ali. In line with American time she'd get out of bed to watch his bouts on the black-and-white telly. Alert to his every movement, drawing every punch he drew. Cheering him on from our small kitchen, with the range gone cold.

Decades on, I chanced a ruse, to rouse her from her vacant stare, or maybe ascertain how far her memory had wound backwards on itself: I slipped in a video of Foreman v. Ali, battling in Zaire.

I already knew the outcome; the rope-a-dope, the knockout coming in round eight. The defeats to follow, in the interim.

To her, the video was in real time and I was a child again, watching my mother spring from her chair, declaring Clay to be as pretty and as mouthy as she had ever seen. Showing no patience with his defensive ploys, she urged him to get off the ropes, to throw a decent punch, to dance. She talked it out, talked him up, talked him into winning. Her firm right hook landing flush on the jaw of her own invisible opponent.

Eileen Sheehan from The Narrow Way of Souls (Salmon Poetry)

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

32

Irish poet guest – Eileen Sheehan Her Running-Away Money

A girl-child can hide a small frog in her cupped fingers.

Her best ribbon inside the pages of a book.

A bird feather between pillowslip and pillow A fallen egg in a nest of cotton wool.

Her own self in the canopy under the firs.

Her voice in a choir of birdsong.

Her thoughts in a spew of chatter.

Big, brown pennies down the slit in her mattress: the running-away money that enables her to stay.

Eileen Sheehan from The Narrow Way of Souls (Salmon Poetry)

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

33

Irish poet guest – Eileen Sheehan Deciduous

There was a girl and the path through the woods was the only path. It was winter and the scene was clean and all verticals. Serious green to grey to softer grey and lines of solid black, dexter and sinister. Future and past unknowable. Trees sang the story of trees their long shadows.

Her hands on the skin of a tree. Scarred like her knee and warm to her touch. Dark fissures for beetles to nest in. Silver scribble of lichen displaying a traceable lexicon. Acid and alkaline. Squidgy green moss to the north side. Yellow lichens sang the story of air its pure components.

Stood at the base of the tree and grounded. Her feet where small creatures burrowed and foraged. Debris of autumn rotting down into earth. Leaf mould and carcass. Reduction happening so quietly. And the floor sang the story of fungus its insatiable hunger.

And the path from the woods was the right path. Footstep and footstep. And the girl sang the story of trees, the story of air. Sang the story of hunger. With the trees at attention.

And the woods sang the song of a child.

Eileen Sheehan First published in Days of Clear Light: A Festschrift in Honour of Jessie Lendennie (editors Alan Hayes & Nessa O’Mahony/ Salmon Poetry)

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

34

Irish poet guest – Eileen Sheehan

Eileen Sheehan (Irlanda) Traducere în limba română de

Emanuel Pope (Anglia) Eilleen Sheehan este din județul Kerry. A citit la festivaluri din Irlanda și în afara țării, inclusiv la Festivalul Literar din Shanghai, la Conferința ACIS din Davenport, Iowa și Festivalul Internațional de Poezie din Cork.

Publicată în antologiile Best Loved Poems: Favourite Poems from the South of Ireland (editor Gabriel Fitzmaurice cu fotografii de John Reidy/ Curragh Press); The Deep Heart's Core: Irish Poets Revisit a Touchstone Poem (editori Eugene O'Connell & Pat Boran/ Dedalus Press); și Blackjack, în traducerea Oanei Lungu (editori Dorina Șișu și Viorel Ploeșteanu / Editura Singur). O selecție din poezia ei fiind publicată bilingv, Duet of Lakes: Eastern-Western Poets in Sympathy la Junpa Books, cu traducerea în japoneză de Maki Starfield. Unele dintre poemele sale din a treia colecție “Calea îngustă a sufletelor” (Salmon poetry) sunt incluse în Leaving Certificate English Syllabus 2019 - 2022.

Magnificul Ea nu avea nicio taină cu boxul, așa în genere dar îl iubea pe Ali. În timp cu orarul Americii se trezea să-i urmărească atacurile pe televizorul alb-negru. Atentă la fiecare mișcare a lui, desenând în aer fiecare lovitură pe care el o executa. Salutându-l din micuța noastră bucătărie cu soba de-acum rece.

Zeci de ani mai târziu, am încercat un șiretlic ca să o readuc din starea ei de amorțeală ori ca să aflu cât de departe memoria ei s-a împachetat rănită pe ea însăși: am introdus o casetă video cu Foreman versus Ali, meci din Zair. Știam deja rezultatul, tactica mincinoasă a corzilor, knockout venind în runda a opta. Înfrângerile care au urmat apoi.

Pentru ea, video-ul se petrecea în timp real și eu eram din nou copil, privindu-mi mama ridicându-se din scaunul ei, declarându-i lui Clay ca fiind la fel de frumoasă și de vorbăreață ca oricând. Nearătând răbdare cu tactica lui de apărare, ea-l grăbea să iasă din corzi, să arunce o lovitură definitivă, să danseze. Vorbea cu el cu voce tare, îmbărbătându-l, ducându-l spre victorie. Mâna ei dreaptă aterizând drept în maxilarul invizibilului ei oponent. autor Eileen Sheehan din “Calea îngustă a sufletelor” (Editura Salmon Poetry) Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

35

Irish poet guest – Eileen Sheehan Banii ei de fugă O fată poate ascunde o broscuță mică În palmele ei căuș.

Cea mai tare dintre pănglicuțele ei În interiorul unei cărți.

Pana unei păsări Între pernă și învelitoarea ei.

Un ou rătăcit Într-un cuib de vată.

Pe ea însăși Sub coroana unor brazi.

Vocea ei Într-un cor de păsări.

Gândurile ei Într-o țâșnitură de vorbă.

Monede mari, maro, Mărunțiș pierdut în pliul saltelei.

Banii ei de escapade Care-i îngăduie să rămână.

autor Eileen Sheehan poem din “Calea îngustă a sufletelor” (Editura Salmon Poetry)

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

36

Irish poet guest – Eileen Sheehan

Desfrunzirea A fost o fată și drumul prin pădure era singurul drum. Era iarnă și peisajul era curat și vertical. De la verde puternic la un gri deschis și apoi linii de negru solid, favorabil și sinistru. Viitor și trecut necunoscut. Copacii cântă povestea copacilor umbrelor lor lungi.

Mâinile ei pe țesutul copacului. Încrustată ca și genunchiul ei și caldă la atingerea ei. Întunecate crăpături pentru gândăcei să-și tot facă cuibul. Mâzgălelile de argint ale lichenilor arătând un lexicon de urmărit. Acid și alcalin. Umed și verde mușchiul pe partea de nord a copacului. Galbeni licheni cântă povestea aerului și a părților sale pure.

Stând la baza copacului.

Piciorușele sale erau mici creaturi împământate și de hrănit. Pulberi de toamnă putrezind jos pe pământ. Mucegai de frunze și carcase. Evaporarea întâmplându-se așa de tăcut. Și podeaua de frunze cântă povestea ciupercilor și a apetitului lor de nestăvilit. Și drumul prin pădure era calea cea dreaptă. Pas cu pas. Și fata cântă povestea copacilor și a aerului. Cântă povestea foamei. Cu atenția copacilor îndreptată asupra ei. Și pădurea cântă cântecul copilului. autor Eileen Sheehan prima data publicată în “Zile de lumină clară: A Festschrift în onoarea lui Jessie Lendennie” (editori Alan Hayes & Nessa O’Mahony/ Editura Salmon Poetry)

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

37

-

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Virus la comandă Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Benissa, Spania)

Se întâmplase totul din vina lui. Dacă nu s-ar fi săturat să marcheze punctele pe care le atinsese din ce în ce mai plictisit în ultimii ani, trecând prin ele tot mai grăbit și la intervale tot mai scurte, sigur nu s-ar fi declanșat procesul acela de contagiere, care se soldase cu înghețarea vânzolelii de pe glob.

Nu râdeți, nu e deloc exagerat să crezi că tu, ca simplu individ, poți fi responsabil de nefericirea unei întregi planete! În fond, ce altceva e Omenirea, dacă nu o acumulare de inși care se suprapun în diverse privințe? Vestitul fâlfâit din aripă a fluturelui de la tropice se poate transforma în uragan pe emisfera opusă, lucrul e bine știut!

Nu-l deranja defel vina care pe alții poate i-ar fi strivit. El și-o asuma. Îl îngrijora doar teama că ar fi putut fi tras cumva la răspundere. Pentru că tragedia era mare, asta o știa și el. La tot pasul se vedeau efectele dezastruoase ale dorinței sale profund egoiste. Peste tot se năruiau existențe, oamenii sufereau enorm. El însă nu. Pentru el, frâna aceasta bruscă fusese o adevărată binecuvântare.

Atât de mult îl înghesuiseră în ultimii ani sarcinile pe care singur și le adunase, încât își făcuse planuri serioase de renunțare la tot, inclusiv la propria viață. Viețuise condiționat, nu-și mai derula traiul decât inerțial. Se simțise ca un om experimental, un fel de câine uman, la cheremul unui Pavlov invizibil și atotputernic. Alergase ca un bezmetic, gonind pe propria sa urmă, din în ce mai accelerat, însumând an după an eternele ținte ochite și lovite: concedii pe la munte și la mare, țări și orașe bifate, ani de vechime în muncă, vizite pe la părinți, onomastice și aniversări repetitive, pun-te masă, adunte masă, consultații medicale, ședințe, convorbiri telefonice, știri pe ecran, certuri cu copiii etc.

I se urâse de multă vreme cu traiul său uniform, așa cum li se urâse și tuturor celor din jurul său.

Toți sufereau la fel, stresați peste poate, numai că mulți dintre ei nu conștientizaseră gravitatea situației. Nu se întrevedea nicio posibilitate de salvare. Cine să oprească planeta din mers? Poate doar o boală generalizată... Și atunci s-a instalat pandemia! Dintr-un șut s-au rezolvat o mulțime de lucruri. N-a mai fost nevoie de făcut bagaje pentru concedii, avioanele au încetat să zboare. Certurile cu copilul, care chiulea de la facultate, amenințând cu renunțarea la studii, s-au încheiat, căci până și școlile s-au închis. Fericire pentru toată lumea! Era de parcă un zeu invizibil ar fi apăsat dintr-odată pe butonul de pauză.

Sub imperiul distanțării sociale, s-au volatilizat și eternele invitații pe la grătarele din vecini, ocazii care îl înnebuneau de furie, căci îl obligau să asiste la discuții înfiorător de superficiale, purtate de personaje grotești, dizgrațios abțiguite. Mersul la medic, de asemenea, devenise un drum inutil, ba chiar riscant. Nici măcar la frizer nu mai putea să-și facă programare! În schimb, învățase să se tundă singur și era mândru de cât de bine îi reușea coafura. În general, învățase să facă o mulțime de operațiuni pe care, înainte, le delegase altora. Pe lângă faptul că economisea mulți bani, capacitatea de a se descurca singur îi hrănea orgoliul. Dintotdeauna își dorise să fie cât mai independent și autarh.

Pe scurt, multe probleme se rezolvaseră din oficiu, instantaneu, nesperat și inedit. Ce s-o mai lungim, era fericit!

Admira zi de zi răsăritul și apusul, nu numai de soare, ci și de lună! Făcea zilnic gimnastică de înviorare, devenise disciplinat. Se apucase de grădinărit, activitate pentru care nu avusese timp înainte de carantină. Miracolul vieții care creștea din sămânța pusă cu propria lui mână îl fascina.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

38

-

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Își propusese să se folosească zilnic de ochelarii speciali pentru exersatul mușchilor oculari, metodă garantată pentru ameliorarea vederii cu cel puțin o jumătate de dioptrie. La fel, flaconul cu ojă pentru tratarea ciupercii aceleia inestetice, care-i invadase o unghie de la picior, nu mai avea să stea degeaba pe raftul din baie. În garaj făcuse deja ordine, urma să facă la fel și-n pivniță. O parte din vechituri se vânduse destul de bine la second hand, restul îl aruncase la gunoi. Concret: treaba mergea strună!

Banii, ce-i drept, se împuținaseră, dar nici nevoile nu mai erau așa de mari. Lucrând cu jumătate de normă, de acasă, economisea benzină. Ieșea cu mașina doar la plimbare sau la cumpărături. Nici haine și încălțăminte nu-i trebuiau; în casă purta ceva lejer, dar curat și îngrijit. Perspectiva de a decădea, îmbrăcându-se neglijent sau umblând nespălat și nebărbierit, îl înspăimânta. Își jurase să nu se lase furat de tentația acelei fatale nepăsări, pe care o observa cu coada ochiului pe la alții.

Una peste alta, lui îi făcuse bine pandemia. Un singur ghimpe mai avea: în ultimele luni observase cu stupoare că nu-i mai ajungea timpul pentru tot ce dorea să facă. Păi dacă nici acum nu avea răgaz de toate, atunci când?! Nu înțelegea unde i se scurgeau orele, zilele, săptămânile. Cum de reușise înainte de pandemie să fie așa de productiv? „Poate că nu e energia risipită, ci bine investită”, gândi. „Sau poate că îmi fac mai bine treaba, mai temerar, mai atent la detalii, pătrunzând esența lucrurilor... Sau poate e doar din cauză că a venit iarna și s-au scurtat zilele.”

Indiferent cum ar fi învârtit situația, timpul nu-i ieșea la socoteală. Problema începuse să-l obsedeze zi și noapte. Se apucă să cronometreze fiecare acțiune pe care o făcea. Minuțios, notă totul într-un tabel și salvă datele pe calculator.

Așa realiză că-și petrecea mai tot timpul manevrând aparate acționate electric. Mult prea rar se ocupa cu ceva care nu dispunea măcar de un cablu, cât de mic. Cel mult când rezolva cuvinte încrucișate sau răsfoia vreo carte din biblioteca pe care și-o crease în decursul anilor era „scos din priză”. Cărțile le adunase pentru eventuale vremuri grele (adică ce fel de vremuri mai grele decât acelea puteau să mai vină?!).

Simpla încercare de a-și concepe viața fără aparatele care-l mențineau activ îl năucea. Era conștient că înaintea lui existaseră generații întregi private de curentul electric și că prin unele părți situația nu se schimbase până astăzi, dar nu putea să se imagineze pe sine într-o astfel de ipostază. Își începea ziua cu alarma deșteptătorului digital și o încheia în fața televizorului. Între acești doi „pivoți electrici” ai zilei apăsa tot felul de butoane și întrerupătoare, începând cu aprinsul luminii, folositul periuței electrice de dinți, continuând cu mașina de cafea, urmată de cea de spălat rufe sau vase, sau de tuns iarba, urmate de telefonul mobil și calculator (ambele mari consumatoare de timp!).

Apoi se adăugau frigiderul, plita și cuptorul etc... nici nu mai voia să le enumere pe toate. Până și deplasarea de acasă era dependentă de curent; mașina n-ar fi pornit dacă n-ar fi avut materia încărcată!

Iar banala gimnastică matinală o făcea tot în fața ecranului, imitând mișcările instructorului de pe ecran. Una peste alta, nu-i veni să creadă când realiză că, în proporție de nouăzeci la sută, timpul lui era complet dependent de electricitate!

Deși nu-i folosea la nimic să știe asta, simplul fapt că detectase cauza risipei resursei sale celei mai prețioase îl mai temperă. Cât de cât, era ceva definit: interconectarea, comunicarea virtuală sau, mai precis, digitalizarea. Și mai concret, mergând la rădăcină: curentul electric, el era cauza tuturor relelor. Într-o noapte avu un vis din care se trezi scuturat de o revelație simplă și clară: se făcea că timpul și curentul electric se interconectaseră. Cum de nu realizase asta înainte?! Dar era evident! Așa cum masa și energia erau legate între ele, așa erau timpul și curentul electric, legate, nimic mai simplu!

Nu știa să descrie matematic descoperirea făcută de el în somn, dar își propuse să combată racila cu mijloacele care-i stăteau la îndemână. Din moment ce cauza era palpabilă și limitabilă, de ce să no ajusteze chiar el?! Se ambiționă să împiedice, sau măcar să reducă, scurgerea aceea păguboasă de timp. Treptat renunță din ce în ce mai des la electricitate, dar când apelă la variantele neautomatizate realiză că pierdea și mai mult timp. Ar fi fost o prostie să nu uzeze de resursa pe care o avea la Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

39

-

proză de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

îndemână: electricitatea. După o vreme se consolă cu ideea că nu putea renunța la curentul electric, ar fi devenit totul mult prea laborios. Pur și simplu nu putea să se debaraseze de confortul vieții moderne. Concluzia amară: renunțarea la curentul electric nu putea fi soluția problemei! În clipa în care înțelese că nu avea nicio șansă, căzu într-o depresie atât de mare încât... se îmbătă.

După multe zile se recuperă din mahmureala provocată de acel exces. Nu era obișnuit să bea mult.

Singura soluție posibilă a problemei detectate de el, așa neverosimilă și înfiorătoare cum părea, ar fi fost o pană generală de curent! Și nu una oarecare, ci una de durată, pe parcursul a cel puțin câtorva săptămâni, drastică și universală. Imposibil!

Se sperie la propriul său gând și, pe loc, se apucă să-l combată sistematic, sforțându-se din răsputeri să-l alunge din minte. Dacă autorul mottoului la modă Comandă universului tot ce vrei și vei vedea că ți se împlinește dorința ar fi avut vreo șansă să probeze adevărul teoriei sale, el era hotărât să-i împiedice ferm validarea stupidei premoniții.

Dar undeva în eter se formulase deja gândul care nu-i mai dădea pace. Era la fel ca în urmă cu un an, când pusese în mișcare mecanismul acelei oribile pandemii! Cu ochii minții se vedea deja imobilizat într-o situație de completă izolare digitală, „obligat” să citească volumele care-l așteptau cuminți, aliniate în bibliotecă. Ce noroc că avea buteliile pline, apă în fântână și panouri solare pe acoperiș! Și că se gândise să pună deja cartofii în pământ...

A doua zi, când deschise ziarul local, nu-i veni să creadă! Cu litere de-o șchioapă se putea citit titlul: PANĂ DE CURENT RATATĂ LA MUSTAȚĂ. Cu sufletul la gură citi ceea ce i se păru coșmarul cel mai groaznic. O iminentă pană de curent pan-europeană fusese pe punctul de a se produce, din cauza unei alinieri neașteptate de factori, care concuraseră la crearea unui lanț al slăbiciunilor energetice între centralele interconectate ale continentului. „Iarăși blestemata interconectivitate!”, gândi în sinea lui și se ridică de pe scaun. Cu nemărginită lehamite se îndreptă spre cămară și începu să inventarieze minuțios proviziile de alimente pe care le avea la dispoziție. Undeva, în interior, simțea cum se închega un firicel de gând, care-i gâdila febril mințișoara.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

40

traduceri de Dorina Brândușa Landén

Gunnar Ekelöf (1907-1968) Dorina Brândușa Landén (Suedia)

Gunnar Ekelöf este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari poeți suedezi. Astăzi, atât poezia, cât și proza sa sunt bine cunoscute și iubite de mulți cititori.

S-a născut în 15 septembrie 1907, la Stockholm, și a crescut într-o familie burgheză, care și-a pierdut averea în criza economică din 1929 - 1930. Tatăl său era agent de bursă. După ce a absolvit liceul în 1926, Ekelöf a studiat limbile orientale la Londra, apoi la Uppsala și muzica la Paris. Și-a publicat primele creații în revistele „Spektrum” și „Karavan”.

Opera lui Gunar Ekelöf face o legătură unică între generația veche și cea nouă din poezia suedeză. În scrierile sale de început a fost profund influențat de suprarealiștii francezi, dar ulterior și-a dezvoltat propriul stil poetic și a creat o dialectică a romantismului natural îndreptată spre om. Programul său este practic același cu al lui Proust și al lui Joyce. Este umanismul elementar care unește oamenii; ideile, politica și religiile îi separă și generează ură și violență.

Ekelöf a rămas un înstrăinat toată viața tocmai pentru că iubea atât de mult omul. Ura viața și societatea burgheză, chiar dacă își avea rădăcinile în cultura burgheză. Pentru el a existat doar poezia și nu s-a implicat politic decât o singură dată când a fost atras și inspirat de o idee politică, la Paris,

când americanul Gary Davis și-a ars pașaportul american și s-a declarat cetățean mondial.

Ekelöf a scris o antologie numită „De la Baudelaire la suprarealism”, care a devenit o biblie pentru tinerii iubitori de literatură. A fost ales membru al Academiei Suedeze în 1958 și se spune că a pus piciorul în saloanele Academiei o singură dată, când a fost foarte beat.

Potrivit lui, poezia este un instrument care extinde granițele conștiinței.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

41

traduceri de Dorina Brândușa Landén În opera sa se găsesc urme profunde ale călătoriilor sale în Italia, Grecia și Turcia. Modelele de gândire ale antichității l-au încântat și i s-au potrivit atât de mult, încât se poate spune că înstrăinarea sa s-a întins pe parcursul ultimilor două mii de ani.

Opera lui Gunar Ekelöf cuprinde peste douăzeci de cărți. Primul său volum, „Sent på jorden” (Târziu pe pământ),1932, este influențat de tehnica suprarealiștilor. Nehotărârea, pendularea lui Ekelöf între misticism și raționalism este evidentă în lucrările sale ulterioare, și anume „Färjesång”, 1941 și „Non Serviam”, 1945.

Volumul „En Mölna-Elegi” (O elegie la Mölna) a fost publicat în diferite versiuni în anii ‘40 și a devenit pilonul principal al operei sale poetice. Lucrarea a început să prindă contur în gândurile lui Ekelöf într-o zi de vară din 1940, când se afla în portul Mölna. Conținutul este format din imagini infinite în care istoria și amintirile sale pătrund și se interferează. „Strountes” (1955) este o operă fragmentară a prozei și poeziei sale. În ultimii zece ani din viața sa, Ekelöf a lucrat la o trilogie în care poezia sa este puternic influențată de interesul pentru Orient și istoria Bizanțului. Cărțile din trilogie se numesc „Diwan över Fursten av Emgion” (Divan despre Principele de Emigon), 1965, „Sagan om Fatumeh” (Povestea despre Fatumeh), 1966 și „Vägvisare till underjorden” (Ghidul lumii interlope), 1967.

Gunar Ekelöf moare în 16 martie 1968 la Sigtuna, în regiunea Stockholm. La cererea sa, cenușa poetului a fost împrăștiată peste râul Paktolos din Sardes (un oraș antic din Asia Mică, actual situat în vestul Turciei la aproximativ 60 km est de Smyrna și 60 km sud-est de Thyatira).

Gândesc Mă gândesc la ce am abandonat, mă gândesc la renunțare...

Noaptea profundă se adâncește, totul este nemișcat: Se aude lătratul unui câine din singurătatea depărtării.

O fereastră e luminată – focul veghează coliba...

O stea cade – a fost steaua toamnei!

Acum vara cea dalbă și-a retras mâna și-a lăsat inelul de aur să cadă în iaz, zălog pentru promisiunea unei alte țări!

