Revista Itaca nr.39, Anul X, iulie, august, septembrie 2022

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Apărută la Dublin, Irlanda Anul X Nr. 3 9 iulie, august, septembrie 2022

Editorial: Viorel Ploeșteanu (Irlanda) / Pag. 3

Dana Banu (Franța) Proză / Pag. 4

I.C. Liță (Spania) Poezie / Pag. 7

Dorina Șișu (Irlanda) Poezie / Pag. 8

Cindrel Lupe (Franța) Proză / Pag. 10

Adriana Ruță Neagoe (SUA) Proză / Pag. 1 2

Dorina Brândușa Landén (Suedia) Articol / Pag. 1 4

Adriana Zâna Ioniță (Irlanda) Cronică / Pag. 18

English corner: Valery Oisteanu (SUA) Poezie / Pag. 2 1

Maria Cecilia Nicu (Canada) Proză / Pag. 2 2

Cornelia Petrescu (Franța) Proză / Pag. 2 4

Gabriela Schuster (Germania) Poezie / Pag. 29

Em Sava (Canada) Proză / Pag. 3 0

Traduceri: Laura Cătălina Dragomir (Spania) / Pag. 3 1

Monica Tonea (Belgia) Proză / Pag. 3 2

Ara Alexandru Șișmanian (Franța) Poezie / Pag. 3 4

Cristina Pop (Belgia) Interviu / Pag. 3 6

Monica Săvulescu Voudouri (Grecia) Proză / Pag. 4 0

Arsenie Augustin (Irlanda) Poezie / Pag. 4 3

Traduceri: Adrian Grauenfels (Israel) / Pag. 4 4

Milena Munteanu (Canada) Prezentare carte / Pag. 4 7

Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania) Articol / Pag. 49

Cornel Drinovan (Spania) Prezentare carte / Pag. 5 1

Dan C. David (SUA) Poezie / Pag. 5 3

Veronica Pavel Lerner (Canada) Eseu / Pag. 5 4

Ionel Anghel (Canada) Poezie / Pag. 5 6

Simona Gânj (Belgia) Proză / Pag. 5 7

M.C. Gardner (Anglia) Poezie / Pag. 6 1

Simona Ferrante (Franța) Proză / Pag. 6 2

Dorian Stoilescu (Australia) Poezie / Pag. 6 5

Ovidiu Gligu (Belgia) Proză / Pag. 6 6

Florentin Smar andache (SUA) Poezie / Pag. 69

Vavila Popovici (SUA) Eseu / Pag. 7 0

Valentin Macaveiu (Vietnam) Poezie / Pag. 7 2

Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Interviu / Pag. 7 3

Invitație de colaborare la revista Itaca / Pag. 7 6

Biblioteca Diaspora / Pag. 7 7

Itaca Publishing House / Pag. 78

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

sumar

Librarii, dușmani ai cărții? Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Cartea, odată ajunsă în librărie, este un simplu produs în ochii comerciantului. Poate că unii librari mai au chemare și dragoste de cărți, însă proprietarii afacerii în nici un caz. Pentru ei contează marca și producătorul, pentru că numele autorului și sigla de pe copertă aduc un profit mai mare. Nu, nu vă gândiți că din volumul de vânzări! Procentul, acolo este mârșăvia.

Ca tânără editură, am contactat și noi câteva lanțuri de librării în care să ne desfacem “produsele”. Desigur, așa funcționează lucrurile, chiar dacă există și librăria virtuală de pe site ul editurii. Scriitorul își scrie cartea, editorul îi dă forma, tipograful o tipărește, librarul o comercializează, iar cititorul o plătește. În mod firesc, toată lumea trebuie să fie câștigată din acest parcurs al cărții. Dar nu este așa Într o lume normală, scriitorul ar trebui să aibă cel mai mare câștig din prețul unei cărți care, să zicem, costă 10 lei. Cartea respectivă există, în primul rând, datorită lui. Să presupunem că este o carte de literatură. Anii de învățătură pentru a deveni scriitor nu se recompensează printr un salariu, așa cum se întâmplă cu un inginer, care își găsește un serviciu după terminarea facultății. Serviciul scriitorului este să scrie cărți, proces car e poate dura șase luni sau un an. Dincolo de pregătirea intelectuală, talentul este obligatoriu meseriei de scriitor. Acest lucru se cuantifică prin numărul de cărți vândute, deci nu l luăm în calcul la împărțirea procentelor. Probabil că un procent de 40% este decent pentru scriitor, pentru că urmează munca editorului, care trebuie să asigure corectura, coperta, tehnoredactarea, ISBN ul, promovarea, iar toate acestea sunt făcute de oameni care lucrează la ele și de programe care trebuie să fie cumpărate. Să alocăm un procent de 20% editurii. Tipografia nu lucrează pe gratis, având costuri firești (hârtie, cerneală, angajați), deci trebuie să primească un procent de 20%. Librăria este o altă societate comercială, care nu face altceva decât să primească un pr odus, să și adauge un procent și să vândă acel produs. Un 20% ar fi normal. Cititorul ar plăti 10 lei pentru un produs care să i bucure sufletul și să l îmbogățească spiritual, conștient că a făcut un lucru bun, susținând atât creativitatea cât și economia. Dar acest lucru nu se întâmplă.

Librăria percepe un procent de 45% din prețul de vânzare al cărții. Aici e ticăloșia. Chiar și dacă ar fi un procent adăugat la prețul pe care îl fixează editura, entitatea care face contractul cu librăria, ar fi foarte m are și nefiresc. La 10 lei prețul cărții, librăria ar vinde o cu 14.50 lei. Dar nu, librăria ia din cei 10 lei 4.50 lei, lăsându le celorlalte 3 entități (scriitor, editură, tipografie) un procent de 55%.

Tipografia trebuie să rămână cu aceiași 20%, altfel nu ar putea funcționa. Editura este cam în aceeași situație, deși mai oscilează procentele. Dacă din 5.50 lei se duc 2 lei la tipografie și 2 lei la editură, scriitorul rămâne cu numai 1.5 lei, deși, repet, cel mai mare efort intelectual și de timp este al lui. Vi se pare că lucrurile funcționează normal? Pe când librăria câștigă din cei 10 lei mai mult decât oricare două entități împreună sau aproape cât toate trei la un loc, ea nefăcând mai mult decât oricare dintre celelalte. Desigur, are costurile ei, dar care nu se apropie de ale celorlalți. De aceea cartea ajunge să coste dublu decât ar fi firesc sau chiar triplu, să și poată acoperi primele trei entități cheltuielile, deși Librăria își va dubla sau tripla câștigul, și așa mare, pentru că procentul ei se ia din prețul de vânzare, așadar, dacă prețul va crește la 20 de lei, librăria nu va mai câștiga 4.5 lei, ci 9 lei.

Iar cititorul, pentru că cineva trebuie să plătească toate aceste costuri, va plăti lăcomia unora. Noi am refuzat să facem parte din acest sistem bolnav și, dacă nu vom reuși vreodată să ne facem propria librărie fizică, vom continua să ne vindem cărțile în librăria virtuală de pe site și la târgurile de carte.

editorial de Viorel Ploeșteanu

Lumea exotică a Salmei Metivet Maroc / Casablanca și Marrakesh Dana Banu (Franța)

N oaptea visează magnifice păduri de platani. Umbroase păduri de chiparoși. Grădini cu verbină și iasomie. Tufe de trandafiri bine mirositori. Femei care își spun povești în zilele fierbinți ale verii, făcând baie în bazine de marmură.

Fiecare poveste se termina astfel: „Trei mere au căzut din cer: unul e pentru cine spune povestea, al doilea e pentru cine ascultă şi al treilea e pentru mine.”

Se imaginează stând la umbra unor sicomori cu coroane bogate, în ținuturi atemporale și translucide, citind cărți vechi, ronțăind leneșă tot felul de fructe și mirosind flori cu nume necunoscute.

Zâmbește aburilor colorați care coboară într o perdea parfumată, peste visul ei. Dimineața se trezește obosită și pleacă la muncă. Salma Metivet e o mică vânzătoare într o papetărie cu copertină roșie cu picățele albe. Papetărie mereu fotografiată de turiștii care nu cumpără nimic, dar stau gură cască să se uite la baloanele colorate care așteaptă să fie umflate și la caietele cu coperte pastelate. La toate nimicurile vesele pe care Salma Metivet le vinde în micuța ei papetărie. În timp ce merge spre muncă pe jos, privește în jur și totul i se pare deseori fad și fără culoare.

Salma Metivet are în casa ei o lume din care nu vrea să iasă. Străzile Parisului o privesc, însă, ca pe o fiică a lor și au grijă de tânăra vânzătoare de baloane.

Salmei îi place să stea prin casă îmbrăcată în haine de muselină, catifea sau mătase. Pe afară nu iese din eternii ei blugi sau din niște rochii lălâi, oversize, din pânză deasă și destul de aspră, care o înghit cu totul.

Salma Metivet e o fată ca oricare altă fată a Parisului. Trece pe străzi cu sacoșa ei de umăr plină cu tot felul de fleacuri, fără să atragă privirile și fără să le caute.

Când ia salariul merge la cumpărături în Place Saint Pierre. Își cumpără de acolo țesături fine și colorate din care î și croiește și își coase singură tot felul de haine pentru interior. Îi place să atingă și să mângâie țesăturile. Să privească imprimeurile și să le surprindă bogăția de culori și apele care fac să strălucească brocarturile și muselinele.

Merge apoi în Montparnasse la buticul unui arab din Medina pe nume Sami. Traversează Podul Concorde. O ia pe Rue de Sèvres. Privește o secundă la oamenii care stau pe terasa cafenelei La Tour de Nesle, apoi aruncă o privire furioasă blocului urât de vis a vis, cu balcoane prelungi și deschise.

Salma se oprește o secundă să privească taraba cu fructe exotice. Zâmbește. Apoi se miră de copertina albastru închis, prăfuită, a ciocolateriei. I se pare respingătoare. Orice, dar albastrul acela urât și prăfuit nu e o culoare potri vită pentru o ciocolaterie! Ocolește perechile care se sărută în mijlocul trotuarului. În dreptul librăriei Fontaine își privește o secundă nasul în vitrină. Renunță să intre. Mai mereu e pe acolo vreun scriitor care își lansează o carte. Fapt care o plict isește de moarte.

Sami o așteaptă în fiecare zi de salariu a lunii. Odată intrată în buticul lui cel colorat, Salma Metivet privește papucii de casă brodați, eșarfele cu desene florale, șalurile din mătăsuri exotice. Își imaginează cum păsările desenate pe eșarfe și florile acelea viu colorate tresar în adierea unor brize marine răcoroase și îi șoptesc numele.

proză de Dana Banu

proză de Dana Banu

Salma privește cu atenție obiectele ciudate din lemn de cedru, a căror utilizare nu o cunoaște. Covoarele berbere, țesute manual. Paharele de ceai cu suport din argint. Lămpile de perete, din cupru ajurat. Farfuriile din îndepărtatul Fez, desenate manual. Felinarele și lanternele din sticlă colorată ameț itor.

Luna trecută și a luat de acolo o geantă de spate pentru bicicletă. Era făcută din fibre vegetale țesute și avea o culoare plăcută de fildeș. Săptămâna trecută a fost însă ziua de naștere a lui Marjorie și, neavând bani, i a oferit o cadou. În buticul lui Sami o mulțime de lămpi Aladin strălucesc de îți iau ochii. Micuța Salma Metivet le privește uimită și fascinată. Se învârte în gândul ei precum un derviș din acela rotitor. Se imaginează cu o tichie de derviș șef pe cap. O tichie numită ”taj”/ coroană, cel puțin așa a aflat ea că se numește tichia pe care o poartă șeful unei confrerii de derviși.

Apoi se întoarce în realitatea ei imediată și iese cu pași mici și cu o oarecare părere de rău că se desparte de cele 1001 de lămpi strălucitoare. Ia un taxi și se întoarce acasă, unde, în penumbra odăilor înalte, visează o lume veche, pierită demult.

Pe terasa apartamentului, plantele ei au devenit uriașe în ultima vreme. Salma le privește printre gene și un zâmbet plăcut îi luminează fața. Își aminteșt e de călătoria în Maroc: În una din verile trecute, Salma s a hotărât să plece singură să vadă Casablanca. În avion, o aglomerație terifiantă. Marocani și tunisieni cu multe bagaje, nerăbdători, puși pe harță din cauza căldurii și a aglomerației.

Când a aj uns în Maroc, nici vorbă de lumea de basm despre care citise pe tot felul de bloguri și prin cărți. Mizerie. Sărăcie. Trafic aiurea. Oameni desculți treceau pe lângă ea grăbiți spre muncile zilelor lor.

Casablanca nu avea nici o legătură cu filmul. Un melanj de hoteluri, mașini de lux și mahalale pestilențiale.

Seara a mâncat niște cuș cuș cu ardei și lămâie, a băut un ceai și s a culcat repede, dezamăgită.

A doua zi a încercat să fotografieze niște trecători, dar oamenii s au arătat indignați și au strigat la ea, deci a renunțat imediat. Și a încercat norocul și în Marrakesh. Era să fie călcată de un scuter și, când a ajuns într o piață

cu nume complicat, s a speriat de șerpii și cobrele uriașe care se agățau de gâtul unor îmblânzitori cu chipuri de coșmar. A luat o la goană hotărâtă să nu mai calce vreodată pe acolo.

A trecut și prin Jardin Majorelle. S a adâncit în mirajul acela psihedelic. A rămas fascinată privind spre albastrul electric al pictorului Majorelle. N a avut însă răbdare să viziteze muzeul berber. Salmei nu îi plac muzeele. Și a cumpărat în schimb niște papuci albastru colbalt și niște mărgele. Apoi s a îndopat cu toate bucatele lor tradiționale. Cum cuș cuș ul nu e chiar una dintre preferințele ei culinare și mâncase deja din el destul, l a Casablanca , în Marrakesh a preferat să vadă cum e pastilla. O plăcintă cu un gust cel puțin ciudat. Și dulce și sărat. La primul gust i s a părut o plăcintă cu carne de pui, căreia i s au adăugat condimente ”dulci”. Migdale și scorțișoară. Ba chiar și zahăr! Când i au spus că e o plăcintă cu carne de porumbel i s a făcut rău. A dat grăbită farfuria deoparte. Tajine mâncase deseori acasă, la un restaurant mic din cartier, unde iubitul ei o duce uneori când nu au chef să gătească în casă. Bineînțeles că Salma, personajul nostru, are un iubit! Ca orice fată colorată și plină de viață. Dar despre el altădată sau deloc. Acestea sunt poveștile lumilor exotice prin care Salma călătorește cu pasul sau doar cu gândul.

Oricum, bucățile alea de carne amestecate cu turmeric, șofran, paprica, ghimbir și câte alte condimente, nu i se par Salmei prea potrivite pentru vară. Totuși, dintre toate varietățile de tajine, cel mai mult îi place mielul cu smochine. S a îndopat însă cu sardine, pentru că peștele îi place tare mult. Ca să nu mai spun de chermoula, un amestec delicios de condimente, marocan. Rețeta: chimen + paprica + ardei iute + coriandru, toate îndesate în sardina care este apoi prăjită simplu în ulei.

Tot atunci, Salma a băut litri de ceai verde marocan cu ment ă. Vara, ceaiul marocan e cea mai plăcută bătură. Mai bună chiar și decât ceaiul turcesc care dacă nu îl bei cu moderație îți dă palpitații și te bagă în insomnii. E mult prea tare.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

proză de Dana Banu

Ceaiul marocan e foarte dulce, iar asta îi place tare mult Salmei. Se dă în vânt după el! Tot prin Maroc a mai dat și peste zaalouk, un fel de zacuscă pe care a mâncat o cu niște chiftele de cartofi cu nume foarte încurcat.

Și a cumpărat ma amoul niște biscuiți din griș, cu migdale, acoperiți cu zahăr pudră și s a

întors înapoi la Paris, în micuța ei papetărie cu copertină roșie cu picățele albe. Salma e sigură că următoarea ei călătorie de vară printr un ținut exotic și îndepărtat va fi mult mai plăcută!

Itaca Anul

iulie , august, septembrie

poezie de I. C. Liță

I. C. Liță (Spania)

dinții joacă baba oarba

și ce dinți mici aveam și ce dinți mici aveam dinții noștri mici albi despicau bobița de zahăr în două dinții noștri și ei erau tot copii jucau baba oarba în gură ce mici și ascuțiți erau dinții noștri puteau să spargă în două precis un grăunte de zahăr cranț cranț auzeai în urechea internă când eram mici puneam zahăr pe- o felie de pâine

goanga

insecticidul meu conține praletrină 0,1% și trans fenotrin 0,075% printre altele

detest otrava duminica dimineața găsesc în tava de anafură totdeauna o goangă eu nu știu nimic despre goange azi mi a strigat/ ar fi trebuit rectiliniu să ți iasă o lumină din cap/ ar fi trebuit ca un fum să ți coboare din pleoape lumină/ călcând ar fi trebuit să modelezi pietre

era absurd

i am împărțit corpul în două c un vârf de cuțit folosesc spray uri rar detest otrava

insecticidul meu conține praletrină 0,1% și trans fenotrin 0,075% printre altele

Monica Ghiman ( Irlanda ) traducere din Dorina Șișu ( Irlanda )

nu vă deranjați

n u vă deranjați să fiți amabili pentru că știm: a doua zi biciul va lovi spinările noastre nu vă deranjați să urâți pentru că oricum nu vă iubește nimeni nu vă deranjați din fotoliile voastre să dați un pahar de apă celui care moare de sete pentru că știm: el va plăti mai mult decât face nu vă deranjați să coborâți privirea pentru că știm: a doua zi nu ne mai țineți minte nu vă deranjați să ne iubiți că e falsă și stearpă iubirea voastră și pentru că știm: iubirea nu e pentru monștri nu vă deranjați să vă fie milă pentru că știm: săracii sunt uitați, doar șerpii se odihnesc la picioarele lor nu vă deranjați să fiți umani pentru că știm: bogăția voastră nu vă ajunge nu vă deranjați să fiți fericiți nu este la modă să vă doară în cot, să dați bine în poze, pentru că știm: e doar o imagine și n silă o dați nu vă deranjați să dăruiți din ce aveți că ziarele publică minciuni în fiecare zi și pe asta o știm nu vă deranjați să ne reproșați știm să fim indiferenți la urlete și la isterici nu vă deranjați să aruncați cu pietre pentru că știm: piatra cea mai mare vi se cuvine și nu noi vom muri în rușine nu vă deranjați să construiți pentru că știm: o pandemie și un pic de război vor ridica alți monștri din noroi nu vă deranjați să spuneți rugăciuni pentru că știm: donați în biserici să fiț i mai bine văzuți de Dumnezeu nu vă deranjați să blestemați că blestemele voastre sunt lagăre în care vă culcați nu vă deranjați să vă deranjați e loc de singurătate și pentru voi ...lăsați porțile deschise.

traducere de Monica Ghiman

traducere de Monica Ghiman

p.s. peste dincoace de noi, ați venit voi. gândurile, ca săbiile. taie n mine orice urmă de mister. nu există mister. nici speranță. nici virtute. există doar tu. tu. le faci, le gândești, le duci mai departe. gânduri goale sau pline cu nimic. gânduri timide sau nebune. și cum vin ele, tot așa se duc. de dincoace spre dincolo. naiba știe de ce. și de ce naiba ți - ar păsa? nu- ți pasă, dar parcă ai vrea să fii nemuritor. ești un prost din ochii căruia mai curg și lacrimi.

do not bother

d o not bother to be kind because we know: the whip will hit our backs one day do not bother to feel hate because it ain’t no love for you, anyway do not bother from the comfort of your chair to kill the thirst of the one who dies thirsty because we know, he’ll overpay for it do not bother to bow your head because we know, you won’t remember us next day do not bother to feel love because your love is fake and barren and because we know, love ain’t for monsters do not bother to feel pity because we know, the poor will be forgotten, there’ll be only snakes lying by their side do not bother to be human because we know, your richness ain’t sufficient do not bother to be happy it’s not the trend to give a damn, to be in the spotlight because we know, it’s only an image thrown to us do not bother to give away from all you have because the papers are full of fake news everyday and that’s a fact do not bother to reproach we can be quite indifferent to screams and hysterics do not bother to throw stones because we know the biggest stone has your name on it and it won’t be us to die in shame do not bother to build because we know, pandemics and some war will rise monsters from the dead do not bother to say your prayers because we know you donate in church to be well seen in the eyes of god do not bother to start cursing because curses are your sleeping cradles do not bother to bother there’s place in solitude for you as well... leave the gates open

p.s. you, thoughts, came like swords, beyond us, cutting out all signs of mystery, there is no mystery, or hope, or virtue. There’s only you, you do it, you overthink it, you carry them forward, empty thoughts or full of nothing, timid or wild, and as they come, they move along from this side to the other, God knows why, and why on eart h should you care, you don’t care, yet, you’d like to be immortal, you’re only a fool with eyes in tears

Translated by Monica Ghiman

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

Str. Maria Hagi Moscu nr. 13, Bucureşti, 1950

Cindrel Lupe ( Franța )

Stau cu funduleţul pe o bordură foarte înaltă, iar frunzele şi florile de păpădie din rigolă sunt şi ele foarte mari, cresc de toată frumuseţea, printre sandalele mele. Pantalonaşii de doc, scurţi şi albaştri, sunt aşa de subţiri că simt căldura pietrei. Sunt supărat dintr un motiv oarecare şi am plecat de acasă. Mi e foame, aşa cât să încerc la gust o frunză de păpădie, pe urmă nişte petale mici, subţiri şi galbene. Frunza e cam amară şi păroasă, câh, petalele în schimb sunt dulcege, mai vreau.

Mama şi casa nu sunt departe. De la rigolă până la gardul din spatele meu un grilaj dichisit şi vopsit, înfipt într un soclu înalt de beton gri cler, trotuarul nu e foarte larg, iar de la gard până în fundul curţii, unde e casa în care stăm cu bunica, poiata păsărilor şi coteţul lui Lăbuş să tot fie vreo treizeci de paşi de om mare. Dacă mă întorc, cred că pot s o văd şi pe mama, dar cum am plecat de acasă, nu mă mai întorc. În timp, am avut mai multe semne, ca să mi dau seama cât am crescut, de la o pereche de tenişi la alta. Cred că, la un moment dat, mă puteam aşeza pe bordură fără să mi se mai bălăngăne picioarele pe deasupra păpădiilor. Pe urmă, îmi puteam pune tenişii din anul ăsta deasupra urmei, lăsate anul trecut în asfaltul aproape topit de căldură al trotuarului, şi picioarele de acum nu mai încăpeau în adâncitura veche de un an. Fiindcă e ora mesei, nu e nici un copil pe stradă şi nici om mare. Asta îmi convine, pentru că nu trebuie să dau nimănui explicaţii ce caut în rigolă mâncând păpădii şi nu mi convine, pentru că nici n am cui să mă laud că am plecat de acasă. Cred că nu prea sunt mulţi copii pe strada noastră, nu acum la ora mesei, ci în general.

Radu, cu care o să fiu prieten ceva mai târziu, când diferenţ a de un an în plus n o să i se mai pară aşa enormă încât să facă ceea ce se va numi, mult mai târziu, un complex de superioritate.

Victor, care e şi mai mare decât Radu, atât de mare încât uneori nici nu mi pasă cum arată.

Lumea îl laudă, e un elev de liceu foarte bun. Pe mine nu mă laudă nimeni. Poate fiindcă nici nu sunt încă la şcoală.

Dodo, care stă în palatul de vizavi, cu două etaje, la subsol, tatăl lui e şofer şi probabil că n au deschis niciodată geamurile camerei în care stau.

Dodo e mai mic decât mine, poate fiindcă nu are destul aer la subsol. El acolo doarme şi respiră. Bobby, cu care sunt prieten bun, un copil liniştit și care nu se bate niciodată. Ceilalți râd de mine, băăă tu nu ştii că a băgat actele să plece în Palestina? Io de unde să ştiu? Mi a explicat bunica că bine face.

