Ioan Potolea (Anglia) – Poezie /Pag

proză de Dana Banu

În timp ce își ridică jambierele galbene cu desene verde-lime, Salma începe să se simtă cumva în nebunii ani 20. Asta pentru că pliantul localului ce vindea caviar francez a împins-o ușor în ei. Și, nu în ultimul rând, pentru că de dimineață a folosit o cremă de față L’Oréal și a citit vreo 3 rânduri despre Eugène Schueller, chimistul care a fondat firma franceză de cosmetice.

Lipit de micul local turcoaz, apare impunător restaurantul Kaspia. Iar caviar, strâmbă din nas Salma. Ajunge!

Kaspia strigă în urma ei că e și el deschis din anii 20. Salma se trage de micul moț din vârful capului și flutură din nas.

Îl preferă din anii aceia pe Oncle Marcel / Proust care, pe când alții basculau caviar la Kaspia, tremura de teama că va muri înainte de a-și termina romanul. Pe Stravinski, cel a cărui dragoste pentru Coco Chanel tocmai se terminase și îi luase locul dragostea pentru o balerină pe nume Vera. Vera va fi amanta lui Stranvinski până la moartea soției acestuia. Apoi îi va deveni soție. Chanel i-a ajutat pe cei doi cu bani toată viața.

Salma Metivet îl preferă din anii aceia pe Papa Hem / Hemingway. Îl și vede la vreo cafenea, la Dingo din Montparnasse sau la Closerie de lilas, scriind de zor în caietul său în timp ce lumina i se așază curioasă pe umeri. Cât să vadă ce scrie simpaticul bărbat.

Mai departe, Maison de Truffe. Alt restaurant! Salma strâmbă mai departe din nas și grăbește pasul. Noroc cu cele câteva motoare parcate lângă bordura trotuarului. Frumoase și zvelte, numai bune de privit într-o dimineață de duminică.

Traversează din nou. Café Madeleine e deschisă. Doi tineri simpatici, cu bască, își beau cafeaua. Le zâmbește. Tinerii îi zâmbesc la rândul lor.

O doamnă cu părul alb și cu o eșarfă teribil de șic, azurie, ia micul dejun.

Măsuțele și scaunele sunt roșii. Duminica devine o cafenea. Café Madeleine. Salmei nu îi e foame. A mâncat acasă pâine prăjită cu somon și unt și a băut suc de rodii. Cafeneaua e favorita ei. Duminica nu îi place atât de mult precum ziua de luni, dar presimte că va fi o zi plină și veselă, deci trece mai departe.

Cel mai mult în Place Madeleine o atrage strada pavată cu piatră cubică. Timpul parcă se dă dea dura de-a lungul ei. Când înainte, când foarte departe în urmă. Salma e bucuroasă că e vie și sănătoasă. Că are o viață. Că are un job care îi place, că moțul din vârful capului îi stă foarte bine azi și că e o liniște plăcută și pariziană de duminică.

Biserica Madeleine e la locul ei, cu coloanele sale cele gri și bătrâne. Trece o fetiță sărind de pe un picior pe altul, ducându-și mama cu ea ca pe o gentuță sau alt accesoriu obligatoriu.

Biserica Madeleine i se pare aspră și prea bosumflată micuței Salma. Preferă să se uite în jur la clădirile înalte cu ferestre prelungi și mici balcoane din fier forjat.

O trotinetă verde-praz se apropie de ea. Jambierele galbene ale fetei îi zâmbesc. Dusă de vânt, apare de cine știe unde o jumătate de pungă de plastic, transparentă. Salma devine ușor melancolică. Mai bine o pungă decât frunze moarte, își spune fata. Frunzele galbene o întristează. Mereu îi vine să le ia de pe jos și să le pună la loc în copaci.

O fată blondă, cu plete lungi, trece pe lângă ea în alergare. Lasă în urma ei efluvii de parfum proaspăt. Nu e strident. E plăcut. Îi amintește de Francette, prietena ei.

Francette mereu îi spune că oamenii trebuie să fie puțin nebuni ca să fie fericiți. Altfel duc niște vieți de-a dreptul oribile. Salmei îi place doar să observe. Să pună detaliile sub lupă. De exemplu: o dimineață de duminică în Place de la Madeleine.

Salma observă totul și devine ea însăși o mică parte din locul acesta. Salma cu jambierele ei galbene trecând pe lângă biciclista cu cască portocalie și pe lângă fetița de culoare cu ochelari argintii și blugi largi, care aleargă în cerc în jurul unui bătrân ce pare destul de enervat.

Salma cu jambierele ei cele noi trecând pe sub copertina violet de la Cafe Poushkine. De vis a vis micile gherete-tarabe cu flori o salută. Salma le răspunde.

De la metrou ies niște băieți înalți însoțiți de niște fete gureșe. Un scuter verde îi face semn să meargă spre casă. Plimbarea de dimineață s-a terminat.

Ioan Potolea (Anglia)

Catatonia hazardului

bola sare ping pong

printre mitocanii flegmatici pianele sudează țevi de oțel flamele orbesc fluturi și păsări

sună solitar tocuri pe trotuare și poduri ea unduie din șolduri umflând prohaburile sfâșie prin ganguri pânze de păianjen îngenunchează ploi cade ușor se ridică din brațe tatuate hamali de putori tăietori de metale ea sare în jerbe din flexuri de pe schele sunete de tocuri toc toc

cheiul de unde pleacă pachebotul fără tine spre palma de mallorca

1

înflorește hazardul noaptea stivuiește lingouri – luna hiper-

răsare foxy lady face pârtie prin palate și ziduri umbra rochiei crește la poale se aude cum

2

înflorește hazardul

aleargă un atlet în zori pe cheiul vânăt către far

un perete de sticlă desparte prezența ta de absența ta această fibrilație dată de gol un trepied își amintește o cameră foto o cameră foto își amintește o pereche de miri zâmbiți vă rog! se cunună pustiul cu scara de aur nuntașii aruncă roiuri de oglinzi foșnitoare ascultă frunze măturate de vânt ascultă lipsa ta dincolo de ușa trântită în spatele tău ascultă cum un perete de sticlă desparte

clinchetele de pahare cu cocteil la mese în piața santa catalina

3

duhul ei locuiește în celule mistuitoare îmbracă schelete ticluiește dansuri concerte face dragoste pe capote în cimitirele de mașini poartă pe banchete cu arcuri albu –minele hemoglobina și limfa amanților ei când în perechi de faruri orbesc miile de ochi ale unei livezi când cad prezervative din torpedou când cu raza stelei duhul ei locuiește în celule

baba zinca mătură trotuarul pe calle albareda cu cămașa de noapte

4