De-aș putea să-mi amintesc cuvântul uitat și să găsesc inelul cel auriu atunci a mea ar fi vara pentru întotdeauna...

Mă gândesc la ce am abandonat, mă gândesc la renunțare...

Eu cred în omul singur Eu cred în omul singur în cel ce rătăcește singur care nu aleargă câinește după miros și care nu fuge ca lupul de mireasma omului: În același timp om și anti-om.

Cum să atingi comuniunea?

Fugi de drumul dinăuntru și de cel de dinafară.

Ce este bou în alții, e bou și în tine.

Mergi pe drumul de jos și pe cel dinăuntru:

Ceea ce este profund în tine este profund și în alții.

Greu să te obișnuiești cu tine însuți Greu să te scapi de tine însuți.

Cel ce o va face oricum nu va fi niciodată abandonat.

Cel ce o va face va deveni de-a pururea solidar.

Abstractul este singurul practic în timp.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

42

traduceri de Dorina Brândușa Landén

O lume e fiecare om O lume e fiecare om, populată de creaturi oarbe în revolte obscure împotriva eului rege care le stăpânește. În fiecare suflet sunt o mie de suflete captive în fiecare lume sunt o mie de lumi ascunse și aceste lumi oarbe, inferioare, sunt reale și vii, deși imature la fel de sigur cum eu sunt real. Noi regii și prinții din miile posibile dinăuntrul nostru sunt ei înșiși supuși, captivi într-o viețuitoare mai mare din care eu și ființa înțelegem la fel de puțin ca învingătorul nostru din învingătorul lui. Din moartea și dragostea lor propriile noastre sentimente au primit culoare.

Ca atunci când un vapor cu aburi, uriaș, trece departe, sub orizont, plutește mat în lumina serii – și nu știm de el până când un val răcoros ne ajunge pe plajă, prima dată unul și apoi altul și mai multe care lovesc și clocotesc până când totul este la fel ca și-nainte – și totuși diferit.

Așa suntem cuprinși noi, umbrele, de o îngrijorare bizară când ceva ne spune că oamenii au călătorit, și că unii dintre ei au fost eliberați.

Euforie Tu stai în grădină singur cu caietul, un sandviș, clondirul și pipa.

E noapte și atâta liniște încât lumânarea arde fără să pâlpâie se reflectă pe masa de scânduri brute și se oglindește în clondir și pahar.

Bei o înghițitură, muști o bucată, umpli cu tutun și îți aprinzi pipa.

Scrii un rând sau două, faci o pauză și cugeți la razele roșiatice ale serii care înaintează spre zori, marea de hasmațuchi sălbatic, verde și alb înspumat în obscuritatea nopții de vară, nici un fluture în jurul luminii, doar coruri de țânțari în stejar, frunzele nemișcate spre cer... plopul șoptind în acalmie și toată natura puternică prin dragoste și moarte în jurul tău.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

43

traduceri de Dorina Brândușa Landén

Ca și cum ar fi ultima seară înainte de o călătorie lungă, lungă: Ai biletul în buzunar și în sfârșit totul este împachetat.

Poți să stai așezat și să simți apropierea țărilor îndepărtate, simți cum totul este în totul, în același timp sfârșit și început, simți că aici și acum sunt plecarea și întoarcerea acasă, simți cum moartea și viața sunt tari ca vinul în om!

Da, să fii una cu noaptea, una cu tine însuți, cu flacăra lumânării care te privește în ochi nemișcată, de nepătruns și liniștită, una cu plopul ce tremură și foșnește, una cu grămada de flori ce se înclină afară din obscuritate și ascultă la ceva ce îmi stătea pe limbă să spun, dar nu am spus niciodată, ceva ce, chiar de-aș fi putut, nu am vrut să trădez și clocotește în mine de cea mai curată fericire!

Flacăra crește... E ca și cum florile s-ar înghesui mai aproape, mai aproape și mai aproape de lumină în sclipitoare puncte de curcubeu.

Plopul tremură și cântă, roșeața serii se intensifică și tot ce-a fost de nespus și departe este de nespus și aproape.

Eu cânt despre singurul lucru ce împacă, unicul practic, pentru toți la fel.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

44

proză

Deținutul I.C. Liță (Spania) Îi dăduseră drumul de dimineață. Turmentat de schimbare, lăsă repede închisoarea în urmă; se dezmetici târziu, pe străzi, când simți cât de puternică este lumina, cât de multă și absentă e lumea. Gara se învârti cu el minute bune; apoi, pereții năvăliră spre el aruncându-i în privire băncile, gențile, sacii și plasele oamenilor, pe oamenii înșiși, vagoanele și zăpada. Adormi chircit pe o bancă, aproape de un calorifer urât, cald pe jumătate. Îl treziră niște milițieni, care-l traseră după ei. Cu o hârtie pe care i-o lăsară, sui în primul tren spre casă. Dă-l în morțîî mă-sîî dă bandit!, îi auzise. La ieșire, unul dintre ei îi strecurase niște halva în buzunarul din stânga al hainei subțiri ș-un biscuit.

Lăsă Piteștiul în urmă, ghemuindu-se într-un personal spre Piatra-Olt. Se așeză într-un capăt al vagonului, cu fața spre peretele veceului, în care se gândea să meargă mai încolo, și închise ochii. Îi era frig; se lipi și mai bine de mușamaua maro a locului și-și prinse mâinile între picioare. Dinspre geamul aburit și murdar veneau mici rafale de vreme câinoasă. Pentru prima dată, poate, găsea zăpada urâtă și vrăjmașă. Numără stațiile și citi numele tuturor haltelor; era, într-un fel, pe altă lume: nu mai cunoștea. Din Piatra, luă un alt tren, spre Caracal, ca să coboare la Pârșcoveni. Așteptând în spatele gării, aproape leșină, ca un câine slăbit de jigodie, la mirosul de mici și cârnăciori care venea dinspre cârciumă; nu înțelegea dacă de foame sau de silă. Un bărbat și o femeie mergând la braț spre casă, cu o sacoșă cu pâine în mână, îl făcu să își acopere fața cu palmele, unite, apoi, în dreptul buzelor pârlite rău. Îi făcu bine, dintr-odată, scârțâitul ruginit și lung al unei pancarte agățate de streașina șubredă a depoului, scrisă cu litere bine conturate, ce pregătea intrarea în anul 1964.

Deci coborî la Pârșcoveni, în haltă, când era deja întuneric de tot. Viscolea. Își băgase sub haină două perdele furate din ultimul tren, iar acum se înveli cu ele pe cap și pe spate, îmbrobodindu-se bine. Se gândi să o țină tot pe linia pădurii de salcâmi; dacă pământul nu se dăduse, în ăștia cinșpe ani, cu curu-n sus, avea să ajungă, până la urmă, în Brâncoveni. Ajunse. Satul mirosea a fum și norii se dăduseră la o parte, făcând loc gerului și lunii. Drumul scârțâia, făcând câinii să latre; nu se întâlni cu nimeni. Când coborî coasta, spre Ociogi, spre Mărgheni, pe lângă cimitirul din dreapta, la vale, pe lângă curtea vechilor Brâncoveni, creanga unui gutui dintr-o curte se rupse dintr-odată cu un pârâit ce-l făcu să-i stea inima. Băăăă!, strigă apoi. Băăăăă! Râse singur și îi plăcu să-și vadă glasul fugind după voie spre plopii înalți care marcau drumul la vale, spre lunca Oltului, spre malul surpat al Ipoteștiului.

Casa, aproape de șosea, o găsi la fel de mică; un pic nevăruită, parcă. Dârdâia; poate de frig, poate de drag. Merse în spate, în curte, unde-și știa intrarea în bucătăria de vară. Nu strigă, nu fu auzit. Doi câini puiandri îl necăjiră un pic, parcă nehotărâți. Când îl văzură umblând ca un stăpân, tăcură. În vatră, sub cenușă, găsi jar. Aduse niște coji, niște surcele, și făcu focul. Recunoscu scaunul mic, de lemn, cu șezutul rotund înfipt în trei picioare ale căror linii imaginare se întretaie, despărțindu-se din nou, undeva sus, prin creierii celui care se așază pe el. Și-l încălzi bine la foc și se așeză mulțumit, aplecat spre căldura din vatră. Într-un paner de răchită găsi mămăligă. Puse pe cărbuni o felie mare, aproape albă, ce părea tăiată cu ața. Se jucă prin vatră cu un băț până ce mirosul de mâncare îi intră în nări, în păr, în mațe și în haine. Stătu așa în neștire, cu ochii beliți spre tăciuni. Vru să adoarmă acolo, lângă foc, nemișcat, fără să mai mănânce sau fără să se mai descalțe de bocancii înghețați bocnă.

Auzi un plânset încet în urmă; își feri atunci fața, încordându-și tare sufletul ca să nu înceapă să bocească tocmai acum, la sfârșit.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

45

proză de I.C. Liță Nu întoarse capul, dar zise șoptit, că abia se auzi: Ce bine miroasă mămăliga, fa, Mărioaro! Poate aduci, tu, și niște unsoare, și niște murături… Tremurând ca o apucată, nevastă-sa îi aduse sticla cu agheasmă mare și o bucată de anafură întărită bine. El se ridică și se închină; le luă, pe rând, pe toate.

Când îi puse în mâna dreaptă o litră cu vin de trupină, ea se propti cu umărul în coșul pieptului lui și, zăbovind nițel, se aplecă să îi sărute, jelind, mâna. Se aplecă și el, înduioșat, pupând-o în creștetul capului, și-i simți mirosul de păr urcând prin basmaua roșie. Unde e Anica, ce face? E mare, e bine, Niculaie; mă ajută p-aci, pân curte, pân casă. Și-a lăsat coadele lungi, cum i-am zâs că ț-ar plăcea țâie…

Mâncă încet, fără să termine. Caii? Mai avem unu. Mă duc mâine în pădure, să aduc o căruță dă lemne. Dacă găsăsc ce-mi trebuie, pân la Crăciun fac iar gardu ăla dă la drum, că văzui că s-a surpat dă tot…

Mulți cocoși cântară a ziuă. În sat, oamenii începură să scoată cenușa din sobe, să aprindă focurile și să potolească prin bătături. Zăpada toată se umplu de lumină, încet, scârțâind orbitor.

Fugi repede spre târlă, înainte ca ziua să înceapă să albească, măcar, pe la colțurile câmpurilor, printre vârfetele prundului sau prin subțirimile fumurilor ce răsăreau în sat. Oile dormeau, iar câinii se bucurară de el de departe, încă de la rudari. Dădu gură și mieii, toți, se ridicară în picioare, unii sugând, alții încurându-se prin obor sau căutându-și mama. Gata, gălăgia cuprinse marginea îngustă de pădure; dinspre o altă diagonală a satului, clopotul bisericii, în care sărăcia de țârcovnic bătea cu un ciocan, aduse pe lume o altă Joi Mari. Așternu fân, din loc în loc, cu o furcă, certă berbecii și înșiră grăunțe în trocuri, să ajungă pân-o termina. Între un tecar bătrân și un pui de salcâm așeză o prăjină despuiată de crenguțe, la înălțimea unuia ca el; o legă cu sârmă moale, de aluminiu. Avea de tăiat cinci miei: trimisese vorbă șeful de post că vine cu unii de la partid, de la oraș.

Prinse unu bel, alb tot, fără coarne, cam pe la cinșpe kile. Îi atârnă picioarele din spate pe prăjină și îi deschise gâtul una-două, ca să se golească iute de sânge. Sângele se ascunse printre rădăcinile mărunte ale ierbii, colorând copilărește țărâna, ca în joacă. Se potoli repede; mumă-sa, doar, behăi toată ziua aiurea, printre picioarele ălorlalte. Al doilea fu unul negru, puternic; cu copitele, îi zgârie câteva coaste. Pe al treilea îl tăie ca să mai ușureze o oaie care fătase doi. Ce mai trăsese de ei, rămas în urmă, pe o potecă plină de căcăreze, când veneau de la adăpat! Lăcrimă, că ăstora doi le dăduse să sugă, dintr-un biberon, lapte de vacă adus de acasă. Lăsă bocancii, pentru cizme. Când îi văzu pe toți cinci înșiruind roșu cu nasurile, plecă un pic.

Plecă să-și aducă o nuielușă. Jupuitul începea cu săparea unui tunel, pe sub pielea de pe picioarele jertfelor, spre cazanul ăl mare al burții. Împinse nuielușa iară și iară, cu convingerea unuia care știe că așa e și nu altfel. Odată făcut, își puse gura la despicătura meșterită de briceag și suflă tare. Se odihni de mai multe ori, că amețise. Mieii erau, acum, tobă; unora li se vedea rozul pielii, ca o goliciune. Îi jupui repede, cu pricepere, trăgând de piei, sau despicând cu un cuțitaș, sau împingând cu nodurile pumnului între blană și carne, care se despărțeau împăcate. La urmă, tuturor le trase blana de pe cap în jos, cu o mișcare iute, ca și când ai trage o haină strâmtă de pe gâtul unui copil care plânge speriat. Urechile le rămaseră cu lână pe ele, iar ochii- deschiși verzuliu. Albi, mici, curați; ce dinți frumoși!, gândi în treacăt.

Câinii, cărora le făcuse o parte mare, mai într-o râpă, de resturi și borhoturi, îi simțiră venind; lătrară în lene. În față, primarul, cu un Wartburg 311 gălăgios, albastru; după el, unii cu pălării, întrun Aro. Înșirați pe prăjină, mieii erau gata, curați și limpezi, părând fericiți. Ceața, puțină, se risipise, iar soarele lumina rumegatul oilor și apa din lighenușul de tablă în care el se spălă până la coate, ștergându-și fruntea cu dosul mânecii de la flanelul maro de lână. Îi minți că n-are brânză, că nu mulge oile, că mieii sunt mici. Mai încolo, pe buza tabiei, așeză un foc cu un braț de surcele uscate. Pe pirostriile mari, o tablă ușor de încins. Dintr-un prosop urâțit de atâta treabă, scoase ciuperci mari, albe, cu dosul negru, pufos, umed. Le fripse bucuros, întorcându-le mereu, și aruncând sare mare, grunjoasă. Tovarășii le mâncară cu mămăligă rece, de ieri, tăcând.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

46

poezie

Dorian Stoilescu - Western Sydney University (Australia) Uși închise În Manhattan, la începutul secolului 20, 146 de oameni au murit când fabrica de textile unde lucrau a luat foc, iar singura ieșire era încuiată: pentru fiece victimă, proprietarii au plătit 75 dolari în instanță primind înapoi 400 dolari de la compania de asigurare1.

După mai bine de un secol, în Karachi și Lahore, au murit mai mult decât dublu, în două incendii ale aceleiași zile unde oameni lucrau în fabrici de textile cu ușile încuiate2.

Coroborat cu rata inflației, victimele au primit cu mult mai puțin, proprietarii cu mult mai mult.

Oare ce s-a învățat de la aceste stele arzând cu ușile închise?

Parada Diversității, Toronto Țipăt de secol 21, răsfrângând mioape ploi ale luminii în prisma retinelor străzii când absorbția absenței din drapelul diversității cucerește fiece stradă – ungher - tarabă cu o senzație atât de corectă, încât realitatea devine absurdă.

Zgomotul serbării străbate orașul, metrou pentru extratereștri, când în fața milioanelor de suporteri ronțăind alunele întâmplărilor perechile LGBT își acceptă vesele și conștiincioase idilele pledând pentru unica religie: dragostea în pluralitate.

Când corporațiile devin marii cruciați ai diversității, când muzica tehno oficiază ritualul cuceririi cosmosului, când dansatorii la slip ajung sacerdoții momentului, milioane de baloane sunt lansate spre cer pentru jertfă, iar totul este pe pilot automat politically correct să pară mai altfel, mai fair.

1. Triangle Shirtwaist Factory a fost un incendiu în cartierul Greenwich Village din Manhattan, New York City în 25 Martie 1911 și a ucis 146 lucrători 2. Două incendii din Karachi și Lahore, Pakistan, la o fabrică de textile a fost pe data de 11 Septembrie 2012 și a ucis 289, respectiv, 25 lucrători

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

47

poezie de Dorian Stoilescu Mai devreme se întrebau dacă erau absurzi sau greșiți dar acum nu așteptă răspunsuri, strângându-se în brațe, ar vrea ca timpul să curgă atât de încet încât această paradă să nu aibă sfârșit.

Din miile de scenete în veșnică mișcare, cu sponsori bogați, respirările disperării par uitate de cei noi, dar nu și de lupii bătrâni care încă-și răzuiesc rănile de asfaltul zglobiu, simțindu-se animale singuratice nesigure la atingerea luciului oglinzii. Însă noaptea începe să cadă asemenea ostenelilor, parada s-a sfârșit, totul devine un imens pustiu, amenințător, haos bine-cunoscut, ușor de controlat.

De niciunde, agresiv, vin indivizi în uniforme pentru a strânge, zeloși, totul.

Orice fanion sau afiș par de-acum o jignire, tot vezi mașini de spălat și periat, mârâind obsedate ca ucigașii în serie hipnotizați de ștergerea amprentelor.

Oare ce stea va rămâne pentru noapte?... Ce liniște lungă!

Mami, aș vrea să călăresc, odată, pe-o stea!

La trei ani, Prințesa Itty, unica bucurie a tatălui ei, Regele Carol întâiul, se juca împreună cu fetițe din orfelinate, dându-le daruri și sub un mare brad împodobit la Ateneu, familii nevoiașe primeau pentru întâia dată cadouri regale de Crăciun din mâna ei. Învăța vizitiul cum să dea bice la cai imitând spre hazul tuturor pe rege și mărturisea cu seriozitate că n-ar putea trăi în străinătate, dar ce-a primit revenind în țară dintr-o călătorie au fost friguri și-o epidemie puternică.

Copilei îi era rău, devenise agitată, se înăbușea cu toate somitățile medicale strânse împrejur neputincioase în noaptea de joi a patimilor.

- Stați cu mine, le-a cerut, nu vreau să dorm, căci nu mă mai trezesc!

A cerut să i se dea să bea din apa ei fermecată din pârâiașul Peleșului. Dar somnul venea tot mai des iar puterile o părăseau. La plecare a spus: - ”Mami, aș vrea să călăresc odată pe-o stea!”

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

48

file de jurnal

Structural vorbind, suntem diferiți Monica Tonea (Belgia)

Copilăria mea a fost optzecistă. M-am născut în ‘77 și cutremurul l-am simțit din pântecele mamei. Era noapte, s-a auzit o zguduitură, a luat-o pe sorămea în păturică și a fugit în curte, să nu cadă casa pe noi. Cam atât îmi amintesc din perioada asta.

Toate aceste informații au fost repovestite, numai că eu, în căutare de repere, mi le-am însușit. Am crescut și am deschis cu adevărat ochii înspre lume la începutul anilor ´80, când dăinuia atmosfera aceea de copilărie neîngrădită. Cu riscul de a cădea în capcana timpului față de generațiile noi, o sămi încerc și eu povestea la fel ca orice om de-o vârstă venerabilă: pe vremea mea...

Pe vremea mea, casele, străzile, blocurile, școlile, florile, prietenii, bicicletele miroseau altfel.

Aveau alt parfum. Am încercat, recent, să le acord atenția cuvenită, ca-n trecut, și am realizat că nu mai vorbim aceeași limbă. M-am întrebat doar dacă pentru copiii de astăzi lucrurile astea înseamnă la fel de mult cum însemnau pentru noi.

O vreme îndelungată am uitat care erau senzațiile stârnite. Așa suntem noi, când devenim propriile noastre proiecții din viitor, uităm. Iar detaliile își pierd din miresme. Nostalgicii insistă să ne convingă că ei nu și-au pierdut memoria acelor timpuri. Lor le-a rămas intactă. Dar de ce să ne amăgim? Când orice psiholog ne-ar spune că amintirile sunt, de fapt, reproduceri ale minții dornice să urmărească un fir al unui adevăr subiectiv. De multe ori memoria ne înșală și ceea ce considerăm real nu este decât o nuanță imperfectă a unui episod din trecut. Și eu am colectat, la fel de subiectiv ca oricine, o serie de informații senzoriale (cu precădere tactile, auditive și vizuale), care s-au sedimentat în așa fel încât eu să le accesez de câte ori am nevoie.

Ca mai toată lumea. Doar că-mi aparțin exclusiv mie. Paradoxal, nu sunt similare sau sunt similare până la un punct cu părtașii la experiențele mele, cu atât mai mult le-am atribuit valoare și nimic nu le-ar altera prospețimea cu care survin la suprafață. Sunt mulțumită cu amintirile mele. Chiar dacă includ și alte persoane, martori ai trecutului nostru comun, n-am avut ocazia să aflu dacă o situație ar fi redată exact în același mod de toată lumea. Amintirile colective pot fi influențate sau, măcar, se pot completa una pe cealaltă. Ce este interesant este că, dacă ne-am aduna toți la o masă, ne-am încurca în inconsecvența detaliilor. Rememorările ar deveni un soi de relatare care n-are nicio conexiune cu impresiile interlocutorilor. Dacă sora mea ar vorbi de aceeași bicicletă Pegas, albă, pe care o foloseam alternativ cu zeci de ani în urmă, sunt sigură că ar spune despre ea cu totul altceva. Dar azi n-o întreb pe ea. Pentru că eu am avut propria-mi relație cu bicicleta în cauză. Și am idealizat-o.

Am constatat recent că trăim vremuri îmbâcsite. Progresul nu dă, neapărat, un luciu. Iar condiția copilului s-a modificat. Structural vorbind, nu mai există multe corelări cu generațiile trecute. Și miam dat seama de asta când mi-au căzut ochii pe un sondaj propus de facebook care anunța intenția platformei google de a crea un mediu mai sigur pentru copii. Nu am citit ce trebuia bifat, eram grăbită, dar chiar atunci mi-a năvălit pe nări o aromă veche și profundă, a unei după-amieze umede, cu tentă de boabe de muscat, rupte din vie, și mintea m-a transportat în prima decadă a vieții mele, undeva pe la începutul unui octombrie cu soare ars.

Pe vremea aia nu existau nici drepturi, nici constrângeri, nici control parental în sensul pe care-l dăm noi astăzi acestui fenomen. Sau, oricum, eu habar n-aveam că există. Veneam acasă, de la școală, pe la prânz. Era un soare strident, mărginit de cumuluși, mirosea a struguri copți și a faguri de miere Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

49

file de jurnal de Monica Tonea asaltați de albine. Mâncam în grabă, cu gândul să ies cât mai repede la joacă. Lecțiile, mai târziu, când mă prefăceam că-s serioasă, doar-doar o păcăleam pe mama. Reguli de bază, care contribuiau la bunul mers al casei, am avut mereu. Să deretic, oroare!, să spăl vasele, supliciu!, să calc, da, să calc, ceea ce mi-a creat o lehamite de rufele călcate acum, la maturitate. Mama se fofilase de la atribuția asta incomodă și nu știu cum făcuse, însă ne revenise nouă, fiicelor, să călcăm cămășile tatei.