De ceilalţi nu mi aduc aminte, acum.

În palat stă un domn profesor chimist, pe care o să l cunosc mai târziu, când o să mi dea două palme, fiindcă Dodo urla în curte, el dormea, iar când a coborât în curte nu mai eram decât eu, fiincă nu făcusem nimic rău, nu avea nici un rost s o iau la fugă. M a l ovit foarte tare, eram aşa de uimit că nici n am plâns, era într o duminică. După nici două minute, când am ajuns acasă, mi se umflaseră obrajii, cu un ochi nu mai vedeam, începusem să plâng de necaz şi nedreptate. Tata a ajuns în curtea palatului în câteva clipe, cu mine de mână, chimistul nici n a avut curaj să iasă în curte, vorbea de la fereastra de sus. Tata i a spus că dacă se mai atinge de un copil, care o fi el, îi sparge capul, cred că a înţeles.

proză de Cindrel Lupe

proză de Cindrel Lupe

În orice caz, eu nu trec nici de fabrica de instrumente muzicale Doina pentru că dincolo de ea începe mahalaua Ciovică, unde stau ţiganii - nici de colţul de la Banu Manta. Acolo e băcănia lui Toma, unde am voie să mă duc să fac cumpărături singur, dau lista, iau cumpărăturile, le pun în plasa de aţă tricotată, după aia dau banii, o să fac asta până când madam Toma o să l sorcovească pe bărbat su cu un topor, nu am aflat niciodată motivul. Nici Radu nu ştie, deşi e mai mare cu un an şi stă chiar vizavi. Băcănia lui Toma a fost închisă în acelaşi timp cănd au închis o şi pe ea.

Între timp am crescut, am voie la alimentara din colţ cu Filantropia, iar la sifoneria zid în zid cu alimentara o să am voie când o să fiu destul de înalt ca să nu dau cu sifoanele de trotuar, ar putea să explodeze şi să mi intre cioburile în picior. Se pare că s a mai întâmplat aşa ceva unor copii, niciodată n am avut norocul să văd cu ochii mei.

Au venit unii de la electricitate să mi dărâme felinarele frumoase din fontă, nu foarte înalte, mai ales acum când sunt culcate pe trotuar, cu geamurile de la cutia unde se aprindea lumina încă întregi. La Doina în faţă au pus deja lumină electrică, un bec care arde galben într un fel de borcan rotunjit, sub o tipsie de tablă smălţuita cu alb. Şi astea toate atârnate pe nişte stâlpi rotunzi făcuţi dintr un pom mort, care miroase a păcură.

E sigur că le au vopsit cu păcură pe lemnele astea ca să nu ne urcăm pe ele, au şi nişte cârlige puse ca o scară, cum să nu ţi vină să te urci? Mi am murdărit pantalonii scurţi bej, cu păcură, am cam încasat o, dar nu foarte tare, că oricum îmi rămâneau mici până la vară. Nasturii de la ei o să fie buni şi la anul, iar fermoarele la fel, că nu prea se găsesc.

Câteodată e iarnă, acum ar trebui să fie primăvară, e luna martie, de obicei încep să dea mâţişorii la plop, când colo a nins în prostie nici nu ştiu câtă vreme, uşa de la camera spre curte

nu se mai deschide. Tata a ieşit, nu ştiu cum a făcut, prin bucătări e, sau poate prin pod, a săpat un fel de coridor în zăpadă, în lungul casei până în stradă, altul înspre plop, unde e cişmeaua, ca să avem apă, dacă n a îngheţat ţeava. N a îngheţat, aşa că a lăsat o să curgă, pe grătarul de fontă de dedesubt cresc un fel de ţurţuri de ghiaţă care se ridică în sus. Tata spune că sunt un fel de stalagmite, dar din gheață, ţurţurii adevăraţi care atârnă de jgheabul acoperişului şi strică burlanul sunt stalactite. Asta ştiu precis.

A putut să iasă din casă şi madam Dinescu, pr oprietăreasa, pe care n o mai ţin minte. Nu ştiu dacă piticul de Ghilenschi, căpitanul de intendenţă are chipiul cu bandou roşu locuieşte deja în camerele de la stradă, dar chiar dacă ar locui deja, e prea leneş să dea la zăpadă. Nevastă sa e frumuşică, dar pârâcioasă, într o vară m a certat pentru o chestie care nu era treaba ei, cred că tocmai stricam o cratiţă din care bea apă Lăbuş, Dodo a zis „băga mi aş”, iar mama m a altoit pe mine, fiindcă râdeam.

Au ajuns la noi pe stradă şi soldaţii pe schiur i, vânătorii de munte, tata mi a spus că îi poţi recunoaşte oricând, fiindcă poartă o bască mare tot verde, în loc de capelă sau chipiu. Au adus pâine neagră la toată strada, n au luat nici un ban pentru ea. Şi eu am o bască, albă, nu prea îmi plăcea de loc îmi turtea o ureche, dar cred că, după ce i am văzut pe vânătorii ăştia de munte, o s o port şi eu. Măcar dacă ar fi verde, ca pălăriuţa de vară.

Zăpada a ţinut destul de mult, ne am făcut găuri şi în tavanele coridoarelor din nămeţi, pe urmă s au topit tavanele, au căzut de tot şi au rămas doar coridoarele, din ce în ce mai joase, zăpada de pe stradă se topea cum scade apa din baie, după ce scoţi dopul. Uneori aveam senzaţia că şi eu cresc mai repede, fiindcă eram din ce în ce mai înalt şi zăpada din st radă din ce în ce mai mică.

Pe urmă a venit primăvara, ca de obicei, dar ceva mai târziu, plopul a făcut mâţişori ca în fiecare an şi găinile din poiată pui proaspeţi şi galbeni. Cişmeaua curgea în continuare, se înţepenise aşa şi a trebuit să schimbăm robinetul. Au pus unul din alamă galbenă, care se vedea f rumos la soare, şi mai frumos chiar decât puii găinii.

Între timp am ajuns şi la şcoală.

Anul

Open house

Adriana Ruță Neagoe (SUA)

Simți mirosul de marijuana? mă întreabă Paul. Îl simt la câte o pală de vânt. E inconfundabil. Lamele de vânt rece, dinspre nord, îl bărbieresc pe Paul, abia ieșit din căldura mașinii, trezit duminica, mai devreme decât obișnuiește. O doză goală de Natty Light se rostogolește, zornăind, pe trotuar. Blocul se află într o zonă săracă a Bostonului, unde, paradoxal, profiturile cresc. Tot astăzi, mai avem pe listă încă trei blocuri de vizitat.

Ăsta i cel cu șase apartamente, cu un profit de 9 %, spun eu. Dacă miroase a ceva, atunci miroase a investiție cu cap, Paul. Fă abstracție de buruiană! Parcă ziceai că banii n au miros.

Să bagi banii în spelunca asta? O șandrama cu nenorociți de drogați, drept chiriași? Nu ești zdravănă!

Nu i răspund, dar pocnetele pe care le face ciungam ul meu pot fi luate drept semne de exclamație pentru tot ce mi spune. Mestec guma dulce, împreună cu replici posibile, pe care le aș putea rosti atunci când își dă cu părerea despre oameni pe care nu i cunoaște. Constat, totuși, că domeniul imobiliarelor îmi place, primul semn că antidepresivul mă ajută să ies din deprimarea asta tâmpită, în care mă aflu de mai bine de un an.

Agentul ne așteaptă înăuntru, la intrarea în bloc. Frig al dracului, afară! Ne întreabă dacă dorim să vedem mai întâi subsolul. Răspundem că da și începem cu subsolul. Instalațiile sunt noi, ni se explică. Există căldură, apă caldă, aer condiționat, pus luna trecută. Acoperișul abia l a refăcut, acum doi ani, și a costat o grămadă de bani, dar o să i scoată din chirii, nu i așa? Pentru că, ne confirmă el, cererea de apartamente a crescut. Chiriașii se bat pe ele. Sunt și chiriași care nu deschid ușa, e drept. Plătesc lunar și n au contract anual. Însă chiriile merg bine. Scara veche, din lemn, geme sub pașii noștri. Agentul ciocăne la prima ușă. Nici o mișcare. Ciocăne mai tare. Nimic. Se apropie de ușă, să

asculte. Dinăuntru, nici musca. La ușa următoare, aceeași tăcere. Dar valurile de miros de buruiană îi trădează. Fumează acolo, în spatele ușilor închise. La etajul doi, aceeași liniște parfumată. Și doar vizita noastră fusese anunțată. Poate au luat A Bomb și acum visează. Asta i noua găselniță, dope cu i arbă.

Ar trebui să i ia cineva la zgâlțâit pe nenorociții ăștia. Ce dracu’, de ce nu ne deschid? O să nceapă să mi pută hainele a buruiană dacă mai stau mult aici.

Așa e Paul, n are niciodată răbdare. Agentul bate și la alte uși. Pe culoar, lucruri de prisos, aruncate la grămadă. Jucării stricate, cizme, covorașe, cutii din carton. Mizerie. Cum se poate trăi așa? În lumina slabă, urc până la ultimul etaj. Mă aplec spre casa scărilor. Paul e mai jos, se uită nervos la ceas. Balustrada groasă șerpuiește în spirală. Cum ar fi să te arunci de aici? Închid ochii. E o răspundere să trăiești. Mulți trăiesc mai mult decât a trăit Iisus, fără vreun motiv anume și fără să iubească oamenii. Deschid ochii și i rotesc după sunete. Aproape că aud zgomotele cu ochii în liniștea asta. Dacă mi place de cineva, eu îi aud cu ochii vorbele. O ușă scârțâie, vioaie. A deschis cineva de la etajul doi. Haidem! E o femeie de culoarea abanosului. Ochii agentului se împlântă în ea, ca două gheare. Părul ei sârmos e tuns scurt. Zâmbește larg, și albeața dinților spune că nu fumează. Pare stăpâna casei, așa, sigură pe ea și îmbrăcată n pantaloni. Nu i pot da o vârstă.

Holul scării își schimbă lumina într un galben dulce, de la soarele dinăuntru, care iese prin ușa larg deschisă. Primitoare femeie și curat în casa ei! În bucătăria caldă, mă simt ca acasă. Nu miroase a mâncare, deși e ora prânzului. E car că familia ne așteptase vizita, de vreme ce nu i am găsit la masă.

proză de Adriana Ruță Neagoe

proză de Adriana Ruță Neagoe

Mi a picat fisa cu nedeschisul ușilor, îmi spune deodată Paul în românește. Așa face el mereu, iar eu mă simt prost. („Nu vreau să știe ei ce vorbim”, „Paul, nu i frumos! Cum se simte omul, nu te gândești?”, „Nu i frumos, da i sănătos. Dacă româna nu folosește la altceva aici, măcar ne ajută să avem limbajul nostru cifrat. Și nu strică printre străini. Mai ales când e vorba de bani.”)

Agentul devine curios și neliniștit. Întreabă ce limbă e asta. Exact întrebarea care l scoate din sărite cel mai mult pe Paul.

Pe o sută că nu ghicești din cinci încercări?

Agentul nu vrea să parieze. Cu metoda asta a lui, Paul nu dă niciodată greș și reușește să nu mai răspundă la întrebarea care nu- i convine

Proprietarului încă îi convin chiriile, continuă el să mi vorbească, în timp ce toți ceilalți cască gura fără să priceapă. Blocul l a costat ieftin acum patru ani. Mă rog, l a mai îmbunătățit ici și colo. Tu- l cumperi mult mai scump. Acesta va fi profitul lui. Normal că tu ai să mărești chiriile. Că de aia investești. Deci chiriașii ar prefera să nu l cumperi, pricepi? De aia nu ți deschid ușa.

Încep să mă doară tâmplele. Paul a fost întotdeauna mai deștept decât mine. Explicația asta nu mi trecuse prin minte. Ar e dreptate, e logic ce a spus. Deschid capacul care mi acoperă capul, bag informația în el și l înfiletez la loc.

Agentul îi arată lui Paul cifre. Suprafața apartamentului, anul construcției, prețuri. Paul bate în pereți, se uită la ferestre, la plafon. O întreb pe femeie cât plătește chirie. Apoi îmi zice că primește bani de la stat, „Section 8”. Li se dă o sumă fixă, la limită. Și de cât timp locuiește în apartament? De șase ani. Și plănuiește să se mute cumva?

Dă i pace negresei cu ntrebatul!

Mă ngr ijorează să cumpărăm o clădire și apoi să rămânem cu apartamentele goale. De asta întreb, Paul, îi șoptesc, cu teama că o să ridice iar vocea.

Femeia se uită speriată n ochii mei. Nu spune nimic, dar o pot auzi cu ochii. Nu s ar muta, dar depinde de ce măsuri va lua noul proprietar.

Dacă mărește chiria, trebuie să plece. Intrăm în dormitor. E mobilat sărăcăcios, dar curat ca lacrima. Cei trei copii au privirile înfipte în televizor. Sunt cu toții tuciurii și stau îngrămădiți în mica încăpere. Cred că bărbatul cel mare și ostenit, care stă lungit în pat, e tatăl

lor. E de culoare și el, dar nu mi scapă conjunctivele lui galbene, de om bolnav, când ne salutăm. Mai e și o tânără, tot cu pielea de abanos, care are un țânc.

Ăștia se fut în draci și fac copii ca iepurii! comentează Paul tot în limbajul său cifrat. Baia e aici? Când deschid ușa, lovesc pe cineva dinăuntru. Tânărul cu bandană vrea să iasă, dar mai întâi îmi face loc să intru. Râde spre mine, spunând că tocmai a terminat. Îl întreb, amuzată și eu, dac a fost bine. Tribul din abanos mă găsește comică. Râdem cu toții cu poftă. Intru și ies repede, gata, am inspectat și baia. E cald și bine la ei! Mi e necaz că lui Paul nu i place de ei. Doar numărul lor îl interesează. A terminat Politehnica în țară, le a avut mereu cu cifrele, poate din cauza asta.

Pe scară, mai discutăm cu agentul despre chiriași. Nu le convine, n au decât să se mute. Găsiți, domnule, chiriași. Nu i problemă. Chiriile se mai pot ridica.

Coborâm în stradă. Paul o ia înai nte spre mașină, fără să salute. E preocupat de fermoarul gecii. În timpul ăsta, agentul primește un alt cuplu de vizitatori. Mă uit în sus. La geam apar dinții frumoși ai femeii. Îmi zâmbește de sus, de la fereastra deschisă. Pot s o aud cu ochii. Îi zâmbesc și eu, fiindcă îmi place s o aud. Îi fac cu mâna, și i strig:

N ar trebui să te muți! Dacă aș cumpăra eu blocul, nu v aș lăsa să plecați! Mă cuibăresc înfrigurată în mașină, lângă Paul.

Ți am mai zis s o lași naibii n pace.

Femeia ne urase noroc. Și spusese să mai venim. Așa spusese ea, de la geam. Am auzit o, am auzit o clar, cu ochii. Zău, Paul, de ce nu mă crezi?

Mă privește exasperat, fixându și centura. Cum spuneam, în jurul capului simt că mi este înfiletat un capac, ca acela de la borcănașul plin cu pastile antidepresive, pe care tocmai îl desfac, ca să mi le vărs pe toate în palmă. Îmi simt capul plin, nu mai încape nimic în el.

Și te mai dădeai mare, că te pricepi la afaceri!, spuse el demarând plict isit spre următoarea adresă, cu privirea ațintită în față, la drum.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

Sfârșitul himerei sau Fernando Pessoa: Un poet cu multe fețe

Dorina Brândușa Landén (Suedia)

În toate epocile, filosofii, scriitorii și artiștii au crezut că vor cunoaște adevărul despre existența noastră. Desigur, s a dovedit a fi o iluzie. Dar pe 8 martie 1914, la Lisabona, un om care nu exista cu adevărat și a dat seama că nici adevărul nu exist ă. Nu exista nici un adevăr despre lume și tocmai acesta era adevărul despre lume. Nu au fost necesare explicații privind realitatea, pentru că realității îi lipsea o explicație. Asta a însemnat sfârșitul himerei.

Ce s a înt âmplat atunci, în acea zi de 8 martie 1914, la Lisabona? Într o scrisoare din 13 ianuarie 1935 către prietenul și criticul său Adolfo Monteiro, Fernando Pessoa însuși descrie ceea ce s a întâmplat în acea zi din martie 1914. Scrisoarea a fost scrisă la mai bine de douăzeci de ani după incident, dar Pessoa își amintește în detaliu ce s a întâmplat. A fost ceva dintr o revelație care s a gravat pentru totdeauna în memoria lui. În acel moment, el începuse deja să dezvolte diversitatea vocilor care îl fac unic în literatura mondială. „Sunt o scenă vie pe care mai mulți actori diferiți apar simultan în piese diferite”, se spune într un loc în cea mai faimoasă operă a sa în proză, „Cartea neliniștirii”. Actorii erau așa numitele „heteronime”, adică eurile fictive pe care Pessoa le a inventat atât în poezia, cât și în biografia sa și care sunt voci autonome, cu propriile lor idealuri artistice și povești de viață, în timp ce relaționează în mod complex între ele, în fascinantele sisteme planetare care alcătuiesc l umea literară a lui Pessoa. Pessoa își începe scrisoarea spunând că debutul ca poet cu volumul de poezii „Mensagem” (Mesaj) se poate să nu fi fost o reușită. Poeziile naționaliste din carte nu erau deloc reprezentative pentru autor. „Mensagem” a fost publi cată în 1934 și cartea a primit un premiu de la Secretariatul pentru Propaganda Națională instituit de regimul Salazar. A fost singurul volum de poezii în portugheză pe care Pessoa l a publicat în timpul vieții sale. Majoritatea

scrierilor sale au rămas nepublicate, iar ceea ce a fost tipărit a ajuns în ziare sau reviste cu apariție de scurtă durată. Cu toate acestea, a publicat trei cărți de poezie în limba engleză sub heteronimul Alexander Serarch. Pessoa vorbea fluent mai multe limbi străine și s a întreț inut ca traducător pentru firme comerciale din Lisabona. Scrisoarea către Monteiro mai menționează că intenționează să și adune propriile poezii într un volum și să le publice mai târziu în cursul anului. Moartea sa în 30 noiembrie 1935, la vârsta de 47 de ani, a pus capăt acestor planuri. Crearea heteronimului central, Alberto Caeiro, a început ca o glumă. Pessoa a vrut să creeze un poet rural fictiv și astfel să glumească cu prietenul său, poetul Mário de Sá Carneiro. Ti mp de câteva zile, Pessoa a încercat să modeleze ideea. În cele din urmă a renunțat. Era 8 martie 1914. S a dus la birou în camera lui, a luat o hârtie și a scris fără întrerupere vreo treizeci de poezii. „A fost o zi de triumf în viața mea”, spune el în scrisoarea către Monteiro.

articol de Dorina Brândușa Landén

În acea zi de martie a anului 1914, Pessoa a scris pentru prima dată titlul Păzitorul de turme. Apoi a experimentat o ca și cum altcineva ar fi scris poeziile. Era un fel de scriere automată. Autorul fictiv a fost numit Alberto Caeiro. Maestrul lui Pessoa se făcuse cunoscut. Caeiro a fost o aluzie la Carneiro care înseamnă oaie în portugheză. Mário de Sá Carneiro a fost cel mai apropiat prieten al lui Pessoa și sinuciderea sa din 1916 l a lovit foarte tare pe poet. A fost o traumă pe viață.

După ce a scris aproximativ treizeci de poezii sub numele lui Alberto Caeiro, Pessoa a luat o altă bucată de hârtie și a scris dintr o răsuflare Ploaie oblică. A fost prima sa poezie modernistă. Prin urmare, la 8 martie 1914, a avut loc o dublă naștere: parțial a heteronimului Alberto Caeiro și parțial a lui Fernando Pessoa însuși. Poate am putea spune că ambii s au născut gemeni. Pentru tot restul vieții, Pessoa a considerat heteronimul Caeiro drept stăpânul/maestrul său și Păzitorul de turme drept capodopera sa. Cuvântul maestru în acest context are atât un sens literar, cât și unul ocult, deoarece Pessoa a fost ocultist. El a crezut în contactul cu lumea spiritelor și, în scrisoarea către Monteiro, atinge și viziunea sa despre ocultism. El spune acolo că există trei căi către ocult: cea magică, cea mistică și cea alchimică. Calea alchimică este cea mai dificilă și cea mai perfectă pentru că transformă întreaga personalitate. Utilizarea heteronimelor de către Pessoa poate fi văzută ca transformări alchimice ale propriei sale personalități.

Când l a creat pe Alberto Caeiro, Pessoa a simțit nevoia să inventeze discipoli pentru maestru. În total, cercetătorii operei și vi eții lui Pessoa au găsit nu mai puțin de șaptezeci de astfel de autori ficționari diferiți, cu atât mai puțin că unii dintre ei au scris foarte puțin sau deloc. Prin urmare, în iunie 1914, s au născut, pe de o parte, poetul păgân Ricardo Reis și, pe de alt ă parte, poetul futurist Álvaro de Campos. Reis a dezvoltat păgânismul lui Caeiro, adică viziunea sa nereflexivă asupra naturii. Campos a trebuit să preia afirmarea simțurilor de la maestru. Fără

întrerupere sau schimbare, Pessoa a scris Oda triumfală, pe care o semnează Alvaro de Campos, în același timp cu primele poezii ale lui Reis. Pessoa avea de acum o școală de poeți care făceau schimb de scrisori și se întâlneau pentru a și discuta lucrările. Totul părea să se întâmple independent de el însuși. El încheie relatarea apariției celor mai importante trei heteronime ale sale spunând că atunci când a scris Note în memoria maestrului meu Caeiro în numele lui Campos, la sfârșitul anilor 1920, a plâns cu lacrimi adevărate.

În scrisoarea către Monteiro, Pessoa oferă și câteva date biografice despre cele trei heteronime ale sale. Reis s a născut în 1887 la Porto. A fost medic și a emigrat în Brazilia în 1909 pentru că era monarhist. Mai târziu, Pessoa a ajuns să dateze moartea lui Reis în 1919, deși acesta a cont inuat să scrie poezii postum până în anii 20. Caeiro s a născut în 1889 la Lisabona și a murit în 1915 de tuberculoză la doar 26 de ani. A trăit la țară aproape toată viața și i a lipsit educația și profesia. Caeiro a continuat să scrie poezii și după moar tea sa. Campos s a născut în Tavira în 1890 și a trăit cât Pessoa însuși. Campos a fost inginer naval format la Glasgow. Pessoa precizează și aspectul heteronimilor săi. Caeiro era de înălțime medie și avea părul blond deschis și ochi albaștri. Reis a fost puțin mai scund și brunet. Campos era destul de înalt, cu părul gri și monoclu.

Când Pessoa scrie și semnează cu numele lui Caeiro, aceasta se întâmplă din pură inspirație. Când scrie ca Reis, pleacă de la reflecții filosofice, iar când împrumută vocea l ui Campos, este pentru a și exprima spontan sentimente și gânduri. Al patrulea heteronim important al lui Pessoa, Bernardo Soares, autorul cărții de proză Cartea Neliniștirii, îl descrie drept semi heteronim. Este o voce de scriitor care nu diferă foarte m ult de propria voce a lui Pessoa. Stările și reflecțiile din Cartea Neliniștirii corespund, așadar, experiențelor personale ale lui Pessoa la Lisabona în primele decenii ale secolului al XX lea.

