Dorian Stoilescu (Australia) – Poezie /Pag

proză de Cristina Pop

toții tineri fiind și cu copii mici în piața din oraș pentru o sărbătoare națională. Erau toți cei prezenți adunați la o Proclamațiune a Maramureșului unit cu Regatul României.

Nu știau dacă să sărbătorească noua apartenență, noul nume, despărțirea de Imperiul AustroUngar sau sfârșirea dezastrului de război ce îi adusese în pragul extincției din cauza foametei generalizate, a păduchilor ce ieșeau mai degrabă victorioși decât o armată pe front. Se adunaseră multe evenimente, zvonuri, informații colportate și, colac peste pupăză, pe fundalul războiului, o unire nu era mare lucru pentru ei neapărat, decât poate o altă pălărie peste fața aceleiași femei în lacrimi șiroaie și cu copii la țâță, cu bărbatul plecat pe un front al imaginației, aceeași femeie de milenii acolo care îndură neîncetat ca identitatea-i să fie schimbată, iar copiii ei numiți când români, unguri, nemți, ucraineni, ruși, evrei, polonezi, când naziști, fasciști, horthysti, socialiști, țărăniști, când trădători, când naționaliști, când imperialiști.

Când mă gândesc la capul meu de fetiță cârlionțată, la zorzoanele pe care mama mi le atârnă pe veșminte pentru a mă răsfăța, mă întreb dacă ea știe ce îmi trece prin cap, dacă ea știe că eu visez la o lume a mea cu interiorul și exteriorul aidoma, fără suferințe și femei triste care își văd copiii aruncați între războaie și teritorii, ci bucuroase că unicele pericole ale vieții lor se reflectă oarecum în pacea casei și eventual fierbințeala supei de găină sau a grăsimii de porc atât de gustoasă de Ignat. Apoi mă gândesc la tata și la zâmbetul lui pe care îl oferă gratuit tuturor oamenilor care se îmbarcă în trenul lui, la puterea lui de a ne bucura când ni se strică bicicleta și de a ne arăta ce ne-a adus din lumea largă, nu știri rele, ci aventuri minunate care ne vor chema și pe noi într-o zi să le descoperim.

Tata zice că pe când voi fi mare voi putea conduce un tren, așa că el știe sigur asta și eu îl cred, doar el a văzut atâția oameni, a ascultat atâtea vise și de atâtea ori a revenit la raiul lui de acasă cum îi place să spună, la biserica lui bi-cefală cum o ironizează pe mama când ea pregătește de Paște bunătăți pentru copiii de la ambele biserici și programează unde mergem și când. Câteodată mă gândesc cât sunt de bogată, câtă iubire primesc în fiece limbă, română sau maghiară, acasă sau la școală, sau în franceză, că tot începusem să studiem franceza și latina la școală.

Fulgii din ochii Stellei se miceau și se înmulțeau, ca și când i-ar fi văzut deasupra unui oraș care se depărta sub privirea ei de undeva de sus. Clopotul sună. Piesele de șah erau așezate de micuțele mâini pe tabla îngălbenită de vreme ca într-un joc cuminte.

Afară se picta tabloul unui oraș mic și colorat, cu naționalități maghiare, române, ucrainene, evreiești, rutene, gitane, poloneze, cehe, un potpuriu de graiuri și fațade, de figuri și gesturi, de umblete și apucături, de credințe și rețete culinare. Cel mai bun moment de a analiza această struțo-cămilă multiculturală era piața de vineri, evantai de culori dulci, amare, acrișoare, sărate, coapte sau verzi, uscate sau murate, dezvelite sau încotoșmănate, cu vorbă dulce sau grai răspicat, cu ochi jucăuși sau austeri, cu năframe colorate sau cernite, cu mâini reci sau calde, cu inimi zdrobite sau visătoare.

Așa era orașul, freamăt de sânge printre munți, iar când îl tranzitau trenurile din toate cele patru colțuri de lume devenea un cosmopolit punct estic pe o hartă mișcătoare. Turlele de credință ale oamenilor se înălțau impunător în profunzimea unui cer atoateiertător și atoatevăzător.

De pe frontul de vest nimic nou, îi place și acum să își spună, ca o remarcă la trecerea timpului în care s-a ancorat de atâtea ori și de atâtea ori a ridicat ancora pentru a înainta spre alte zone, de confort, de siguranță, de acceptare. Continuă să croșeteze, cu mintea sa matematică știrile zilei, ale Europei anilor ’20 ai noului mileniu, și gândurile sale se înlănțuie în dansul ideilor și analizei în pași simpli, în pași dubli, încât tangoul firelor se înșiră pe linia gândurilor. Eliberează arătătorul îndreptat spre geam cu mișcarea unui dirijor spre o orchestră mută. Gândurile i s-au limpezit și înțelege că sub imperiul gândurilor o fascinează înlănțuirea evenimentelor văzute diferit de ceilalți. 104 ani de când povestea unei țări îi tranzitează gândurile măcar o dată pe an. Unde sunt celelate evenimente inlănțuite precum ochiurile?

Se privește în oglindă, vede cifre și emisiuni la început alb-negru, rare, cu prezentatori drăguți, timorați și îngrădiți de un vocabular anost, apoi mai deschiși spre o exprimare ce întrece bariera realismului anost și oarecum cameleonic, se mută în vremuri colorate vizual și comportamental,