Tata purta uniformă. Făceam cu rândul. Nu știu de ce, soră-mea cred că dobândise calitățile maicămii, că la un moment dat numai eu călcam. Și mai aveau încă vreo două-trei pretenții de la noi, dar astea, deja, intrau în altă categorie: să nu ne îndepărtăm prea mult de casă și să nu vorbim cu străinii. Căzusem de acord asupra ariilor de explorare permise și nepermise. Prin vecini aveam acordul tacit, prin cartierele adiacente plecam tot așa, neînsoțiți de adulți, în centru, în schimb, trebuia să cerem permisiune, iar câmpurile și pădurile de la marginea cartierului, unde eram mai mult târâtă de copiii mai mari de pe strada noastră (pe cont propriu nu mă aventuram oricum), constituiau zona neutră. Adică, eu nu le spuneam că mergem să alergăm după fluturi sau să culeagă fetele mai mari nu știu ce flori, iar ei nu erau la curent pe unde umblam. Nu exista find my friends.

Exista, însă, o înțelegere universală între adulți, care se traducea prin vigilența bătrânilor, a vecinilor care stăteau acasă peste zi și a fraților mai mari, împovărați și ei cu responsabilități. Eram, cumva, supravegheați. În sensul că, trecând pe lângă poarta lor, asistau neputincioși la pregătirile noastre de vagabondaj. Și ne duceam pe coclauri. Învățasem de mică să fiu prudentă, să nu mă-ncred în străini și să nu accept daruri de la nimeni, fiindcă prin natura mea eram o fire neîncrezătoare și destul de sălbatică. Era, totuși, un subiect discutat acasă cu un oarecare disconfort, în mod cert avea greutate și mi se părea o idee bună să mă țin de el. Așadar, astea erau instrucțiunile ca să facem față la interacțiunea umană. În rest, eram liberi să facem ce vrem. Aveam la dispoziție lumea așa cum era ea, cu bune și rele, cu puține sau multe, cu miresme amestecate, de regina nopții, iarbă udă, must de abia stors și pregnantul gust al neîngrădirilor.

Copiii mei, născuți după 2001 și crescuți în Occident, se raportează la cu totul alte valori. Așa și trebuie. Suntem separați de o eră care a avut parte de mari transformări. Trăim în era tehnologică, trăim înconjurați de mai multe pericole. M-am străduit să-i pregătesc pentru orice confruntare. Purtam conversații îndelungate pe diverse teme care pot semnala neajunsurile. Să înțeleagă ce înseamnă să interacționezi cu necunoscuți. Să te expui. Să știe ce presupune conectarea permanentă în online. E terenul lor de joacă. Raporturile umane nu și-au pierdut din calități, doar se prezintă sub o formă diferită. Și noi ne-am intrigat părinții, la rândul nostru. Eram altă generație. Doar terenul de joc era altul decât cel de astăzi. Înclin să cred că judecăm cu prea multă asprime noua generație, dar nu mă hazardez să merg până într-acolo încât să afirm că nu îi paște niciun pericol real. Dimpotrivă. E drept, nu sunt iresponsabili, de mici li se inoculează ideea de civism, respect față de oameni, lucruri, natură, sunt informați, iar aparenta îngrijorare că sunt deconectați de lume și că trăiesc în virtual nu este întru totul adevărată.

Sunt deștepți, curioși, sunt ambițioși să lase în urma lor o lume mai bună. Au o viziune deosebită asupra vieții. Așa am fost și noi, la rândul nostru. Așa vor fi și descendenții lor. Dar, oare, au greșit părinții noștri să ne lase libertatea de alegere? Să ne trateze cu o oarece indiferență, atât timp cât seara eram acasă, pregătiți de culcare și cu lecțiile făcute? Este, oare, un exces de zel să încercăm să creăm un mediu sigur pentru copiii noștri? Suntem noi, părinții din ziua de azi, exagerați? Nu știu. Dar se discută cu înfocare aspectul ăsta.

Cum ar fi să le dăm o șansă, înainte de a-i discredita? Și să nu încercăm necontenit să le alterăm amintirile pe care și le construiesc singuri, experiență cu experiență. Poate nu vor colecta miros de regina nopții sau aromă de struguri proaspăt storși, dar sunt convinsă că rememorările lor vor fi la fel de solide ca ale noastre.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

50

file de jurnal

Zgârie-nori și case suspendate Cornel Drinovan (Spania)

Câteva frunze căzute înainte de vreme anunțau primii pași, timizi, ai unei toamne madrilene ce întârzia să vină. Soarele amiezii frigea la fel ca în miezul verii, reușind să urce temperatura la peste treizeci și cinci de grade, însă răcoarea nopții și mai ales a dimineților aminteau acestui anotimp de infern că i-a trecut vremea și că ar fi cazul de a face pași îndărăt. Într-o astfel de dimineață răcoroasă de duminică, plecat încă de cu noapte din Madrid, deși nu aveam un drum prea lung de străbătut, am ajuns la Cuenca, ținta călătoriei mele din acea zi, pentru a vizita unul dintre cele mai frumoase orașe ale Spaniei, declarat Patrimoniu al Umanității de către UNESCO în anul 1996. Nu mi-a fost greu să ghicesc de ce i-a fost conferit acest titlu în timp ce căutam monumentele și locurile de interes istoric și cultural, așa cum obișnuiește mai fiecare turist, descoperind, însă, un oraș-monument în care la fiecare pas mă întorceam în timp cu sutele de ani.

Nici un ghid turistic nu te-ar putea ajuta să surprinzi farmecul și misterul acestui vechi oraș de munte, așezat la peste o mie de metri altitudine, ai cărui pași ai copilăriei se pierd în negura timpurilor. Abia în secolul opt apare menționat castelul arab de Kunka sau Conca ale cărui ruine se mai pot vedea și azi în partea cea mai înaltă a orașului și care, se pare, a dat numele acestei așezări. Din acea epocă a dominației arabe care a continuat până în secolul doisprezece se mai pot vedea urme ale acestei civilizații, dar mai ales a rămas legenda frumoasei Elena fiica unui nobil local. Într-una din zile, poate la fel de frumoasă și de senină ca cea în care eu am vizitat orașul, tânăra Elena împreună cu femeia care a crescuto și o îngrijea au ieșit, călări, pentru a admira împrejurimile orașului. Vrăjite de minunatele locuri prin care treceau au intrat, fără să-și dea seama, pe teritoriile dominate de arabi, când au auzit zgomotul făcut de copitele unor cai ce se apropiau cu mare repeziciune. Și-au dat seama, însă prea târziu, că vor cădea prizoniere în mâinile dușmanului, așa că Elena și-a rugat însoțitoarea să se întoarcă acasă unde, mai târziu, a murit în condiții misterioase, rămânând doar ea să se înfrunte cu atacatorii. Condusă în fața guvernatorului arab, Elena a trezit, prin ținută și frumusețe, interesul fiului acestuia, Ali, care deși mai avea câteva soții și-a rugat tatăl să-și dea consimțământul pentru a se căsători cu Elena, lucru acceptat de către guvernator cu condiția ca această tânără să se convertească la religia islamică. La refuzul categoric al Elenei a venit răspunsul necruțător al guvernatorului care i-a spus că încă de când a fost făcută ostatică a răspândit zvonul că a murit ceea ce a dus la moartea, de necaz, a tatălui ei și la Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

51

file de jurnal de Cornel Drinovan pierderea întregii averi. Această știre a făcut-o pe Elena să fie și mai hotărâtă, spunând că nu se va căsători nicicând cu Ali și nu va renunța la propria credință, ceea ce l-a înfuriat atât de tare pe guvernator încât a ordonat să fie închisă într-o închisoare subterană. Doar rugămințile lui Ali au salvat-o pe Elena care a fost mutată într-o încăpere din vârful unui turn, de unde putea vedea doar cerul, printr-o mică deschizătură din zid, căruia îi adresa rugăciunile sale, urmărită dintr-o cameră alăturată de către îndrăgostitul Ali, cel căruia i-a explicat, într-una din zile, că menirea ei este de a deveni călugăriță. Văzând guvernatorul că fiul său nu renunță la dorința de a se căsători din nou, l-a trimis într-o misiune diplomatică, cu gândul ca între timp să o lase pe Elena să moară de foame și sete în turnul în care se găsea, zidind ușa de la intrare. Rămasă doar cu o cană de apă, și fără nimic de mâncare, Elena și-a dat seama că sfârșitul îi era aproape, așa că și-a întețit rugăciunile. A doua zi, când voia să soarbă ultimele picături de apă care i-au mai rămas, a constatat cu surprindere că apa nu se terminase, cana fiind din nou plină, iar pe ferestruica din zidul ce dădea în exterior avea o bucată de pâine adusă de un corb. Așa au trecut zilele, una după alta, până când zgomotul unei bătălii a străbătut zidurile ajungându-i la urechi. De la fereastra turnului urmărea oștile creștine care au atacat trupele musulmane conduse de către Ali până când o săgeata răzleață i-a străpuns umărul. În această bătălie, câștigată până la urmă de către creștini, Ali rănit de moarte a cerut ca o ultimă dorință să o vadă pe Elena. Spunându-i-se că aceasta a murit zidită în turn, Ali, în timp ce era transportat la închisoarea Elenei pentru a se convinge personal de acest lucru, a luat hotărârea de a se converti la creștinism dacă aceasta mai trăia. Văzând-o în viață, Ali a cerut sa fie botezat creștin, după care a murit, iar Elena, refăcută în urma rănii provocată de săgeată, și-a continuat viața urmându-și destinul de a fi călugăriță.

Aceasta este legenda frumoasei Elena pe care o aveam în minte în timp ce străbăteam cu mașina străzile orașului nou pentru a mă opri pe o străduță umbrită de copacii unui parc de pe malul râului Huécar, urmând ca restul traseului prin vechea cetate din Cuenca să-l fac pe jos, urcând cei două sute de metri altitudine până la castel. Am trecut din zgomotul modernității spre liniștea împietrită a istoriei străbătând El Puente de la Trinidad, un mic pod de piatră care separă secole de existență.

De aici, am pornit urcușul tulburat doar de zgomotul micuțelor autobuze Volvo ale transportului public, pe jumătate cât un autobuz normal, pentru a putea fi manevrate pe aceste străzi înguste, lăsând la o parte sediul JONDE (Joven Orquesta Nacional de España), un vechi han cu trei etaje din secolul nouăsprezece și Palacio de Justicia, o clădire ceva mai nouă care însă mai păstrează curtea interioară a vechiului palat medieval, construită în stilul plateresco, un stil arhitectonic apărut în Spania la sfârșitul secolului cincisprezece, care îmbină elemente ale Renașterii italiene și ornamentația gotică cu elemente ale arhitecturii tradiționale spaniole. Începusem să simt urcușul, sau poate povara anilor, când am făcut prima oprire la Al-Jara sau La Puerta de San Juan, una dintre cele nouă porți ce deschideau zidurile cetății, pentru a arunca o privire spre vechiul cartier Alcazár la care, însă, voi ajunge mai târziu făcând un ocol. După ce mi-am tras răsuflarea, am pornit din nou la drum pe o stradă ce mie mi se părea principală, care de fapt și era, stradă ce poartă numele regelui Alfonso VIII, cel care în fruntea oștirii creștine a învins armatele musulmane în anul 1177, recucerind orașul. Pe această stradă ce duce în Plaza Mayor - piața mare ce nu lipsește din nici un oraș sau sat al Spaniei - am putut vedea, în afară de noile magazine situate, ce-i drept, în clădiri vechi, ce te îmbiau cu produse ale locului ca vinul și renumita brânză mancegă (din Castilla-La Mancha), sau articole de artizanat și ceramică, biserica San Felipe Neri construită în secolul optsprezece cu o bogată ornamentație rococo ce-ți tulbură parcă liniștea interioară și Casa del Corregidor (casa primarului) din același secol, o veche închisoare regală transformată în casă particulară, cu o arhitectură tradițională spaniolă Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

52

file de jurnal de Cornel Drinovan având pe fațadă blazonul regal. Casa are trei etaje la stradă și șapte în partea din spate spre valea adâncă a râului Huécar fiind necesare două scări interioare. Înainte de a intra în Plaza Mayor am cotit pe o străduță scurtă și foarte îngustă și, bineînțeles, în pantă, pentru a ajunge în Plaza de la Merced unde am admirat Seminario de San Julian și Iglesia de la Merced, ce închid un colț al pieții, construite în secolul optsprezece, iar în fața lor Asilo de Ancianos Desamparados din același secol, un vechi azil de bătrâni ai nimănui, transformat în Museo de Ciencia din Castilla-La Mancha. Bătrânii din Spania de azi sunt ai cuiva, însă își petrec ultimele zile ale vieții lor tot în aziluri de bătrâni cu un nume ceva mai frumos: Residencia de la Tercera Edad, adică reședință pentru vârsta a treia. Nu mai sunt bătrâni, sunt persoane de vârsta a treia. De aici pe o altă străduță, în continuare, am ajuns la Torre de Mangana – ce face parte dintre vestigiile arabe - un turn de formă pătrată, cu vechiul ceas al orașului mutat de la catedrală, construit pe esplanada ce ocupa vechiul alcázar arab de unde se poate admira partea modernă a orașului Cuenca.

M-am întors pe aceleași străduțe pentru a intra în Plaza Mayor prin unul dintre cele trei arcuri care susțin clădirea primăriei, construită în secolul optsprezece în stil baroc, așezată pe latura mică a trapezului ce constituie această piață. Grupuri de turiști veniți din te miri ce loc al pământului cumpărau obiecte de artizanat sau alte mici obiecte care să le amintească de trecerea lor prin Cuenca, fotografiau sau filmau cu camere video sub privirile nepăsătoare și totuși puțin curioase – conform firii spaniolului de rând - ale localnicilor așezați în fața unui pahar cu bere pe terasele din fața restaurantelor.

Punctul de atracție al pieței este catedrala Nuestra Seniora de Gracia a cărei construcție a început la sfârșitul secolului doisprezece, în urma recuceririi orașului de la arabi, pe locul unei vechi biserici arabe continuându-se în secolul treisprezece, în plină perioadă de tranziție de la stilul romanic la cel gotic, sub influența goticului franco-normand. Fațada actuală, în stil neogotic, singura parte ce se poate vedea în întregime, restul catedralei fiind prinsă între zidurile altor clădiri, a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului ajungând la forma pe care o putem vedea astăzi și care datează de mai puțin de o sută de ani. Modificări s-au făcut și în interior unde există mai multe capillas (mici bisericuțe în incinta catedralei) de stiluri arhitectonice diferite dintre care mai importante ar fi Capilla de los Caballeros, capela cavalerilor, fundată în secolul treisprezece, însă reconstruită în perioada renașterii și Capilla de los Apóstoles, capela apostolilor, în stil renascentist. Altarul catedralei, de dată mai recentă, proiectat de unul dintre cei mai renumiți arhitecți spanioli, Ventura Rodriguez, a fost construit în anul 1752 cu marmură de Carrara și din munții din împrejurimile orașului.

Din nou în Plaza Mayor. Nehotărât în ce direcție să pornesc m-am oprit la o terasă pentru a savura un pahar de bere urmărind puținii trecători ce căutau umbra zidurilor pentru a se feri de razele soarelui destul de puternice la această oră a amiezii.

Am pornit spre castel pe strada San Pedro, fiind drumul cel mai direct, dar mai ales pentru că beneficiam de umbra clădirilor destul de înalte în comparație cu îngustimea străzii. Am trecut fără să mă opresc pe lângă ruinele bisericii San Pantaleón, cea mai veche biserică a orașului, străjuită de statuia în bronz a unui poet local și pe lângă clădirea unui ordin religios Cofradía de la Epifanía fondat în anul 1569 pentru a mă opri la capătul străzii, în Plaza de Trabuco, pentru a vizita biserica San Pedro construită în secolul treisprezece în stil gotic. De formă octogonală în exterior și circulară în interior, biserica a fost reconstruită în secolul optsprezece fiind, însă, atât de bine întreținută că Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

53

file de jurnal de Cornel Drinovan pare o construcție nouă. Mi-au atras atenția în această biserică mai ales cupola de mari dimensiuni și o capelă ce avea tavanul în lemn construit în stilul mudéjar, un stil arhitectonic ce apare în secolul paisprezece în Spania, influențat de arhitectura arabă și care va continua în următoarele două secole.

La mică distanță de aici se află castelul arab din care nu a mai rămas decât o poartă de ieșire, La Puerta del Bezudo, de la care porneau, pe o parte și cealaltă, zidurile cetății ce străjuiau vechiul oraș urmând cursurile celor două râuri ce îmbrățișează cetatea. Pe locul vechiului castel, folosit de către regii creștini după cucerire, s-a construit sediul Inchiziției, în 1575, utilizat mai apoi ca închisoare militară, iar în zilele noastre, într-o clădire total refăcută, se află arhivele de istorie ale provinciei Cuenca. Ajuns în punctul cel mai înalt al orașului, îmbătat de priveliștea celor două văi adânci ale celor două râuri, Júcar și Huécar, nu aveam decât să mă întorc înapoi, însă nu mă puteam decide pe care parte să pornesc, cursul cărui râu să-l urmez. Am coborât până la biserica San Miguel, de construcție romanică, una dintre cele mai vechi clădiri ale orașului, care însă a suferit multe transformări, actualmente fiind utilizată doar ca sală de concerte, aici având loc anual Săptămânile de Muzică Religioasă din Cuenca. Privind în lungul râului Júcar simți cum brusc ți se taie respirația când întâlnești cu privirea siluetele zvelte ale unor vechi blocuri de locuințe, zgârie-nori, care parcă se sprijină unul pe altul pentru a nu cădea în hăul ce se deschide la picioarele lor. Construite în stâncă, pe marginea abruptă a râului Júcar, aceste blocuri care văzute de la stradă par niște clădiri obișnuite cu patru etaje ajung să coboare până la doisprezece etaje pe partea dinspre râu. La picioarele lor avea obiceiul să se așeze premiatul Nobel de literatură, Camilo José Cela, în peregrinările lui pe câmpurile mancege pentru a arunca o privire de-a lungul văii râului Júcar care, cu o curgere domoală de parcă ar vrea să oprească timpul, te îmbie la visare.

Am lăsat aceste blocuri împietrite în liniștea lor seculară și m-am îndreptat spre casele suspendate, Las Casas Colgadas, care sunt emblema orașului Cuenca, așezate pe stâncile ce mărginesc valea celuilalt râu, Huécar. Pentru a vedea mai bine aceste trei case de trei etaje, construite în secolul paisprezece, rămase dintr-un șir de asemenea case ce străjuiau râul, am trecut pe malul celălalt străbătând El Puente San Pablo, o pasarelă din metal, construită în 1902 în locul vechiului pod din piatră din 1533 care s-a dărâmat. Văzute de aici aceste case, ce par mai aproape de cer ca de pământ, cu balcoanele de lemn suspendate deasupra abisului îți dau o senzație de cădere liberă simțind cum ți se urcă stomacul în gât. Cu greu îmi desprind privirea de la ele făcându-mi loc apoi prin mulțimea turiștilor ce străbat această îngustă pasarelă, oprindu-se mai toți pentru a se fotografia având ca imagine de fond aceste case, sau pentru a se ține de balustradă din cauza răului de înălțime accentuat poate și de vântul ce-ți dă impresia că leagănă pasarela, pentru a mă opri la umbra lor. Aceste case restaurate, fără însă a le fi modificat forma exterioară, cu nume pitorești – Casa del Rey, Casa de la Sirena - ce găzduiesc în prezent un restaurant și Muzeul de Artă Abstractă atrag în fiecare an mii de turiști din toată lumea.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

54

file de jurnal de Cornel Drinovan Se făcuse târziu și cum mi-am dat seama că au rămas multe alte lucruri de văzut mi-am propus să revin la Cuenca poate în săptămâna Paștelui când au loc procesiuni religioase deosebite. Nu am putut încheia această trecere a mea prin acest oraș fără a vizita Museo Diocesano care ocupă o parte din Palacio Episcopal așezat la umbra catedralei. În acest muzeu, inaugurat în anul 1983, au fost adunate cele mai frumoase obiecte de cult și artă religioasă din bisericile din dioceza din Cuenca, care numără opt secole de istorie: pictură, sculptură, orfevrărie, covoare și tapiserie. Din toate piesele văzute, fiecare având o valoare artistică-religioasă și istorică deosebită, mi-au rămas în minte un diptic bizantin pictat într-o mănăstire de la muntele Athos, în secolul treisprezece, cu o montură în argint pe catifea roșie, având 939 de perle și 306 pietre prețioase și două tablouri de El Greco: Oración en el Huerto și Cristo con la Cruz.

Am părăsit orașul pe ale cărui străzi, în liniștea amiezii, rămăseseră doar câțiva turiști întârziați sau, poate, mai curioși, localnicii fiind plecați de mult la binefăcătoarea odihnă de după prânz, siesta, pentru a mă îndrepta spre Ciudad Encantada (Orașul Fermecat) aflat la vreo treizeci de kilometri de Cuenca. Drumul străjuit de stâncile înalte ale văii, imediat după ieșirea din oraș, urma cursul spre izvor al râului Júcar ale cărui ape păreau că se odihnesc și ele la umbra copacilor de pe margine la fel cum se odihneau pe plaja artificială cei câțiva împătimiți ai razelor de soare. După ce am lăsat în urmă vreo două sate adormite în liniștea duminicii am început brusc urcușul pe un drum șerpuit pentru a mă opri la El Ventano del Diablo (Ferestruica Diavolului) prima dintre „operele arhitectonice” ale forțelor naturii. O încăpere de câțiva metri pătrați, în care făceau popas turiștii de duminică din munții Cuencăi, săpată într-un colț de stâncă suspendată la o înălțime amețitoare deasupra văii, oferea prin cele două ferestre deschise în pereții laterali ai încăperii, așezate la nouăzeci de grade, o priveliște minunată a firului de argint ce se luptă cu coloșii ce parcă ar vrea să-i oprească drumul destinului. De aici, urcând și mai abrupt, în puține minute dacă te folosești de avantajele erei moderne, continuând drumul cu mașina, ajungi la Orașul Fermecat, un labirint carstic întins pe douăzeci de kilometri pătrați format cu milioane de ani în urmă pe fundul unei mări ce a dispărut prin ridicarea lanțului de munți pe care îl admirăm astăzi.