Inventând un teatru al sinelui cu heteronimele Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Álvaro de Campos, îi devine posibil lui Pessoa să exploreze alte stări ale conștiinței decât propriul sine. Motorul acestui teatru interior este poetul rural Alberto Caeiro. Scrisul lui poate fi descris ca un triptic. Păstorul cu

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

articol de Dorina Brândușa Landén

cele 49 de poezii ale sale numerotate formează partea de mijloc. Apoi vine Păstorul îndrăgostit, format din opt poezii care formează un panou lateral. Unele dintre aceste poezii au fost scrise în iulie 1914, iar altele la sfârșitul secolului al XX lea. Al doilea panou lateral este format din Poezii risipite. Este o gândire ulterioară a aproximativ 70 de poezii scrise în perioada 1915 29. Păstorul formează lucrarea principală, iar Păstorul îndrăgostit poate fi citit ca supliment, în timp ce Poezii risipite este un fel de comentariu. Într un text publicat postum în limba engleză, Pessoa spune: „Caeiro vede lucrurile doar cu ochii, nu cu mintea”. El este deci un „senzaționist”, deoarece realitatea constă din senzații. Termenul „senzaționism” este definit după cum urmează:

“The only reality in life is sensation. The only reality in art is consciousness of the sensation.There is no philosophy, no ethics and no aesthetics even in art, whatever there may be in life. In art there are only sensations and our consciousness of them.”

Dacă Caeiro are o filosofie sau etică, aceasta este obiectivismul său absolut .

Ricardo Reis are și părerile sale despre Caeiro, pe care le prezintă în prefața unei ediții planificate a poemelor maestrului care nu a văzut niciodată lumina zilei în timpul vieții lui Pessoa.

La mijlocul anilor ’20, o selecție de poezii din Păzitorul de turme a fost tipărită în revista Athena fără a atrage atenția. Probabil că această experiență l a făcut pe Pessoa să ezite multă vreme la publicarea poezilor lui Alberto Caeiro.

Era convins că se vor confrunta doar cu o neînțelegere compactă. În prefața sa, Reis spune că Caeiro locuia într o fermă din Ribatejo, de unde provine cea mai mare parte a scrierilor sale. Nu m ai este nimic de adăugat despre viața lui. Poeziile au fost întreaga viață a lui Caeiro. Povestea de dragoste spusă în Păstorul îndrăgostit nu a fost un eveniment după Reis, ci mai degrabă un fel de uitare. Păstorul, în cuvintele sale, reprezintă o reconst rucție a păgânismului în esența sa absolută, adică păgânismul fără suprastructura mitologică, o viziune pură asupra naturii. Needucat și în totală izolare, Caeiro a descoperit lumea cu simțurile sale sănătoase. De aceea el a fost Revelatorul Realității . El a eliberat oamenii de speranță și deznădejde deschizând ușa către realitatea obiectivă. Reis încheie prefața cu cuvintele: „Marele Pan a înviat!”

Cel mai lung text pe care l a scris Pessoa despre Caeiro a fost Note în memoria maestrului meu Caeiro, semnat de Álvaro de Campos. Aici, un heteronim exprimă durerea și pierderea altui heteronim. Textul a fost scris în 1929 1930, când Caeiro era mort de 15 ani. Așa că Campos este cel care scrie textul la o mașină de scris în timp ce Pessoa plânge lacrimi adevărate. Campos își amintește cum l a întâlnit pe Caeiro pentru prima dată. S a întâmplat în Ribatejo. Ceea ce l a impresionat cel mai mult pe Campos au fost ochii albaștri intenși ai lui Caeiro și zâmbetul lui care exprima mai degrabă bucuria de a fi acolo decât bunătate. Cu această ocazie l a cunoscut și pe Ricardo Reis. Campos a început o conversație subliniind că Caeiro era un materialist. Dar el a negat. „Un lucru este un lucru”, a fost răspunsul. El a fost înaintea tuturor „ismelor” și ideilor despre lume. Nicio abstracție nu avea voie să i ascundă privirea limpede. Caeiro părea complet mulțumit de sine și de viață. Apoi Campos a întrebat: „Ești fericit cu viața?” Iar Caeiro a răspuns: „Nu: sunt fericit” Un răspuns care, potrivit lui Campos, a rezumat personalitatea și munca maestrului.

O imagine ușor diferită a lui Caeiro este dezvăluită într un interviu pe care Campos l a făcut cu el. Aici se dovedește a fi o persoană arogantă și încrezătoare, cu opinii clare despre maj oritatea lucrurilor. Alți poeți sunt idioți pentru că își proiectează sentimentele asupra naturii. El însuși este un om care într o zi a deschis fereastra și a descoperit universul. Este singura descoperire care merită făcută și este o descoperire pe care nimeni nu a mai făcut o până acum. Natura și lumea există în sine. Pentru că a făcut această descoperire, el este cel mai mare poet din lume. Fără falsă modestie aici, nu! Materialismul și ateismul și au dobândit mai întâi, odată cu el, adevăratul lor sens: că materia constituie realitatea și că toate ideile despre Dumnezeu sunt iluzii.

Viziunea despre lume a lui Caeiro înseamnă, prin urmare, să te eliberezi de viziuni asupra lumii și să spui: „Nu: sunt mulțumit”.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

articol de Dorina Brândușa Landén

Este posibil atunci să punem cap la cap estetica pe care Pessoa o folosește în scrierile lui Alberto Caeiro? Potrivit lui Pessoa și celorlalte două heteronime ale sale Reis și Campos, Caeiro este un senzaționist, un obiectivist absolut și un păgânist. În interviul menționat mai sus cu Campos, Caeiro se definește ca fiind primul și singurul materialist și ateu din istorie. Aceste recenzii ale maestrului spun cu adevărat mai multe despre nevoia lui Pessoa de a încerca să l înțeleagă pe Păstor decât despre lucrare în sine. Păstorul a rămas o taină și o revelație în viața lui pe care a meditat și revizuit în mod constant. Poate cel mai bun mod de a încapsula estetica operei este să o vedem tocmai ca pe un mister și o revelație.

O introducere în estetica lui Caeiro este oferită de cele două texte în limba engleză „Limits” și „Sensation and Art”. Acestea au fost publicate abia după moartea lui Pessoa. „Limite” poate fi citit ca un ars poetica concentrat. Prima propoziție spune: „A simți înseamnă a gândi fără idei și, prin urmare, a simți înseamnă a înțelege, întrucât Universul nu are idei”. Acesta este miezul esteticii lui Caeiro, unde scopul este de a fi eliberat de noțiunile despre lume prin experiență, adică gândirea fără noțiuni. Prin urmare, există două feluri de gândire. Pe de o parte gândirea convențională care dă o imagine falsă a realității și, pe de altă parte, gândirea senzual creativă care dezvăluie realitatea. Este o gândire care se apropie de misticism, un misticism existențial.

În „Senzație și artă”, Pessoa își dezvoltă estetica percepției. Arta este percepție plus conștientizarea percepției. Procesul de creație se desfășoară în trei etape: 1) percepție, 2) sugestie, 3) construcție. În primul moment se exprimă

senzația și în al doilea moment sunt sugerate cât mai multe alte senzații înrudite. În a treia parte are loc o lucrare de limbaj care este o lucrare a conștiinței. Este creația unei ființe vii poemul. Pessoa chiar crede că poemul este doar o umbră a unei f iințe într o lume superioară a frumuseții. Aici noțiunile sale oculte sunt mari. Dar imediat se grăbește să arunce totul în foc cu observația că rareori are aceleași păreri pentru mai mult de câteva clipe. Pessoa a avut o atitudine ambivalentă față de ocul tism pentru că atât credea, cât și nu credea în el. Ambivalența și îndoiala erau o caracteristică centrală a lui. Aceasta este exact ceea ce face ca scrisul lui să fie atât de contemporan, pentru că spiritul vremurilor de astăzi este caracterizat de incert itudine.

Bazându se pe mărturia simțurilor, mesajul lui Alberto Caeiro pentru vremea noastră este în poemul XXIV din „Păzitorul de turme”:

„Ceea ce vedem din lucruri sunt lucruri. […]Important este să știi cum să vezi,/ să știi cum să vezi fără să gândești / să știi cum să vezi când vezi/ să nu gândești când vezi/ și să nu vezi când gândești.”

Cum se măsoară literatura? Mă întreb uneori. Poate în presiunea interioară care predomină în ea? Sau poate în milimetri de mercur, dispozitivul folosit pentru a măsura tensiunea arterială a unei persoane? Pentru că la fel cum există oameni cu hipertensiune, există și scris care suferă de aceeași boală pagini care aproape izbucnesc, care palpită și pulsează de prea multe gânduri și sentimente, prea multe vise. Poate că unii dintre oamenii care simt o presiune similară în viața lor îl vor găsi în continuare pe Fernando Pessoa.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie

Foto: Bottelho, Fernando Pessoa Heteronimia.

articol de Dorina Brândușa Landén

La capătul singurătății, captivă între lumi Adriana Zâna Ioniță ( Irlanda )

Cartea Dorinei Șișu, 7 ani , recent reeditată de ITACA Publishing House, se înscrie în proza psihologică din arealul topologic al feminismului (axat pe condiția Femeii în lume). Scrisă într o tonalitate gravă, a ironiei tragice, aceasta pare a fi reflexia, multiplicată în oglinzi, a unui spațiu mundan ce reflectă un purgatoriu existențial.

Oricare ar fi cronotopul ales drumul, orașul, cartierul, casa, bucătăria, internatul, acesta reprezintă același loc al dualității viață moarte, al coexistenței iubirii cu ura, a frumosului cu pestilențialul, toate duse la limita condiției umane: ”Vreau să mor și să mă nasc Acolo, un Acolo de unde să nu mă mai înt orc aici, în acest loc al groazei.”

Această dihotomie scindează ființa umană între o lume de afară ostilă, alienantă și un refugiu interior în lumea dinlăuntru, solitară, anxioasă și în derivă, dar, totuși, singurul spațiu securizant pentru eul/sinel e aflat mereu în pericolul disoluției. ”Rănile rămân deschise. Mă întreb obsedant: Sunt în viață? A cui glumă sunt?”

Această schismă e prelungită în cele mai nebănuite forme de manifestare, de la scepticismul cu care sunt priviți, cu ochiul exterior, oamenii, la ascetismul retragerii în cea mai pură singurătate, cu poliedrica ei funcție, de conservare a sinelui aflat mereu sub amenințarea lumii din afară, de recăpătare a energiei și de aflare, totuși, a unui sens al vieții în tot marasmul nefericirii. ”Feri cirea noastră ascundea foamea, înjosirea zilnică, supunerea la care eram obligate și faptul că familiile noastre au decis pentru noi.” Capătă încă o dată sens, citind cartea Doriei, apoftegma lui Friedrich Nietzsche: ”Cine are un DE CE pentru care să trăiască va afla mereu un CUM.”, iar rezistența eroică (a eroinei Elena) în fața circumstanțrelor deseori distructive demonstrează adevărul care e știut de

învingători: Viața îți poate lua totul, mai puțin felul cum vei reacționa la ceea ce ți se întâmplă. Scr isă din perspectivă autodiegetică, suprapunând vocile narative auctorială/actorială, dar și viziuni extradiegetice și intradiegetice, cu transfigurarea eului, cartea respectă tiparul prozei autobiografice din zona scriiturii zero, despre care vorbește Roland Barthes. Fluxul gândirii necenzurat conferă autenticitate scriiturii, impresia vie de verosimilitate care adaugă un plus acelui captatio benevolentiae de intrare în lumea/diegesisul operei cu propria atmosferă, propriile personaje, legi, timp, spațiu. Aceasta se reflectă deopotrivă în bogăția registrelor limbii, de la cel poetic la cel popularargotic, marcând și prin expresia lingvistică plurisratificarea socială a realității referențiale. Titlul cărții, 7 ani , ca element de paratextualitate, are o simbolistică mitico magică dată de semnificațiile multiple ale numărului ezoteric șapte, menționate de toate culturile. În contextul epic al structurii narative a cărții, simbolul ”șapte” recurent în diverse circumstanțe, marchează fatalitatea destinului implacabil, instanța supraumană care decide pe deasupra capetelor, independent de voința ființei umane. Aparentele coincidențe, șapte ani de văduvie, șapte ani de căsătorie, de așteptări... revelează fulgurant, parcă, un cadran al destinului, pe care s ar măsur a de sus viața. Eroina însăși mărturisește la un moment dat: ”Viața e o glumă. Nu tu ești în măsură să mi faci portretul. Nu ți am cerut povești despre mine. Nu mă plâng de monotonie. Trăiesc doar în glumă viața și râd în sinea mea.”(p. 37)

Desigur, exprimarea prin antifrază ”Viața este o glumă”, pentru o viață de infern, de fapt, acutizează ironia tragică prezentă pe tot parcursul diegesisului.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

cronică de Adriana Zâna Ioniță

Intrarea ex abrupto într o lume pervertită, în care păcatul are fețele răului, ale intoleranței, sau violenței chiar, se conturează mai cu seamă în maniera comportamentismului, reliefat de forța gesticii, a expresiilor lingvistice, a obiceiurilor.

Toate dezvăluie o nelume deformată de sărăcie, lipsuri, restricții, limite definitorii pentru perioada comunismului, era ticăloșilor cum o numea Marin Preda. Grotescul devine crud cu atât mai mult cu cât această nelume e văzută prin ochii copilei Elena, care nu înțelege, nu are cum să asimileze, în candoarea copilăriei, nedreptatea violenței tatălui vitreg, absurdul umilinței celor obidiți, condamnați să stea la cozi pentru carne, lapte, adică pentru supraviețuire.

Optica epurată de zgura vremii și astfel reflectată prin ochii copilului devine tragică.

Proiecția acestei abrutizări a omului se resimte în limbajul frizând vulgaritatea într o voit necenzurată defulare a urii, a furiei omului în fața dezumanizării constante, specifice com unismului ce îngenunchea demnitatea umană prin înfometare, sărăcie.

O disecare a acestei realități matcă a formării tinerei Elena ar conduce la un studiu de caz psihologic, cu implicații freudiene, care ar explora defulările spaimei, frigului interior și exterior, certurilor, abandonului generate de o copilărie fără copilărie marcată fundamental și dureros de moartea tatălui în primii ani de viață. Atunci, moartea era de neînțeles pentru copila ce putea admite că ”tata face nani”, dar nu că dispariția tatălui va lăsa un abis de singurătate în viața ei.

Sindromul orfanului devine axial pentru construcția interioară a cărții. Toate nucleele narative sunt, dramatic tragice: violența tatălui vitreg, datul afară din casă, abandonul, obligația de a urma o școală profesională în pofida vizibilelor aptitudini i ntelectuale superioare ale copilei, scenele de o cruzime inimaginabilă din perioada internatului. Subliminal, la nivelul stării de tristețe profunde, se decriptează cauza suferinței recurente: lipsa protecției paterne resimțite în subconșitient ca vina esențială pentru toate nedreptățile, loviturile date de soartă, ”direct în față”, cum mărturisește eroina.

”Cu acest neînțeles (al urii, al limbajului agresiv

al pedagogei) am trăit multă vreme încercând să pricep ura față de noi.”

Urmând o diacronie relativă a timpului cronologic, firul narativ susține, pe lângă faptele narate cu scene de violență domestică, de familie, un plan al sugestiei, al lucrurilor greu de exprimat. ”Sunt momente pe care nu le pot scrie” spune autoarea, (și nu poți să nu treci nedumerit peste această supoziție, ce ar putea fi mai brutal, mai crud decât ceea ce a fost trăit deja, ce superlativ are suferința? Sugestia devine mai puternică decât o potențială descriere. De altfel, descrierile sunt lapidare, forța relatării stă în puterea și în frecvența dialogului, care nu numai că dă verosimilitate faptelor literare, dar aproape dramatizează scenele.

Cele douăsprezece capitole (simbolizând parcă, la nivel formal, o tentativă de a da sens de întreg vieții, fie acesta numai în oglinda operei ) poartă titluri sugestive, Șapte ani, Lovituri, Începuturi, Dincolo de viață, Orizonturi, De mână cu moartea, Ce alegi, Decizia, Altă alegere, Amintirile, Să treci de moarte, Cum să mori acasă.

Toate nucleele narative o includ pe eroină, așa cum presupune perspectiva subiectivă. Se configurează, astfel, un profil tragic, acela al copilei, apoi, al tinerei care, într o lume care o minimalizează ”De ce mă văd atât de mică?”, aproape se obiectualizează, ”Rămân un punct fără valoare, privind de pe margine tot ce trece pe lângă mine”, devine obiectul alegerilor făcute de alții într un joc, din întâmplare, parcă, al vieții ei. ”Ce am să fac mâine? Dar poimâine? Ce contează? Oricum, fac ce spun alții”. Incipitul ex abrupto, în miezul divergențelor din familia car e, după șapte ani, se destramă, mamă și fiică fiind izgonite din casă. Umilință, frig, refugii provizorii în orfelinat sau gazda, care le oferă două farfurii, două linguri și o oală... determină o maturizare peste noapte a fetiței Elena.

Aflată la limita rezistenței, a subzistenței, mama decide soarta Elenei alegând singura cale posibilă, școala profesională, deși surorilor mai mari le înlesnise studiul la liceu. O alegere nepotrivită pentru copila înzestrată cu talent și dragoste de carte:

”Îmi era dor de pictură, de poezie, aveam poftă să scriu... Auzeam poezie și citeam cărți tot timpul, numai să nu aud plânsul mamei.”

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

cronică de Adriana Zâna Ioniță

Urmările vin punitiv, într o continuă frustrare, o nedreptate pe care Elena o primește ca pe o jertfă. Iar suferința, cu întreaga ei cohortă de forme, nu întârzie: umilința: ”Eu nu aveam mătură, măturasem parcul cu mâinile.”

Sentimentul anihilării sinelui: nimeni nu are nume, aglutinate în apelative vulgare, în imprecații. Scena gimnasticii desculțe pe zăpadă e aproape de absurdul kafkian: ”O să alergi fără papuci, fără, fără, până te văd cu sânge în gură”. Foamea, frigul: ”Plângeam de foame, de frig, de murdăria care se l ipea de mine. Simțeam frigul în cerul gurii...”

Sentimentul înstrăinării e dus până la alienarea ființei ”Mă gândeam la mama, la lumea de afară, la mine și mă găseam prinsă într o lume care nu mi închipuiam că există.”

Abuzul asupra libertății ființei și i gnorarea în toate circumstanțele (familiale, sociale, psihologice, relaționale, afective) a liberului arbitru este o subtemă esențială a cărții 7 ani

centrată pe tema axială a tragismului generat de limita condiției femeii în societate, singurătatea/alienarea femeii într o lume care nu îi recunoaște statutul de ființă integră, înzestrată cu calități ce i ar acorda dreptul la alegerea destinului propriu, violența ca o constantă a vieții de familie, abuzul sexual pe toate treptele ierarhiei sociale, reificarea femeii devenite obiect de plăcere, de șantaj, de schimb. Desigur, nici o prezentare nu poate fi exhaustivă, când subiectul cărții este Omul cu urmele lui de paradis în suflet, dar mereu pus la încercare de forțele răului.

Dar dacă o carte rămâne în mem orie cu un pasaj, o lecție de viață, o poezie a felului de a privi viața dincolo de purgatoriul ei, atunci acea carte nu numai că ar trebui citită, ci și ar afla un loc în orice bibliotecă sau pe un raft al memoriei, iar cartea 7 ani a Dorinei Șișu și a câștigat acest drept.

cronică de Adriana Zâna Ioniță

Valery Oisteanu (SUA)

Peter Lamborn Wilson in memoriam

We ate at Joshua tree in Woodstock

Where you had arrived from New Paltz

Headed for a poetry reading at the Colony Café

Peter the anarchist, the clumsy alchemist Alone, a teacher at the “School of Nite”

Verses falling from deep in his body

Each line a breakdown, death and resurrection

Whispering,” welcome to the dark whose spiral

Delineates the esoteric axis of a hermit crab”

We spoke of Ira Cohen reminiscing in Saugerties

I’m still searching for you through the empire of delight

You left yourself in your last will and testament

Your many books, your eyeglasses and your hats

The magic of those mismatched words

Flow as a drumbeat, every stanza a repressed desire

Van Gogh Ear, Baudelairean melting tiger

The rhythms of a wild shaman’s last dance

Omnia Tua Tecum Portas!

All what you had, you carried with you!

The Forest Shamanista

Let me be your wabi sabi guide of the forest

With sequential blinking lights at the entrance

Psychedelic melting colors snaking backwards

As perching wild turkeys carpet bomb visitors

Assisted by squirrels’ pr ecision blasting of nuts

Birds continue to bark in intraspecies sounds

Coyotes howl and wild cats menace behind trees

My Third Eye travels over and under bear trails

Watch them training cubs to break into parked cars

Lepidoptera and infinite insects converge quickly

While only the bees know the secret coves of honeycombs

Birds of the dead waterfalls nest in driftwood decay

The imperfect tarnished landscape unfolds bewildered

Into a withered orchestra of dry logs and branches

Tree trunks sprouting horizontal dried fish

Listen to my whistle, hear my healing drumbeat

Follow the path into my sacred cave labyrinth

Each handprint is a petroglyph of spider webs

Observe the mystical initiation begin to unfold.

english corner – Valery Oisteanu

Iustin

Maria Cecilia Nicu ( Canada )

„V reau să ţi spun ceva, Iustine...”

Ochii inginerului ăsta sunt ca ai copilului când îi spune Ionela balivernele alea cu feţi frumoşi şi balauri şi Iustin ştie ca dacă bei de la prânzul ăl mare până vin vitele acasă n ai cum să rămâi treaz, te uiţi la om şi habar n ai că l vezi, e o umbră, care ţi face bine şi îi spui verzi şi uscate, descarci toată încărcătura aia adâncă şi te agăţi de speranţa aia absurdă că scapi şi ai şanse. Dacă ar bea vin nu s ar îmbăta aşa de repede, cred, ţuica e tare că Georgică o fierbe de două ori ca ăia cu care a făcut armata pe undeva prin Aedeal...”

„E bine să vii cu ăl mic, ceea ce vreau eu e să se simtă Ionela bine şi tu nu fi idiot că mai am timp, chiar dacă tu ai intrat în panică, eu n am intrat şi abia asta e important, tu poţi să fii panicat cât vrei, te priveşte, eu nu sunt, o să fac o droaie de copii dacă asta vrei să ştii, sigur că şi eu vreau, dar dintre noi doi cretinul eşti tu, pentru că îndrăzneşti să mă pui în cui şi eu nu admit, ţine ţi în Paştele mă- tii cuiul pentru altcineva, dar nu mi l oferi mie, eu sunt făcut de maică mea pe drum, mă, sau ai uitat, până să aj ungă acasă m a făcut şi eu n am nici o poză de a ei, măcar una din aia de la târg să fi făcut, i s ar fi văzut picioarele încălţate în bocanci, că tata zicea că de la noi de pe deal nu se poate coborî în vale desculţ, numai cu bocanci, ţăranii au demnitate nu glumă, de aia a murit în picioare ca şi ăl bătrân, dar ghetele alea ale mamei aş fi vrut să le văd, aş fi înţeles mai exact nişte lucruri, sau nu mai exact, poate mai devreme…”

Toată lumea vrea să i spună ceva şi el abia aşteaptă să spună şi el şi l lasă pe inginer să se aşeze la masa lui, ca şi cum s ar fi aşezat Niţu, secretaru’ şi i ar fi comunicat că ar fi cazul să convoace o adunare generală... ori Gheorghe, care s ar pune pe confesat, ca şi cum cineva, oricine, ar putea să i alunge neliniştile cu care l a lăsat Anca... „Și nici măcar n am ştiut că e bolnavă, mă, şi şi aşa, cum de şi a pus funia de gât tot nu înțeleg” şi, ce mai, Iustin ar da cu el de pământ, să nu vorbească el aşa despre soru sa. ”Mâine plec acasă, acasă sunt şi aici, ştiu eu mai bine ca tine, mă duc acasă acasă, nu ai ci, că s a pus praful peste tot şi e o harababură nemaipomenită, şi pe urmă, am şi o mulţime de treburi la judeţ, m a sunat Lioara şi mi a spus că mă caută lumea, mă duc şi să mai stau că m au cam stors drumurile, ce rugăminte am eu, te duci tu cu băieţii la carieră la Brusturet şi aduci piatra pentru Zânele, e drumul ăla o grozăvie, ştii prea bine, o pădure de goruni nu i de colea, mersul sub ea e ca suflarea, trebuie! Am vorbit cu primarul, îi trimit oamenii să se apuce de treabă, dar trebuie să aibă cu ce, eu nu mă întorc prea curând, n o să am timp şi trebuie să ţi spun că şi a luat şi icoana aia de argint cu aur pe care o avea din neamul ăla al ei, pe care numai ea îl ştia, aş fi vrut să i dau şi tabloul cu marea, Aivazovski ăla de ţi a plăcut ţie, dar n a vrut să l ia, deşi ştiam că nu se potrivesc, aşa cum o ştii şi tu... o să văruiesc casa abia la toamnă, atunci o să am mai mult timp, încep ploile, mai sistează lucrările, primarul zicea că vrea să facem un drum către peşterile de sus, e greu, dar ar fi interesant, ar fi o zonă turistică unică şi se şi stă bine în cort vara, am eu unul mare de patru persoane pe care l am adus din Italia, o să fie ca un apartament şi o să mă simt bine, dacă o să vii pe acolo ia o şi pe Ionela şi pe ăl mic şi staţi o zi două, mai mult nu vă ţin că o să fie periculos, te anunţ eu când încep, am de gând să încep de sus, adică să lucrez defileul şi creasta şi pe urmă ies la drumul larg, în vale, oi vedea eu.”