Până plătești biletul de intrare ai ocazia să studiezi suvenirurile pe care ți le oferă magazinul de alături, de la vederi și obiecte de artizanat până la pietre de diferite forme desprinse din acest „oraș fermecat”, după care nu ai decât să te aventurezi pe traseul marcat cu săgeți albe care te conduc prin acest labirint, fără de care, însă, nu ai mai găsi calea de întoarcere. Totodată aceste săgeți îți îndreaptă pașii pe un traseu în care se pot vedea toate creațiile pietrificate ale celor mai mari doi artiști ai tuturor timpurilor: vântul și ploaia. Imediat la intrare te izbești de El Tormo Alto un monolit înalt de 20 de metri, un fel de ciupercă gigantă care este simbolul acestui „Oraș Fermecat”. Structura calcaroasă a rocilor îmbinată cu straturi granitice a făcut ca vântul și ploaia să acționeze diferit în funcție de duritatea rocii și să creeze, astfel, cele mai curioase forme naturale care au primit nume dintre cele mai curioase însă în perfectă concordanță cu aspectul pe care îl au. Nu departe de aici te întâlnești cu Los Barcos, o flotă invincibilă formată din trei vapoare gigante ieșite parcă din El Mar de Piedra, o suprafață pietroasă în care eroziunea celor doi artiști amintiți a creat forme ce imită valurile mării pe o întindere cât vezi cu ochii. De alături te privește neîncrezător El Perro, câinele-gardian al acestei lumi pietrificate, până străbați podul roman, El Puente Romano, pentru a te întâlni cu alte figuri pietrificate ale lumii animale, foca și urșii: La Foca și Los Osos. De aici, coborând pe un coridor îngust între stânci, El Tobogan, te oprești stupefiat pentru a admira lupta dintre un elefant și un crocodil, Lucha del Elefante y el Cocodrilo, două enorme stânci încremenite într-o luptă al cărei final nu se poate afla vreodată. M-am oprit puțin într-un spațiu deschis atât de propice spectacolelor, El Teatro, și ceva mai mult lângă Los Amantes de Teruel, două blocuri de piatră care par busturile unei perechi, bărbat și femeie, în încercarea de a se săruta. Am lăsat această lume împietrită în somnul ei de milenii și, vrăjit, am părăsit Orașul Fermecat.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

55

poezie

Gabriela Schuster (Germania)

Mi-aș dori să nu fi fost Mi-aș dori să nu fi fost să mă fi născut pom cu frunză pieritoare adăpost de cuiburi vremelnice sevă de muguri fluierată de vânt zăpadă topită până în pământ la începutul veșniciei păsări mari și-ar fi scuturat zborul la rădăcinile mele nu trebuia să mă mut nicăieri numai toamna să cad în genunchi până se topește frigul orașul cu lumini zdrobite pe caldarâm sub ochii rătăciți ai ploii m-ar fi chemat în parc să aud sărutările îndrăgostiților de pe alt tărâm până mai sunt Omul fără amintiri Omul fără amintiri pe ce calcă nu vede urme pe ce calcă nu lasă urme bicepsul saltă sub cămașă timpul a încremenit Omul acesta nu are părinți e singur pe lume orfan din naștere și dacă nu are casă părintească să-i repare zidurile nu are nici patrie patria este patul din perete în perete unde își depune toate gândurile Omul fără amintiri nu are chip nu seamănă nimănui vreun zâmbet fugar al mamei

nu-i străbate inima unde nici vorbele nu au acces Umblă zvonul că morții se vor ridica din morminte își vor plăti păcatele și se vor întoarce în paradis Hei, omul nostru nu are morți nu-și amintește vreo limbă sau vreo grădină nu vine de nicăieri omul fără amintiri nu știe cine e și nici nu vrea să știe gratii are la ochi întemnițat în adânca lui sărăcie poamă uscată este numele lui poamă singură în pom

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

56

poezie de Gabriela Schuster

Amar de amar Pentru aceeași seară avem amintiri diferite? sau deloc? cum este să te simți liber să adulmeci ziua pustie intensitatea și drumul fără capete? nu mă uit peste umăr memoria s-a șters mă caută febril ca o lanternă în noapte între două vieți totul continuă ca floarea până la fruct și boboc e gălăgie pe lume nu-i așa că arăt ceva mai bine? un șal de pământ se-nfășoară pe glezne voi evada din mine către casă fuga pe scări lumina se zbate nebună în geamuri am încercat să vin mai repede

ce-am făcut? am mirosit toate cotloanele vieții am aranjat scaunele multe erau libere am pus masa am iubit cu dinții strânși iubirea fantomele s-au adunat la bal pot fi triste? sau vesele? neînsemnate? atât de neînsemnate tu ce crezi? viața e mare și bună? e iremediabilă? e ireparabilă? e inconfortabilă? e o poartă? e o nanosecundă e o pălărie pe un mantou asortat cu bentițe de catifea e tunelul e strada e leșinul e închisoarea trăiesc unde vreau să trăiesc? mi-a fost furată viața? mi-a înghețat viitorul pe-o ramură smulsă de vânt mă scufund în grădină mă scufund în sângele meu amar de amar se pierd urmele vine tăcerea cu limba tăiată

Lumea prin lentilă

Trecem lumea prin ochiul camerei de luat vederi vup-vup stăm cu lentila în fața vieții și când o coborâm ca pe un scut nu ne mai cunoaștem drumul munții catedralele sunt distorsionate războaiele fug unul după altul politicienii se sprijină între ei și apoi pe legile făcute tot de ei jocul sinistru se termină prea repede nu avem viață destulă să luăm greșelile la mână și să le aruncăm dracului sortiți la durere colecționăm zâmbete pentru camera de luat vederi îngropăm lumea într-un singur ochi ciclopic Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

57

poem în proză

Corsarul unei alte lumi Iulică Țenea (Australia) Sunt un navigator fără echipaj, un descendent al corsarilor antici, un romantic a cărui imagine iconică se duce-n viitorul-prezent, reflectându-se în seraiurile din oglinzi. Sunt stăpânul propriului meu vapor, angajat într-o călătorie inițiatică spre insulele luminii, acolo unde sirenele elegant își etalează transparența de mătase ascunzându-se apoi după recifurile abrupte. Mi-am creat această lume multidimensională în care trăiesc și respir independent. Două umbre, eu cu mine în aceeași barcă și vâslesc, continui să vâslesc, deși uneori simt dureri ascuțite în brațe, dar știu că nu există bucurie fără suferință, nici lumină fără întuneric.

Eu sunt corsarul neînfricat din ostrovul îndepărtat, unde nimeni nu poate domni peste libertate, căci port în mine comori dăruite de Divinitate. În această lume care poartă măști și nu știe să moară frumos, mi-am fixat un cod de criterii altruiste, brodându-mi numele pe un pergament ce stă ascuns în mare până trece potopul.

Corsarul ideatic, pe care l-am confecționat din bucăți de viață, mi-a șoptit că ,,adevărul se caută cu sufletul“ și că nu-s prizonier, ci un om liber, că nimeni nu-mi poate atinge diamantul fără voia mea. Așa că mi-am agățat steagul în vârf de catarg și ca emblemă mi-am pus inima, iar pe oglinda apei mi-am lăsat testamentul prins între cerul senin și oceanul albastru.

Sunt corsarul din centrul lumii și nu cobor niciodată de pe vaporul meu, pământul îl văd doar în trecere, așteptând ca vântul să mă împingă și să mă ducă spre alte comori interioare, căci drumul este întotdeauna presărat cu pericole, dar eu am făcut rost de-o hartă din picături de suflet și m-am retras într-o parte să-mi pot crea o mică bulă de aer, departe de cruzimea gândurilor și acțiunilor altora. Continentele de pe pieptul meu sau contopit unele în altele, iar ființa mi-e un vas de lut în care mi-am pus la odihnă tăcerea. În insula mea misterioasă, dreptatea este o condiție ,,sine qua non''...

Nefericirea Nefericirea este umbra fericirii.

Un om nefericit care-și revarsă această mlaștină urât mirositoare asupra altora este nevrednic de viață. Fiecare om își aduce aportul la propria nefericire după care arată cu degetul către celălalt și toate acestea pentru că nu este pregătit să trăiască.

Acceptând această ruptură de ființă ajunge să cunoască boala și dezechilibrul, semănând nefericire în jurul său. Omul călătorește prin viață ca-n vis, nevăzând ostrovul cel verde din interiorul său.

Aleargă obosit după himere sperând să-și găsească Eul în afară. Și dacă tot se bălăcește în această stare de nefericire metafizică, măcar să devină conștient și s-o trateze cu demnitate. Când îi faci pe oameni fericiți, existența îți dă dulceața ei și când îi nefericești, Universul îți întoarce spatele.

Nefericirea este o pedeapsă și dacă vorbești prea mult despre ea, îi dai atâta importanță încât ajungi s-o trăiești. Excesul de dorințe duce la nefericire organică, iar ea vine ca urmare a ideilor greșite. Nu cere imposibilul de la viață, căci nefericit vei fi, mai bine mulțumește pentru ceea ce ai, căci cu minunate daruri te-a trimis Dumnezeu în lume. Dar este greu să faci asta când alegi singur crucea calvarului. Nefericirea și înțelegerea nu fac casă bună. Înțeleptul cunoaște gustul acestei rădăcini amare și-o dă deoparte căutând diamantul existenței și nu cioburile din marginea șanțului.

Pentru unii, nefericirea este ca o bomboană fondantă, iar ei se hrănesc cu ea. Aceasta este o boală care ajunge să macine sufletul și apoi trupul. Nefericitul stinge lumânarea înainte ca aceasta să-și termine menirea, lăsându-se singur pradă întunericului. Fericirea o găsești doar la sufletele altruiste, iar nefericirea la persoanele murdare de orgolii. Roagă-te alături de cel nefericit și fă ca pentru el să se deschidă cerurile. Unii caută cu disperare acest drog extrăgându-l din orice situație existentă, ca apoi să devină pur și simplu răzbunători și răi. Își mutilează viața, iar această risipă inutilă de energie nu mai poate fi recuperată. Nefericit și temător mă simt uneori în fața formei, dar vreau să trăiesc în liniște și pace ca fericirea să ajungă și la mine!

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

58

articol

Ce vede, aude, simte și nu spune emigrantul Ioan Potolea (Anglia) M-am gândit mereu că gura bate curul și e mai bine să taci decât so faci pe deșteptul. De aceea m-am ferit să comunic impresii de unde muncesc, din țara în care trăiesc.

Unii care au auzit de primirea mea în Uniunea Scriitorilor din România poate își imaginează că îmi duc viața citind și scriind... Nu! Muncesc cu mâinile la o bandă rulantă. Am încă datorii de plătit la bănci și la fisc. Și să mă hrănesc. De aia.

Ca să-mi treacă timpul mai ușor, recit pentru plăcerea mea vreo 12 poeme din literatura engleză pe tură... mai citesc în weekend, că seara cad lat, mai trimit când și când câte un grupaj la vreo revistă... și cam asta e toată activitatea mea de scriitor... dar în timp ce muncesc nu pot să nu observ decorul, omul, roboții, lumea... feluritele nații cărora le aparțin colegii și colegele mele: srilankezi, indieni, pakistanezi, filipinezi, spanioli, portughezi, polonezi, lituanieni, ghanezi, gabonezi, senegalezi, angolezi, italieni, moldoveni, brazilieni, slovaci, sloveni etc.

Desigur e mare diferență între percepția pe teren a individului și reprezentarea generală... ai ocazia să afli viața lor în satele și orașele de baștină, preferințele culinare, proiectele, înclinațiile morale, religiile și convingerile politice... cauzele plecării... poveștile personale... acest grup de peste 300 de oameni, grup cu atâtea stratificări, trăiește o epocă atât de ciudată... de tulbure... un marasm al lipsurilor... multă multă sărăcie... peste tot... asta văd că au lăsat toți de pe unde au plecat... 167 milioane de oameni din întreaga lume au pornit în bejenie, în 2017, în căutare de lucru... o țară mare de dezmoșteniți... războaie, persecuții, guverne ostile, corupție, nepăsarea comunităților devenite amorfe, nereactive... toate se reflectă în această migrație...

Ce vreau să spun cu asta? Dacă voi putea scrie vreodată romanul conglomeratului național și social din care fac parte, adică să surprind mișcarea nisipului mărunt în această Mare Aluviune, atunci pot să visez la un loc de veci în istoria literaturii... L-am auzit și pe Vișniec portretizându-ne pe TVR Internațional, pe noi emigranții... se plângea, regreta că nu vorbim o limbă străină la un nivel avansat, că suntem aproape excluși din cultura locului prin această hibă... Hâm! Poate da, poate nu!

Nu polemizez cu Vișniec, doar vreau să vă spun că lumea - masa muncitoare, că a pierdut caracterul de clasă, trece printr-o criză teribilă; cunosc asta de doi ani jumate, cunoaștere zilnică prin contact epidermic... sunt condiții omenești de lucru: asigurare de sănătate, pensie, cantină la locul de muncă, vestiar, cafea, lapte haine de protecție, bonusuri, corectitudine la plată; nimic de zis, de protestat... dar e ceva teribil, confuz și ascuns, o magmă sufletească de insatisfacție, o lavă uriașă, migratoare, care curge așa domol într-un fluviu de gesturi: de la conserva de pește ieftină până la hainele imitație de materiale scumpe; de la poundland la solduri; de la planificarea bugetului de hrană la mers pe jos pentru economie...

Emigranții nu spun, tac, se feresc să discute... e un tabu... la întrebările celor de acasă, "Ei, cum e? E bine la voi?" răspund că "În general e bine!" Și atât, după care trec la alt subiect...

Ce stele ale destinului le luminează tăcerile în acele clipe?

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

59

poezie

Mariana Zavati Gardner (Anglia)

Lady Jane Grey* întuneric filtrează durerea peste pietrele Turnului Lady Jane Grey așteaptă acum patru zile, pajii au încetat să intre sau să iasă din iatacul regal unde Edward VI** expirase cu vase debordând cu umori de multiple nuanțe: verde, galben, negru și roz închis chanticler începe să cânte orbirea alunecă prin crengi corbii n-au lumină în țarc Lady Jane Grey e acolo, în întuneric, la oglindă, contemplă eternitatea din Italia rochie de mătase și catifea cu mâneci trompetă întoarse și partlet cu guler înalt la lumânarea muribundă întunericul urlă, țipă intens deasupra Turnului întunericul se topește pietrele o învelesc tobogane de lumină se nasc căpșuni țesute, flori cu aur brodate, ciulin roz scoțian câmpuri rămase departe, în spate obloane și pietre-ncuiate - EA duce nouă zile – EA duce nouă nopți Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

60

Poezie de Mariana Zavati Gardner

în jurul gâtului zvelt Lady Jane Grey din Turn își poartă viitorul colier cu medalioane și perle când întunericul se topește va deveni fantomă a fost pion pasager în istoria Turnului blocat în interior, păru-i roșu Venețian e-acoperit de-o glugă franceză la lumină, peste creneluri corbii își scutură penele vor trece printre pietre gheare vor scormoni prin aer * Lady Jane Grey (cca. octombrie 1537 – 12 februarie 1554), Regina de Nouă Zile a Angliei și Irlandei (10 iulie 1553 -19 iulie 1553) **Edward VI (12 octombrie 1537 – 6 iulie 1553), Rege al Angliei și Irlandei de la 28 ianuarie 1547 până la moarte.

impresii râuri ascuțite - rugină și meandre la țărmuri o altă plimbare pe nisipuri albastre bulgări rigizi din lemn în derivă șorț țesut din frunze o altă zi o altă noapte umbre în mangrove abalone sfărâmate ibis solitar valuri în derivă îneacă lumina

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

61

proză

Cercul Negru Adrian Melicovici (Italia) - fragment din viitorul roman intitulat ȘAPTE Hai că dau dintr-una într-alta, ca orice bătrân de neoprit când are multe de spus și nu mai știe de unde să înceapă. Așadar, Arthit a ajuns din copilul abandonat și mai apoi călare pe elefant, un elev eminent chiar în școala unde nepotul meu a făcut primele clase. O să afle așadar de aici, din caietul acesta, despre el. Nu i-am spus niciodată, tocmai ca să îi dau peste nas ca un bunic mândru ce sunt, că nu întotdeauna inventez povești de adormit copiii, cum crede el. După ce o să citească, mă va bate la cap și mă va umple de reproșuri. Însă o să-i treacă. Pentru că o să-i spun de Cercul Negru. Ah, nu v-am povestit de Cercul Negru până acum, în jurnalul acesta, căruia iam spus “Șapte?” Stați așa, că imediat vă luminez, doar puțin să așteptați, că mă doare în spate, de când au venit Armatele Secunde ale eșalonului 2 să îmi dea zdravăn pe cocoașă. Vă dați seama?

Lovituri primite la 16 ani să își facă efectul abia după 70? Știți ce înseamnă asta? Că rănile vieții se cicatrizează, noi zicem că au trecut, dar ele cresc odată cu noi. Niciodată nu scăpăm de trecut, oricâte noi vieți am începe. Imagini frumoase ori triste ni se perindă ca un film existențial prin minte, ne imaginăm locuri și clipe trăite, drame și bucurii, asta ne duce spre maturitate și experiență de viață. Și când te crezi matur de-a binelea, te descoperi vinovat. Da, vinovat! Nu mai ești copilul ăla pur de la naștere ori din primii ani ai copilăriei, ești omul care a evoluat făcând greșeală după greșeală, compromis după compromis, sacrificiu după sacrificiu. Oricât de bun ți-ar fi sufletul, tot cazi în păcat!

Dacă te privești în oglindă, nu mai ești demn de cifra sacră ȘAPTE. Pentru că aia e Perfecțiunea, dar tu ești om și nici în ruptul capului nu te vei căi pentru alegerile greșite. Doar le vei regreta și repeta, până când vei înțelege sensul imperfecțiunii necesare. În dorința de a face bine totul, vei greși, chiar și fără intenție. Te vei izbi de matematica divină până la ultima suflare a vieții.

Probabil nepotul meu se va întreba ce s-a întâmplat cu Rosa când a ajuns cu Morgan la Grande Terre, pentru că așa am terminat mai înainte un capitol din caiet. Și se va mai întreba dacă până la urmă am făcut sex cu domnișoara Jane Smith, apetisantă și mai mare decât mine cu 10 ani. Hai că spun eu pe scurt, chit că ați fi preferat suspansul: Ei bine, pe Rosa au găsit-o ai ei, pentru că banii mulți au și ei rolul lor. Nava lui Morgan s-a scufundat, dar el a scăpat cu viață. Peste câteva zile, neam reîntâlnit într-o emoție cumplită, în Java, cu domnișoara Jane la fel de nevinovată pentru ea însăși și de bucuroasă pentru un final fericit. Nu am mai zăbovit mult pe acolo. Arthit a decolat odată cu noi, protejat și în afara oricărui pericol, în vreme ce un vapor mare și mândru avea să poarte în State un animal extraordinar, care nu va mai trebui să salveze pe nimeni și să facă obiectul niciunui abandon, cum s-a întâmplat la Bangkok.

Mi-e tare somn. Și sunt obosit. Dar de doruri și iubire nu mă voi lăsa niciodată. Mă uit la Rosa, cât poate fi de frumoasă și la vârsta asta. O simt la fel ca atunci, nimic nu mi se pare schimbat la ea.

Evident că părul ei a mai încărunțit, dar frumusețea niciodată. Doarme aici lângă mine și eu scriu aiureli pentru mulți, amintiri pentru mine. Și mai am o dilemă pe care trebuie să o rezolve nepotul meu, nu eu: De ce am pus acestui jurnal titlul ȘAPTE? De ce 7? Ce caută o cifră între atâtea povestiri și amintiri? Prima parte a răspunsului, o voi da eu: Dogma creștină. A, nu vă imaginați că sunt vreun bisericos înrăit ori că nu închid ochii până când nu îmi spun rugăciunea de seară. Nu sunt genul. Însă am ascultat voci și citit spețe din care știința a rămas bleagă, oricât de exactă s-ar dovedi ea. Noi, oamenii, suntem niște dezordonați, dar tot ce mișcă în universul acesta și în viața noastră are totul ordonat la sânge. De la mituri și până la adevăruri care se văd pe cer, cifra asta 7 apare în toată splendoarea. De la culorile curcubeului și până la cina pe care o servim, iar 7. De la anii de acasă și Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

62

proză de Adrian Melicovici până la neputința științei, de numeroase ori, 7. Cine trimite mesajul ăsta matematic peste omenire, în aproape toate câte sunt? Și mai ales, de ce nu îl înțelege nimeni și nu face nimic? Aici va trebui să înțeleagă Andy o altă parte de răspuns. E rândul lui să preia testamentul originilor. Nu-i va fi ușor, cu toate lucrurile moderne ale lumii, care îi vin direct la nas. Va ajunge și el într-o bună zi să-și pună întrebări și numai când va mai înainta în vârstă va găsi răspunsuri. Eu am scris până aici doar un capitol din viața mea. Următorul capitol aparține celor care vor veni după mine. Celor care vor ști să se bucure mai mult de câte oferă pământul acesta, dacă e dominat de iubire și muncă, dacă armonia din Eden va fi măcar parțial cultivată de falșii zei decidenți ai acestei lumi. Ah, însă nu v-am spus despre Exodul oamenilor. L-am trăit pe viu, măcar în ultima lui parte. Am trecut prin bucata aia de timp când lumea nu a mai avut țări, ci interese. Când granițele nu au mai contat, ci supraviețuirea.

Când milioane de vieți s-au intersectat cu alte zeci de milioane pe tot cuprinsul planetei. Și între ele, alte tragedii și existențe distruse, doar pentru că unii s-au crezut mai presus decât tăcerea fenomenelor, iar alții s-au împiedicat de obstacolele lumești.

Ați văzut cum se învârt și se mișcă toate cele în univers? Așa și lumea, se mișcă continuu, fără oprire, prin veacuri și milenii de evoluție. Paradoxal, cu cât ajungem mai iute dintr-un loc în altul, cu atât ne descoperim îndepărtați de morală și cădem pradă involuției spirituale. Suntem aceeași civilizație, dar noi nu și nu, insistăm să ne învârtim în cerc. Lumea nu se schimbă și avertismentele din timpuri străvechi sosesc peste noi neîncetat, ca niște impulsuri ale divinității care parcă ne strigă: Opriți-vă! Eu i-am spus Cercul Negru. Lumea fuge dintr-o parte în alta ca să ajungă Nicăieri, câtă vreme nu înțelege desenul acela din care facem parte toți. Suntem planul lui Alfa și sfârșitul lui Omega. Suntem trecuți prin multe și ne respingem vinovățiile căpătate prin ani de viață și de aceea o să spuneți că sunt un pesimist. Nu, nu sunt un pesimist, ci un realist. Am învățat că orice aș face și prin oricâte momente grele ori frumoase am trecut, tot m-am lăsat pradă automulțumirii, fără să fac nimic pentru a vedea și dincolo de propriile mele convingeri. Am vrut muncă, am avut muncă. Am vrut bani, am avut bani. Am vrut o iubire imposibilă, am obținut-o. Am vrut sacrificii, le-am făcut.

Am vrut amintiri frumoase, mi le-am creat. Am vrut momente de mică glorie, le-am avut și pe acelea.