Ce litanie! Și Iustin se gândeşte că inginerul ăsta trebuie să fi băut rău, dar nici nu i de mirare, doamna Marta s a urcat în Audi ăla în văzul lumii şi chiar dacă nu asta l a deranjat pe el, trebuie

proză de Maria Cecilia Nicu

proză de Maria Cecilia Nicu

să i fi lăsat un gust amar, sigur de mofluz, un fel de prostul satului cu diplomă care, se vede, n are cum să şi spele obrazul tumefiat de bobârnacele aruncate din ochii doamnei Marta, în fond, dracu’ l a pus să se însoare cu ea?

„Degeaba, dom’ inginer, degeaba, oricum ai da o, tot prostie se cheamă, oricum i ai zice, şi eu nu mi închipui cum nu ţi ai dat seama, tabloul ca tabloul, Aivazovski ăla, ba chiar şi un Repin s a mai văzut, Marinel a lui Călae zice că a luat şi el unul, ceva, de prin Odesa da’ l a pierdut când a scăpat din încercuire, a făcut vreo cinşpe săptămâni până a ajuns acasă da’ a ajuns şi nici n a contat că era dezertor... da’ icoana aia?

Popa Ion zice că trebuie să aibă câteva sute bune de ani şi i şi adusă de pe la Roma, de undeva, c ale noastre s mai debile, adică nu mai debile, nu aşa sigure pe ele, m am tot gândit eu cât de altfel e şi când mă gândesc că ţi ai închipuit toţi anii ăştia că puteţi face casă împreună, mă apucă râsul.”

Şi chiar râde!

„Va să zică, tu crezi că viaţa îţi scapă printre degete, ha? Te gândeşti la Anca şi ţi închipui că ar fi mai simplu să dai cu Gheorghe de pământ decât să te faci că înţelegi câte ceva? Marta mi a lăsat tabloul ăla ca să mi aduc aminte, n a plecat ea aşa fără să se ui te în urmă, nu pricepi? Uneori priceperea n- are prea mult sens, indiferent de strădanie, e ca schweitzerul, caşcavalul ăla cu găuri şi atunci lasă l dracului de chin, ce tu eşti popă, ai tu aşa tâmpenia asta că trebuie să rezolvi problemele nerezolvate?”

Câteodată Iustin îşi face cruce cu limba şi se uită în ochii omului înjurând cu gândul, că şi dacă i se face frică nu se poate abţine, Dumnezeu are altă treabă decât să canteze sinceritatea pravoslavnică şi înjurăturile ajută, subţiază cumva impactul emoţi onal, degeaba trăncăne inginerul ăsta, e „pus la zid” şi el habar n are. Ochii au uitătura aia sticloasă a băuturii îndelungate şi nu i deloc clar de ce.

„Uite ce e, dom’ inginer, ce gărgăuni ai tu în capul ăla te priveşte, da’ eu nu vreau să rezolv probl emele nimănui, da’ a murit soră mea şi c a

murit nu i mare scofală, da’ s a spânzurat, mă, s a spânzurat cu funia aia cu care lega vaca de prunul de lângă şopru şi Gheorghe îmi tot spune la baliverne cu nu ş ce boală grea şi numai el poate să şi închipuie că Anca a uitat de toate şi şi a pus laţul de gât... dacă n ai fi beat ţi ai da seama că nu se poate uita nimic, oricât te ar fi corcolit pe tine mumă ta, ai acolo undeva în creierul ăla al tău, zăpăcit de farafastâcurile astea de inginer, un loc unde trebuie că s au cuibărit o sumedenie de nedumeriri şi ele ies afară când ţi e lumea mai dragă şi dacă vrei şi dacă nu, Anca ne mângâia pe cap şi se mira că vii tu şi mănânci fasole dintr o strachină cu mine chiar dacă luai premiu’ în fiecare an şi mumă ta nu venea niciodată la primărie fără bocanci.”

E o greşeală undeva, o greşeală din aia fundamentală când uiţi să pui un picior în faţa celuilalt şi calci alăturea cu drumul, o greşeală ca o clătinare care îţi zăpăceşte echilibrul, tangaj provocat de ape învolburate, numai tulburate de vânturile subţiri n ar fi mare lucru, dar răscolite de uragane, e altă poveste, echilibrul rămâne o iluzie către care te mai uiţi din când în când, dar ca orice iluzie rămâne... iluzorie…

„E o fantomă, Iustine, nu i iluzie, o ar ătare volatilă, „văl pictat” cum zice Somerset Maugham în culorile abia perceptibile ale speranţei, iluziile n au speranţe, le acceptăm numai pentru că suntem slabi, fricoşi, laşi nenorociţi, care se scapă în izmene când se uită în jur, de unde crezi t u că putem scoate noi echilibrul ăla de care ne am putea rezema şi ne am redresa când nu mai merge?”

Fumul ţigărilor de o zi întreagă subţiază siluetele, cârciuma, magazinul, restaurantul, de, pare o oază a irealului fără „fata morgana” o confuză rătăcire într un spaţiu predestinat orbecăirilor: ce să vezi ?

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

Același rău ca și atunci… Mărturie. Omagiu mamelor.

Cornelia Petrescu ( Franța )

Cruzimea ucigaşă pe care o credeam sufocată de civilizaţie şi pace şi a scos din nou ghearele, şi a scos tancurile şi bombardierele şi striveşte, dărâmă, ucide, alungă...

Pe obrajii celor alungaţi de prăpăd se prelinge amărăciunea, iar vorba este sufocată de lacrimă. O mamă strânge la piept şi îşi alăptează bebeluşul, iar alături cea „mare”, căreia dacă îi poţi da 6 ani, împinge căruciorul din care te priveşte cu uimire un ursuleţ de pluş. Şi ochii ei... Ochii celei „mari”... Inocenţa este copleşită de o tristeţe fără de margini.

Aveam şi eu atunci şase ani. Atunci când aceeaşi cizmă ne a alungat din cuibul nostru din Călineşti, satul din Bucovina locuit de ucraineni, în care părinţii mei, învăţători, întemeiaseră şcoala în limba română. Mobilizarea generală fusese de multă vreme anunţată de clopotului biseri cii. Aud şi acum tragicul dangăt profund petrecând bărbaţii care plecau pe front: Tata, unchiul Sandi, preotul Crainicu... Ultime îmbrăţişări, ultime vorbe de rămas bun şoptite... Şi apoi din nou dangătul clopotului care ne trimitea în pribegie.

Femeile pe care le văd azi salvându- şi copiii din calea invadatorului mi o readuc în minte pe Mama, aşa cum era atunci, cu aproape 80 de ani în urmă. Soţie, mamă şi dăscăliţă, modestă, curajoasă şi vrednică, a trebuit să dea ascultare clopotului ca să îşi pună copiii la adăpost.

Familiile tuturor învăţătorilor din satele din Nordul ţării au primit ordin să se refugieze spre Sud, să fugă din calea inamicului rus, care împingea spre Vest armata germană, cu care cea română mai era aliată în acele zile.

Sărbătoarea Paştelui se apropia în acel teribil an 1944, când am plecat în pribegie noi trei: Mama, sora mea mai mare şi eu, care abia depăşisem primii cinci ani ai vieţii mele.

Dimineaţa aceea... Mi o amintesc atât de bine!

Caii, Draga şi Suru, erau deja înhămaţi la căruţa pe care era cocoţat un acoperiş, un coviltir făcut din preşuri şi muşamaua de pe masa de Acasă. Câteva femei erau în jurul căruţei şi altele nu conteneau să intre în curte şcolii. Mama le îmbrăţişa, ştergându şi pe furiş câte o lacrimă, iar ele îi sărutau mâna plângând şi îi urau în limba ucraineană: Dai Boje, zdarove!

La intrare în oraşul Fălticeni: Stop! Bariera pe care flutura un steguleţ alb cu cruce roşie nu părea să oprească avântul cailor noştri, dar Mama le a ordonat cu fermitate blândă: Draga, Suru, Prr! Şi caii s au oprit cuminţi ca nişte mieluşei. O doamnă îmbrăcată în alb mi - a întins zâmbitoare trei biscuţi care miroseau ademenitor, dar Mama îmi spusese să nu întind mâna niciodată. Poţi să îi iei de data asta şi să spui mulţumesc, doamna este de la Crucea Roşie, mi - a şoptit ea, după care m - a luat de mână şi m a condus printr un tunel lung în care mirosea straşnic de înţepător şi o altă doamnă în alb a verificat dacă sunt curată pe mâini şi gât şi mi a răsfirat părul. După ce caii au luat o din nou la drum, Mama ne a spus că trecuserăm prin controlul de sănătate şi dezinfecţie organizat de Crucea Roşie română şi ne a povestit despre înfiinţarea acesetei organizaţii de regina Maria în Primul Război Mondial.

Dr umul nostru în casa pe roţi a durat aproape o săptămână, cu treceri prin barierele de Cruce Roşie din oraşele Roman, Bacău, Focşani şi, în fine, Râmnicu Sărat, oraş în preajma căruia se găseşte satul Costieni, în care Mama avea adresa unor gospodari, părinţi ai unei prietene de a ei. Şi oamenii ăştia ne au primit cu braţele deschise în casa lor şi la masa lor modestă. Satul prăfos, cu oameni

Itaca Anul X / nr. 39, iulie

septembrie

proză de Cornelia Petrescu

proză de Cornelia Petrescu

primitori, ne- a fost refugiu pentru câteva luni. Mama s- a pus de îndată, şi ne- a invitat şi pe noi, la muncă în grădina care trebuia lucrată de primăvară şi în bucătăria care a cunoscut miresmele şi gusturile celei din Bucovina.

Mi am făcut în scurt timp o bună prietenă, Oana, o fetiţă subţirică, inimoasă şi veselă. Când ne am văzut a doua oară, pe malul părâului, mi a întins cu timiditate jumătate din hrinca mare de pâine albă din care se înfrupta cu poftă, raritate la care râvneam în vremurile în care mămăliga umplea foamea românior rămaşi la vatră. Acolo, pe malul părâului, uitam de timp modelând caloieni, figurine din lut pe care Oana îi boteza cu nume de tineri din sat căzuţi la datorie, pe care îi îngropam

după ritul ortodox şi îi plângeam cu lacrimi nevinovate de copil.

În una din zile, Mama ne- a sculat devreme, ne- a pus să ne dichisim cât nu se poate mai bine şi să îmbrăcăm hainele de duminică, pe care nu ştiam că le pusese în unul din baloturile care ne însoţiseră în periplul nostru. Ne a spus că Tata insistă, în scrisorile lui de pe front, să aibă o fotograf ie cu noi trei. A pus caii la căruţă şi am plecat la Râmnicu Sărat, unde Mama şi a uşurat, cu un oftat, portofelul pentru a se coafa, ca apoi să ne lăsăm sub ochiul orbitor al straniului aparat al fotografului târgului.

Într o zi, Rada ne a curmat jocul spunându ne că Mama trebuia să plece undeva departe. Şi într adevăr, Mama a plecat lăsându ne în grija gospodinei la care locuiam. Primise trista veste că unchiul Sandi , soţul surorii ei mai tinere, tanti Miza, mama verişoarelor mele Lia, de 9 ani, şi Lulu, de numai 1 an, căzuse la datorie. Cu inima desigur strânsă şi a lăsat copiii şi a străbătut ţara de a latul în vremurile acelea cumplite ca să ajungă la Arad, la pest e 700 de kilometri, pentru a şi consola şi ajuta sora fragilă, refugiată acolo cu cei doi copii. Zilele de aşteptare a reîntoarcerii Mamei au părut nesfârşite. Cu Oana alături scrutam drumul prăfos pe care aşteptam s o văd ivindu se şi mă întrebam: Oare se va mai întoarce? Doar alarmele aeriene mă scoteau din veghea înfrigurată, atunci când Rada mă trăgea de mână şi mi ordona: La adăpost! La adăpost în groapa săpată în curte, groapa din care priveam îngrozită, în timpul alarmelor de noapte, cerul năpădit de limbi de foc şi auzeam bubuituri îndepărtate. Bombardează americanii ca să îi lase pe nemţi fără petrol! Ard rafinăriile de la Ploieşti! şuşoteau cei mari. Nu ştiu când s

a întors, dar într o dimineaţă m am trezit în braţele Ei şi cerul a devenit din nou blând şi luminos precum chipul Mamei! A doua zi am văzut o vânzoleală la poartă şi un străin care pleca cu caii noştri de căpăstru. Draga şi Suru nu mai erau ai noştri, iar pe obrajii Mamei curgeau lacrimi discrete. Şi am plecat în cel de al doilea refugiu al nostru. Călătoria în trenul care abia se mişca între opririle nenumărate a fost lungă. Femei, bătrâni, copii, printre care nu puteai să strecori măcar un ac. Alarmă! Din nou şi din nou alarmă... Părăseam vagonul în grabă, să ne ascundem în lanuri de porumb sau în şanţuri, printre tufişuri. Şi avioanele şuierând deasupra noastră! Şi apoi din nou îmbulzeala din vagon, în atmosfera sufocantă pe care Rada nu o putea suporta. Se făcea albă ca hârtia şi tremurătoare ca o frunză în vânt în braţele Mamei, pe al cărei chip citeam îngrijorarea. Apă! Mai are cineva puţină apă?, implora dânsa cu glas tremurător. Şi bidonaşul cu un rest de apă, probabil mult încălzită de trupuri, trecând din mână în mână până la buzele surorii mele...

Mocrea! Satul acela frumos şi bogat din Ardeal! Şi casa mică şi dărăpănată la poarta căreia am coborât din carul cu boi, singurul mijloc de transport găsit la gara din Ineu. Îmbăţişări şi mai ales lacrimi. Două surori reunite de trista soartă şi trei copile îl plângeau împreună pe Sandi. Cea de a patra copilă era prea mică pentru a înţelege, dar migdalaţii ei ochii albaştri spuneau prea bine cât de

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

proză de Cornelia Petrescu

mult o doare că a rămas orfană. În cămara batrânei Ester, căreia îi aparţinea casa modestă alocată refugiaţilor, fuseseră uitaţi câţiva saci cu nişte bobiţe mici despre care ni s a spus că se numesc mei, plantă de care nu auzisem până atunci. Tot a bătrânei doamne Ester, care se instalase la copiii ei, mai era şi o vacă costelivă, pe care o scoteam la păscut pe imaşul din faţa casei. Din puţinul lapte pe care îl mulgea Mama putea îndestula cele şase guri şi ne oferea nouă, copiilor, nemaipomenita delicatesă: mei cu lapte îndulcit cu dovleac. Simt şi acum gustul acela bun, parfumat şi catifelat, gust pe care nu l am mai regăsit niciodată... Am încercat să îmi fac o prietenă şi acolo, la Mocrea. În şcoala satului locuia familia directorului, domnul Raţiu, car e avea o fată de vârsta mea, Luiza. Am intrat cu sfială în încăperea îngustă cu poliţe de a lungul pereţilor, pe care se odihneau o mulţime de jucării. Luiza a luat în braţe o păpuşă minunată, cum nu mai văzusem până atunci, o păpuşă care închidea ochii când o culcai şi spunea muti. Luiza a legănat o şi i a şoptit vorbe într o limbă necunoscută, pe care eu, mai exact dorinţa mea, le a înţeles ca invitaţie de a strânge şi eu în braţe minunea vorbitoare. Mâna mea întinsă a primit replica unei palme destul de usturătoare pe care a aplicat o Luiza rostind pe un ton ridicat: Nain! Am refuzat o cu încăpăţânare pe Mama când mi a propus să mai mergem în vizită la familia directorului...

Într una din zile, pe când o ajutam pe Lulu să facă primii paşi, o umbră ne a tulburat dulcea degustare a dudelor care cădeau din singurul copac ce se găsea în curtea aceea. Tata! A venit Tata! Îmbrăţişări, lacrimi... Şi iar, şi iar. Cele câteva zile de permisie au trecut repede, şuşotelile celor mari nu se terminau şi genunchii Tatei erau prea puţin disponibili pentru patru copii. În schimb, bomboanele pe care ni le a adus, raţia lui şi a altor camarazi de la care le obţinuse prin renunţarea la ţigări, ne au amintit gusturi uitate...

Nu mult după reîntoarcerea Tatei pe front s a încheiat armistiţiul cu Rusia, la 23 august 1944. Frontul războiului a început să se deplaseze spre Vest, iar populaţia civilă s a văzut din nou constrânsă să fugă din calea urgiei . Atunci am plecat în al treilea refugiu, de data asta în munţii Apuseni, care ne au adăpostit în perioada tulbure, căreia i se spunea întoarcerea armelor.

pustie, a oprit drezina şi a strigat un nume: Ioşca! Inima mi a luat o la goană gândind că nişte bandiţi fioroşi vor apărea din pădurea neagră din spatele singurei case în ruine din acel loc uitat de lume. Unicul bandit s a dovedit a fi doar un băiat, nu cu mult mai mare decât mine, care a recuperat în grabă un pachet de la mecanicul drezinei, care ne a spus: Ioşca, băiatu la mine. Rusu bombardat casa la noi. Cu drezina am ajuns în gara Gura Honţ şi de acolo, înt un car cu boi, am pornit agale spre... Poiana. Paşnicul legănat a carului cu boi a fost tulburat de unul dintre cele mai dramatice episoade ale periplului nostru. Mama aşezată lângă bătrânul care îndemana boii. Tanti Miza cu Lulu în braţe şi noi trei, Rada, Lia şi eu, cuibărite ca vai de lume în căruţa aşternută cu fân. Deodată, răsărit nu se ştie de unde, un avion se prăbuşeşte din înaltul cerului. E aproape, aproape de să l atingi cu mâna şi se roteşte vuind năpraznic în jurul nostru. Boii au încremenit, iar oamenii, adulţi şi copii, au rămas cu ochii holbaţi la moartea care ne împresura. Nici o vorbă, nici un strigăt, ci doar privirile goale, înfricoşate, a şapte perechi de ochi. Cât o fi durat? De câte ori ne o fi dat ocol până a se ridica acolo de unde coborâse. Vorbele moşului, rostite ca o rugăciune după un timp nemăsurat de lung: Mulţumescu Ţi, Doamne, că le ai dat gând bun şi le o fost milă de copchii nevinovaţi!

Nici o altă vorbă până la Poiana, sat răsfirat pe coame de munte de pe care vecinii îşi vorbeau prin strigăte şi îşi chemau seara animalele cu îndemnuri ciudate. Am fost găzduite în şcoala în care locuia doamna învăţătoare Doru şi fiul ei Dan care avea şapte ani. Cele trei mame încercau mereu să prindă ştirile de pe front la un aparat de radio cu galenă, foarte capricios, care era în dotarea şcolii. Rada şi Lia se delectau cu puţinele cărţi din biblioteca şcolară, iar eu mă jucam cu Dan de a Frumoasa din pădurea adormită. Îmbrăcată într o delicată cămaşă brodată de a domnei Doru, culcată pe două scaune, cu un măr muşcat pe piept, eu eram prinţesa, iar Dan, călare pe un căluţ de lemn, era prinţul. Sfântă copilărie vegheată de iubitoare mame curajoase! Chiar şi războiul era pentru noi un joc, iar mamele noastre erau zânele bune ce ne ţineau departe de urgia care ne înconjura! Popasul nostru în munţii Apuseni

Am mers mai întâi cu un cărucior pe şine care purta ciudatul nume de drezină, manevrat de un ungur care vorbea prost româneşte şi de care mi a fost frică, mai ales atunci când, pe o vale

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

proză de Cornelia Petrescu

a durat câteva săptămâni, până atunci când din aparatul de radio s- a putut desluşi ştirea că frontul a ieşit de pe teritoriul României, intrând în Ungaria, în drum victorios spre Berlin!

Nu mult timp după această ştire am luat drumul spre Bucovina noastră. Ne întorceam Acasă! Cântam de bucurie, nu ştiam că drumul va fi atât de lung şi greu. Gara din Ploieşti, unde am schimbat trenul, mi a rămas în minte ca o adunătură de moloz, iar oraşul un cer năpădit de fum. În gara Mărăşeşi, oprire lungă. Începând de acolo, spre Nord, linia ferată fusese lărgită după model rusesc şi civilii nu erau acceptaţi în trenuri. Am dormit câteva nopţi în vagonul cu care veniserăm din Ploieşti. La un lăsat de sear ă, un militar a dat buzna cu brutalitate în compartimentul în care ne adǎposteam şi s a repezit la Mama, care era lângă uşă, i a proptit arma în piept şi a urlat: Iot foi mati! Davai denghi! Davai! Lulu a început sǎ plângă. Mama l a rugat ceva în limba ucraineană, înţelegeam doar cuvântul Spasivo, dar străinul zbiera şi îi presa pieptul şi mai tare. At unci Mama a smuls de la gâtul meu pernuţa cu bani, pe care mi o încredinasţase, şi a încercat să scoat ă nişte bani, dar el i a dat peste mână, a golit tr ăistuţa şi a luat tot ce mai era în ea, după care a mai înjurat o dată şi a plecat .

Într - o zi, Rada şi Lia m - au luat şi pe mine la vizitarea Mausoleului eroilor din Primul Război, care se află nu foarte departe de gara Mărăşeşti. La întoarcerea în gară, Mama ne aştepta pe peron şi era voioasă cum nu o văzusem de multă vreme. Azi Nuca împl ineşte şase ani şi a primit nişte daruri , ne a spus ea întinzându mi un cornet cu bomboane asemănătoare cu cele pe care ni le adusese Tata în permisia lui. Un domn ofiţer din satul bunicilor voştri, acelaşi care ţi a dăruit bomboanele, ne a instalat într un vagon care se va ataşa la un tren cu destinaţia Suceava. Vom ajunge Acasă! Zicând vorbele astea, Mama ne a condus printre linii la un vagon, mare, întunecos, fără geamuri, în care m a ajutat să urc pe o scară înaltă. Acolo, pe nişte scânduri puse pe jos, era aşternut un şervet alb cu dungi roşii pe care erau aranjate bunătăţi: pâine, ouă fierte, un castron cu iahnie de fasole, iar nu departe de uşă un coş cu struguri. Vocile

celor două mame şi cele ale surorii şi verişoarei mele mai mari s au unit într un tremurat La mulţi ani! care a alungat, pentru o scurtă clipă, tristeţile războiului. În acel scurt răstimp au început să se simtă nişte icnituri şi, dintr o singură suflare, cele două mame au exclamat: Ne au ataşat la locomotivă! Vom ajunge Acasă! Până Acasă am mai făcut o pauză în casa bunicilor de la Pătrăuţi, unde ne am petrecut Crăciunul anului 1944. Casa bunicilor a rămas în mintea mea ca un binecuvântat colţ de rai, dar acum îmi dau seama cât de neîncăpătoare erau cele două încăperi: bucătăria şi cas’cea mare pentru a adăposti opt suflete. Mama dorea mult să ne revedem în locuinţa din şcoală şi să sune clopoţelul pentru redeschiderea claselor. Era plină iarnă când a reuşit să trimită vorbă la Călineşti, de unde a venit să ne ia badea Melniciuc cu sania trasă de doi cai blânzi, care mi i a adus în minte pe Draga şi Suru...