Am vrut să am grijă de un animal, s-a întâmplat și asta, dacă mă uit la Șeherezada. Am vrut să fiu văzut bine în societate, iar s-a petrecut și asta. Am vrut să fiu un nume și l-am avut. Nimic nu mi-a lipsit, cred eu. Așa, și? Dacă o mângâi pe Șeherezada asta înseamnă că nu mai există pisici sau animale fără stăpân? Dacă am avut bani, au avut și amărâții lumii, mai puțin norocoși decât mine?

Dacă nu mi-au plăcut certurile și conflictele au încetat războaiele? Dacă am făcut sacrificii, sunt mai sănătos eu și toată lumea? Am peste 20 de feluri de medicamente alături, pe noptieră. Mereu un pahar cu apă alături, ca să le înghit. Am probleme cu inima și mă tem că nici la revedere nu îmi voi putea lua de la Rosa. În felul meu, am fost un om cinstit cu mine însumi și cu alții. Că Rosa știe cum m-am pupat cu Jane. Știe că nu sunt ușă de biserică. Ne-am acordat libertate reciprocă și iubire necondiționată. Însă zecile de ani de când suntem împreună nu au schimbat cu nimic lumea în care trăim și nici vorbele noastre. Murim toți într-o zi și insistăm în păcate. Crime. Violuri. Războaie.

Lacrimi. Foamete. Sărăcie lucie în viața a milioane de copii. Boli. Cine naiba suntem noi, oamenii, până la urmă? A ajuns o cifră, ȘAPTE, să fie sacră, dar noi? Noi? Mă culc. Șeherezada e aici, lângă mine. Ciudat, dar ea pare singura care să mă înțeleagă. Spre deosebire de oameni, animalele chiar nu au nicio vină. Mai bine că sunt necuvântătoare, altfel s-ar umple casele și pădurile de reproșuri și nu știu ce-ar ieși. Și-așa ne-am dus peste ele cu evoluția noastră. Iar pe tine, nepoate, dacă nu te va lua somnul când vei citi toate acestea, ori pe voi, posibilii cititori, să știți că eu tot vă iubesc, așa cum sunteți. Măcar atât am reținut și eu din viața asta: că fără iubire și înțelegere, nu suntem nimic. Că iar îmi aduc aminte de Cercul Negru. Acela în care rătăcim, neobosiți și prea siguri pe noi.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

63

proză

#aner Laura Cătălina Dragomir (Spania) (volum în pregătire) Aner nu venise bolnavă de nimic sau cel puțin maică-sa învățase să fie suficient de umilă cât să povestească doar ce o interesa pe femeia de care depindeau. Poate era un fel de-a-i reaminti că Aner se eliberase de orice formă de recompensă și că nu era nevoie ca Seño să treacă pe la ea să-i vorbească nici măcar înainte de patru după-amiaza, oră pe care o respecta și care se putea spune când era vorba de ieșirile cu prietenele. Înțelegea puțin, dar era un lucru care o afecta numai pe ea, mama uita cu niște medicamente care o făceau să adoarmă, nici una nici alta nu aveau jucării, și una și cealaltă nu trebuiau sa se trezească plângând.

O pastilă pe care o lua cu un iaurt, pe care îl lăsa desfăcut. Înțelesese că e necesar să o aibă gratis toți străinii care nu primesc ajutoare bănești.

Aner putea fi selectivă, dar asta ar fi însemnat să acorde atenție și să decidă. Prefera să închidă ochii și să-și imagineze ce putea fi mai rău. Mama venea de puține ori să îi spună ceva sau să o separe de peretele de care se lipea și care ar fi putut să-i provoace pneumonie, dar nu-i făcuse. Despre angajată, Seño îi spunea angajată mamei, se credea că e mai bine să n-o atingă înainte de a pleca acasă. Se vorbea mult despre faptul că menajerele nu ar trebui să-și aducă copiii la muncă, deși anumite mame o puteau face, chiar dacă nu mergeau atâția kilometri pe jos, așa cum făceau ele. Aner nu știa încă cine sunt acele mame sau ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi întâlnit față în față. Știa însă ce trebuia să facă pentru ca mama să nu se dezorienteze. Corpul ei respira ca atunci când se vindecase de varicelă, încă fiind destul de slăbită. Mama înțelegea și începea să muncească iar, încet și, pe urmă, din ce în ce mai departe de ea, ca și cum ceva ce a pierdut ar fi trebuit să se întoarcă orice ar fi fost.

Aner nu fusese la nicio nuntă și la niciun botez. Dar își permisese să se gândească cum e să fii orfană. Știa că n-ar fi suportat să fie orfană imediat după moartea mamei. Abia când mama ar fi împlinit mai bine de un an moartă ar fi fost de înțeles să fie orfană și să supraviețuiască.

Mai înainte de-a o chema Aner, Seño îi spusese că are noroc, mare noroc.

Se gândise că n-avea de ce s-o lase să afle adevărul și se limitase să-și termine foamea cu ușurarea celui care încheia toate conflictele știind că ea și mama se aveau una pe alta. Seño era singura persoană pe care n-o puteau deplasa din viața lor. Fără ea, ar fi stat în fața oamenilor spunând tot ce ei ar fi avut nevoie să știe. Le liniștise ambițiile, așa cum se vindecaseră alții se vindecaseră și ele de țara în care trăiseră și, doar rareori, se mai țineau de mână.

Pielea era o drăgălășenie pe care o cunoscuse înainte, dar care acum nu ar fi făcut altceva decât să îi întârzie mamei munca. Și cum și-ar mai fi întâlnit viața cea nouă dacă ar fi stat mereu una lângă cealaltă, sau Aner mângâind cu degetele ei degetele femeii?

Aner avusese un nume frumos, un nume căruia nu i se întâmplase nimic până în ziua când, într-o îndrăzneală de om care are mai mult decât niște cenți ca să mănânce, Seño îi vorbise cu „Aner” și, ca toate lucrurile care se întâmplă cu repeziciune, numele o ajutase să recupereze din greutatea pierdută înainte de țara pe care urma s-o cunoască. Cu un nume așa frumos ca Aner ar fi fost și păcat să o întâlnească cineva pe stradă, ea și mama având ce să mănânce, și, preț de câteva minute, să ezite neștiind dacă e de-a lor sau nu. Aner era numele cu care, cândva, propriii ei copii, că ar fi putut avea, se puteau întoarce acasă.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

64

proză de Laura Cătălina Dragomir Fusese un necaz care trebuise și pe care nu îl ruinase și, așa cum era de așteptat, după o vreme nu s-a mai vorbit deloc despre asta.

Viața nu e importantă, locuim pe strada Guifre 18 și asta ne ajută să nu ne pierdem de ceilalți oameni.

Mama și-a cumpărat o rochie nouă, cu care ar putea sta în picioare, pe marginea unui trotuar, sau ar putea intra în oricare parc cu certitudinea vulnerabilității scăpată de întrebări incomode.

Să te uiți la oameni, acolo unde nu ești dorit, ondulând un accent asupra căruia s-au imaginat toate originile, să-ți pese doar de muncitoarele care ți-au făcut rochia și de cum se spală țesăturile colorate vara, aici vorbim despre ce e important.

Aner nu se simțea amenințată de noua condiție a mamei. Îi păsa, începuse din nou să continue frumusețea uitându-se la cei cu care se întâlnea. Mama nu mai aparținea mamei ca înainte, mama era prea ocupată să stea în aceeași casă cu rochia, Aner era fiica unei femei care avusese bani să-și cumpere o rochie și să se descurce și după aia să trăiască.

Seño avea dormitoare albe, cu pereți albi și cearșafuri albe. Aner nu știa de unde încep dormitoarele și nici cine trebuia să se odihnească într-atât încât mama să n-aibă niciodată timp pentru ea.

Când stau împreună, Aner nu întreabă și nici mama. Poartă mereu haine curate, undeva la mii de kilometri distanță.

Nu toți oamenii își pot exprima iubirea prin lipsa erupțiilor cutanate.

Unii nici măcar n-au auzit despre asta. Ele sunt norocoase, e un noroc.

Distanța făcea să nu trebuiască să explice, își recunoștea corpul ca pe ceva concret, care urma să rămână cu ea, un străin pentru care nu se mai putea face nimic și de pe care trebuia îndepărtată orice urmă de deteriorare. Știa unde își ținea stomacul și fața, le susținuse pe amândouă în mâini, fetele blonde nu înseamnă că încă există bunătate pe lume, o decisese ea în timp ce loviturile o acopereau fără ca măcar să le vadă.

Aner recunoștea că ar fi putut să nu supraviețuiască, de asta se pieptăna punând cărarea până la spate, unde începea melcul debil și creț pentru care nu avea nicio explicație, nici măcar în pozele vechi ale mamei.

O admirase pe Seño, bărbatul ei nu mai era, dar ea continua să se înfurie pentru că nu-i mai rămăsese niciun loc în care să meargă și utiliza bucătăria ca pe un substitut care să o aducă iar în vechea sa viață.

Seño habar nu avea că bucătăriile sunt locuri unde se gătește sau se fac prăjituri, mereu există oameni care rămân ca să aibă cine povesti.

Seño avea pantofi cât pentru toate trei și asta putea fi o bună explicație pentru a nu se simți vinovată.

Ca toate celelalte puține bunuri ale ei, Aner își ținea picioarele dezordonate, triumful obscur al ciorapilor atârna la numai câteva minute după ce și-i punea. Furia vibrantă o făcea să îi bage pe dinăuntrul pantalonilor, congestionând un elastic pe care mama îl recuperase cu senzația omului care crede sincer c-ajută.

Aner nu văzuse niciodată Barcelona, așa că Barcelona putea fi ca oricare alt oraș din care se puteau trimite pachete.

Mama trimitea ulei de măsline, ceea ce o făcea să creadă că exista un loc pe lume care se susținea economic datorită uleiului din Barcelona. Înapoi nu veneau niciodată, chiar dacă mama nu uita să pună adresa lui Seño. E posibil ca uleiul mamei să nu fi avut niciun fel de influență sau chiar ca oamenii aceia să se fi întrebat, nu o dată, cine e femeia care părea că îi cunoaște într-atât.

Aner trăia ca să-și recapete forțele, câteodată se asigura că nu se știa ce alesese. Obișnuia să le numească lucruri care îi puteau influența viitorul.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

65

proză de Laura Cătălina Dragomir Oricât de jignitoare părea viața celorlalți, ea nu putea fi evitată și Aner se limita să nu mai facă profeții despre evenimente irevocabile, încerca doar să o impresioneze pe mama transformată brusc în cea mai bună elevă din clasă, cu eforturile ei îmbrăcate-n nisipul plămânilor.

Mama știa că în viața lui Aner vor mai intra femei, mama e foarte bolnavă și asta o face gentilă, formalitățile îi dau aspectul unui om pentru care merită să lupți.

Aner n-o să se înscrie la nicio facultate de medicină, n-o să se căsătorească pentru a nu se mai pierde încă o generație, n-o să intimeze după ce mamei o să-i cadă părul.

Deocamdată atât e suficient.

Deocamdată nu și-a pierdut mama, o credea pe cuvânt.

Seño continua interesată de mama, altfel nu ar fi alimentat-o, ci ar fi căutat să o înlocuiască, așa cum făcuse cu toate menajerele care luaseră decizia să se căsătorească sau doar, ca semn de viață, să aibă un bărbat alături.

Aner o motiva îndeajuns încât să-și dorească ca totul să iasă bine, faptul că era încă o copilă, doar îi demonstra că există impedimente.

Putea să nu se ascundă de obiecțiile celorlalți, niciodată nu privise clandestinitatea ca o demonstrație gestantă, mersese pe jos până la casa de pe Guifre.

Ea era sănătoasă, mama avea cancer, lucrurile funcționează așa.

Aner o obligase să-și extindă promisiunile, descoperise că tot timpul în care o privise nu fusese decât o incorporare rapidă a inteligenței adolescentine, ajunsese să o știe de parcă nu ar fi dormit mereu în camere separate. Aner îndeplinea o recunoaștere a unui corp amabil care nu tușea niciodată în prezența ei.

Abia singură, sângele îi cădea la picioare. Batistele, ca altădată cămășile de noapte, făceau piruete.

Mama se îmbolnăvise pe 21 octombrie.

Trecuse de la muncă la boală rușinată de exigențele birocratice, fără măcar să poată alege cine să fie medicul care să o anunțe că se va întâlni o dată și încă o dată cu cei 40 de ani. În aceeași zi, îi dăduse banii pentru cumpărături lui Aner, încă nu aflase că putea continua să fie femeie umezindu-și mâinile și trecându-le pe deasupra obrajilor.

Nimeni nu fusese de față când îi dăduse banii, deși mama gătise feluri de mâncare pe care le știa de dinainte și Aner se arătase tânără și lipsită de experiență.

Mama devenise acea parte a familiei care nu mai putea face nimic, privilegiul de-a nu pune lucrurile la loc o transformase într-o persoană importantă și speriată. Abia mai târziu, moartă, avea să fie moartă și, la fel, speriată.

Aner era singura din casa lui Seño care nu fusese soția nimănui și nici nu încerca să afle.

După mama, îi rămăseseră ritualuri și un fel de penar dintr-un argint uniform în care, din precauție, pusese doar un pumn de cenușă din toată avalanșa pe care corpul o impulsionase. Mama ocupa tot penarul și asta era un lucru bun, abundența ei fusese cântărită, un prematur cu picioare legate. Penarul cu mama e cel mai frumos lucru pe care Aner îl are, lui Aner îi pasă ce se întâmplă cu lucrurile frumoase, lui Aner i-a dispărut mama, Aner se joacă cu penarul și nu obosește.

Decepțiile nu îi amânaseră curajul, pentru o fată care nu avea unde să se întoarcă, aștepta să fie în război așa cum altele își extindeau planurile de măritiș deposedând amanții ca pe pariuri sigure.

Aner găsise modalitatea să citească fără să trebuiască să semneze nicăieri, tivul gros ascundea suficient cât să aibă și cămin și patrie pe câțiva ani.

Hainele care nu stăteau niciodată în sertarul cu haine erau precauția cui așteaptă pentru că are un plan. Mama era în siguranță, moartă, fără grija de-a ști cum putea să crească un copil fără tată, nu mai trebuia să aștepte nimic ca s-o ajute.

Actele mamei arată o față frumoasă, pe care aproape niciodată nu și-o punea. Acte cu mama măritată, cu mama încrustată cu Aner.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

66

proză de Laura Cătălina Dragomir Aner nu mai umblase cu acte de când ajunsese în Spania. Atunci fugeau, acum decidea pentru mai mulți.

Rotundă, fotografia îi atingea sânul. Aner îi povestește mamei totul.

Mătăsurile lui Seño stăteau împăturite pentru casă și biserici, episoadele rapide de grijă neprinzând-o niciodată limitată de fonduri.

Deși n-ar fi trebuit comparate, viața și moartea sfârșeau venind ca un proiect comun care necesita pregătiri, un Dumnezeu luat prin surprindere ar fi derapat ambițiile femeii.

Disidența o împingea pe Aner spre casa despre care știa unde e, vorbea despre ea cum se face cu lucrurile care se pot suporta, voința e-o penicilină de pe piața neagră.

Pe holul lung puteau trece mașini cu lapte, puteau întoarce mașini cu lapte, deciziile sunt dintre puținele posibilități de contact vizual.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

67

poezie

Ionel Anghel (Canada)

Apel pierdut Sun din nou, doar vântul mă aude înjurând urmat de o cruce cu limba în cerul gurii, da, mamă, aș vrea să te sărut, dar e doar umbra ta în profilul unui contact mut și fără voce. Într-un târziu destinul îmi spune că abonatul nu poate fi contactat, dar să las trei rugăciuni pe un jar de tămâie, urmat de cel puțin două tatăl nostru. Și eventual o colivă la slujba de duminică. Închid ușile și peste ele alte uși, iar apoi îmi închid sufletul, peste care îmi adun aripile moarte de pământ negru, și îmi izbesc gândul de zidurile unui simțământ atât de aproape de tâmplă încât mi se zdruncină inima și încep să plâng a bocet, între pereții unei cutii albe, cu miros de fum și sânge de naștere.

Am fost acolo, mamă! Și m-am rugat să ne întâlnim la sânul tău, tu și eu, străini de toată lumea, străini de vântul ce m-a dus departe, la fel de străini ca un apel neridicat, pierdut, inutil și târziu.

Dar am chemat! Iar aerul nu mai are loc între aripile îngerilor zburând între gândurile noastre, poate uneori mai iau pauză de o țigară sau cafea sau de câteva lacrimi peste morminte goale, fără lacrimi, Dar pline de ninsori de departe.

Un calendar de gânduri Nu suntem noi, și nici măcar ceea ce suntem va mai rămâne în cărți când visul va sfârși, iar noi, în genunchi, ne vom trezi din ceea ce visăm, și vom deveni ceea ce cu adevărat suntem, umbre sau poate același praf de stele moarte, dar încă vii, atât de vii în moartea noastră.

Dar nu e vis, doar praf de lună și poate câțiva fotoni mai leneși ce se învârt în jurul nostru, inutili pe o orbită care încă nu se înscrie într-un vis avut de Albert, trăit de muritori. Și atunci plecăm mai departe, într-o teorie care ne face zero într-un câmp infinit de valori egale nouă sau a soarelui sub care ne-am născut, dar nu născut ca trup, sau repetiție a noastră sau a zilei de mâine, Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

68

poezie de Ionel Anghel Dar ca a ceea ce încă dorim sau visăm într-o realitate paralelă să fim, dar niciodată visat sau a fi propriul tău vis. Și atunci ne trezim, pe alte lumi sau alte morți, Fără a fi datori celor ce ne împing spre mai mult sau mai bine.

Dar nu asta e! Și nici măcar un trecut întâmplat în viitor, într-un viitor în care nu mai ești, dar încă exiști.

Acum nu plânge și nu muri pentru că încă nu te-ai întâlnit, Poate nu te-ai născut sau încă nu te-ai întâlnit pe sine sau pe mine la un mijloc de trecut și viitor.

Așteaptă, e greu, înțeleg!

Dar azi, ceea ce pentru tine e un răsărit superb de soare, e pentru mine doar praf, cenușă și câteva amintiri fără rost sau durere, pentru ceea ce sunt.

*** Încă ne mirosim apusul în ani sau poate în cărți așa de vechi, care încă nu există, dar ne copiază același cromozom, în jurul unei gropi cu trupuri care ne copiază, fără a fi noi sau peste un viitor noi încă.

Dar așa ne întoarcem înapoi, spre a fost și încă a fi, sau poate am fost, dar dintr-o grădină păzită de monștri și vise, Am venit amândoi, unul spre altul, doi dar nicidecum în cele scrise, doi?

Mă ridic din umbră și întreb până când? și mai ales de ce? Eu? Când încă mă caut, tu mă vrei un răspuns?

Sau poate tăcere?

Pentru a fi un început sau poate un sfârșit fără a fi noi înșine?

*** Și atunci ce suntem? Sau cum, dacă suflet nu ne-au învățat să fim, poate frunze din același copac crescut de stele, Fără a fi cer sau destin Și așa devenim fără a fi, visăm fără a dormi, ne trezim fără zori într-un infinit calendar de mâine și poate ieri.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

69

prezentare carte de Em Sava

Amintirile Annei Em Sava (Canada)

Prin venele Annei Timotin curge Moldova natală și literatura. Urmărind penița fermă, verbul hotărât, onestitatea scriiturii și figurile de stil lejer dantelate, construind povești picturale, e greu să crezi că Amintiri este un volum de debut.

Deși trăiește de ani buni în Canada, filonul tradițional nu a cunoscut alterarea înstrăinării, limbajul este dulce și adesea colorat dialectic.

Cartea cuprinde douăzeci și nouă de povestiri distincte, însă este un tot unitar, însumând icoanele copilăriei și adolescenței scriitoarei, petrecută parcă într-o altă lume, mult mai simplă și mai curată.

Viața își cântă timpul și în satul Puhoi al Moldovei de dincolo de Prut, oamenii trăiesc și visează, soarele răsare și apune, copiii cresc și își urmează destinele, iar nostalgia dulce a autoarei, aflată astăzi la mii de kilometri distanță, își pune amprenta pe fiecare literă.

Amintiri este un poem în proză al dorului de casă, concretizat în portretele celor dragi. Mama „este un fir de iarbă. Pe care îl calci și se ridică la loc. Pe care îl tunzi, cum ai tunde visele, și el crește și mai mare și mai verde”. Cât timp e mama prin spitale cu fratele mai mare, pe care îl și pierde, „tata ne era mamă”, însă acesta e „un fel de modificare genetică de tip sovietic. Mulți tați au fost modificați așa în Moldova. Parcă le-au infiltrat în sânge o dorință chioară de a fi mereu agresivi și patriarhali”.

Galeria se întregește cu imaginea bunicii, „mama mamei. Este firul de ață roșie ce se întinde dintr-o generație în alta, de secole”, cu figurile dăscălițelor: doamna Galina, doamna Tatiana, profesoara de istorie, și chiar cu un autoportret al femeii de astăzi, privind meditativ, în oglindă, copila ce a fost odată.

Moldova ei arhaică se îmbină perfect cu Montrealul prezentului. Ana, Anica din trecut este Anna, punte de legătură, cratima dintre două limbi, două culturi, două țări, aflate de-o parte și de cealaltă a pământului. Ținutul natal este binecuvântat de cer, iar ograda îi cheamă acasă pe cei plecați departe, în lumea largă, ori la cele veșnice. Instantanee surprind diferite imagini: satul cu ulițele, tăiatul porcului, mersul la oraș cu torba ca să vândă brânză, școala, săniușul. Dar și ritualul făcutului de mămăligă și de pâine. Gustul amintirilor este sublim, departe de ceea ce atât de automatizata Canadă poate să ofere modernei Anna.

Cartea este caldă și olfactivă „ograda mirosea a plăcinte și a pâine coaptă”, iar Chișinăul avea iz de fum ars de motorină, obiceiurile sunt atavice, mămăliga aurie hrănește trupul, credința adapă sufletul – „Moldovenii cred în Dumnezeu” – și cartea e viitorul copiilor. („Învață, Anica, învață. Eu am fost prost, mă-ta a fost proastă, dar tu învață! Să nu ajungi să stai la sapă așa, ca noi.”)

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

70

proză de Em Sava Atât pe copertă, cât și în interior, cartea cuprinde lucrările pictorului moldovean Mihu, alias Mihai Ungureanu, iar „mândrele” de pe pânză rimează perfect cu textele scriitoarei, fiind străbătute de același filon tradițional, bogat și unic. Scriitoarea-și iubește țara visceral, iar filmul blând al amintirilor ei curge ca o miere nostalgică în paginile acestei cărți extrem de frumoase.

Dragoste românească - Em Sava (Canada) În vara aceea Ana făcuse cincisprezece ani și băieții începură să-i dea târcoale. Marin a' lui Petreuș veni seară de seară, aproape trei săptămâni, să o fluiere la poartă. Se înroșea fata până-n albul ochilor de rușine, dar făcea pe surda, că nu-i plăcea băiatul, și-și vedea de treabă în casă.

Maria nu s-ar fi împotrivit, că de-acum fata era holteie, dar Ana-l lăsă pe flăcău cu buzele drâmboiete și nu ieși nici măcar o dată în povești. Săracu’ venea, fluiera ce fluiera, de săreau pe el și câinele lui Florica și Negru lor, să-l rupă, nu alta. El îi înjura și arunca după ei cu bota cu care venea din capul satului, de unde ședea, da’ câinii îl hârâiau mai rău, nu-l lăsau să-și vadă de fluierat liniștit.

– Du-te tu, fată, și spune-i să se ducă acasă și să nu mai vină dacă nu ți-i de el, că l-or rupe cânii, îi zicea Maria.

Dar pe Ana o înfunda râsul și nu ieșea. Ce? Ea l-o chemat, să-i poarte grija? Da’ să-i poarte măsa!

Când primii fiori ai toamnei începură a îngălbeni pomii, Ana se întristă. Venea vremea să se ducă la Gherla și pe la mijlocul lui brumar își lăsă măicuța singură și plecă la muncă la oraș.

Maria nu se mai îngrijora de-acum, că fata era descurcăreață și avea vorba ca piperul, nu se temea că ar prosti-o vreunu’ pe acolo, așa cum băga mâna în foc Lucreția că se va întâmpla. Ana nu se mai duse cu aceeași bucurie ca în primul an. Venise frigul, e drept, și nu se mai făcea joc în capul satului, la șură la badea Gheorghe a lu’ Fătu, dar începuseră șezătorile prin sat și fusese și ea la vreo două.

Râs, voie bună și jocuri de tineret erau când se întâlneau ele, prietenele, toate cu furcile, pregătite de tors și de povești, ca un cârd de gâște slobode la gură, cu limba ascuțită și ochii clipind umed spre ușă, așteptând flăcăii. Se puneau pe tors și, după o vreme, gazda, lelea care ținea șezătoarea râdea de ele: – No, fetelor! Șezătoarea ni-i de-n plin, fete-avem, feciori nu vin.

Dar fetele nu se lăsau și una mai isteață îi întorcea vorba: – Nu-ți bate capu’ lele Valerie, să mai treacă un pic, că vin. Și pofta de vorbă era la fel de mare ca cea de lucru. Fetele erau pregătite, cu râsul după ureche și luau în batjocură pe câte una care se mișca încet, ori avea poalele honioșe ori motroșite. Ferească Sfântu’ pe cine ajungea în gura lor, că nici Someșu’ nu îi spăla rușinea.

Prin sat se țineau două sau trei șezători deodată și flăcăii se adunau în grupuri, le luau la rând și ajungeau până la urmă pe unde le erau drăguțele ori fetele care le plăceau. Se auzeau fluierând de departe și râzând, gălăgioși ca niște cocoși nealcoși, apoi intrau cu glume și veselie. Fetele torceau de mama focului, ca și cum ultimul lucru pe lume de care ar fi fost ele interesate ar fi fost feciorii. Câte unul fura fusul fetei pe care pusese ochii și ieșea afară. Fata trebuia să se necăjească de ochii lumii și să se ducă după fus, ca să poată lucra. Se rușina și se fâstâcea, dar privirea îi era ca și cărbunii aprinși de bucurie. Ieșea și, acolo, în umbra și taina stelelor, el reușea să-i fure un sărut sau mai multe și să-i șoptească vorbe dulci. Ea intra cu fusul, mai roșie decât ieșise, iar fetele o râdeau și-o împungeau cu vorba. Ea se făcea că-i supărată pe flăcău și zicea cu jumătate de gură că no’, ea n-o vrut, dar ce putea să facă dacă el i-o furat fusul? Cu ce să lucre’? Dar strălucea fericită și lucra cu mai mult spor toată seara, de ziceai că fusul ăla furat știa a se învârti mai bine după ce a fost afară. Iar în ochi purta o taină jucăușă și un început de râs, pe când celelalte deveneau ursuze și fără chef deodată. Da’ poate data viitoare…

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

71

proză de Em Sava Anei îi dădeau târcoale mulți băieți, însă ea îi lua în glumă ori tăcea, după cum simțea că-i cazul, însă nu se lăsa atrasă în jocurile lor. Dar, cu toate că își păzea bine fusul, Ispasu reuși să i-l fure întro seară. Fetele râdeau tare și-o îndemnau să iasă: – Du-te tu, că nu te mâncă!

Nu-i plăcea băiatu’ nici de rugă, nici de fugă și mai degrabă l-ar fi lăsat să se ducă învârtindu-se, cu fus cu tot. Însă, pentru că nu putea să strice distracția, ieși până la urmă, dar, când Ispasu, greoi și emoționat, încercă să o cuprindă în brațe, ea apucă iute fusul, i-l smulse din mână și fugi în casă, râzând tare, lăsându-l prost în lumina unei luni uriașe care părea că ține și ea cu fata.

Ispasu era feciorul unuia dintre bogotanii satului, iar Lucreția și Niculae puseseră ochii pe el pentru Ana, să o mărite. Mama băiatului, lelea Victorie, avea o gură cât o șură și de nimeni nu încăpea în sat, atât de scârnavă era. În schimb Ispasu era moale ca o pancovă nedospită...

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

72

proză

Ana Birta (Franța)

Gumi-gumi Pe pietrele văruite în alb de la podețurile din fața caselor ne jucam, spuneam bancuri și așteptam să treacă mașinile străine.

Mașinile care veneau dinspre Ungaria treceau prin sat. Rar treceau. Și mai rar se opreau.

Până într-o zi.

O vedem în capul uliței cum se apropie. Ne ridicăm de pe podeț și începem să facem cu mâna, să sărim în sus și să strigăm gumi-gumi.

Mașina se oprește la podețul din fața casei noastre. E o mașină străină de culoare vișinie. La volan, un nene cu barbă. În dreapta lui, o blondă cu părul lung. M-am gândit la Abba, văzusem undeva o poză.

Blonda deschide geamul și ne cheamă. Ne apropiem grămadă – eram mulți! – și ea ne pune la fiecare în poală o mulțime de bomboane.

Bomboane galbene și portocalii ovale, altele albastre rotunde. Toate învelite în celofan.

Dăm iama în ele imediat. Toți. Gust de lămâie, portocale, eucalipt. După câteva minute, ne dăm seama că în bomboanele ovale este ceva alb!

Imediat se formează un comitet condus de nu mai știu cine. Comitetul decretează că acea chestie albă ar putea fi… drog! Auziserăm noi că din străinătate vin lucruri bizare. Nu știam ce este ăla drog, știam doar că nu e ceva bun și că trebuie să ne ferim de el. Unde mai pui că l-am primit de la oameni necunoscuți, care nici măcar nu vorbeau limba noastră!

Hai să mergem la autoritatea supremă, tovarășa doctor! Hai la dispensar!

O ceată întreagă de copii bate frumos la ușă. Intrăm toți la ea în cabinet. Îi arătăm bomboanele și conținutul lor alb. Tovarășa doctor le examinează cu seriozitate.

Apoi izbucnește în râs. Măi copii, nu vă speriați, e doar… zahăr!

Suntem ușurați, dar și oleacă dezamăgiți. Povestea nu mai e așa palpitantă.

Săritura de la înălțime Când ne-am mutat noi la bloc, în 1983, doar scara noastră era gata. Celelalte au fost construite mai târziu.

Când se construia a treia scară din blocul nostru, ne-am apucat să facem cascadorii. Văzuserăm noi pe stadion la Cugir un cascador foarte cunoscut în România, Szobi Cseh, cum sărea peste tot felul de obstacole. În spatele blocului, aproape de parc, locul nostru de joacă, a tronat câtva timp un morman de nisip care folosea la construcție. Era înaaaalt de ajungea până la etajul 1.

Cine a venit cu ideea nu mai știu. Cei mai mari.

Ne-am adunat pe-nserate, cu mic cu mare. Aveam nevoie de seară ca să facem o nefăcută.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

73

proză de Ana Birta Am urcat la etajul 2 al scării în construcție. De acolo, de pe cadrele geamurilor încă nemontate, am sărit pur și simplu pe mormanul de nisip. Rând pe rând. Și de mai multe ori. Urcam, săream, făceam înconjurul blocului, urcam, săream. Și tot așa. În beznă. Nu trebuia să se vadă ce facem noi acolo.

Nimeni n-a pățit nimic. Nimeni nu a suflat o vorbă mult timp.

Dudul și mătasea Era vremea muncii patriotice. A muncii colective pentru țară și popor. Pe cuvântul meu de pionier!

Un pioner nu are voie să mintă.

Pentru noi, școlarii, munca asta s-a tradus într-o vreme, în 87-88, în creșterea viermilor de mătase la școală. Holul de la parter, de lângă cancelaria profesorilor, era umplut cu niște mese mari, pe care s-au pus fețe de mese pe măsură, apoi ziare. Multe ziare. Scînteia, Unirea.

Peste ziare, o mare de frunze. De dud. Pentru că majestățile lor, viermii de mătase, nu mănâncă altceva.

O dată la două sau la trei zile, una dintre clase face de serviciu: trebuie să aducă frunze de dud, treaba ei de unde, apoi să adune ce a rămas din frunzele mâncate, să ia viermii în mână – erau foarte moi și plăcut la atins, doar era mătase în jurul lor! –, să le pună așternut de frunze noi, fragede și numai bune de șezut pe ele, mâncat din ele și probabil și altceva pe ele.

Când a venit rândul clasei noastre, am luat-o pe Roxi în Cindeni, la Buni. Pe pârâu în sus, spre Brazi, erau niște duzi din care mâncam vara dude albe și negre, până la alergie. Duzii ne-au dat frunze pentru viermi. Și viermii au crescut. Dacă la început vedeam doar verde în fața ochilor, de frunzele de dud, spre sfârșit, nu știu după cât timp, vedeam numai alb. Mâncau viermii frunzele alea cât ai zice poc.

Ce s-a întâmplat cu viermii ăia și cu mătasea lor după experimentul la care am participat cu atâta râvnă patriotică, nu știu. Dar îs curioasă.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

74

poezie

Dorina Șișu (Irlanda) uite cum se foiește cerul treceam în fiecare zi pe sens interzis drumul se rupea brusc din pricina unei explozii pe care nimeni nu o repară dar o repetă uite niște oameni trecători de care nu-mi pasă pentru că nu le pasă am uitat să-ți spun de peșteră sau de hiena care mi-a mâncat tâmpla dreaptă am uitat așa cum uitarea însăși uită să se uite. treceam în fiecare zi pe sens interzis și-acum vorbind cu tine mi-a crescut o trestie în spate dacă te-ai ridica în vârful picioarelor ai ajunge să o atingi e trestie plângătoare. uite cum se foiește cerul și cum se strânge pământul că nici măcar nu am apucat să te ascult. de ce ai venit doar azi cu flori la poarta cimitirului?

exit only exit only și un pumn de fasole cu asta am rămas la finalul zilei la adaptarea cu lipsa ta nu m-am gândit ești prea cuminte să spui de corăbii, de vise de nopți oarecum parfumate nu vezi cum se zbate lumea cu brațele în rugi? cu picioarele în tranșee? lumea pe care o credeai aproape de tine s-a dat cu otrăvuri și cu măști de unică folosință dracu știe de ce m-am oprit în viața asta îngerul m-a întrebat: - ești sigură că vrei să te oprești aici? și eu ca o naivă care nu știa ce înseamnă moartea de mână lumească am coborât pe pământ. totul e de suprafață, man rămân la ușa asta pe care scrie al naibii de mare exit only

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

75

poezie de Dorina Șișu șarpele i-am spus șarpelui de gladiole de banii tăi și de parfum nu m-a crezut în stare dar am făcut precum Eva și-atunci de ciudă șarpele s-a otrăvit sigur că nu ascund nimic în toată povestea asta decât pistolul înfipt în gâtul pictorului orb nu ți-am spus că m-am săturat de munch toți se holbează la strigătul ăla devenit comunul umanității devin enigmatici și singulari se aliniază unui total calculat indescifrabil o prostie a unui nebun cu acte a făcut publicitate la televizor realizatorul programului de politică externă mi-a trimis invitație la cină și l-am refuzat după ce ne lecturăm propun să ne vedem nu de drum nu de personalitate să ne vedem la o partidă de vorbă să ne acoperim cu pielea șarpelui și capul să-l așezăm în mîinile preotului în prima duminică din luna lui mai

secretul sclavii tăi m-au abandonat, man. raiul despre care vorbești a intrat în borcanul cu lapte mierea a pus capac și-am descoperit că suntem rude cu regina dacă nu te grăbeai nu pierdeai calul îți pui prea multe speranțe în păcatul ăla lumea s-a etajat pe culori negre și albe religiile au intrat în buzunarul jegos al vagabondului miop ăla care vindea The Times la intrarea în Square s-a dus să se otrăvească în cizma ta germană doarme un corb cu o aripă ruptă l-am luat în casă și l-am vindecat până am devenit prieteni acum îmi aduce diamante furate uite că am strâns în ochi secretele noastre partea mea de măr nu e mușcată dar el, man, el mă iubește așa cum sunt

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

76

poezie de Dorina Șișu Inutili, dar răi nu aștepta infinitul el nu vine. a devenit un subiect comun și repetabil te joci în viață de-a moartea. respiri și numeri zilele. privești absurd la nori privești când jos când sus ori tu ori eu lanțul te lovește în față. de fapt nu de mine e vorba. nici de tine hai să plutim somnambuli spre poemul ăla copt despre care vorbești hai să ne chircim în sinapse. oricum furia trudei s-a înfipt în noi ca un ghimpe așa cum ai renunțat la ziua de ieri ea tot a trecut prin prezent și prin mâine cu brațele goale uite o propoziție care se rostogolește la picioarele tale pune o basma pe masă o vei privi rece pentru că nu ai vămuit o avere și pentru că în piept ți-a rămas doar un viscol te speli cu imensitatea acestei răutăți din lume. te sărăcești de tine și semeni cu ei ți-au crescut colți ascuțiți în drumul tău au crescut spinii și ai uitat să fii om aruncându-ți demnitatea la biroul de emigranți

de vorbă cu alex alteori după uneori îți vine să nu te-ntrebi ce te-ntrebi atunci când nu-ți vin gânduri pentru că peste umărul tău peste spatele tău timpul nu se odihnește și nici nu se adapă cu amintiri nu-ți admiră iubirea și nici ura nu vrea să-ți cunoască iubita sau iubirile trădate timpul acesta alex nici eu nu știu de unde vine de timpul acesta am agățat țurțuri de gheață că se duce înainte ori că-ți intră-n sânge nu are importanță alteori după uneori îți vine să nu-ți vină cheful de-a zâmbi politicos ori de-a-ntreba pe unu’ ce face alteori rămâne un alteori atât

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

77

proză

Julia – 109 ani Prima carte: 1984’

Emanuel Pope (Anglia) Roman fantastic în patru părți și patru istorii urmărind viața și desfășurarea unor personaje, unele literare, altele naturale, unele cunoscute, altele mai puțin cunoscute, prin spații și geografii mai mult sau mai puțin imaginare, toate însă sub agresiunea, dar și dărnicia aceluiași timp continuu. (autorul)

Capitolul IV De altfel, n-ar fi uimit pe nimeni dacă s-ar fi aflat în presă ce titlu avea acesta în minte. Gurile rele sau bune spuseseră deja despre scriitor că ar avea “o minte de tip Robinson Crusoe, fantastică și copilăroasă”*. Lui Eric însă puțin îi păsa, știa că avea să se bucure de toată acea libertate și liniște pe care i-o va oferi insula Jura. Numai când se gândea la copilul său Richard și la sănătatea acestuia își spunea însă că trebuie să nu se grăbească și să pregătească totul mult mai bine pentru această plecare.

După moartea soției** copilul fusese aproape abandonat în grija bonei, unica Susan Watson, iar Eric, pentru a-și ascunde durerea ori poate pentru a o face suportabilă, își dedicase tot timpul publicisticii, scriind în anul care a urmat peste 130 de articole. Ca și în alte ocazii, prietenul său Arthur îi veni și de data asta în ajutor, gândindu-se că Eric ar putea fi atras de frumusețea cumnatei sale Celia, o fostă fotomodel din anii ’30, și ca urmare îi invită pe amândoi la căsuța sa din Wales aranjând ca aceștia să călătorească până la destinație împreună. Timpul acelei călătorii, în același compartiment de tren, avându-l alături de ei și pe Richard, s-a dovedit unul plăcut pentru amândoi și putem spune acum că Celia ar fi fost atrasă de Eric cunoscând bine, desigur, și renumele lui de scriitor. Dar când Eric i-a propus mai târziu căsătoria, aceasta l-a refuzat după ce în prealabil îi ceruse mai mult timp de gândire. În schimb, prin intermediul Celiei avea s-o cunoască pe cea care cu adevărat l-a fascinat și de care ar fi putut spune cu mâna pe inimă că Destinul i-a trimis-o. Prietenă bună a Celiei, lucrând ca și aceasta la “Horizone”, Sonia era asistent editor și aproape conducea afacerea revistei în lipsa șefului ei.

Femeie de-o frumusețe ce nu putea trece neobservată, la 29 de ani, Sonia cea tulburătoare avea să aibă desigur un mare impact asupra vieții interioare și laboratorului de gândire al scriitorului Eric Blair. Iar după ce aceasta i-a îngăduit chiar o noapte de dragoste, nimic n-ar mai fi putut sta stavilă în calea pasiunii lui și faptul acesta a fost și actul de naștere al personajului său Julia, din carnea căreia se va hrăni și cartea de față și care avea să fie, din păcate, și ultimul personaj feminin al celebrului scriitor. Toate acestea din punctul de vedere mai mult sau mai puțin al literaturii, însă dinspre Sonia privite, lucrurile arătau altfel sau cum avea să dezvăluie o bună prietenă a ei, căreia i s-a confesat, actul sexual a fost rapid și deși “arăta încântat, nu știu dacă fusese conștient că pentru mine nu fusese vorba de nicio plăcere”.***

_______________________________________________________________________ *mărturie a doamnei Inez Holden. ** Eileen Maud (25 septembrie 1905-29 martie 1945) prima soție a scriitorului, căsătoriți în data de 9 iunie 1936. ***mărturie a doamnei Jannette Woolley.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

78

proză de Emanuel Pope Capitolul V Ce mai putea să spună sau să facă? Abia ce rezistase un trimestru și acum, iată, căzuse din favorurile celui mai important profesor din liceu, pe care de altfel îl diviniza. Îi părea atât de rău încât confuză, fără să-și dea seama și plângând, pașii o purtară pe bulevardul Cuza, nu înapoi în direcția bulevardului Republicii*, ci în sens contrar spre strada Galați**. Totul se dovedise mult mai greu decât își imaginase ori decât înțelesese ea că va fi de câte ori discutase, vara trecută, cu amicii de la bloc din clasele superioare. Acum plânsese atât de mult încât ajunsă în intersecție abia mai putea vedea cele câteva mașini ce se apropiau și aproape că traversă orbește. Din fericire prinsese un culoar liber în intermitența acestora și-și continuă drumul necăjită. Știa că luni, 9 ianuarie, va pleca pentru 7 zile în tabăra de copiii de la Bușteni***, dar numai gândul ăsta și o făcea și mai tare să plângă. Nu merita! Nu, nu merita nimic! Mama ei făcea tot ce îi sta în puteri ca ea să aibă o viață ferită de lipsuri “și asta numai dintr-un amărât de salariu de profesoară de română, bine, plus pregătiri, da”, iar alături de bunicuța ei, amândouă, nu pridideau cum s-o îngrijească mai bine pe unica lor fetiță din casă. Ce le va spune ea acum?! Nici Violetei, prietenei ei, nu simțea că i-ar fi putut povesti ușor întâmplarea de azi. Cât de proastă fusese să-și aleagă mizerabila aia de eșarfă. Oare cine i-o dăruise? Nu-și amintea.

Soarele, atât cât fusese, de-acum se ascunsese în spatele unor nori și din cerul mai mult decât gri începu să cearnă fulgi mari și mătăsoși, având aparența ghidușă a unor jucării din pluș. Privind în sus, Julia îi primea ca pe singura ei consolare. În mod ciudat, aceștia erau calzi când îi atingeau obrajii. La biserica de pe bulevard se opri un timp să privească o cioară lustruindu-și ciocul de creanga unui copac din apropiere. Totul era atât de pustiu, când și când treceau numai câțiva oameni trăgând după ei cărucioare metalice în care aveau butelii de gaze sau canistre mici pentru gaz de lampă. **** Apucă pe bulevardul Panait Istrati, știind acum că avea o țintă. “Dacă tot am ajuns aici, ar fi frumos să văd și grădina acoperită de zăpadă”, își spuse. Grădina publică era probabil cel mai frumos loc al acelui oraș așezat la Dunăre. Era un parc mic, cu un cochet ceas din plante, cu un chioșc de muzică rămas din vremurile interbelice și, dacă vara el se dovedea a fi cel mai râvnit loc al liceenilor, acum în mijlocul zilei, iarna, la început de ianuarie, era parcă un loc al nimănui, încât ea, Julia, odată ajunsă acolo avu clar senzația că întregul parc îi aparținea din acel moment numai ei. Cei câțiva câini vagabonzi întâlniți pe aleile acestuia nici măcar nu o speriau, ci dimpotrivă, aceștia se dovedeau mai curând încântați de apariția făpturii ei acolo decât nepoliticoși și răi. Cutreieră de-a lungul și de-a latul parcului. Ninsoarea deacum se depunea în straturi mari si compacte peste zăpada mai veche și, în mai puțin de o oră, singurele urme vizibile din parc erau ale ghetuțelor ei și ale patrupezilor ce o însoțeau în liniște. Ajunsă în apropierea muzeului Panait Istrati, înconjură clădirea și din spatele acesteia privi peste acoperișurile docurilor din vale trupul fluviului înghețat și apoi mai departe, în zare, culmea munților Măcin. “Ce frumusețe!” exclamă cu voce tare și, ca să vadă și mai bine, se cățără pe bordura de piatră ce străjuia esplanada acelui loc. Și exact în momentul în care își ridică piciorul pe acea piatră își aminti: eșarfa îi fusese dăruită de prietenul ei Bruno, din Franța, cu ocazia acelei excursii, iar duminică va fi ziua lui de naștere. Uau! Va împlini 18 ani! Lucru menționat desigur și în jurnalul ei la data de 8 ianuarie, duminică, 1984: “La mulți ani! Am băut șampanie. Je t’aime mon cher Bruno!” Îi era dor de el și acum regreta din tot sufletul pierderea singurului lucru pe care îl avusese de la el.