Am regăsit şcoala din Călineşti, care fusese folosită de ruşi ca spital de campanie, într un hal de distrugere şi murdărie de nedescris. Pe pereţi erau scrise nişte enorme litere ciudate, pe care nu le cunoşteam, iar în cotloane erau maldăre de gunoaie rău mirositoare. Am dormit câteva nopţi pe cuptorul lelii Ulitia, care locuia în faţa şcolii și ne a primit şi ospătat cu multă bucurie şi bunătate. A doua zi după ce am ajuns acolo, oamenii din sat au venit cu unelte şi materiale: cazmale, fierăstraie, scânduri, var şi câteva plăci de sticlă care fuseseră ascunse într un cavou din cimitir... În câteva zile locuinţa noastră şi sălile de clasă străluceau de curăţenie şi pereţii văruiţi în alb miroseau atât de bine! Când m am trezit după un somn bun în prima noastră noapte Acasă, aroma de pâine scoasă din cuptor se răspândea în locuinţă şi în sălile de clasă, iar Mama suna clopoţelul chemând copiii la şcoală. Pe Tata l am revăzut abi a după câţiva ani, când a fost eliberat din prizonieratul la prietenii noştri. Dar l am revăzut, pe când pe unchiul Sandi şi pe atâţia ca dânsul nu i a mai revăzut nimeni niciodată...

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

proză de Cornelia Petrescu

Privesc dărâmăturile şi scheletele negre în care au fost prefăcute casele, şcolile, bisericile, spitalele celor care astăzi trăiesc o incredibilă întoarcere a războiului ucigător. Refuz să admit că şarnierele din Butcha, Marioupol, Irvin... ascund crimele făcute de oameni împotriva altor oameni. Privesc miile de mame care îşi salvează copiii ducând u i dincolo de graniţele unei ţări prospere, în care vrăjmaşul a adus teroarea şi moartea. Târăsc după ele un rucsac, un câine sau o pisică şi mai ales îşi târăsc copiii... Zâmbetul lor trist... Uimirea lor inocentă... Ochii lor... Lacrimile lor...

Mă întreb cu tristeţe şi neputinţă: îşi vor regăsi oare vreodată acel Acasă la care le este mereu gândul? Vor mai adulmeca vreodată mireasma pâinii coapte în cuptoarele lor? Îşi vor mai regăsi şcoala? Dar pe soţi, taţi şi bunici, îi vor mai regăsi?

Gabriela Schuster (Germania)

El chiar a existat

Era seară, ba nu, aproape noapte oamenii se adunaseră pe la case eu nu aveam una sub un con de lumină căutam în buzunar scrisoarea către soldatul meu între timp el murise pentru patrie patria eram şi eu

nici de unde nici către cine scrisoarea

cineva visează că a fost un vis de vis visele se repetă se repetă intră unele în altele se suprapun, se oglindesc până se pierd în depărtare apoi vin plugurile ară pământul şi creşte spic legănat din carne de soldat

ici şi colo oamenii găsesc optzeci de ani mai târziu bombe neexplodate locuitorii vâslesc să se pună la adăpost soldatul nu primeşte scrisoarea el e mort pentru patrie cine este patria?

poezie de Gabriela Schuster

Un verb ca toate verbele Em Sava (Canada)

Privești, ca ntr un album 3D, nisipurile mișcătoare ale ființelor care se perindă prin viața ta. Înveți că trebuie să te iubești ca să supraviețuiești traficului uman, crescut ca aluatul pe orice arteră existențială. Mic, te placi necondiționat. Mare, înveț i circumstanțiala condițională și te placi mai puțin. Pentru că vine o zi când, în grădina ta gramaticală, răsare comparația. Apoi neputința. Și puncte, puncte... Autodidact, începi să zâmbești în alt fel. Cu gura închisă. Și îți lipești surâsul, ca untul întins pe pâine, pe ultima foaie de varză. Pe ultima... Aceea care se așază pe pământ Pământ ești și în pământ te vei întoarce

Sufletul îl păstrezi intact în miezul miezului, ca pe o umbră. Nu știi prea bine ce e, deși pe el îl simți cel mai tare. Visceral. Din punct de vedere științific are vreo douăzeci și patru de grame. Îl păstrezi intact în miezul miezului. Pentru că realmente nu știi deși încerci de la început și până la sfârșit și nu îl poți analiza. Îl ascunzi ca pe umbră. Să nu l pipăie mâini mercantile. Să nu ți l ia pe nimic. Să nu despice firul în patru. Să nu te schimbe după chipul și asemănarea lor. Apoi frunzele cad. Una după cealaltă. O vreme ești compos mintis, apoi îți trece precum gripa, odată cu primăvara în care îți cresc florile de măr până n toamnă. Ți le crești singur, cu mâinile goale, într un act de smerenie totală, la fel cum îți crești copiii. După aceleași dogme vechi de când lum ea. Vrei să te oprești atunci când crezi c ai descoperit cercul, dar te învârți clișeic între punctele de referință cu litere mari ca un hamster pe running wheel . Ești, de prea multe ori, ermetic. Așa îți vine. În teorie e prudent să fii ermetic. Deși e ri scul tău. Pocnești ușor și ești

mult prea interpretabil. Crești pe verticală și te adapi din basme. Pe care le crezi. Cu tărie crezi în zâne și balauri, dar mai ales în Moș Crăciun. Volatile, se duc undeva, se ascund în sertare. Abia apoi răsar poveștile. Prima dată le asculți, apoi te încalți cu ele și le trăiești. În general cu foarte multe excepții de la regulă binele învinge, iar tu pui pe masă liniștea cea de toate zilele, ca pâinea scoasă din cuptor. Aburindă, dătătoare de destin, de rugăciune și de doruri. Îți alegi rolul după zi și după anotimp. Și după piesă. Pentru că drama îți curge prin vene de cele mai multe ori, deși, în afară de rarele momente de poezie psihedelic explodate și niciodată pe deplin explicate, trăiești epic, folosind o punctuație general acceptată de societate. O punctuație regulamentară. De obicei, joci popice. Rostogolirea bilei de bowling îți demonstrează că pământul e rotund, că tu ești activ și că, în general, există culoare și sunet. Ai nevoie de aceste realități palpabi le, pe care ți le faci cuib într o veșnică definiție a părților de simțire, pe care le aranjezi într un confort relativ și o căldură intersectată morfologic de vocale și consoane înclinate minuscul, chiar dacă majusculele îți sunt inserate în propriul ADN ca un extra cromozom. Punctul culminant e la milimetri de deznodământ. Când ninge.

proză de Em Sava

traduceri din Nicolae Coande

Laura Cătălina Dragomir (Spania)

Poeta de afuera

Chico, sácate la poesía de la cabeza y agárrate

Con los dientes del dobladillo de la materia

Incluso el último gusano es más preciso que tú

El camino a través de la manzana pasa por las semillas.

Pero todo lo que tú ves son las flores rosadas

Pobre mariposa engañada por gramáticos y dioses.

Siempre un individuo sin soberanía

Con la boca llena de palabras ya polinizadas

Falsificaciones como las qe se venden en las garitas

De tabernas sucias donde canta lascivamente

Por suntuosa guita el artista oficial

Siempre genial maldecido, siempre idólatra

Mejor un poeta de afuera que gusano

En la radiante manzana de la que muerde atontado

El héroe con el marfil en la frente quebrado.

En el siglo de estos No puedo reírme en el siglo de estos ni muerto escondido en mi propio cerebro soy el hombre de la buhardilla dejad que las ratas vengan a mi tengo a mano el polvo el fracaso el estilo perverso días llenos de una frágil demencia no puedo reírme en el siglo de estos ni muerto.

Tíos

Hay unos tíos que gobiernan América unos tíos que gobiernan Rusia y unos tíos que gobiernan Rumania. Que les vaya bien. Soy un poeta que dejará la tierra como la encontró.

Poet de afară

Băiete, scoate ți din cap poezia și apucă te Cu dinții de tivul materiei Până și ultimul vierme e mai precis decât tine Drumul prin măr trece prin sâmburi

Dar tu nu vezi decât florile roz

Biet fluture păcălit de gramatici și zei.

Mereu un ins lipsit de suveranitate

Cu gura plină de cuvinte gata polenizate

Falsuri din cele care se vând la tarabe

Prin birturi jegoase unde cântă lasciv Pe lovele simandicoase artistul oficial Mereu genial deocheat mereu idolatru Mai bine poet de afară decât vierme În mărul radios din care mușcă prostit Eroul cu fildeșul frunții crăpat.

În secolul ăstora

Nu pot să râd în secolul ăstora nici mort ascuns în propriul meu creier sunt omul din pod lăsaţi şobolanii să vină la mine am la îndemână zgura eşecul stilul pervers zile pline de o fragilă demenţă nu pot să râd în secolul ăstora nici mort.

Tipi

Sunt nişte tipi care stăpânesc America nişte tipi care stăpânesc Rusia şi nişte tipi care stăpânesc România. Să le fie de bine. Sunt un poet care va lăsa pământul aşa cum l a găsit.

Traducción/traducerea: Laura Cătălina Dragomir

traduceri de Laua Cătălina Dragomir

La capătul lumii Monica Tonea (Belgia)

„Cum să ți zic, a trecut multă vreme de când ne simțeam la adăpost. Orișicum, nici nu mai știu ce semnificație are cuvântul ăsta: adăpost. Mai ales că...” Șovăie, își șterge fruntea cu dosul palmei și oftează: „Nu știu, nu contează. Sunt teribil de obosit. Totuși, mă întreb, oare așa ne simțim cu toții când ne conștientizăm mortalitatea? Dornici să punem lucrurile în ordine? E, oare, moartea un motiv foarte bun să trăim? Pe de o parte, mă simt tânăr încă, dar patrușnouă înseamnă ceva, nu? Trebuie să însemne. Măcar că încă mai e timp s o revăd pe Sașa. În fine, n am avut încotro, înțelegi? A trebuit să plec.” Mă sfredelește cu privirea vreme de două, hai, trei secunde. Uneori aș vrea să și dea seama cât de simple sunt lucrurile. În loc de asta, cu ochii întorși la drum, își continuă perorația: „Uite, de pildă, realizarea asta, că nu există posibilitatea de a controla evenimentele, pe mine mă anchilozaează. Așa am fost mereu. Un handicap cu care am pornit la drum. Și, iată, ni s a dat un set de reguli cărora, până una alta, niciunul dintre noi n a știut să le facă față.”

Dau din cap. În spațiul dintre noi se etalează prezența Sașei, însă nu i îngăduim să se materializeze. În special, Eric se luptă să o țină la distanță. Are nevoie să și ordoneze gândurile, așa că imaginea ei dispare înainte să se închege de tot. E mai bine, o figură abstractă îți permite să divaghezi cu mai multă îngăduință. Drumeagul spre Kessala cotește la stânga, pe lângă colină, și colbul ridicat în aer de roțile Jeep ului se contopește cu dogoarea de dincolo de parbriz. Se suprapune cu aerul tremurător. Nimic nu i definitiv, îmi trece prin cap. Și mă las ros de incertitudini la rândul meu. Sunt curios cum de nu are nici cea mai vagă idee cine sunt. În definitiv, sunt unul și același om, sunt sursa neînțelegerilor dintre ei. Pesemne, la capătul ăsta al lumii îi sunt alterate percepțiile. E adevărat, aici vipia e necruțătoare, demolează contururile, modelează străfundurile. De ce să nu i afecteze și memoria?

În mare parte, are dreptate, vine o vârstă când începem să ne preocupăm de perisabilitatea ființei. Moartea nu mai e o noțiune, e o certitudine care se apropie. Dar de unde până

unde ideea asta să controleze lucrurile? Taman în asta constă miezul: să acceptăm că vom experimenta multe momente neconforme cu așteptările noastre. Mă decid să i spun și lui ce cred: „Înțeleg ce zici, însă lucrurile astea pe care zici tu că nu le poți controla, înseamnă, pe scurt, să trăiești. Da, mai vin câteodată peste noi cu vi olență, ca un meteorit direcționat spre pământ. E... un soi de atracție gravitațională din care nu putem să scăpăm. Imaginează ți o traiectorie cu neputință de modificat, tulburătoare, formidabilă. Astea s chestiunile extraordinare care vin către noi. De ce ai vrea să le controlezi? Poate să eviți câte o nenorocire, deși, fie vorba între noi, unele sunt inevitabile.”

„Adică era inevitabil să mă despart de Sașa?”

„Ce să zic, uneori e necesară o formă de ablațiune ca să supraviețuim”, spun și mi pare rău numaidecât. „Când va trece șocul, o să ai ocazia să înțelegi că ți s a întâmplat ceva extraordinar și apoi devii un cu totul alt om, un om nou. Un om dispus să și regleze istoria cu ea.”

proză de Monica Tonea

„Mi se pare o prostie, să trăiești la maxim, pe urmă te apuci să ți extirpi emoțiile, una câte una, întru purificare. Zi și tu, de ce am avut nevoie de locul ăsta să mă vindec, în detrimentul ei?” Ridică din umeri și mâhnir ea i se revarsă pe geamul întredeschis. Fumăm în tăcere, nu știu ce să răspund. În mașină intră praful. Sunt un pic dezamăgit că Eric a uitat din ce e el plăsmuit. Tototdată, îmi vine să l mustru: „N ai luat cumva totul de a gata?” Tresare. Ceva e avariat în structura lui, fie că vrea sau nu să admită. Deteriorarea se ivește sub ochii încercănați, îngreunați de tot soiul de absențe validate de timp. Cu mânile strânse pe volan, îmi aruncă o privire. De data asta mi se pare c o văd pe Sașa reflectată în pupil ele i micșorate. Palidă, așa cum e în ultimul timp. Nu- i spun. M- ar fi luat în derâdere: „De unde s o știi tu pe Sașa?” E adevărat, n am cum să i demonstrez c o cunosc ca pe propria mi palmă.

„N ai luat cumva totul de a gata?” Își contemplă nelămuririle, iar eu trasez rapid în cap intersectările noastre trecute. Păcat că nu și amintește. Când rememorează evenimentele, bătrânul de azi , de ieri , de alaltăieri , nu sunt una și aceeași versiune. De când ne am regăsit în Kessala, îmi vorbește de coincidențele cărora le conferise el o noimă oarecare; îmi povestește despre mine. Prima scenă s a întâmplat hăt demult, când timpul avea alte valențe. Era în 1997, în București, sub castanul înflorit de pe strada Polonă. Momentul declanșator. Firește, n am preconizat bi ne. L am determinat să și clădească întreaga viață pe cuvintele mele. Am greșit. Nu trebuia să mă abat de la planurile mele inițiale. Era suficient un ai soarele în ochi și basta. Ar fi luat o ca pe o anecdotă demnă să fie revizitată când și când, însă să nu devină o obsesie.

Al doilea episod s a petrecut pe rue Gabrielle, din Montmartre, pe 12 octombrie 2019. Locuiau la Paris de multă vreme și, uneori, Eric mai răsucea în gând cum ar fi fost urile bucureștene Trecea prin ploaie revoltat de incapacitatea lui să digere impasul. Previziunea veche a bătrânului de abia se materializaze, după ce tot oscilase între decizii ani la rând și i dăduse vestea Sașei că avea să plece în Africa pentru doi ani (între timp s au făcut trei, dar cine mai numără?). Șocul, groaza, disputa l au izgonit de acasă și rătăcea pe străzi, ros de remușcări. Plănuia negreșit să se refugieze undeva, într un loc uscat, însă autoflagerarea i făcea nesperat de bine, așa că tot amâna. Absorbit în risipiri lăuntrice, nu simțea apa care i trecea prin haine. Un singur imbold îl mâna: interpelarea vreunui trecător dispus să l asculte; să l atragă în vâltoarea lui. Hazardul a făcut să fiu chiar eu. M a prins de mânecă, să verifice cumva autenticitatea parcursului său: „Cum ar fi să vină cineva, să te bată pe umeri și să ți spună, fără altă introducere, că viaț a ta de acum înainte va căpăta veleităț i nebănuite?! Hm, cum ar fi? Să apară așa, din senin: ai soarele n ochi , să ți promită luna și stelele de pe cer și tu să te chinui toată viața să fii la înălțimea vorbelor lui?”

„Și totuși, poate ai interpretat greșit”, i am spus atunci, deși mă aflam în preajmă să i comunic că fără Sașa avea să și piardă tot soarele din ochi. Apărusem prea târziu însă. Nu mai conta.

A treia oară e chiar acum, la un sfert de veac de la primul episod, pe drumul către baza MSF 1 unde m am aciuiat în calitate de scriitor, iar el salvează vieți, de mai bine de trei ani, cu gândul la Sașa. Încă mai corespondează cu ea. A devenit un fel de icoană. Să vedem ce mai pot remedia. Vocea lui mă smulge din reverie: „Vezi tu, Dylan...”

Itaca Anul X

iulie , august, septembrie

proză de Monica Tonea

Ara Alexandru Șișmanian (Franța )

regele lună

poate o ninsoare de cai din subteranele regelui lună • zăpada de cai abia aşternută ‒ leneş topindu se • sau hlamida revărsată a treptelor ‒ ca o cascadă pe care eu cu statuile mele de gheaţă şi umbră urcam îngrozit • cu ochi rătăciţi în absurd şi în cifru cu zîmbetul perfect inutil • călător de ceară ‒ de seară ‒ fără dincolo ‒ fără dincoace • părăsit de urmă şi drum ‒deschizînd soarele ca pe o uşă • el, călătorul de ceară ‒ călătorul de seară ‒ aşezat la masa tăiată n felii • unde cu toată privirea acol o ‒ alb rătăcitor fără nici o lanternă • nicăieri vizibil ‒ întins, poate bolnav ‒ vegheat de umbra lui în picioare • lungit alături de mort ‒ între letargie şi plută • ţinînd însă în mînă un revolver ce se topeşte în negru • celălalt cu care nimeni începe ‒ o femeie sau poate un fiu • celălalt ca pe un lanţ pe care încă n ai isprăvit să l vomiţi • da, de fapt celălalt ‒ ciudat precum o groapă într o gaură neagră • sau poate altceva ‒ semănînd izbitor cu nimic • silabe de lupi un şuvoi cu silabe de lupi ‒ cînd mă spînzur atîrnînd ştreanguri nu de coroane ci de rădăcinile pădurii • sute de ştreanguri la care deocamdată numai mă uit • cap alb de împărat căutînd o împărăteasă cu coroana albastră • o pasăre cu tot atîtea oglinzi ‒ cîte pene absolut incasabile • sau un soldat fără uniformă dînd neîntrerupt ocolul unui 8 de avise • unui infinit cu tot absurdu᾿n picioare • lontan de albastru strigat de o nebuloasă de îngeri • precum o lacrimă neagră ce mi ar bate în piept • o clipă ‒ cu tot timpul skiindu i în ochi • o clipă ‒ ca o aripă de coloane deznodate n pustiu • şi poate silaba ‒ ea, înfăţişarea sibilei • o junglă de litere fremătătoare şi vii în eter • dinspre toate chipurile ‒ poate o dună ‒ poate o pitică albă adormită- n cuvînt • penumbră de aşteptare ‒ cînd nimic nu mi mai reţine zborul înainte de vid • totul acesta mult mai greu decît o caravană • totul acesta cu mîinile incolore prin somn • precum o pată de lună pe fundul oceanului • după atîta istovitor torid cenuşiu • nimeni la gumă

ne întindeam mî inile prin somn ‒ încercînd să ne mîngîiem prin palid de lună • şi broaştele sub stele sclipeau precum nişte hipnotice oglinzi verzi • năvoadele de litere se plimbau prin fluviul de improbabil ‒ printre peştii de absurd şi de umbră care mă scriu • da, indi scutabil ‒ realitatea e o numărătoare ce se fărîmă ‒ pînă nu mai rămîne decît nimeni la gumă cu singur • atunci bătrînul culege argint din umed de plajă ‒ şi melancolic copilul îşi înalţă turnul albastru din sfincşi • asteroizi simplegadici ne lasă să trecem cu nava avisului înspre florile cosmice • luna mă lasă să cad jupuit lîngă ţărmuri ‒ alb aberant mult mai pur decît stelele toxice • şi numărul insomniac de lîngă oglinda rănită ‒ sângele ca zonă de trecere • între întrebare şi imagine ‒ ce fantasmă ţipă muribundă • de parcă scufundîndu se ar mai putea spera ceva în cifra muţeniei • tristeţea m a împietrit fără culoare ‒ singur de trestii midas scufundă auru n somn •

poezie de Ara Alexandru Șișmanian

poezie de Ara Alexandru Șișmanian

săgeţi de nicăieri

săgeţi de nicăieri rănesc lupii albi între silabă şi lună • letal fără sursă cu vîrf zodiacal • sau poate pleoapă înălţată peste ochiul din craniu ‒ ca lucirea eratică de la tîmplele insomniei • ea, masca lunii încîlcită în firav de sălcii • pată neagră plî ngînd printre nopţile despletite ‒ asemeni gurii de lacrimi purtate n absurd de încet • desigur, dimineaţa mîinile fură găsite pe mal sufocate ‒ de extratereştrii de tinichea • ce păleau îndrăgostiţi de nebunia prea tînără ‒ pentru a şi mai desena moliciunea de cîntec şi fum • atunci fereastra îşi umple singurătatea cu albastru de îngeri ‒ precum o gaură cu adîncimea visată de ţipăt • da, coboară îngălbenită de amintirea de sticlă ‒ larva coşmarului • ca luna închegată în mlaştinile de la rădăcina exilului • sau fulgul orologiului alb ‒ cînd labirintul de gheaţă mai fredonează sidefiu pentru sine ‒ melodia de oglindă •

lama cuţitului stins

mai alb decît somnul dintre doi sori • mai subţire decît chipul bănuit sub miraje ‒ cînd albastrul veghează ora amurgului • mai argint decît labirintul navigînd spre ochiul beznelor dense • iarba creşte peste zborurile păsării ‒ silabă spălată de aşteptare şi avis • n am ştiut niciodată unde începe jocul şi unde se inversează ‒ cînd rătăcirea mă întreabă şi cînd mă sărut ă ca să şteargă urmele rugăciunii • cu buzele- i subţiri străinul mă povesteşte ‒ şi cu fiece silabă pe mine însumi mie însumi mă restituie • şi amintirea nostalgică a ce ar fi putut fi ‒ nu a ce a fost • a drumurilor pierdute ‒ a aripilor de nestrăbătut • nu a unui zbor ci a uitărilor amare ‒ a absolut nimic • a trădărilor prea crude pentru clopot ‒ prea funebre pentru pas • a melancoliei suspendate parcă în ştreang • nu calea spre infern ci doar spre cenuşă ‒ da, plînsul cu obrajii seci • creta cu care n adâncuri mă scriu ‒ falezele mai spectrale decît o cămaşă de forţă ‒ cu care hrănesc luna • căci totul pînă la urmă ‒ şi sufletul însuşi ‒ e numai mască pentru neant • speranţa ‒ durerea ‒ urgenţa panicii şi toamnele memoriei • scara cu care coborîm cu paşi de rugă spre ademenitorul abis • pumnalele inevitabile cu care ne întîmplăm ‒ cînd iubim • şi astrul somnambulilor albaştri • cînd tu sau eu ne am visat împreună măcar o singură dată • întîrzierea jupuită între noapte şi vînt • între copacul stelar prea departe azvîrlit şi insuportabila absenţă • între soarele mort şi copăcelul ca un creion • acum cînd din noi nu mai putem culege decît cărunteţea aniversărilor ‒ şi senilitatea înşelăciunilor reciproce ratate • şi poate o apă ciudată de zîmbete înecate ‒ şi poate o răzbunare tîrzie şi absurdă • ca lama cuţitului stins •

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

interviu cu scriitoarea Camelia Cavadia

Cristina Pop (Belgia)

D espre ea însăși, Camelia spune: M am născut pe 10 mai 1969, la București. Am terminat un liceu cu profil de filologie istorie și sunt licențiată în filosofie și jurnalism. Sunt căsătorită și am o fiică. Am lucrat 22 de ani în televiziune: 19 ani PR Manger ProTv, 3 ani PR Manager Antena 1, iar din 2017 dețin împreună cu partenera mea de business, Alina Sin, Agenția de Comunicare Fabrica de PR. Am debutat în literatură în anul 2015, la editura Trei cu romanul „Vina”, care avea să fie desemnat, un an mai târziu, cel mai bun roman de debut la „Festival du premier roman” la Chambéry, în Franța. În 2016, tot la editura Trei, a apărut cel de al doilea roman al meu „Măștile fricii”, lansat ulterior şi în Anglia, la invitaţia Grupului de voluntari „Romanians love books”, bestseller vândut în peste 10.000 de exemplare. În 2018, aceeași editură a publicat romanul „Purgatoriul îngerilor”, despre care scriitorul Radu Vancu a spus că este „documentul emoționant al unei

lumi a copiilor dispăruți”. La începutul anului 2022, la editura Trei a apărut „Sufletul lumii”, o culegere de 12 povestiri adevărate dintr o lume fantastică.

Am cunoscut o pe Camelia Cavadia la Bruges. I am scris pe 7 mai anul acesta, iar a doua zi urma să ne vedem în Markt. Mă aștepta împreună cu soțul său pe o bancă, față în față cu Belfort și zumzetul de turiști atrași de vibrația feeriei. Trebuie să recunosc, Bruges e un oraș fantastic, în care trăiești prezentul mai multor epoci. „La vie en rose” la propriu. Haina Cameliei de un fuchsia roz deplin mă atenționa că urmează să întâlnesc o persoană plină de viață, de un farmec aparte și radiind o puternică lumină interioară. „Sufletul lumii”, ultima carte a Cameliei Cavadia, este un best seller în țară și peste hotare la ora actuală, iar cărțile precedente sunt la fel de cunoscute: „Vina”, „Măștile fricii”, „Purgatoriul îngerilor”.

1. Dragă Camelia, întâlnirea noastră a fost una mai degarabă atipică. Ce a însemnat să accepți invitația unei necunoscute în timpul unui concediu mult visat? Ce înseamnă Bruges pentru tine?

A însemnat ascultarea unui instinct care mi a spus de la bun început că urmează să se întâmple ceva frumos, dar atipic, exact așa cum ai spus și tu. M am gândit că dacă un om are deschiderea și e dispus să și ia din timpul lui pentru a se vedea cu mine, această inițiativă nu poate aduce cu sine decât ceva bun. Iar gândul că această întâlnire era prilejuită cumva de apropierea noastră prin cărți îmi producea o plăcer e și o bucurie extraordinare. Cărțile apropie oamenii și micșorează distanțele e unul dintre crezurile mele și iată că s a dovedit încă o dată că am dreptate. Din fericire, datorită cărților, eu am reușit să cunosc oamenii la care altfel nu aș fi ajuns niciodată, așa că mi se pare absolut miraculos când se întâmplă asta.

Itaca Anul X / nr.

iulie

august, septembrie

“...să pot scrie din mansarda unei case ca de turtă dulce din Bruges...”

interviu de Cristina Pop

interviu de Cristina Pop

Bruges ul nu este pentru mine doar un oraș frumos, ci unul în care mă simt într un fel aparte, unul de care mi se face dor peste timp și în care visez să mă întorc. Și nu e vorba doar despre clădirile ca de turtă dulce, și nici măcar de sunetul clopotelor ce răsună din catedrale și biserici, de aerul nepoluat, de vântul care bate aproape mereu, de lumina dimineților parcă încremenite, de clipocitul apei lovite de clădiri, de zumzetul turiștilor, tropăitul cailor și trosnetul roților de la calești, de mirosul îmbietor al vafelor, de gustul desăvârșit al ciocolatei belgiene, ci e vorba despre felul în care simt eu că intru în contact cu toate acestea, de urmele pe care le lasă în sufletul meu și mă fac să mă emoționez brusc și să plâng la colț de stradă, la un răsărit sau un apus, la fereastra camerei în care stau, la terasa unde întârzii în fața unui desert îmbietor. Și deși sunt atâtea locuri frumoase pe acest pământ ce abia așteaptă să fie descoperite, știu sigur că voi reveni la Bruges atunci când dorul mă va chema din nou acolo.

2. Ai ales literatura sau literatura te- a ales pe tine? Cred că ne am ales una pe cealaltă.

3. Să devii scriitor nu e un lucru realizat fără efort, dar nici de a gata. Care sunt compromisurile pe care le implică scrisul?

Eu nu fac niciun fel de compromisuri atunci când scriu. Dimpotrivă, scrisul e cel mai brutal de sincer lucru pe care- l fac. N- aș putea să scriu un rând dacă nu ar fi așa. Însă, e adevărat că pe lângă bucurie și plăcere, scrisul vine deseori și cu chin, cu oboseală și stări contradictorii. E greu să scrii după o zi întreagă de muncă, e greu să scrii când te simți extenuat. Dar e totodată revelator să simți că ceva ți a ieșit așa cum ți ai dorit. E un schimb atât de frumos încât întotdeauna ai tendința ca, la final, să uiți greul și să rămâi doar cu bucuria și satisfacția lucrului dus la bun sfârșit.

4. Cum a fost omul Cami Cavadia acum 10 ani? Cum este acum? Cum te vezi peste 10 ani? În urmă cu 10 ani eram un om incomplet (chiar dacă atunci nu știam să spun exact ce e cu mine), total nesigur pe el, care și căuta validările în afara lui, la serviciu, în oamenii cu care lucra și, chiar dacă nici acum nu stau foarte bine la capitolul încredere în mine, măcar am învățat să fiu mai puțin aspră cu felul meu de a fi și să mă iau, pe cât posibil, așa cum sunt. Nu știu cum voi fi peste alți 10 ani, dar pot să ți spun ce îmi doresc: aș vrea să fie pace în lume, să fim cu toții sănătoși, să depășim pandemiile și războiul mai înțelepți și să nțelegem că timpul nostru pe pământ e limit at și că e păcat să l irosim în lupte, dușmănie, răutate și neînțelegeri. Peste 10 ani voi fi (sper) la pensie, când mi aș dori ca timpul să l împart între scris, prieteni, familie și lucruri făcute de și cu plăcere. Nu mi doresc decât liniște, sănătate, armonie, pace.

5. Pe 10 mai este aniversarea ta. Cum a fost să sărbătorești la Bruges?

Anul acesta a fost a doua oară când am ales să mi petrec ziua de naștere la Bruges. Nu văd o aniversare într un loc mai potrivit! Și trebuie să recunosc că, de această dată, întâlnirea cu tine și familia ta a contribuit la adăugarea unei fericiri pe care n o prevăzusem nicicum și care, cu atât mai mult, m a emoționat. Cât să fii de norocoasă să întâlnești niște străini cu care să rezonezi din prima clipă, care să ajungă să ț i cânte La mulți ani, împreună cu un restaurant întreg, să sufli în lumânări și să ai sentimentul că ești cu oamenii potriviți la locul potrivit?! Găsesc că e extraordinar de frumos ce s a întâmplat atunci cu noi, iar acum știu că datorită acelei întâmplăr i vom rămâne mereu legate într o amintire de pus în ramă.

6. Este arhicunoscut citatul „Frumusețea va salva lumea.” al lui Dostoievski. Simți că literatură ta face acest lucru? De ce să ne abandonăm frumosului când practicul din viață noastră ne păcălește zilnic?

Nu știu dacă literatura mea face asta; e prea mult să gândesc așa. Deși scriu despre lucruri mai degrabă triste, încerc să o fac întotdeauna cu înțelegere, fără să judec sau să blamez pe nimeni și să pun în fiecare carte multă speranță, frumusețe si mplă, bunătate, mai ales acolo și atunci când nu te aștepți. De ce să ne abandonăm frumosului? Tocmai pentru a ne salva de urât.

7. Ce câștigăm dacă citim? Ce câștigăm dacă scriem?

După părerea mea, cititul are avantaje de moment,imediate, dar și avantaje pe termen lung, incuantificabile. Cititul este o evadare din timp și spațiu, o modalitate de a vedea lumea în toată complexitatea ei, de a cunoaște trecutul, de a înțelege prezentul și, poate, chiar de a ne pregăti

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

interviu de Cristina Pop

pentru viitor. Cărțile sunt acel prieten loial în care te poți încrede oricând și oriunde, e lumea în care te pierzi și lumea în care te regăsești. În ceea ce privește scrisul, eu nu cred că orice om trebuie să scrie, ci doar cei care simt nevoia să facă asta. Pentru unii poate fi o descărcare, pentru alții poate fi un act terapeutic, pentru unii o necesitate.

8. Care a fost cea mai mare provocare pentru Cami Cavadia în viața de scriitor? Dar în cea personală?

Pentru mine, fiecare pagină scrisă e o provocare în sine, pentru că îmi doresc să scriu din ce în ce mai bine, să reușesc să exprim cu fidelitate ceea ce îmi propun să redau, iar de multe ori asta înseamnă o șlefuire continuă până la a ajunge să fiu mulțumită de fluiditatea frazei, de imaginea, de senzaț iile, stările, luminile, îndoielile, contextele create. Ai în minte voci, personaje, scene pe care le visezi într un anumit fel și lucrezi până ajungi să suprapui exact ceea ce ți ai dorit cu ceea ce a ieșit. Iar asta uneori nu vine ușor, cel puțin, nu în cazul meu. În ceea ce privește viața personală, am avut parte de a lungul ei de foarte multe provocări și întotdeauna au existat perioade în care a fost nevoie să încerc să echilibrez lucrurile, uneori să repar, alteori să mă opresc, să reconstruiesc și să găsesc puterea s o iau de la capăt.

9. Cât de tare ne influențează experiențele personale actul scrisului? Cât de tare ne influențează scrisul viață personală? În cazul meu, tot ceea ce am scris e filtrat prin prisma felului în care am simțit, am înțeles, m am conectat cu ceea ce am văzut în jurul meu, cu ceea ce am trăit eu sau alții. Chiar dacă toate cărțile scrise de mine până acum sunt mai mult sau mai puțin inspirate din viața altora sau a mea, totuși niciuna dintre ele nu urmează, în totalitate, un fir real. Fie că am redat într un fel sau altul o experiență, un gând, o idee, un sentiment, o senzație, fie că pur și simplu am fabulat, eu cred că fiecare dintre cărțile scrise are ceva din mine și din felul în care înțeleg eu să privesc lumea și ceea ce se întâmplă în jur. Oricât de multă ficțiune ar fi în ele, în toate există ceva care a fost cândva, undeva, real. Reducând la esență, părerea mea este că o carte e cumva și o reflexie a modului scriitorului de a surprinde și a înțelege lumea. Iar când spun asta, nu mă refer la câtă realitate e pusă în cărțile sale, ci pur și simplu la observarea temelor sale predilecte, la acea aplecare de a vedea lucruri pe care unii nu le văd sau, dimpotrivă, pe care le simt la unison cu ceilalți, la modalitatea sa unică de a surprinde lumea prin filtrul personalității și minții acestuia. Cât de tare ne influențează scrisul viața personală? Aici cred că e foarte diferit de la om la om. Cred că există oameni pentru care lectura e un mijloc de divertisment, unii citesc ca să (se) înțeleagă mai bine, unii pentru a învăța din cărți, alții pentr u a se bucura de poveste, unii pentru a evada din realitate etc. Pe mine, de exemplu, dacă mă prinde o carte, continui să trăiesc în ea mult timp după ce am terminat o. Iar ca scriitor, pot spune că scrisul a devenit o parte foarte importantă din viața mea și din cine sunt eu acum.

10. Care sunt cele mai importante lucruri în viață? Pe măsură ce trece timpul, înțeleg mai bine că frumusețea vieții stă în bucuriile pe care le aduni, în oamenii cu care te înfrățești, în momentele de liniște, de echilibru, de mulț umire pe care le trăiești.

11. Dacă viață ta ar fi altfel, cum ar fi ea? Cu mai multă liniște. Cu un pic mai multă tihnă. Cu mai mult ehilibru. Atât.

12. Ce ai alege: o copilărie plină de griji sau un dolce far niente? Este copilăria o sursă de inspirație pentru tine?

Aș alege o copilărie plină de bucurie, fără griji de oameni mari, cu gânduri senine, cu multe zâmbete, cuvinte calde și încurajări. Și da, copilăria este o sursă de inspirație pentru mine. În „Sufletul lumii” sunt și câteva povești inspirate din copi lăria mea și din vacanțele petrecute la bunici, la țară.

13. Cum este relația cu publicul? Apropo de Fabrica de PR și de experiența profesională vastă în acest domeniu.

Dacă te referi la publicul meu cititor, pot să spun că mă număr printre scriitorii fericiți să aibă un public generos și cald, căruia nu i pot mulțumi îndeajuns pentru toată susținerea din acești ani. Sunt deosebit de recunoscătoare fiecărui om care și a f ăcut timp să mi citească scrierile, care m a ales

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

interviu de Cristina Pop

dintr o multitudine de mii de alți scriitori (români și străini), mi a trimis un mesaj, un gând, o impresie. Tuturor le mulțumesc. În ceea ce privește publicul căruia ne adresăm la Fabrica de PR, întotdeauna încercăm ca toate comunicatele de presă pe care le scriem, interviurile pe care le facem, articolele pe care le concepem să ajungă la cititorii potriviți.

14. Care sunt sfaturile tal e pentru cei care își doresc o carieră de scriitor?

Nu mi place să dau sfaturi și mă feresc să fac asta. Dacă, însă, trebuie neapărat să dau unul, le aș spune că dacă își doresc cu adevărat să facă asta, să se apuce să scrie. Zi după zi, cu dedicare, cu dr ag, organizat. Nu le va fi întotdeauna ușor, dar satisfacțiile vor fi pe măsură. Le aș mai spune și că uneori (sau deseori) scrisul înseamnă trudă, nu numai bucurie și plăcere.

15. Revenind la Bruges, ar putea fi un subiect pentru o viitoare carte? Mi ar plăcea mult. Poate că la un moment dat, în viața asta, îmi voi putea lua o lună liberă în care să pot scrie din mansarda unei case ca de turtă dulce din Bruges, în care să nu răzbată noaptea decât sunetul calm și liniștitor al apei legănate de curenți.

În speranța că aceste rânduri vor fi savurate de publicul cititor, nu mi rămâne decât să prețuiesc această întâlnire și să mă bucur de amintirea ei. Îți mulțumesc mult pentru că ai permis această intruziune în viața și gândurile tale, Camelia!

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

Ca o trompetă, felia de pâine ardelenească

Monica Săvulescu Voudouri (Grecia )

Coborârea la subsol era periculoasă. Scările abrupte și lunecoase. Întunericul mat.

A încercat să se sprijine de pereți, dar și pereții erau lunecoși. Cărămidă netencuită. Din spate, milițanul lumina drumul cu o lanternă. Fiecare pas putea fi făcut în gol. Spaima, imensă. Nu știa ce o așteaptă. De ce, adică. Primise o citație. În ziua de, la sediul central, în strada, numărul... La o oră dubioasă, după lăsarea întunericului.

La intrare a fost legitimată. Buletinul. Și citația. Apoi a fost introdusă într o încăpere unde nu era nimeni. Pe mijloc un paravan, partea de jos lemn, cea de sus geamuri vopsite în alb. Și ici colo câte o deschizătură, un ghișeu. În prima jumătate a încăperii, o bancă lipită de perete. Lemn vechi, cu vopseaua cojită.

Nu prea era obișnuită să fie astfel tratată. În general, oamenii o simpatizau. Televiziunea o făcuse persoană publică. Era cea care apărea pe ecran de câteva ori pe săptămână. Avea emisiunea ei și mulți, puțini, cei care o urmăreau îi recunoșteau mai apoi chipul pe stradă.

S a așezat și a așteptat, în încăperea pustie și în lumina chioară a unui bec atârnat în tavan. Nu și a dat seama cât timp, o veșnicie. La un moment dat, de partea cealaltă a paravanului a scârțâit o ușă. S au auzit pași. Cineva a deschis geamul unui ghișeu. Un bărbat cu trăsături anonime. A legitimat o din nou.

Un milițian a apărut în dreptul ușii, ca din pământ. Condu o pe tovarășa, a spus gradatul din spatele paravanului și a trântit ușa ghișeului. N a schimbat cu milițianul nici un cuvânt cât au coborât treptele spre subsol. Adică ce ar fi putut să l întrebe sau s o întrebe. Omul era la datorie și ni mic mai mult. La un moment dat, la baza scărilor s- a deschis un coridor. Și undeva, la capătul lui, a apărut o lumină indecisă. S au îndreptat într acolo. În prima clipă n a observat decât niște gratii. Apoi milițianul a ridicat lanterna. Și imaginea care s a decupat din întuneric a fost cea a mâinilor cuiva, în cătușe. A rămas cu privirea lipită de ele, incapabilă sau poate înfricoșată s o îndrepte asupra chipului de după gratii. Milițianul a ridicat însă lanterna și atunci l a zărit. Întâi ochii. Mari, rotunzi, de copil. Aceiași. Deși trecuseră mulți ani de când plecaseă amândoi din satul ardelenesc, unde crescuseră. Mulți? Zeci de ani. Erau oameni în plină maturitate acum, el chelise, trupul i se îndesase. Doar privirea îi rămăsese aceeași. Ochii mari, r otunzi, blânzi, care și acum se uitau la ea cu o anume tandrețe. O privea mut. Și ei nu i venea nici un cuvânt pe limbă.

Când s a adunat parcă, cât de cât, din stupoare și a încercat să îngaime ceva, milițianul a schimbat raza de lumină a lanternei și a îmboldit o spre coridorul de întoarcere. Cu genunchii moi, incapabilă să pășească, i a mai aruncat o privire celui de după gratii. Dar lumina nu mai cădea acum decât pe mâinile în cătușe. Și, la ultima întoarcere a capului , n a mai deslușit în raza chioară a becului din celulă decât zăbrelele. La urcarea treptelor alunecoase, milițianul s a așezat în spatele ei. Gata parcă s o susțină, fiindcă se oprea, șocată, la fiecare pas. Palmele îi alunecau pe pereții umezi. Tălpile i se împiedicau pe scările abrupte. Tremura din tot trupul. Milițianul a condus o înapoi, în camera despărțită pe mijloc de paravanul din lemn și din sticlă. Ghișeul s a deschis din nou și cel care o legitimase înainte de a o preda milițianului a apărut cu o foaie de hârtie în mână.

proză de Monica Săvulescu Voudouri

proză de Monica Săvulescu Voudouri

Îl recunoașteți?

...Da.

Când l ați văzut ultima dată?

Acum vreo... zece ani parcă...

Bine. Semnați aici.

I a întins un pix. Și i a arătat o rubrică, unde era trecut numele ei. Cu codificarea 22.

Sunt 27 de cazuri de escrocherie. Recunoscute de el, a completat gradatul. Dacă mai avem nevoie de dumneavoastră vă anunțăm. Acum sunteți liberă.

A ieșit din clădire fără să știe pe unde calcă. *

Dimineața, părinții îi scoteau la prima oră din casă. Gata, Daria, ia ți dărabul de pită și valea.

Pițu, ca la un semn, deschidea și el ușa casei și se lua după ea. Tot cu dărabul de pită în mână.

Locuiau în aceeași curte. Dar nu ieșeau numai ei pe poartă. Ieșeau și cei din curtea din față. Și cei din casa de alături.

Pițu. Mortzi. Grațian, băiatul preotului catolic. O fetiță numai pistrui, pe care o chema Terez, dar ei îi spuneau Mokuska. Bubu, fiul acarului...

Locuiau în alszeg. Adică în partea de jos a comunei. Copii născuți în timpul războiului. Sau imediat după. Încălțați în sandale de cârpă. Și iarna cu gumari peste șosetele groase împletite n andrele. Pițu era mai mic cu vreun an decât ea. De când apucase să se țină pe picioare se învățase să se anine de fusta ei. Erau din etnii diferite. Ceea ce nu știau pe atunci ce înseamnă. Adică, de fapt, nu însemna nimic. Trebuiau să se joace. Și din cauza acestei nevoi majore, vorbeau toți limbile tuturor. Nici nu se crăpa bine de ziuă că bunica începea să zdrăngăne vasele la bucătărie. Căuta un cuțit.

Lung ca o lance. Cu o întrebuințare aparte. Din niște ștergare mari cât cearșafurile scotea o pâine. Și ea uriașă, rumenită la cuptorul din curte. Din grâu puțin, din tărâțe amestecate. Și din când în când îmbunătățită cu câțiva cartofi de la slovacii din susul muntelui. Rotundă pâinea, cât roata de car. Bunica și o sprijinea pe burtă. Și cu cuțitul lung și ascuns bine de ochii copiilor tăia o felie. O începea de la capătul cel mai îndepărtat, care se afla cam la o jumătate de metru de trupul ei. Și înainta cu cuțitul spre burtă, până când desprindea felia. Apoi punea pâinea la loc în ștergare. Nu era pentru oricine, era pentru copii. Și trebuia să țină o săptămână. Cu mișcări mângâietoare ungea felia pe toată lungimea ei cu untură de porc. În zile mai bune se putea spera și la o delicatesă: peste untură apărea și un smârc de muștar. Învățaseră să țină felia de un capăt, cu o singură mână. Și ieșeau așa cu ea pe poartă, trumfători. Nu e bine spus adică pe poartă. De pe la toate porțile, cât era alsezegul. Ca o formație de trompetiști, cu felia de pâine ardelenească pe post de tropetă. Daria, Pițu, Mortzi, Grațian băiatul popii, Bubu fiul acarului, Terez, căreia îi spuneau Mokuska... O dată pe săptămână, duminica, de pe la toate casele mirosea a silvoisă. Pe bucățile de mălai, și ele coapte n cuptor, se punea marmeladă de prune. Era desertul. Cu el nu ieșeau însă în drum. Erau așezați prin curți pe scăunele, să nu le curgă silvoisa pe haine. Când terminau, ca la un semn, în spatele lor scârțâiau porțile. Și luau din nou alszegul: Daria, Pițu, Motzi, Grațian, Bubu, Terez căreia îi spuneau Mokuska...

*

Și uite, Daria, c am crescut și cu puținul, i a spus, când s au întâlnit din întâmplare în București. Nu se mai văzuseră de când terminaseră cele șapte clase. Poate chiar de mai înainte, fiindcă el, Pițu, plecase din sat de pe la nouă ani. Taică său, care lucra la minele de la Sărmășag, dăduse n tuberculoză. Așa că pe copil îl luase să l creasc o mătușă de peste munte.

Și uite, Daria, că ne am făcut mari și cu puținul.

Felia aceea de pâine cu care ieșeam dimineața pe porți, ținându o ca pe o trompetă, trebuia să ne țină toată ziua de foame. Nu ne întreba nimeni

dacă am mâncat o sau nu. Ori daca nu cumva am scăpat o din m ână, dacă ne a ajuns până seara, dacă n am aruncat o pe undeva, prin tufișuri. Ba, țin minte că tu, când ajungeam prin grădina lui Fekete baci, te îndreptai spre cotețele cu godaci. Adevărul este că erau tare haioși purcelușii aceia de abia născuți. Parcă i văd și acum. Te învățaseră. Și te așteptau. Se ridicau și și băgau nasurile și labele rozalii printre ochiurle sârmei. Râdeau la tine. Se străduiau să te cucerească. După care te urmăreau cum fărămițezi pâinea și le o împarți, fiecăruia o bucățică.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

proză de Monica Săvulescu Voudouri

Tu erai prima care scăpai de „trompetă”. Eu pe a mea mi o puneam pe bătătorul de preșuri și o acopeream cu o foaie de brusture, să n o năpădească furnicile.Când pe la prânz mă gândeam că ți s o fi făcut foame, îți mai rupeam de la mine și ție un colț. Sau îți culegeam prune din pomul din fundul curții lui Costi, bărbatul Rozicăi, țiganca. Îl mai ții oare minte? *

Se întâlniseră peste vreo cinsprezece ani într o dimineață, din întâmplare. În centrul Bucureștiului. Nu departe de ceasul de la Universitate. Doar că nu prea era timp de amintiri, așa că și au propus să se revadă în cursul după amiezei. Ea, zorită să apuce un

autobuz spre redacți e. El, rămas pe loc, sub coloanele unui magazin, Guliver, cu îmbrăcăminte pentru copii. Se recunoscuseră de la prima privire. Era același Pițu, cu ochii mari și privirea rotundă, uimită parcă de ce îi era lui dat să vadă pe lumea asta. Stătea acolo neclint it. Și se uita la furnicarul de oameni care treceau pe bulevard. Un bărbat mărunțel de statură. Dar fercheș. Îmbrăcat într o uniformă de aviator. Așadar despre el vorbeau hainele de la sine. Ea i a înșirat repede, în două cuvinte, ce avea de spus. Da, term inase o facultate. Da, obținuse o repartiție bună. Avea serviciu. Dar n avea casă. Cum asta? Păi, să te ajut eu, i a spus aviatorul, fără să stea pe gânduri.