Cine știe dacă va mai putea să-l vadă vreodată. Și când inima i se încălzi de focul acestor gânduri, ceva teribil se întâmplă. Bordura de piatră pe care se urcase cedă dintr-odată și Julia începu să se rostogolească haotic pe povârnișul ce se întindea în acea margine de parc până în apropierea docurilor. * artera principală a orașului, coloana sa vertebrală ce a cunoscut, cum unora li se părea și li se pare și acum ca fiind normal, multiple schimbări în ce privește estetica urbană, dar nu numai. Din fosta “Regală” i-a fost oferit de edilitari, pe rând, numele de “Bulevardul Republicii” cât a durat perioada comunistă și încercându-se apoi o revenire la zilele sale mai bune, denumirea de “Bulevardul Regal” în perioada noului regim democratic. **Calea Galați era și este, cum se și subînțelege firesc, drumul ce te scotea din orașul Brăila spre localitatea vecină, numai frate nu, Galați. ***localitatea din zona munților Bucegi, România **** cu toate că socialismul reușise până la acea vreme să construiască o multitudine de baraje pe marile râuri ale țării, transformând sub pumnul de oțel al mâinii proletare furia apelor în energie electrică, se menținea, vorba domnului Eric, o nevoie perpetuă de neajunsuri în gospodăria fiecărui cetățean în așa fel încât viața și noile realizări ale tehnicii în slujba omului să poată fi cu adevărat apreciate și înțelese. Așa se face că, pe lângă programul de apă caldă, care mai mult că nu exista decât exista, în oraș se întrerupea cu program și electricitatea, populația fiind nevoită să folosească în case strămoșeasca lampă cu gaz.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

79

proză de Emanuel Pope Capitolul VI Radio România Cultural, ora 10, buletin de știri, 18 septembrie 2020: Dosarul Colectiv s-a amânat din nou.

Când își reveni, încercă să se ridice, dar nu reuși să-și țină echilibrul și apoi abia putea zări în jur. Pipăi cu mâinile și totul îi păru și mai ciudat. Da, se rostogolise de pe acea bordură din parc prin zăpadă, asta își aducea bine aminte, dar după aceea mai nimic. Oare ce i se-ntâmplase? Să-și fi pierdut cunoștința? Nu o durea nimic și asta era în regulă, dar unde se afla? Se sperie și împinse și mai tare cu degetele în ceea ce se afla sub corpul ei. Senzația unui material ca acela al unei stofe o contrarie și mai rău. „Doar nu visez.” Aerul era răcoros și cu un iz oarecum de umezeală. Începu să strige și ecoul țipetelor ei se reverberă ca purtat prin zeci de încăperi. ”Ei, drăcie!” Însă ochii începuseră de-acum să i se obișnuiască cu semiîntunericul de acolo și ceea ce îi dezvăluiră fu din cale afară de neverosimil. De jur împrejur numai ziduri din piatră și chiar și deasupra capului la metri buni de înălțime… din nou piatră, ca și cum s-ar fi aflat sub bolta unei arcade. Printr-o mică spărtură de sus, fulgi răzleți de ninsoare se strecurau, fără însă să poată ajunge până la ea.” Să vezi că am căzut într-o hrubă”, își spuse, dar lucru ăsta era iarăși greu de crezut având în vedere acea înălțime și apoi cum ar fi putut să supraviețuiască unei asemenea căderi? Își găsi alături geanta școlară și mai împingându-se cu mâinile, mai ajutându-se de picioare își făcu vânt ca să poată aluneca de pe ceea ce părea a fi o cantitate uriașă de materiale textile. Ajunsă cu greu jos își scutură hainele și începu să se îndrepte spre coridorul ce se deschidea din acea încăpere și prin care, acum, răzbăteau voci diferite, ba chiar, intermitent, o lumină mai bună. Pășea pe tot felul de dale de piatră, acoperite în chip misterios de un praf fin roșiatic. Coridorul avea o traiectorie ciudată, cotind când la stânga, când la dreapta, și se termina brusc într-o sală gigantică cum ea nu mai văzuse decât în clasa a VII-a când vizitase salina de pe Valea Prahovei. Instinctiv, se lipi cu spatele de peretele sălii și privi uimită, dar asta e puțin spus, spectacolul ce i se oferea de-acum ochilor. Nu departe de ea, zeci de oameni purtând șalvari și fesuri turcești, cum numai în filme mai văzuse, rostogoleau butoaie imense de lemn, alții mânau care trase de boi încărcate cu tot felul de tunuri și ghiulele disproporționat de mari în comparație cu siluetele bietelor animale, iar nu departe de aceștia, dar cărând în sens invers, sute dacă nu mii de soldați îngreunați de armuri și zale împingeau cu trudă pe trunchiurile decojite ale unor bușteni corăbii mari cu pânze. Totul era prea din cale-afară. Parcă ar fi fost decorul unui vis.

“Dar asta și trebuie să fie”, gândi. “Altfel cum?”

Nici vorbă , îi răspunse din apropiere o voce suavă, feminină, ca și cum i-ar fi ghicit gândurile.

Apărută ca de nicăieri de lângă ea, o privea acum, zâmbind, o femeie înaltă, elegant îmbrăcată într-un costum taior și jucând printre degete un fel de pix sau creion sau ceva de genul ăsta. Dar nimic nu o mai mira și aflată ca-n trasă, Julia reveni cu ochii la ceea ce se petrecea în acea incredibilă sală.

Buna, Julia! continuă vocea feminină și... bine ai venit! Trebuie să facem cunoștință: eu sunt Nota și, deși tu nu ai cum să-ți amintești de mine, eu sunt mai mult decât încântată să te revăd și în această nouă ipostază! Spunând acestea, îi întinse mâna cu un vădit sentiment de bucurie.

Julia îi întinse și ea mâna și, deși femeia abia îi pronunțase numele, și-l spuse și ea pe al ei. Căldura mâinii întâlnite, ar fi putut spune... umane, îi mai întări sufletul și încurajată, Julia, amintindu-și de natura ciudată a situației în care se afla, hotărî să-i pună acelei tovarășe drăguțe cu nume atât de ciudat cel puțin o mie de întrebări.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

80

proză

Participarea bunicului meu, Gheorghe, la război Florin Oncescu (Canada) Bunicii mei, Gheorghe și Maria, s-au născut, s-au căsătorit, și-au adus pe lume copiii, au îmbătrânit și au murit în satul V, din fostul județ Muscel. Gheorghe s-a născut în 1888, Maria în 1897. Au murit în ordine inversă, mai întâi Maria, în 1972, apoi Gheorghe, în 1977. Când îi vedeam, în vacanțele școlare, le spuneam, după obiceiul locului, taica și maica.

Au avut trei copii, trei care au ajuns la maturitate: Mitică, Gica și Victor, cel din urmă, adică cel mai mic, fiind tatăl meu. Anul nașterii lui Mitică nu mi-e cunoscut, dar îl știu pe-al lui Victor: 1926. Băieții au absolvit amândoi școala normală de la Câmpulung, unde studiile durau 7 sau 8 ani, imprecizia fiind legată de o lege a învățământului din anii ‘30. Când începuse Victor, profesorii și-l aminteau bine pe Mitică, fratele care terminase în urmă cu un an ori doi. Este, deci, foarte probabil ca Mitică să se fi născut undeva între 1916 și 1918, ca prim copil al unei femei având în jur de 20 de ani. În anii aceia, România a fost parte combatantă în primul război mondial. Mi-a rămas un amănunt de pus în perspectivă: participarea bunicului meu Gheorghe la război. Nu mie mi-a spus el că a fost la război. Mama mea pretindea că ei i-a povestit cu mare plăcere despre anii lui de front. Dar asta a fost pe când eu abia mă născusem, iar taica mai găsea resurse să se lase fermecat de tânăra lui noră. În cele mai vechi amintiri ale mele, dinspre mijlocul anilor ‘60, taica apare ca un bătrân ursuz, îmbrăcat țărănește. Cămașă albă, cu poală, strânsă la mijloc de un brâu, pantaloni albi, bocanci negri, pălărie, vestă. Un bătrân care icnește când despică buturugi cu toporul, sub șopron. Mai bine mi-l amintesc din anii care au urmat, pe când petrecea ore lungi, nemișcat și tăcut, pe-o bancă, la soare.

Amintirile de front ale bunicului, care mi-au ajuns la ureche, sunt demne de Svejk, bravul soldat al lui Hasek. Spunea că scăpase cu viață numai pentru că, atunci când se știa în pericol, o rupea la fugă. Își amintea de un albanez cu care se împrietenise. Când se auzeau obuzele, fugeau și se ascundeau împreună. I-a mai spus maică-mii că, la terminarea războiului, a venit din Albania pe jos.

Am încercat să înțeleg ceva din aceste frânturi de povești, de care, în treacăt fie spus, sunt mândru. Taica a dovedit istețime în vreme de război și simț al umorului, 40-50 de ani mai târziu. Nu-i puțin lucru, e mult mai mult decât știam eu despre el.

Taica ar fi putut să ia parte la campania din Bulgaria, din al doilea război balcanic (1913), ajungând până la Sofia. Avea pe atunci 25 de ani. Ar fi putut să lupte în campaniile primului război mondial, în Transilvania sau în Dobrogea (1916), ori în Moldova (1917). În fine, ar fi putut să participe la campania din Ungaria (1919).

N-am reușit să dau peste vreo urmă de informație care să susțină afirmația că românii au luptat vreodată în Albania. De pe internet am aflat că în Albania există 103 morminte de militari români, toți participanți la primul război mondial, dar se știe că e vorba de prizonieri de război duși acolo de austro-ungari. Iar taica n-a spus că ar fi fost făcut prizonier.

Am vorbit pe skype cu amicul Fane, de la Craiova. Fiu de profesor de istorie, a fost el însuși pătruns de febra cunoașterii trecutului, de la vârste fragede. I-am spus: „Uite, bunicu-meu, născut în 1888, s-a lăudat că a luptat în Albania, dar n-am dat peste nicio informație care să ateste că vreun soldat român ar fi luptat vreodată pe-acolo”. Mi-a spus: „Istoria adevărată nu-i totuna cu istoria rămasă în documente. Poate că bunică-tu a participat la vreo misiune secretă, de cercetași, ori a făcut parte din vreun comando”.

Taica, membru al unui comando? Taica a fost țăran și, după propria lui mărturisire, la război descoperise că arma cea mai bună era fuga. Sunt înclinat să las deoparte informația cu Albania, punând-o pe seama neatenției maică-mii la spusele lui. Poate că taica vorbea de Ardeal.

Varianta cea mai probabilă? Aș spune că bunicul meu Gheorghe a plecat la război la mobilizarea generală din 14 august 1916, lăsându-și acasă nevasta, pe bunica mea Maria, cu un copil abia născut. S-ar fi putut întoarce acasă la demobilizarea provizorie de la 1 iulie 1918, sau un an mai târziu, după campania din Ungaria.

Poate că de la Budapesta s-a întors bunicul pe jos. Cu trecere prin Ardeal.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

81

poezie

Dan C. David (SUA) Molokai O, Molokai, Molokai, miraculoasă insulă a zeilor apelor născută din magme și fum într-un petec de Rai la începutul vremurilor.

M-ai acoperit cu cearșaful tău verde, mi-ai spălat ochii cu cerul albastru și sufletul mi l-ai împodobit cu stelele nopților calde.

Pelerin de ocazie, ți-am cutreierat colinele cu tălpile goale, ți-am sorbit aerul moale și bun mirosind a primăvară, a Dumnezeire.

Te visez ca un prunc

interzis la sânul mamei, smuls din anii copilăriei.

Aș dori să mă-ntorc să-ți mângâi pietrele negre, pulberea risipită pe drumuri.

Ești atât de demult, ești atât de departe de mine.

Anii ne-au acoperit amintirile cu cenușa vulcanilor tăi.

Acum doar cu gândul mă mai întorc la tine.

Relație Tare mult îmi plăcea să-ți urmăresc postările pe rețeaua de socializare!

Eram cucerit de fiecare imagine, de fiecare cuvânt; ți-aș fi dat like-uri și ador-uri la rând.

Semănai atâta căldură printre rânduri!

Afară era ceață și frig, primăvara se zbătea să țâșnească din iarnă ca un mânz să se nască.

Dimineața săream din pat direct la laptop; n-aveam răbdare s-aștept lumina să crească.

Poate că nici nu mi-ai băgat în seamă puzderia de comentarii stângace și dovezile de admirație de pe pagina ta; îmi expediai câte-un like stingher din an în Paște.

Acum, că nu mai am parte de postările tale, sunt mai trist, mai sărac, rețeaua e falsă, e rece, e mincinoasă.

Nu am reușit să ne cunoaștem, să ne întâlnim față-n față, să-ți văd ochii; și cât aș fi vrut!

Mi-a scris George că vineri pe înserare a urcat în deal și ți-a pus pe băncuța de lângă cruce, în numele meu, un buchet modest de ghiocei și o lumânare.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

82

proză și poezie

O întâmplare Constanțiu Mara (Suedia)

Era un om destoinic, priceput în toate și cu o mare dorință să știe tot. Astfel că, îndată ce se ivea ceva nou, fie că era o idee, un cuvânt sau o unealtă, citea totul despre acea noutate și o arunca peste umăr. Arunca peste umăr nu era doar un fel de a zice, nota pe un bilețel și-l arunca peste umăr, deoarece în spinare avea un fel de raniță în care se adunau toate lucrurile pricepute. Din ce în ce mai multe, parcă umbla cu o claie de fân în spinare. Știind el atâtea, și-a zis să dea o raită prin rai, să știe cum e pe acolo, doar nu se vor supăra îngerii pentru atâta lucru. Îngerul său, pe care îl știa din copilărie, îi arătă drumul și chiar deschise ușa raiului. Dar când să treacă, hop! Se înțepenește claia de fân din spinare, adică tot ce înțelesese din lume și era pus pe bilețelele răsucite ca niște paie.

Hârș! Și iar hârș! Dar nu era chip să treacă. A mai scos din cărți și însemnări, dar degeaba. În cele din urmă a scos ranița și l-a întrebat pe înger, care îl privea răbdător.

- Înger, îngerașul meu, oare ce-i de făcut?

- Multe ai adunat ca să pricepi lumea! Dar pe ușa asta poți duce doar ce ai înțeles cu sufletul.

Era în toate o taină Puneam pere pădurețe în grâul din pod, și după o vreme erau coapte și bune.

Gând pădureț, gândule drumeț, în ce grâu să te pun să fii gându’ cel bun!?

Era în toate o taină.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

83

proză

De ce vrei să fii “gândac de Colorado”?

Nușa Chibici (Spania)

Să-mi pun sandalele, repede-repede! Ce târziu s-a făcut! Ochelarii de soare, cheile și țigările, trebuie să fie în același loc. „În care? La locul lor! Dacă toate ar fi la locul lor, s-ar ajunge la o ordine universală a tuturor lucrurilor! Nu e de dorit!?”

Trebuie să ajung la „Jacomomedia! La un interviu cu ei. „Ah! Nu! Mă înțeapă ceva în talpă! Un fir... de nisip!”

Un fir de nisip, în sandaua mea de astă vară, cum m-a răscolit, dintr-odată, și s-a risipit în camera mea, în alte mii de fire... de nisip... Pe ușă a intrat o răcoare ciudată și apa o simt direct pe piele... valurile se lovesc de ușile mele, ca de țărmuri, ca de praguri... „Ai multe praguri de trecut, mujer! „...Și valurile se lovesc de mine ca de țărmuri! E bine! Mă simt foarte bine, încât nici nu mă mai simt și cred că am ajuns într-un loc în care nu am mai pășit niciodată! Ce loc? Liniștit, liniștit... Cum așa?! Ești într-un bloc cu cinci etaje în care zece „meseriași” sparg scările! Cum să nu auzi nimic?

Am înghițit un pește spadă! Simt eu! Așa mă sfâșie pe dinăuntru! E imposibil de trăit așa, trebuie să cobor! Unde au dispărut scările?”

Cert este că, până la urmă, fără să mă mai complic cu detalii, m-am trezit într-un taxi, așa cum intenționam, și am pornit spre „Jacomomedia”, o firmă de publicitate. „De viernes a sabado de 9,30 hasta...” Cum să fie închis, astăzi, la ora asta? Cineva vrea să mă tulbure într-atât încât schimbă și ordinea firească a zilelor din calendarul lumilor?... Astăzi ar trebui să fie sâmbătă! Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă întorc. Știi doar cum ai tras după tine marea și peștii spadă, când te-a înțepat în talpă firul de nisip de astă vară! Ai desființat toate ușile, ai rămas fără praguri!... Scările nu mai există... cum ai să cobori?”

Am să mă urc în metrou!

Era o dimineață de mai, soarele se risipise pe jos, printre cărți, printre mușcate și chiar pe blănița lui Shely, care dormea. Asta îmi aminteam când, deja, metroul pornise. Nu aveam multe stații de mers, dar nu aveam nici motiv să cobor prea repede, așa că nu am coborât deloc! Nimeni nu a coborât!

Pe bancheta din fața mea erau câteva femei cu evantaie identice și un bărbat singur, care vorbea tare, cu toată lumea, iar în picioare, era multă lume atentă. Bărbatul vorbea, convins, despre Oceanul Atlantic ca și cum ar fi fost Marea lui Atlas, despre liniștea planetară, despre zborul „inconștient” al bondarului, despre Calea Lactee, ca despre o galaxie și lumea îl credea nebun...

Atunci am simțit nevoia să cobor, dar metroul trecuse de una dintre stațiile mele preferate și nu am putut decât să țip. Așa s-a oprit și, toată lumea, panicată, a coborât în aceeași stație, adică, la capăt de linie. Am vrut să-l prind pe bărbatul acela de mânecă și să-l invit la o cafea, dar, când m-am uitat mai atentă, mi-am dat seama că rămăsese blocat în metrou, ca peștele spadă din pieptul meu, și iar am simțit cum mă chinuie! Mi-a părut rău și m-am așezat la prima masă liberă. Au venit, între timp, și alte metrouri, identice și s-au oprit, unele după altele, ca la un semn. Trebuia să mă ridic și să plec, dar era prea cald. Acasă marea invadase fiecare cameră, încât nu aș mai fi găsit nici măcar un loc sigur, așa că, am așteptat acolo, pe scaun, privind... Se strânsese multă lume: cea care coborâse din Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

84

proză de Nușa Chibici metrouri, cea care voia să urce, nu se știa prea bine cum, pentru că ușile rămăseseră blocate, dar toți încercau. Atunci mi-am dat seama că firul de nisip rămăsese acolo, în sandaua mea, și mă gândeam că poate, dacă încerc să-l scot, marea va ajunge până și în stația de metrou, încât voi fi condamnată la „cadena perpetua”, dacă mai scapă cineva cu viață.

Rămăsesem cu piciorul fixat de piciorul mesei... mi se făcuse tare sete. Dacă ar fi să vină un taxi, să plec de acolo, spre tine, mă temeam că s-ar putea să aduc tot potopul, ascuns în firul meu de nisip și ai să mă dojenești că vin cu altă lume... după mine.

Am privit spre cer... Era ziuă plină! Din floarea albă de iazmin, care își ridicase parfumul până sus, sus, a coborât o caleașcă tot așa de albă, cu un mustang, pe care îl căutam eu într-o zi, în spuma mării... Așa m-am eliberat fără să-mi dau seama, m-am desprins de piciorul mesei și ți-am întins mâna, că tu erai!

Acum privesc liniștită, cum trecem pe deasupra plantațiilor verzi-verzi, ușor înflorite. Simt în gură gustul frunzelor crude, ușor acoperite de nisipul fin, în timp ce tu îmi descifrezi în priviri, o dorință: „-De ce vrei să fii gândac de colorado?” ,,-Si dacă aș fi, m-ai ghici?”

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

85

poezie

Anda Vahnovan (Anglia)

Poligon nu mai mima lupta eu, una, am predat armele înainte de semnalul de final te-au trădat gloanțele oarbe din poligonul orgoliilor și de nu vrei să recunoști capitularea. dragostea noastră - fontanelă neînchisă de nou-născut floare încolțită în tubul gol metalic calibru 308 wincester ce a ratat ținta

Spune-mi spune-mi cum a fost lasă cerul să se rupă de nori în locul tău lasă cerul să tune greu, să scuipe plumb peste ce nu vreau să aud. spune-mi cum e voi încerca să mă țin, nici măcar să clipesc voi încerca. lasă-ți corpul să vorbească în locul tău, să atingă acolo unde doare să mă privești în ochi, măcar acum să mă privești. spune-mi cum va fi conturează-mi cu buricul degetelor punctul unde ai lovit să răsară flori de măr pe el colorează-le cu buzele păcătoase și absoarbe apoi încet petalele. purifică-te până când pielea-ți va mirosi a măr copt voi încerca să mă țin, nici măcar să clipesc voi încerca. tace-mă apoi să auzim doar ploaia care a luat sfârșit...

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

86

interviu

Interviu cu artista plastică Nellie Cristea Voicu Duma (Irlanda) “Creativitatea este o nevoie pe care trebuie să o împlinești” Nellie Cristea

Galeriile de artă sunt extrem de afectate de condițiile actuale: din punct de vedere fizic, au fost obligate să fie închise, o vizită la una dintre galerii este imposibilă. Ca urmare, multe dintre ele și-au mutat activitatea exclusiv în mediul online. Una dintre artistele românce prezente în galeriile de artă din Europa, este artista plastică Nellie Cristea. Am avut bucuria și plăcerea de-a sta cu Nellie la o cafea, ocazie cu care i-am pus câteva întrebări în exclusivitate pentru Timpul. (n.n. Pentru că Nellie Cristea ilustrează acest număr al revistei Itaca, autorul interviului, Voicu Duma, a acceptat să apară și aici, ca o prezentare a artistului plastic) De ce pictura? Întrebarea ta mă trimite înapoi în timp. Am crescut în România comunistă, dar asta nu mi-a înfrânat deloc îndrăznelile pasionale în poezie sau desen. Deși într-o perioadă restrictivă, îmi amintesc cu nostalgie că mă simțeam liberă în nădejdile mele creative. Viața m-a împins apoi spre o altă carieră, dar spiritul meu creativ a rămas mereu acolo, așteptându-și rândul. Creativitatea este o nevoie pe care trebuie să o împlinești. Consider că, neignorând această parte a personalității mele, este un act de maturitate.

Din punct de vedere tehnic sau al abordării, ai un mediu preferat, o tehnică anume?

Prefer acrilicul pe pânză. Recent însă am început să experimentez și să studiez alte medii.

Orice artist, de orice tip, are surse de inspirație. Care sunt sursele tale?

Arta mea se naște din trăiri multiple și exprimarea acestora într-o formă estetică. Cred că o pictură e valoroasă înainte de critică pentru că are greutatea sentimentelor, semnăturilor biografice fragile, ascunse, care nu se pot explica în mod simplist. Copil fiind, poate aveam nevoie de încurajare și afirmare, acum, la maturitate, mă plec în fața tuturor artiștilor - e curajos să expui publicului atâta identitate. Nu ne putem raporta la public decât prin prisma acestor relatări oneste.

Colecția “CirCus” e inspirată din amintiri dragi, întipărite în memorie, despre micile piese de teatru, spectacole de circ sau alte tentative de spectacole la care am fost expusă în copilărie, o continuare a acestora, dacă vrei, în care mi-am asumat acum libertatea de a participa.