Arsenie Augustin ( Irlanda )

***1

Precum o picătură de sânge prelinsă

Pe acul busolei

Îmi afund tainele mai adânc Să nu și caute alte inimi sau piepturi.

Le pun în ordine ca pe felinele

Unui circ plin de ovații, Le învăț salturi sau piruete demne

De scene topite

În amontele unui fluviu de sare.

Ecouri sparte între cerul de jar și

Țărâna albă a străzii Îmi amorțesc tâmplele ca un pumn De cuvinte rămase în urma căderii. Mut mai sus cu o treaptă tăcerea, Las umbrei colțul ascuns

Al serii apoi țes zborul Îngerului cu nume de crin.

Între acele nopții cu brațe de somn S a oprit îngerul clipă

Netezind chipul de lut al luminii

Cu haină și aripi.

Vine tiptil în așternutul negru, Împarte cer, ecouri, fum Și lasă n urma lui fosforescente inimi.

Cu glas de zbor abrupt

Prinde vântul subțire ce bate În noaptea cu sâmburi albaștri.

Zăvorăște l pe marginea drumului

Și nu spune nimic Pădurii ce l așteaptă frenetic.

Copacii n au nevoie de cuvinte scobite n Scoarța lor alburie. Vor înțelege.

Prefă te numai

Călătorind prin sparte ghețuri, Își prăbușește fruntea șiroind a umbre În maldărul de taine

Zidit fără hotar.

Ridică pe umeri pi scuri, creste albastre Așteptând cu ochii veșnic deschiși O nouă tăcere.

Că taci privind eterna clepsidră

Măsurând un timp și o desfrunzire.

Ei știu semnele lunii.

Întunericul le e rege iar tainele scut.

Ecouri sparte ntre ramuri

Vor da mărturie ridicând umerii:

Astăzi nu vine la întâlnirea cu cerul, Se transformă n cuvânt.

poezie de Arsenie Augustin

Adrian Grauenfels ( Israel) Mnemosyne*

Era toamnă la țară, îmi amintesc

Cât de cald sufla un vânt aici pe drumuri! Și umbrele de pe dealuri se pregăteau de culcare În timpul lungilor zile de vară îndulcite de soare.

E frig în străinătate, în țara pe care mi o amintesc.

Rândunelele în picaj au zgândărit grâul de aur La amiază cu aripa înclinată și agilă; Și vitele gălbui se plimbau pe câmpie

E săracă tare țara de care mi amintesc.

Aveam o soră frumoasă în ochii mei: Avea părul negru, ochii foarte sumbri; Noaptea cântam împreună în pădure.

E singură în țara pe care mi o amintesc.

Plânsul copiilor noștri îmi umple urechile, La vatra noastră pri vesc cu ochii pironiți. La flăcări ce par toate înstelate de lacrimile mele.

E întuneric în țara pe care mi o amintesc.

Sunt munții în care am trăit. Drumul e năpădit de urme de vite și de lemne căzute, butucii răsuciți de furia furtunilor.

Dar am știut că aceste locuri toate sunt ale mele, și mă întreb cum de s a ajuns la atâta mizerie. Pământul, iar eu singurul om.

Plouă în toată țara, îmi amintesc.

*Mnemosyne: zeița greacă a memoriei și mama Muzelor.

traduceri de Adrian Grauenfels

traduceri de Adrian Grauenfels

Snopii*

Edwin Arlington Robinson

În locul acela umbrele vântului se rostogoleau, Grâul verde își schimba natura și firea; Și ca printr o magie imensă și nedeslușită Lumea se transforma încet în aur.

Și toate... ce a fost vreodată cumpărat sau vândut Așteptau acolo, cu trupul și mintea; Și cu acel înțeles

Care spune cu atât mai mult cu cât nu este spus.

Astfel, într un tărâm unde nu toate zilele sunt norocoase, Zilele frumoase au trecut până când, într o altă zi O mie de snopi de aur zăceau acolo, Strălucitori și liniștiți, dar nu pentru mult timp... Ca și cum o mie de fete cu părul de aur S ar putea să se ridice din locul unde dormeau și să plece.

*"Snopii" a apărut pentru prima dată în cartea lui Robinson, Dionysus in Doubt (The Macmillan Company, 1925). Poemul este unul dintre cele câteva sonete petrarchiene (o formă frecvent folosită de Robinson) incluse în carte. În cartea Edwin Arlington Robinson (New Directions, 1946), Yvor Winters a scris că poemul folosește o tehni că descriptivă pentru a simboliza misterul impenetrabil al universului fizic, așa cum este văzut în orice moment.

Document Uche Nduka

Schimbați așternuturile. Păstrează ți ultima cămașă curată.

Capul deasupra unul peste altul, Picioare descălțate.

Acest genocid este făcut să se prăbușească în memorie.

Gunoaiele putrezesc, și put sub soare.

Ce valoare are acest plan? Ceva cu totul altceva decât un zvon îngrozitor, cu armele îndreptate spre spatele lor.

Fumul se ridică de pe corpuri în flăcări.

Nu e nimic permis/nepermis în buncăr.

Raiduri aeriene, dărâmături, ceață. Dovezile apar din nou, și din nou altele.

Nu pot suport a idioțenia războiului. Această poezie vorbește despre război, violență și strămutare cu claritate și urgență. Nu sunt de acord cu războiul ca model pentru orice. Am scris pentru a i pedepsi pe cei care folosesc forța și intimidarea pentru a obține ceea ce vor; pentru a și câștiga influența. Mă înfurie perturbarea vieților oamenilor de fiecare dată când izbucnește un război în orice parte a lumii. Scrierea acestei poezii a fost determinată de izbucnirea războiului în Ucraina și de agresiunea continuă și vicioasă a Rusiei în această țară. ' Document ' denunță și respinge distrugerea militară."

Uche Nduka

Uche Nduka este autorul cărții Fretwire, care va apărea la Griots Lounge în 2022. Beneficiar al unor burse și premii de la Goethe Institut, Casa Heinrich Böll, Asociația Autorilor Nigerieni și Consiliul de Stat pentru Arte din New York/Fundația pentru Arte din New York, locuiește în Brooklyn, New York.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

Nu vreau memorie moartea îndepărtată a celor uitați mă caută

Aerul minte piatra e zadarnică buruienile ascund piatra sfântă cioplită cândva, după măcel

***

Poem pentru Alejandra Pizarnik Memoria unui lapsus

iedera crește pe latura cioplită bătută de vânt ei nu i pasă, ea nu neagă natura

Mă întind și privesc praful care se așază pe umbrele care se adună la sfat

Dați - mi o barcă care poate transporta două persoane Rajiv Mohabir*

Vezi acolo, strugurii în castronul pe care l ai aruncat cu propriile tale mâini împotriva roții care se învârte contra ceasului înțeleaptă, acum în repaus. Pe placa de granit mai întâi globurile se vor coroda și aerul le va presăra cu o fină vată albă pentru a le înveli cu pudră. Gresia de piatră de carieră de asemenea, mărșăluiește încet spre praf și pulbere. Astăzi, afară cerul și mar ea se împart în culori separate și asta, ne place: ca un crescendo al dimineții luminoase, cu sulițele sale argintii, difuze printr un văl, ca sărutul unui strugure pe glazura mov, și asta până când din întuneric auzi cum șoapta te cheamă înapoi și te întorci la roata olarului pentru a exersa să dai formă unui vas care poate conține un altul, care să poată simți pulsul vieții și apoi să se relaxeze.

alături de umbrele eroilor mă prăbușesc, mă atinge o floare cu țepi

Vezi zice, nu ai voie sa uiți Aici suntem doar buruieni Viața e dincolo.

*Rajiv Mohabir este un poet queer, Indo caraibean și autorul cărții Cutlish (Four Way Books, 2021). Laureat al unor premii și burse de la Kundiman, Four Way Books și Massachusetts Cultural Council, locuiește în Malden, Massachusetts USA. Poezia tradusă aici este inspirată de munca complexă a olarului și a fazelor de transformare a lutului într un obiect cu sens filosofic.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

traduceri de Adrian Grauenfels

În întâmpinarea seninului promis

Milena Munteanu (Canada)

Citisem primul volum

“Vine seninul” la recomandarea scriitoarei Elena Buică, ce mi l pusese în brațe, la Toronto, cu mulți ani în urmă, împreună cu toate cuvintele laudative pe care le putea avea un maestru pentru cartea de debut a discipolului său. De atunci am înnodat o prietenie trainică, bazată pe “apreciere” reciprocă cu Gabriela Căluțiu Sonnenberg, iar acest ultim volum, “Vine Seninul II”, a sosit prin poștă, ca o surpriză de la autoare. În ceea ce mă privește, de oricâte ori am găsit publicațiile sale, fie în volume proprii, fie în revista Itaca, sau în Observatorul din Toronto, le am citit cu interes. De ce? Pentru că e greu să anticipezi ce va scrie, fiecare subiect fiind un experiment tematic și lingvistic. Ea abordează subiecte ce se situează într e actualitate și futurism, atingând și unele teme quasi științifice o gamă de interese ce nu se opresc la vreo graniță dintre domenii. Ele transcend preocupări, greografii și vin din trecut, prezent sau viitor. Mai mult, autoarea are obiceiul de a porni de undeva, de oriunde, de a se învârti pe un călcâi tematic, sfârșind pe o altă direcție și pe alte lungimi de undă. Pe scurt, începi lectura crezând că știi despre ce se vorbește, dar descoperi că, de fapt, este vorba despre altceva. Micile învârtiri în cercuri sunt jucăușe: ornamente lingvistice, surprize logice, care sfidează căile bătute, cu viraje bruște, dar fară derapaje. Se pun întrebări, se lansează presupuneri și se sugerează concluzii, unele chiar nemaiauzite.

Pornind de la citate sau amintiri, de la câte o veste trăznet sau vreo vorbă în răspăr, autoarea creează conexiuni neașteptate, ca de exemplu dintre timpul Corona și unele persoane cu care virusul nu s a întâlnit vreodată, dar care ajung să interacționeze prin juxtapunerea unor planuri ce nu se intersectează decât prin alăturări originale, ce invită la alte înțelegeri. Poate din cauza formației autoarei ca economistă, ea păstrează un ochi pe unele tendințe macro la nivelul societății, dar și la cel micro, ba chiar și la cel al comportării i nvididuale. E o malaxare de idei, concepte, puncte de vedere sau păreri personale care fascinează prin asociere, creând surprize, ba chiar și delicioase contraziceri sau contraste. Referințele la Johan Galtung, cu care autoarea a colaborat în trecut, unesc realitățile curente cu unele previziuni de viitor și, de fapt, arată o preocupare pe termen lung în acest spațiu, invitând la reflecție.

"Vine Seninul II" este prezentat de către Itaca Publishing House, în condiții excelente, conține și o listă de publicaț ii ale acestei edituri (pe sprânceană), cu o primă copertă ale cărei semnificații sunt bine articulate în Prolog. Include un observant și expert cuvânt prefațator, semnat de Viorel Ploeșteanu, ce se bazează atât pe înțelegerea scrisului, cât și a personal ității autoarei. Ea lasă în urmă traiectoriile unor prietenii de lungă durată cu cei de aproape sau departe, în spiritul “distanței care ne apropie”. Cartea are pe ultima copertă zâmbetul inconfundabil, năstrușnic și pus pe șotii, al Gabrielei, ce parcă ne face cu ochiul.

Sub acest zâmbet șugubăț și a găsit locul un paragraf din Epilogul intitulat “Taina Scrisului explicația explicării”, de unde se înțelege că autoarea vede scrisul ca o formă de implicare, cu sensuri adânci: “…scrisul e o explicare a noastră, a lumii. Dar să cauți cauza însăși a căutării, are vreun sens? Nu cumva devenim pedanți? Să nu uităm că fiecare scrie din motivele sale, variabile de la caz la caz, diferite chiar și de la o zi la alta. Și, indiferent ce mesaj transmit “cuvintele încrucișate”, mesajul de fond este mereu același: o viață de om. Ca un cântec de sirenă, ca o melodie de fundal, lectura revarsă peste noi cursul unei ființări, exteriorizarea angoasei unei treceri prea scurte, protestul și sfidarea unei detenții nesolicitate.”

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

prezentare carte de Milena Munteanu

Mie îmi atrage atenția “țipătul evadării din țarc”, care se aude distinct în scrisul Gabrielei, dorința căutării dincolo de orice “matriță standardizată”.

De abia acolo poate avea loc o explorare, căutarea căutărilor, din cele ce ajung la adevăruri personale ce trebuie găsite individual și care, odată aflate, ajung să ne definească. O astfel de aventură trăiește autoarea, pe măsură ce călătorește prin viață cu ochii deschiși și mintea iscoditoare.

Îmi pare că ea definește termeni noi, vine cu metafore sau alăturări de concepte, precum și formulări originale, ce capătă o viață proprie, figuri de stil conturând imagini ce nu existaseră

înainte. Termeni precum “vremi de foarfeci” rămân la intersecția dintre arta tunsurilor obraznic ciufulite, tăierea odgoanelor ce ne împiedică mersul înainte, ca și semnificațiile actuale legate de vremuri la răscruce.

Chiar titlul, “Vine seninul”, intră, prin semnificația lui, direct în vocabularul cititorului. M a bucurat astfel să aflu că norii ce ne acoperă zările nu au cum să ne întunece înalturile, fiindcă nu se pot ridica la nivelul lor. Mulțumesc pentru întâmpinarea seninului, în această promisiune reiterată, precum și pentru reîntâlnirea în speranță! La bună revedere într un "senin compactat"!

prezentare carte de Milena Munteanu

Magia conflictului

Gabriela Căluțiu -Sonnenberg (Benissa, Spania)

Motto: Dacă se discută politică, nu zi nici da, nici nu.

Fii ambiguu! (Ion Băieșu, Balanța )

Equivocarse are în spaniolă o semnificație surprinzătoare. Înseamnă pur și simplu a te înșela, a greși . Cu alte cuvinte, când te ai echivocat ( estás equivocado), nu ești doar puțin suspect, îndoielnic, cum s ar interpreta pe la noi, ci în afara normei, complet eronat Sintagma aceasta mă surprinde de fiecare dată când o aud, la fel cum o face largo, cuvânt spaniol care nu înseamnă larg, ci lung (un lucru cu care greu m am obișnuit).

Într un articol despre magia conflictului , citesc, nu fără mirare, că echivocul în sens clasic, românesc, de indecis, ambiguu, este la modă. „Măi să fie“, îmi spun în gândul meu și mă duc cu gândul la experiența tânărului Johan Galtung, care a avut aceeași revelație zguduitoare atunci când a făcut cunoștință cu genialul Niels Bohr, fondator ul teoriei potrivit căreia lumina poate fi privită în două moduri: ca undă și ca particulă. Pe loc, Galtung a înțeles atunci că farmecul realității nu rezidă în puterea noastră de a o interpreta într un singur mod, ci în capacitatea ei de a adăposti sub o singură pătură două sau mai multe variante de adevăr, doar aparent contrarii. Și natura face asta cu... naturalețe, fără a da semne de intoleranțe, fără a amenința să explodeze. Este un lucru cu care noi, oamenii, doar cu greu ne putem împăca. De ce? Pentr u că întreaga noastră educație se bazează pe principii clare, pe adevăruri unice. Încă de pe vremea copilăriei ne am obișnuit să citim prin manuale

cum se rezolvă corect o problemă, cum se scrie, cum se pronunță etc. Mai târziu, ne am integrat în societatea care ne recompensează după așteptări, având de la noi pretenții clare, bazate pe nomenclatoare, cataloage, fișe de posturi șamd. Unde am ajunge dacă ne am permite să întoarcem toate lucrurile pe toate fețele? Nu ne am împotmoli cumva pe drum? Ei bine, nu, susține un om de afaceri german, care ne atrage atenția că trebuie să ne adaptăm la o schimbare dinainte ca ea să apară, ca să nu ne trezim depășiți de noua paradigmă. Pandemia a generat mai multe partide pro și contra vaccinării decât s ar fi crezut, războiul își are adepții lui în ambele tabere, criza climatică poate fi abordată în mai multe feluri etc. Concluzia sa este: să aruncăm mai multe priviri asupra lucrurilor, pentru că, adesea, ele nu sunt ce par a fi. Truism? Nici pe departe! Autorul pornește de la exemplul unor imagini binecunoscute nouă, așa numitele imagini contrarii, care, în funcție de modul în care le privim, relevă realități diferite. De exemplu, privind în alb negru, vedem un cotor de măr; dar negru pe alb se vede conturul unei perechi de îndrăgostiți, față în față. Fac o paranteză: în germană, numele acestor dibace iluzii optice este Vexierbilder. Tradus mot a mot ar însemna în română imagini jignite, ofuscate Iarăși o interpretare lingvistică nu lipsită de umor! Dar să revenim la ambiguitatea noastră.

Pe scurt, chiar dacă nu întotdeauna ne sare în ochi și a doua imagine suprapusă peste cea pe care o zărim mai întâi, cel târziu după ce ne o semnalează cineva, nu i mai putem nega existența. După ce a deslușit ambele reprezentări, nici un om cu scaun la cap nu se va mai încăpățâna să susțină că un Vexierbild ar avea o interpretare unică. Atât prima cât și a doua variantă sunt clare și corecte, de la cap la coadă, fără urmă de greșeală. Extrapolând, mai toate fenomenele pot avea mai multe fațete,

articol de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

valabile concomitent. De ce ne încăpățânăm să credem că suntem înconjurați de fenomene și evenimente care înglobează un singur adevăr, o realitate unică? Poate pentru că modul în care ne vin informațiile tinde să descrie doar o variantă posibilă din multe. Dar de ce să schimbi o teorie care a funcționat cu brio până acum? Păi nu spun bine englezii: never change a winning horse? Ei bine, pentru că modul tranșant de a privi lumea în alb negru nu mai dă roadele de până acum. Prea repede se derulează schimbăril e!

Strategul citat, cu numele de Christoph Werner, a reușit să mă convingă să mi extind competența pentru ambiguitate, cum o numește el. După opinia sa, n ar trebui să combatem, ci să încurajăm ambivalența, sau mai bine zis plurivalența fenomenelor. Altfel risipim mult potențial și se creează tensiuni nedorite, mai ales în domeniile sociale, culturale, interumane, cele care sunt mai greu cuantificabile. Cu două argumente mi a spulberat acest autor teama de a nu mă... equivoca. Primul este acela că, dacă omitem din ecuație posibilitatea unei alte viziuni paralele, canalizându ne pe cea în care credem nestrămutat, pierdem ocazii, privându ne de posibilitatea unei dezvoltări viitoare. Poate nu neapărat la banda rulantă sau în procesele de producție clasice ne ar fi de folos o a doua opinie, dar, în domeniile sociale și culturale, în mod cert există mai mult decât o singură realitat e. Dacă nu îi luăm în serios pe cei care văd un lucru altfel decât noi, câștigă lupta doar una dintre variante, iar celălalt, care crede la fel de înverșunat ca noi în teoria sa, ne va respinge. Teren propice pentru o păguboasă radicalizare. Pericol iminent pentru mass media, care funcționează încă după regulile deontologice ale adevărului unic, principiu fundamental în jurnalism. În al doilea rând, dacă mizăm pe o soluție unică, fără a exploata potențialul de ambiguu ascuns în fiecare fenomen, s ar putea să ne trezim prea târziu că am ales calea greșită. Pentru a mai relua firul prezentului, acolo unde duce spre o dezvoltare viitoare pozitivă, ne va lipsi exact punctul cel mai important: cel de pornire.

Pierdem astfel contactul cu propriul viitor, mizând pe o realitate eronată, sau cel puțin pe

una îngustată. Sugestia autorului este să ne folosim de ambiguitate ca de un instrument optic, o prismă prin intermediul căreia să filtrăm realitatea, privind o în diferite lumini, din mai multe unghiuri. Nu e suficient să fim toleranți la ambiguu, trebuie chiar să mizăm pe el, să l luăm în calculul ecuației noastre ca pe ceva necunoscut, dar cert. Palpitant, misterios, cu siguranță ne va surprinde, dar măcar nu ne va găsi nepregătiți. Nu putem cunoaște viitorul de pe acum, dar, ținându i ușa deschisă, ne rezervăm șansa de a l putea influența măcar într o mică măsură.

Mă întorc la motto ul savuros cu care am început acest eseu și îl folosesc ca exemplu concluziv: celebra replică a preotesei precaute din romanul lui Ion Băieșu este doar aparent una care sprijină excursul meu teoretic, legat de termenul de ambiguu. În fapt, ea sugerează exact contrariul, își îndeamnă soțul să nu zică nici da nici nu. Ori, dacă ar fi fost pe linia noastră, ar fi trebui să l îndemne să spună și da și nu. Atare neclaritate s ar fi putut însă să l coste însă cam mult pe bietul Părinte, pentru că societatea în care trăia, cea socialistă, nu era una care să garanteze libertatea de opinie.

Ce noroc pe noi, europenii de astăzi, că ne putem permite acest lux de a zăbovi mai mult asupra lucrurilor, plecând urechea la mai multe opinii! Câtă vreme ținem seama de celelalte faț ete ale realității noastre, nimic nu ne împiedică să ne angajăm pe propriul drum. Iar dacă mediile ne servesc alternativ ba o știre, ba alta, uneori chiar opusă, discernământul ne aparține. Putem și noi să contribuim la promovarea unor medii mai ponderate

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

Bibliografie: editorial de Christoph Werner, apărut în revista Alverde DM Magazin, iunie 2022

articol de Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Furtună într-un pahar cu apă

Cornel Drinovan (Spania)

Scriitoare a perioadei de pandemie, Eugenia Petruse, a publicat de curând cea de a doua carte a sa, Furtuni*, pe care o voi prezenta cititorilor într o scurtă recenzie.

Povestea cărții este una care a bântuit omenirea din toate timpurile, triunghiul amoros din care niciodată nu se știe cum se va ieși. Despre acest subiect s au scris mii de cărți, s au făcut o mulțime de filme. Scriitoarea, atacând această temă, ori are un talent ieșit din comun, ori are o încredere în ea nemaipomenită, care o poate duce să calce pe drumuri bătătorite, căzând în banal, lucru care s- a și întâmplat.