Pânzele mele rămân, în general, abstracte și frânte, precare în claritate - poate pentru că acum, ca și atunci, vreau să rămână totul neterminat într-un fel, cu porți lăsate deschise pentru imaginație.

Mă inspir din nenumărați artiști contemporani, ca Oscar Murillo sau Eunice Parsons, nu numai din arta lor, dar și din puterea lor de a lucra liber, independent de succes, timp sau spațiu.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

87

interviu Care îți este fundația? Ai urmat cursuri de artă? În prezent studiez la National College of Art and Design în Dublin. Este complementar la ceea ce fac și mă bucur că am această oportunitate. Studiul artei, pentru mine, este un limbaj universal, familiar.

Proiecte de viitor?

O să râzi, dar nu am proiecte mari, concrete, de viitor. Știu că voi continua să fac ceea ce simt că mă reprezintă ca artist și, cine știe, calea e deschisă spre orice.

Date fiind condițiile actuale, următoarea întrebare o să sune ciudat, dar asta nu mă va opri să o pun: ai în plan o expoziție personală?

Da, îmi doresc o expoziție în Dublin, sper că se va întâmpla în 2021.

Dacă va fi o expoziție personală, noi cei de la Timpul Irlanda o să fim invitați? (n.n. Interviul a fost acordat Revistei Timpul Irlanda) Cu mare drag! Știu că sunteți o familie nouă, abia închegată și vă doresc succes în tot ceea ce faceți!

Cu domiciliul actual în Dublin, Nellie s-a stabilit în Irlanda în urmă cu aproape 20 de ani.

Picturile sale se vând online prin intermediul mai multor galerii de artă din Europa. Poate fi contactată pe: www.nelliecristea.com Facebook: @nelliecristea.com Instagram: nellie_cristea

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

88

poezie

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

arsură mănâncă arsura de la pâine copile îmi zicea bunicul ca o umbră stătea în jurul mesei rotunde atât de mare îi era spiritul încât prezența lui umplea casa, curtea toată lumea mea o umplea atât de mult îl iubeam pe bunicul și el zicea mănâncă arsura de la pâine să nu ai teamă de lupi când treci prin pădure iar eu nici nu simțeam amăreala ce-mi umplea gura mă visam un viteaz tăind pădurea-n două în timp ce lupii își dădeau coate tremurând în desiș el e voinicul care a mâncat arsura pâinii cavalerul nostru fără teamă și fără prihană pe el îl vom urma și îl vom apăra fiindcă știm că el va face lumea mai bună dar am uitat de mult masa joasă și umbra bunicului n-o mai înconjoară lumea în care sunt o umplu alte lucruri și nu mai e vreme de visuri cu viteji și nici lupi nu mai sunt în păduri iar fricile ne fac mici ca niște pui de lupi domesticiți care cer voie să urle degeaba mai mănânc arsura de pâine pădurea și-a înfipt adânc rădăcinile-n mine

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

89

poezie de Viorel Ploeșteanu lumină plesnesc de coapte stele și se preling lumină în barba neagră-a nopții căzând ca o cortină pe bune și pe rele jucându-se cu sorții fără să știe cerul de unde ne răsare cuvânt de pribegie cu fața către soare ne căutăm reperul și ne pornim solie a celui ce nu vede a celui ce nu poate și mai presus de toate a celui ce nu știe că nu se poate pierde cuvântul pe vecie.

vin greu lui Emanuel Pope de mi se va tăia capul nu mă voi plânge nici striga-voi durerea că meritată este iar de va curge sânge deși nu cred ca pe vinul greu să-l bei că mi-a cutreierat atâta amar de ani carnea asta păcătoasă ca un căutător de aur fără noroc și nicio comoară de vis n-a scos-o la lumină n-a împlinit-o există totuși în trupul meu undeva ascuns bine de nici eu nu i-am dat de urmă o sămânță găsește-o și îngroap-o la rădăcina unui butuc de viță nobilă poate așa făcându-se vin vreun voinic cu sufletul mare și curat o va bea cu ochii înfipți în adâncul cerului și îmi va împlini măcar un vis

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

90

Distincțiile revistei Itaca pentru Cartea anului 2020 – diaspora

Câștigătorii Distincțiilor revistei Itaca pentru Cartea anului 2020 – diaspora Secțiunea Proză Grădina Sofiei – autor Suzănica Tănase (Canada), Editura Casa de pariuri literare, București, 2020

Suzănica Tănase - nota 10 cu steluță „Zilele trec greu de când există Sofia. Ca o clepsidră blocată cu pietricele.”

Suzănica este așa cum scrie. Delicată, duioasă, sensibilă, un suflet cu ochii mari. Te minunezi că există ființe ca ea, atât de clar albastre, atât de senine.

Grădina Sofiei te întoarce pe dos. Îți ia sufletul ca pe o mănușă și îl întoarce, literalmente, pe dos.

Cuvintele se cațără ca o iederă pe fiecare fibră din tine, te absorb și te contaminează de dragoste. De dragostea plantată în carte, de dragoste pentru fetița nenăscută, de dragostea pentru părinții, fratele și amintirile scriitoarei.

Cartea în sine este o declarație de iubire, nu doar pentru Sofia cea nenăscută, ci pentru viață, așa cum este ea structurată în emoții, amintiri și așteptări. Suzănica nu scrie, ci-și fotografiază realitatea interioară într-o incursiune dureroasă, pentru că iubește până la durere și-ți demonstrează asta. Ea construiește cu palmele goale harta celor ce sunt ori vor fi plămădiți din sângele și iubirea ei. Se recapitulează ca ființă pentru a pregăti lumea pentru Sofia și pe Sofia pentru lumea în care se pregătește să vină, lume văzută metaforic precum o grădină.

Se pregătește și pe sine, face curățenie în sine și alungă tot ce este impur, cum ar fi supărarea: „Dacă îmi înghit lacrimile le poate gusta Sofia, iar eu nu vreau asta.” „Sofia îmi simte fericirea ca pe o morișcă cu apă și se pune în mișcare.”

Sofia este Suzănica și Suzănica este mama, un cerc al iubirii, pentru că femininul este ancora vieții și florile au nevoie să crească. Mamele simt și sacrifică tot. „Ca să nu fie mai frumoasă decât mine și-a tuns părul scurt, la baza gâtului, a încetat să mai zâmbească așa mult și a rămas încruntată. Dacă Sofia va semăna cu mama, eu nu voi mai fi geloasă pe ea. Dacă va fi nevoie, am să mă încrunt și eu.”

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

91

Distincțiile revistei Itaca pentru Cartea anului 2020 – diaspora Este atât de sinceră și dulce scriitura, încât vulgaritatea mizeriei ce ține de structura umană (durere, sânge) se dizolvă în firesc și imaginile se creionează cuminți fără să șocheze, fără să supere, într-o totală empatie cu sufletul fostei viitoarea mame, care-și strânge buchet nu doar florile grădinii, ci și vinovăția nerăbdării să vină odată Sofia, și întrebările pe care nu îndrăznește să le pună, temeri care se zbat ca aripile unui înger - copilaș nenăscut: „Știu că e fată. Mi se spune că e încă prea curând. Dar eu deja știu. Nu mănânc prăjituri și asta mă îngrijorează…” „I-am ales deja un nume. Nu se pune nume înainte de vreme. Așa spune lumea.” „Mi-au obosit ochii privind icoana. Dar dacă? Dar dacă era o pruncă în brațele ei și nu un prunc?

Fratele meu îmi scrie pe Skype că e păcat să gândesc așa, iar mie mi-e teamă să nu fiu necredincioasă. Mă uit la icoană ca înainte. Fără să văd.”

Grădina Sofiei este, fără îndoială, și cartea unui destin nearăduit, un destin lumină ce se stinge ca o stea din cer înainte de a ajunge la lumină.

Deși nenăscută, fetița este prezentă, accentuată în text în mulțimea de propoziții și fraze scurte în care numele ei propriu este subiect repetat.

Cartea este copleșitoare – una dintre cele mai frumoase cărți citite în ultimii ani. Genul de scriitură la care mereu te întorci, pentru că are încărcătură stilistică și sufletească deosebit de bogată.

Em Sava (Canada)

Secțiunea Poezie Privilegii în Purgatoriu – autor Valery Oisteanu (SUA), Itaca Publishing House, Dublin, 2020

Privilegii în purgatoriu - O lume alienată de firescul zilelor noastre, o oglindă întoarsă, în care poetul înregistrează melanjul de agresivitate și artă, de grabă și lentoare, de lumină și umbră: „Oamenii te îmbrâncesc, Îți fură portofelul apoi te invită la tango în acest păienjeniș de artă și poezie.” Cotidianul este surprins splendid, dacă pot spune așa, în propria mizerie, ca un tablou perfect realist, genial realizat, având ca subiect declinul unei lumi aflată pe toboganul pierzaniei absolute.

Poetul nu se teme de cuvinte, le folosește ca pe niște țepușe ascuțite, fierbând la cote maxime imaginația și trăirea cititorului. Veninul prezentului nu este sugerat, ci subliniat. Bucureștiul anilor 1999 este o „capitală a dezamăgirii” unde „niciun trecător nu zâmbește”, „nimeni nu mai cântă”.

Cerul are „perii cărunți în barbă/ Uraganul bate de-a curmezișul/ ca un pirat mânios/ apusul pălește în ceașca mea de ceai/ beat din nou, beat de vid/ Vânt furtunos fără răspunsuri…”

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

92

Distincțiile revistei Itaca pentru Cartea anului 2020 – diaspora Spațiul poetic ocupă întreaga geografie, purgatoriul fiind extins, fiind mondial, urmând itinerariul vieții poetului: „Furtuna se apropie de Marea Caraibelor/ Albatroșii zboară jos spre Florida/”, sau „Strada Iperou începe cu o scară ce duce-n strada principală și se termină lângă casa noastră întrun parcaj subteran. Casele sunt foarte înguste, construite de turci și albanezi. Ne aflăm lângă mare din care încă ies vechi țevi de canalizare…”

Detalii mărunte, menite să construiască o obiectivitate a subiectivului, amănunte care întregesc imagini, construcții și forme de relief, mirosuri, adesea pestilențiale, oameni frământați de purgatoriul propriilor trăiri, populează universul liric al lui Valery Oisteanu.

Em Sava (Canada)

Secțiunea Specială Ada Kaleh. Spiritualitate și beznă (eseuri) – autor Andrei Zanca (Germania), Editura Limes, Cluj, 2020 Ada Kaleh este un volum complex, cu titlu metaforic, care invită umanitatea la meditație și deșteptare, un volum de învățătură, ce trage un semnal de alarmă lumii aflată în caruselul vitezei și al tehnologiei, lume care se găsește în marele pericol de a-și pierde armonia și esențele. Spiritualitatea este lumina care alungă bezna, dezacordul individului cu sine însuși însemnând lipsa divinității, „lumea e caracterizată azi printr-o gândire fără de conștientizare”, iar pericolul cel mai mare este nu în afara noastră, ci în noi înșine.

Textul, de o sensibilitate rară, dezvoltă ideea nevoii de salvare și purificare: „În momentele nespus de grele, urc. Și urc până mă lasă genunchii, însă ruga mă înalță și mă susține. Și urc, urc mai departe, coborând în abis. Mântuirea nu se face în grup, cum nici apa nu se evaporă, nu se înalță decât picătură cu picătură.”

Andrei Zanca avertizează asupra pericolelor perfid ascunse în umbră și demonstrează că nu există artă care să-și merite numele fără de Dumnezeu, iar cauza principală a eșecului în viață este faptul că omul nu este prezent sută la sută în ceea ce face.

Societatea modernă este atât de invadată de imagine și informație, încât omul contemporan nu mai are capacitatea de atenție și răbdare, fiind mai degrabă robul impulsului și autorul se întreabă: “…oare, dacă ar exista un buton pe care, apăsându-l, persoana vizată ar dispărea fără de urmă și definitiv, câți din noi, câți din cei cumsecade, nu l-ar apăsa în anumite momente? Atât de imprevizibili suntem.”

Cartea aduce o viziune clară și este o încercare de trezire a omului care nu pare a fi conștient că „între auz și inimă se înalță ziduri înghețate. Mulți privesc, însă nu văd nimic.” Conduși în viață de un pion important: frica ce domină totul: Când ți-e frică deschizi orice ușă, chiar și ușa bisericii.

Em Sava (Canada)

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

93

Finaliștii revistei Itaca pentru Cartea anului 2020 – diaspora

Finaliștii secțiunii Proză animalul din vest - Ovidiu Gligu (Belgia), Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2020 Proza curge plăcut, în valuri, cu o rimă și un ritm interior, evocările se revarsă poetic în fiecare episod. E o libertate dezordonată a spiritului care renunță la convențiile gramaticii. Sunt evocate momentele copilăriei și alte episoade din timpul regimului comunist, petrecute în diferite etape ale existenței autorului. Volumul este structurat în episoade, relatate cu o voce ritmică, plăcută și caldă. Și o anumită candoare. Fraza e duioasă și sensibilă, curgătoare, corectă ca regim verbal.

Imaginile sunt sugerate curat, fără încărcătură metaforică excesivă. „Povestea bulbului” și alte proze se apropie mai mult de poezie, pe când altele sunt aride scoțând la iveală niște realități aspre, cenușii.

Scrisul are substanță și sensibilitate și te fură, iar autorul se joacă, dansează, înaintează și se retrage ca într-un joc de-a v-ați ascunselea al scriiturii. „veniți privighetoarea cântă și lily acu' a înflorit…” „pe linia viermelui din orice copac se deschide un nufăr scoarța pe care am fi stat cu umerii curbați cu șira spinării un râu crăpăcios de argint” Realitatea, de multe ori dură, este încălzită brusc de câte o figură de stil ce luminează întreaga frază.

Fără îndoială, autorul este un mânuitor abil a cuvintelor și simțămintelor, reușind să transmită emoția: îți scriu disperarea are picioare lungi/ omul de cameră mi-a împachetat drumul înspre partea frumoasă a lumii l-a făcut ghem pentru joacă pisicilor sale/ tu ești frumoasă ca linia frântă ascunsă de un copil în nisip singurătatea ți se prelinge pe bărbie picură pe sternul alb înflorându-l/ nu vreau să mor nu vreau să îmbătrânesc m-am destrămat toată tinerețea mea a rămas fără stăpân într-o pădure de piatră Proză poetică luminoasă cu explozii solare într-o realitate ternă. Îmi place trecerea spectaculoasă de la prozaic la poezie. E proză, dar e totuși poezie.

Em Sava (Canada) Șapte pici - Nora Maria Vasilescu (SUA), Itaca Publishing House, Dublin, 2020 Romanul debutează interesant cu scena unui joc de bridge, locul unde cunoaștem protagoniștii: patru cupluri de prieteni care obișnuiesc să facă asta în fiecare sâmbătă, opt oameni, foarte diferiți între ei - vom afla pe parcurs - care stau înghesuiți într-o mică încăpere, împărțind plăcerea regulilor impuse de respectiva distracție socială.

Cartea, bine articulată, cu personaje credibile, foarte frumos construite, cuprinde în primul rând o poveste de dragoste. Povestea este proiectată pe fundalul Bucureștilor anilor ’89 și al nemulțumirilor împotriva regimului. Șapte pici Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

94

Finaliștii revistei Itaca pentru Cartea anului 2020 – diaspora surprinde un interval de zece zile. Povestea debutează în 14 decembrie și se încheie în 24 decembrie consumând întâmplări care zugrăvesc hățișurile unor vieți, labirintic structurate pe mai multe planuri și evenimente care cutremură traseul relativ liniștit de până atunci, în momentul în care unul dintre ei este arestat. Este foarte bine zugrăvită atmosfera anilor respectivi și, de asemenea, natura umană cu foarte multele ei fațete, lumini și umbre.

Em Sava (Canada)

Finaliștii secțiunii Poezie era liniște și era bine – Adela Rachi (SUA), Editura Grinta, Cluj, 2020 Aflată la cel de-al treilea volum de poezie, Adela Rachi reinventează Universul în imagini picturale, fără încărcătură stilistică, în tablouri clare ce surprind concret emoțiile. Stările se transferă în obiecte și invers, întunericul este palpabil, pe când „proprietatea inimii mele” este mobilată de candelabre. Lirica poate avea brusc valențe prozaice: „spuse deodată femeia din faţa lui./ o poveste cu multe pagini rupte./ încerci să ghiceşti. apar personaje/ cu adrese necunoscute/ fără nicio legătură între ele/ devii agitat/ îl cauţi pe dumnezeu. îţi cauţi părinţii/ nici pe ei nu-i găseşti.” se transferă anatomic, redusă la corpul uman, domesticită, ori devine un șotron de versuri din două trei cuvinte: „în mine/ în mine o turmă/ se acuză/ se apără/ la urmă plâng/ şi se piaptănă.”

Cu siguranță poeta este un prestidigitator de cuvinte.

Em Sava (Canada)

Perdeaua de fier - Angela Nache-Mamier (Franța), Editura Vinea, București, 2020 O poezie dantelat colorată, cu coloane descriptive, nuanțe de o muzicalitate fină și note care te conduc într-un altfel de lirism.

Așa aș defini peisajul compozițional al Angelei NacheMamier, care așază trăirile în rame, „am încrustat emoția ca un elogiu/ ca o tandrețe prelinsă/ în ocean”. În lumea poetei, femeia „deschide orizonturi/ cascade de gânduri/ mișcări de stele în dezechilibru”, iar tramvaiul este „decorat cu flori pescăruși/ drapat în dantele „arlesiennes”/ concept christian lacroix”. Ludicul joacă rol esențial, stabilind sau restabilind legile Universului vizual în nuanțe clare sau sugerate: „un mesaj roșu incandescent/ se rostogolește-n imensitatea de azur incendiază colina de clorofilă/ pieptul roșu al argilei din vie”… iar „picături de ploi aurite/ împodobesc covoarele.”

Em Sava (Canada) Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

95

Finaliștii revistei Itaca pentru Cartea anului 2020 – diaspora

Finaliștii secțiunii Speciale Cartea albă a poeților Pleiadei (traduceri) – Cindrel Lupe (Franța), 2020

vIDEOLOGIE (eseuri și teatru) – Virgil Untilă (Canada), Editura Aius, Craiova, 2020

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

96

Itaca Publishing House

Itaca Publishing House este o editură virtuală.

Considerăm că acesta este viitorul cărții și încercăm să ne adaptăm cerințelor.

Itaca Publishing House publică exclusiv cărți electronice.

Manuscrisele primite la editură vor fi evaluate de către Consiliul editorial și, în funcție de valoarea literară, vor primi sau nu acceptul de publicare.

Autorii vor trimite la adresa de email itacapublishinghouse@gmail.com manuscrisul în format word, neprelucrat, obligatoriu cu diacritice, împreună cu biografia literară, fotografia personală și o scurtă prezentare a cărții propusă spre publicare.

Detaliile contractuale se stabilesc individual.

Asigurăm tehnoredactare, corectură, copertă, prefață sau cronică, promovare și comercializare.

Pentru că termenul “corectură” nu înseamnă reeditarea documentului, nu vor fi luate în considerare manuscrisele în care abundă spațiile multiple între cuvinte, spațiile înainte de semnele de punctuație, lipsa diacriticelor sau folosirea în mod greșit a acestora, precum și greșelile gramaticale.

Cărțile publicate la Itaca Publishing House vor beneficia de o cronică de întâmpinare, publicată în revista Itaca, revistă care are peste 1000 de cititori la fiecare număr.

Fiecărui autor publicat la Itaca Publishing House i se va face o pagină de autor pe site-ul Biblioteca Diaspora, site care are între 300 și 500 de accesări zilnic.

www.itaca.ie

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

97

Invitație de colaborare în paginile revistei Itaca După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), online. Este editată de către Itaca Organization Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (3-5 pagini A4 de proză scurtă, articole

pe

teme

culturale,

recenzii

sau

5-8

poezii),

trimițându-le

pe

adresa

de

e-mail

revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

Dragi colaboratori și cititori ai revistei, începând cu numărul următor, vă invităm să colaborați la noile noastre rubrici: Portret de scriitor: rubrica va ilustra diferite aspecte din viața și opera unui scriitor român din diaspora. Ea poate cuprinde atât scriitori români din diaspora a căror operă este mai puțin cunoscută, cât și exegeze din opera marilor scriitori români cu recunoaștere universală.

Traducerea lunii: rubrica aceasta cuprinde poezii ale scriitorilor străini, traduse în limba română.

Traducerile trebuie însoțite de textul original, în limba din care s-a tradus și un CV al traducătorului.

Poşta redacției: Faptul că există și texte care nu apar în revista Itaca este un lucru absolut firesc. Primul criteriu care intră în calcul înaintea deciziei de publicare este valoarea. Nu trebuie să faceți un capăt de țară din faptul că nu ați fost publicați în revistă și, eventual, primiți un răspuns constructiv la „Poșta redacției”.

Intenția noastră este ca această rubrică, fără să facă rabat de la calitate, să fie un model de orientare a debutanților, a celor care sunt la începuturi de drum. Fie că scrieți proză, poezie sau teatru, vă citim textele și vă ajutăm să evidențiați ceea ce este unic și special comunicându-vă punctele forte, punctele slabe și oportunitățile de dezvoltare a textelor într-un mod creativ.

Așteptăm propunerile și textele dumneavoastră!

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

98

Boblioteca diaspora

Am deschis un nou proiect pentru scriitorii români din diaspora.

Un spațiu virtual unde se vor regăsi cărțile publicate de voi, care are rol atât de bibliotecă, dar și de librărie, astfel, cei care doresc să-și vândă cărțile vor putea fi contactați de către doritori, iar cei care doresc să le ofere spre lectură, o pot face trimițând link-uri aferente.

Acest site se va constitui, în timp, într-o adevărată bază de date pentru diaspora, pe care o poate folosi oricine, gratuit (scriitori, editori, critici literari, cititori).

Dacă vi se pare o idee bună, vă rog să trimiteți la această adresă bibliotecadiaspora@gmail.com datele necesare pentru a vă crea o pagină personală (numele, țara de reședință, adresa de email, site personal, o fotografie personală, coperțile (în jpg) cărților publicate până acum, precum și o listă a lor, cu toate datele tehnice, înregistrări video și link-uri către volumele în format electronic).

De asemenea, am creat pagini ale revistelor culturale și ale artiștilor plastici din diaspora.

Puteți vizita site-ul aici: www.bibliotecadiaspora.eu Menționăm că, deși este în faza de început, abia l-am inițiat, există deja 70 de pagini de autor pe site, cu peste 30 000 de vizitatori.

Cu încredere și interes, bibliotecarul de serviciu

PS - deocamdată avem un singur bibliotecar, așadar s-ar putea să ia ceva timp până când vom realiza paginile. Oricum, le vom face în ordinea primirii materialelor.

Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021

99

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării

www.bibliotecadiaspora.eu www.itaca.ie Itaca Anul IX / nr. 33, ianuarie, februarie, martie 2021