Personajele cărții se mișcă într un orășel de provincie din România, Cugir, unde, ca în mai toate orășelele de acest gen, se știe și se bârfește tot ce mișcă, o bârfă pe care autoarea a știut să o exploateze spre deliciul iubitorilor de telenovele și de literatură „sentimentală”. Vlad, un băiat cu limitări intelectuale, dar cu mulți bani, băiatul directorului fabricii din oraș, căruia „toate capriciil e îi fuseseră împlinite”, se căsătorește cu Ana, „o ființă atât de bună şi de plină de iubire faţă de oameni”, o tânără doctoriță stagiară, care credea că prin această căsătorie preocupările ei pentru ziua de mâine vor dispărea. Cei doi se cunoșteau de la grădiniță, însă abia în liceu apare și dragostea dintre ei, o dragoste mai degrabă interesată decât sinceră și de durată. Acest Vlăduț al Anei, care „era puţin cu nasul pe sus” și, ca orice copil de bani gata, mai preocupat de tinerele orașului, „că era un fustangiu”, la puțin timp după căsătorie o întâlnește pe Maria, „o gâsculiță proastă”, o liceană care a apărut să i tulbure viața lui Vlad. Triunghiul amoros este format, iar pe această temă autoarea încearcă să construiască o poveste credibilă cu personaje adevărate, lucru care însă nu i reușește. Acțiunea povestirii este previzibilă încă de la primele pagini, este forțată și prelungită inuti l, sau, poate, nu suficient dezvoltată, iar personajele abia schițate, niște crochiuri, sunt umbre ale destinului fără nici o vină, nu au viață, sau cel puțin viață interioară,

furtunile pe care autoarea voia să le pună în sufletul lor, pentru a justifica cât de cât titlul cărții, nu sunt mai intense decât o furtună într un pahar cu apă. După căsătorie, Ana, care era deja însărcinată, află că iubitul ei soț, care „nu era înalt şi nici frumos, dar avea ceva atrăgător în privirea lui”, are o nouă iubită, Mari a, ea fiind deja în plus în viața lui. Atunci când el refuză să se despartă de noua lui cucerire, care, în ochii lui, „era frumoasă ca un vis frumos”, Ana ia repede, fără prea multă gândire, decizia să divorțeze și să facă un avort, crezând că omorând copi lul lui Vlad îl va face pe acesta să sufere, și se consolează cu gândul că „destinul n- a vrut să fim împreună”.

După avort, trezită oarecum la realitate, „îi apăru totul în minte şi începu să plângă. Plângea fără zgomot. Îi cădeau lacrimi mari şi grele pe faţă, pe dosul mâinii, pe piept, pe picioare. Luă perna şi începu s o pălmuiască tare, cu o forță avidă.” Gata, totul s a liniștit, așa a fost „destinul meu”, se autoconsolează și pleacă în India cu Medicii fără frontiere, pe avion adormind cu capul pe br ațul unui doctor din echipă, „înalt şi slab, cu o privire inteligentă şi un aer distins”. „Îi plăcu, nimic mai mult. Așa i se păruse. Se simțea bine”. Din nou destinul. Furtuna Anei s a terminat ca o ploaie de vară. Cu plecarea ei, Ana dispare din triunghiul amoros apărând ca o umbră la sfârșitul povestirii.

Mult mai practică și cu capul pe umeri este Maria, o fată „înaltă, dar nu foarte înaltă... subțire ca o trestie în bătaia vântului. Avea un păr negru, bogat şi cârlionțat, rebel. Probabil pentru asta şi l prinsese în spate cu o agrafă mare, albastră, ca ochii ei. Era ca un înger fugit din cer. Îi privi ca

Anul X / nr.

iulie

august, septembrie

prezentare carte de Cornel Drinovan

prezentare carte de Cornel Drinovan

hipnotizat ochii. Erau albaștri ca cerul într o zi de vară”. „Rece și calculată”, Mariei, care nu prea știa ce vrea să facă în viață „îi plăcea să danseze şi apoi i ar fi plăcut să fie model”, însă văzând în Vlad o mină de aur care să i asigure o viață materială lipsită de griji și, mai ales, că acesta „îi mânca din palmă, ca un porumbel înfometat” se decide repede să se căsătorească cu el, visele ei fiind doar cum să și petreacă viața cât mai bine. Vlad, care „i se păru mai mic şi mai amărât decât îl știa…” îi asigura un trai fără griji materiale, de restul se ocupa ea. Încă de la începutul relației între Vlad și Maria aceasta își făcuse socotelile pentru viață doar privindu l cu coada ochiului: „nici nu era frumos, se gândi. Nici măcar nu era înalt, așa cum îi plăceau ei bărbații. Îi observă cu oarecare bucurie un început de calviție. Avea în schimb o siguranță şi o îndrăzneală în conversație, c o lăsa fără grai. Era siguranța pe care ţi o dă banul. Știa... doar era bogătan”. Era tot ce și dorea Maria. După ce i a făcut doi copii, Mario și Luigi, după o căsnicie „bună, dar monotonă, plictisitoare, după părerea ei”, Maria îl părăsește pe Vlad atunci cînd îl cunoaște pe Mario, în Italia, într o vizită la sora ei. „Privirile lor se încrucișară. Exact ca atunci când se ciocnesc două trenuri. Maria simţi ceva în stomac, cum nu mai simțise în viața ei”. Destinul era scris. Maria nu va putea rezista tentației privindu l pe Mario care „avea un păr negru, strălucitor şi niște ochi albaștri ca cerul primăvara”. Singura tulburare a Mariei în toat ă povestirea. Se desparte de Vlad lăsând copiii în grija lui.

Cele două personaje feminine, par și sunt luate din viață, fără ca autoarea să adauge ceva creativ sau să le facă reprezentative, femei pe care le întâlnești mai peste tot. Ba mai mult, abia schițate și fără personalitate, nu spun prea mult,

condamnate de către destin să ducă o viață ordinară, nu pot fi salvate ca personaje ale povestirii, chiar dacă Eugenia Petruse, în încercarea de a le pune în antiteză, crede că le va da contur și va trezi sentimentele cititorilor. Ratate ca personaje ale povestirii, autoarea vrea să mai salveze ce se poate salva prin încercarea de pune în Vlad toată furtuna povestirii care se dovedește, de fapt, a fi o autocompătimire plângăcioasă foarte puțin credibilă. Chi ar dacă îl pune în fața morții, Vlad nu este decât un personaj ridicol. Trece prin viață superficial, cu liniștea omului cu bani obținuți fără nici un efort, singurele lui umbre de tulburări apărând când se gândea că soția lui, Maria, mai trecea și prin patul altor bărbați. Neavând salvare pentru personaj, autoarea încearcă să pună în scenă o moarte neanunțată, știind că acest lucru poate emoționa pe oricine. Într un cadru mirific, Vlad suferă un preinfarct în piscină, salvat fiind de copiii lui, iar desti nul, care este firul călăuzitor al povestirii, face ca fosta lui soție, Ana, să l îngrijească la spital. „Destinul făcuse ca tocmai ea să fie de gardă”. După ce în toată cartea «destinul» este personajul principal, autoarea încheie povestirea cu credința că „Dumnezeu dă liniște şi fericire pe neașteptate…”.

Cartea Eugeniei Petruse, Furtuni , practic o scurtă povestire, terminată sau neterminată, se salvează prin cele câteva pagini de la început, în care autoarea dă dovadă de un talent literar care ar putea să o ducă la cărți de referință. De va fi așa, depinde numai de ea.

* Eugenia Petruse, Furtuni , Cluj Napoca, Editura Ecou Transilvan, 2022.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

poezie de Dan C. David

Dan C. David (SUA)

A lbastru de cer

Când privesc cerul nesfârşit, curat şi limpede ca ochii tăi Duminica dimineaţa, simt în nări mirosul de nemărginire ca pe o ploaie stârnită din lacurile albastrului său. Doar pereţii de la Voroneţ, și ochii bunicii, în albastrul cărora aş vrea să dorm,

Aştept

M am oprit în poartă.

Parcă nu mai recunosc drumul pe care m am întors.

Aştept.

Nu am curajul să bat.

Banca pe care o ştiu, a îmbătrânit ca o ciupercă neculeasă la vreme.

Parcă nici nucul nu mai este la fel.

Crengile sale ca o cupolă, s au lăsat.

Văd chipul tău în ţărâna gălbuie pe care am călcat, în fibra putrezită de timp și de ploi a stâlpului porţii, crăpat. Aştept. Pe cine cauţi, străine?

Nu, nu eşti tu. Voi aţi murit.

Au venit alţi stăpâni în casa noastră.

Seara îmi picură întuneric în spatele pleoapelor arse. Pe tine, tată!

mi au mai dăruit atâta linişte. Păsările cerului meu au coborât în taină la cuibarele lor.

Când privesc cerul Duminica dimineaţa, îmi pari ca o zână a ploii coborâtă din lacurile albastrului său.

eseu de Veronica Pavel Lerner

Culorile din noi

Veronica Pavel Lerner (Canada)

A vem cu toții preferințe legate de culori, ele fiind parte din trăirile noastre zilnice. Fie că ne sugerează un obiect, fie ne produc asociații de idei cu lecturi, culorile au întotdeauna un efect bun sau nu, după caz. E celebru citatul din Așa grăit a Zarathustra, de Friedrich Nietzche: „Şi mi spuneţi, prieteni, că nu se cade să discuţi gusturile? Ci toată viaţa e o luptă pentru gusturi şi culori!”

Albastru

Am o bluză albastră. Când am cumpărat o, m a atras culoarea ei de cer neală. Când o îmbrac redevin fetița cu călimară. Sunt în clasa întâia. Am învățat să scriu cu creionul, iar de astăzi am voie să scriu cu cerneală. Am fost la Librăria Noastră și mi am cupărat o călimară cilindrică, având gâtul pliat spre interior pentru ca cerneala să nu se verse în cazul în care călimara s ar răsturna. Învățătoarea ne a îndemnat să ne cumpărăm și un dop mititel, pentru ca cerneala să nu se evapore. N am găsit așa ceva, mi a tăiat mama unul dintr un dop mai mare. Dar, deși imperfect, dopul ețul astupa călimara.

Aveam nevoie și de toc cu peniță. Penițele aveau un orificiu circular spre vârf (la ce o fi servit, că doar penele, strămoșii penițelor, nu aveau asemenea orificiu!). Preferam penițele cu vârful în formă de inimioară alungită, mi se păreau mai

grațioase decât cele drepte. Călimara mea trebuia umplută din sticla mare a tatei, care semăna cu sticlele brune de la farmacie, dar era deschisă la culoare. Din ea, tata își umplea călimara lui de pe birou, din care apoi își alimenta stiloul. Eu încă nu aveam voie să folosesec stiloul, trebuia să scriu cu tocul. În teorie, cer neala nu ar fi trebuit să urmeze altă traiectorie decât sticla lui tata călimara mea tocul cu peniță. Din păcate, cu toate precauțiile luate, cerneala devia cu regularitate de la traiectorie și ajungea de pe dop pe gâtul călimării, de acolo pe toc și de pe toc pe degetele mele, iar sugativa mai mult întindea petele de pe degete decât le ștergea. Albastrul petelor de pe sugativă și de pe degete era exact albastrul bluzei mele de astăzi.

Roșu

Oricât ar părea de ciudat pentru un om plecat în 1982 dintr o țară unde culoarea roșie avea un simbol politic, mie această culoare mi aduce aminte de coperțile unei cărți. Este vorba de colecția Les Cahiers Rouges a editurii Grasset, din care mi am cumpărat imediat ce am ajuns în Canada o carte care, în România, îmi marcase tinerețea. Este vorba despre traducerea din limba germană în fanceză a cărții Scrisori către un tânar poet de Rainer Maria Rilke.

Aveam 17 ani când am citit o prima oară și de atunci am recitit o de multe ori. Este o carte pe

care fiecare dintre noi ar trebui, cred, să o păstreze pe noptieră. Ea conține zece scrisori scrise de poetul austriac Rainer Maria Rilke între 1903 1908 adresate tânărului de 20 de ani Franz Xaver Kappus, care, după lectura uneia din cărțile lui Rilke, i s a adresat acestuia pentru a i cere păreri literare. Între cei doi a avut loc o corespondență ce a durat mai mulți ani, iar Franz Xaver Kappus a publicat în 1929, la trei ani după moartea lui Rilke, primele zece scrisori ale corespondenței, care, după 1908 s a rărit.

Când am citit cartea, în anii adolescenței, m a bulversat și încă de atunci am reținut câteva din sfaturile cupr inse în scrisori, pe care le am urmat apoi de a lungul vieții. Dar când am recitit scrisorile acum, la vârsta maturității avansate, după ce am scris eu însămi încercări de poezie,

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

profunzimea și harul acestor scrisori m au bulversat încă și mai mult, pentru că mi s a părut că îndemnurile lui Rilke se aplică nu numai la creația poetică, ci la orice fel de creație, fie ea scrisă ori de altă natură.

Iată primul lui sfat, esențial, cred, pentru toți cei care scriu: „Pătrunde în tine însuți și întreabă te ce te împinge la scris: cercetează rădăcinile scrisului în străfundul inimii. Confesează te ție însuți: ai muri dacă ți ar fi interzis să scrii? Și mai ales, întreabă te la ora cea mai liniștită a nopții tale: «Sunt într adevăr forțat să scriu?»” Mărturisesc că această frază a lui Rilke e prezentă tot timpul în mine și, când sunt la rândul meu solicitată cu păreri în ale scrisului, fac întotdeauna referir e la îndemnul lui Rilke. Mai departe, Rilke pledează pentru studierea naturii și revenirea la anii copilăriei. Este foarte emoționant pasajul uneia dintre scrisori în care Rilke susține că nici măcar în celula unei închisori omul nu trebuie să creadă că nu are ce gândi, căci nimic nu l împiedică să și amintească de anii copilăriei. Dar, susține Rilke, omul trebuie să studieze și să imite natura, copacii, florile și animalele, care trec senine prin viață, nemanifestând nici un semn de nerăbdare.

Rilke predi că răbdarea și așteptarea, spunând că omul n ar trebui să forțeze viitorul. „Viitorul e fix, noi suntem cei în continuă mișcare în spațiul infinit ”, afirmă poetul. Considerațiile lui filosofice, legate de profunda lui credință în divinitate, sunt exprimate în scrisori cu o cutremurătoare căldură și dovedesc pe deplin caracterul generos nu doar al artistului, dar și al omului Rilke.

M am gândit, recitind scrisorile, că ele au fost scrise cu o cerneală care semăna probabil cu cea a copilăriei mele. Astăzi, culoarea cernelii a dispărut, dar nu și sufletul ei.

Nu am epuizat nici pe departe subiectul, căci aș fi vrut să mai scriu și despre movul creioanelor chimice, vernilul hârtiei creponate, sau despre toate celelalte culori al căror suflet plutește alături de noi, îmbogățindu ne fiecare clipă a vieții. Dar cine ar putea vreodată epuiza acest nesfârșit subiect al contopirii trăirilor noastre cu tot ce ne nconjoară?

2022

eseu de Veronica Pavel Lerner

Ionel Anghel (Canada)

Bețiile mele

Oh, bețiile mele devin tot mai grele, Trezirea mai târzie, Gândul mai încet și dureros încât propria inimă plânge la vorba ta, cerându mi să pot învăța a plânge.

Mă trezesc uneori, alteori e doar soarele răsărind îngânând umbrele mele prin iarbă, iar atunci m am ridicat, singur și poate unic, într o lume fără mine și totuși a mea. Bețiile mele mă aduc în trecut, într unul știut, dar atât de pierdut, acum sunt doar un păcat și poate nimic mai mult, încât am învățat să mă rog, dar niciodată adevărat, genunchii mei nu vor fi aceiași într un praf vândut pe treizeci de arginți.

Dincolo de ieri rămâne o flacără, dincolo de mâine sunt doar o amintire, dincolo de azi, e doar o respirație ce încă îmi pune numele pe oglinda timpului, după care, atât cât am fost, și nici decât aș fi putut fi, mă trezesc din aceeași beție eternă, fără păcat, trecut, și nici măcar voma dimineții în care m am născut, Doar un bețiv, al unei lumi pierdute în eter, sau poate etil, după cum poate un biet dumnezeu ar fi rostit.

Dar, iată un semn se arată, dar nu! nu a minune, E doar mahmureala zilei de ieri, și primul semn al pierzaniei mele.

Bețiile mele, da, e partea a doua, îmi simt oasele înmuindu se, nu mușchii, dar osul picior ului drept scurgându se alene, ca un gând leneș, spre iarba moșilor mei și a femeilor dochia, cărora le port numele. Apoi piciorul stâng își pierde istoria și apune în aceeași iarbă, după care fiecare os al trupului meu devine istorie, așteptând un proaspăt absolvent de facultate, de or mai exista acum?, să mă descopere, să mă clasifice și un nume să inventeze pentru piatra ce am devenit.

Și da, bețiile mele mă poartă înainte să fiu, și după ceea ce am fost Ce mai rămâne? Eu, un gând, ziua de mâine și piatr a mormântului meu, peste care, te rog, creștine, mai varsă un pahar de vin, să îmi astâmpăr setea păcatului etern.

De care încă râd, și sub care încă mă scufund cu mahmureala fiecărei dimineți.

poezie de Ionel Anghel

Femeia cu ochi de mare Simona Gânj (Belgia)

Seara se lăsa încet peste oraș, de parcă se prelingea, ca un fir de apă captiv într o sită deasă, plină cu nisip. Rămășițele zilei purtau încă în ele lumina albicioasă ce părea sculptată pe colțuri de bănci și de trotuare. Înserarea palidă o păta din loc în loc, de parcă cineva se jucase la întâmplare cu o călimară întunecată de cerneală. Rotită cu grijă în mână, dar scăpată din când în când, suficient cât să împrăștie stropi mici de întuneric. Aceștia se agățau cu putere, după care se risipeau care încotro. Umbrele băteau timid la ușa nopții, numărându și minutele, secundele până la momentul în care urmau să dispară una câte una. Siluete grăbite străpungeau orașul cu zgomote de pași încă vii. Unii mai lenți, alții mai fermi, își potriveau conturul încălțămintei în denivelări, de parcă voiau cu orice preț să își lase cumva certitudinea trecerii înfiptă în caldarâm. Agripina începuse să alerge. Sacoșa pe care o strângea în mână, însuflețită de la mișcare, depunea eforturi uriașe să nu se rupă din încheieturi. Clinchetul din ea dezvăluia, în amestec de texturi, cumpărăturile pe care femeia le făcuse în ziua aceea. Zgomot de sticlă, foșnet de ambalaje de hârtie, toate se încâlceau în semiîntuneric. O dată pe lună, lua trenul din gara micuță și înghițită parcă de t imp. Câteva bancnote, legate cu un elastic îmbibat de praful vremurilor și transpirația mâinilor, stătea de obicei cuminte în buzunarul de la șorț. Din când în când, degetele se strecurau încetișor, atingându l în treacăt, ca pentru a se convinge că nici o forță nevăzută nu îl înghițise. Erau ani de

trudă ascunși acolo și mâncarea pentru încă o lună.

Femeia nu își dăduse seama când trecuse timpul. Ca niciodată parcă, nu aproximase corect distanța. Scările înalte, interbelice, cu fast scorojit, altădată ușor și plăcut de urcat sau coborât, i se părură nesfârșite, iar gradul de înclinație pentru a alerga, mult prea abrupt. Dacă pierdea trenul personal, altul nu mai era până dimineață. Ce va face în oraș? Va dormi pe o bancă în gară? Ce va spune băiatul când nu va fi nimeni lângă el dimineața să îl ajute la îmbrăcat și la celelalte îndatoriri zilnice, pe care de unul singur nu le putea îndeplini? Agripina era asemeni unui ceas al vieții. Fără să aibă unul, știa întotdeauna ce avea de făcut, ignorând secunde și minute, le știa, de fapt, pe de rost. Unde întârziase însă acum? Ce o făcuse să uite de timp? Căutase prin galantare ceva ce l ar fi bucurat pe Mihai. Până la urmă o sticlă cu suc de portocale îi atrăsese atenția, era acidulat și rece. Mai mult ei îi plăcea. Mihai, în ultima vreme, se cam lăsase pradă altor licori. Îl ajutau să doarmă mai bine, să uit e pesemne de durerile pe care le simțea grele, atârnând de capătul brațului infirm. Agripina nu îl certa, îl lăsa în pace, chiar și când îl vedea întorcându se pe mai multe cărări de la birt. O durea mai mult lacrima pe care i o simțea la nesfârșit fiului agățată de pleoape, ca o dantelă împietrită de ape sărate ce nu udau niciodată nimic. Poate doar părerea de rău că viața poate fi nedreaptă uneori, atunci când își întinde brațele asupra unora și altora, în feluri diferite. Mihai era singurul ei copil.

Câț iva, le pierduse numărul, trecuseră neștiut prin viață, lăsând semne pe care numai ea le mai vedea pe corp. Mihai fusese singurul care supraviețuise unei nașteri dificile. Medicii se strânseseră grămadă peste trupul în agonie al Agripinei, i l tăiaseră în fel și chip, până scoseseră la lumina

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

proză de Simona Gânj

proză de Simona Gânj

artificială a neoanelor un corp mic și întunecat, brăzdat și ridat, de parcă femeia născuse un bătrânel în locul unui copil. Asistentele îl lipiseră o clipă de obrazul femeii, ca pe un pansament de rana așteptării. Mihai îi va fi numele. De dragul bărbatul ui care nu mai apucase să își cunoască odrasla. În timp ce alerga cu gândurile piedică peste pași, își atinse obrazul, ca și cum ar fi vrut să reînvie momentul fericirii supreme din ziua nașterii, acea lipire de țesut nou cu aripi de fluture, devenite ca de oțel la momentul contactului. Momentul acela magic, în care copil și mamă se unesc pentru prima oară după ce întunericul matern se sparge în mii de bucățele, devenind lumina vieții. Așa îi era Mihai. Lumina vieții. Ar fi vrut să îl vadă așezat la casa lui, cu soție, copii, dar în zadar. De la momentul accidentului din fabrică, refuzase cumva să își mai viseze viața altfel decât în însingurare, de parcă ciotul rămas agățat pe vecie de mâna dreaptă, i ar fi scris cu cerneală de sânge o scrisoare de rămas bun traiului normal. Ajunse pe peron. Văzu conturul trenului cu geamurile luminate, apoi fanionul angajatului ce tocmai dăduse semnalul de pornire. Se aruncă pe prima dintre trepte, lăsând fără să vrea să îi scape din mână sacoșa cu cumpărături. Cioburi, fragmente, resturi, zgomote amestecate se tânguiră o vreme pe peron. Trenul șuieră nepăsător, îndepărtându se repejor. Agripina mai privi o vreme pe fereastră, blestemându și neatenția și graba. Își simți buzele uscate, se gândi pentru o clipă la sucul de portocale irosit, cleios și dulce, acaparând portocaliu toate colțurile sacoșei. Poate că vreun necăjit ar mai fi putut recupera ceva. Ar fi o faptă bună în cele din urmă, chiar dacă nu cu intenție. Începu să numere gările, la a cincea ar fi trebuit să coboare. În mod de neînțeles, trenul acceleră după prima oprire, ignorându le pe toate celelalte care urmară. Agripina se repezi într - un compartiment, încercând să afle de la alții ce se întâmplase. Nu era un tren personal, ci un rapid ce mergea către mare. Se așeză zăpăcită și obosită, răvășită și descumpănită, pe un colț de scaun. Tinerii din compartiment, cei mai mulți așa erau, tineri, o priviră mirați, dar se strânseră și îi făcură loc mai bine printre ei. Femeia în

vârstă, cu părul alb, fantomatic, desprins sălbatic din baticul întunecat, le părea oricum insolită la ora aceea târzie din noapte. Îi priviră pe furiș, o vreme, mâinile pline de bătături cum stăteau întinse în poală. Pesemne că adormise. Se trezi în fața controlor ului de bilete. Acesta cu mâna întinsă spre ea, aștepta cu nerăbdare, să primească în dinții compostorului de metal, cartonul de liberă trecere. Se priviră o clipă în tăcere, după care angajatul ieși din compartiment, lăsând o în urmă cumva descumpănită, cu cuvintele aglomerate în dreptul buzelor, dar tăcute și fără glas. Ce să îi fi spus? Că nu mai avea niciun ban la ea, că urcase în trenul greșit? Că biletul pe care stătea ghemuit numele scurt al haltei ei, îi alunecase din mână o dată cu sacoșa pe peron? Că îi era foame acum? Că îi era sete? Că voia să meargă la toaletă, și nu la mare? Că voia să fie acasă? Să stea acolo ca în fiecare zi din ultimii zeci de ani, pe marginea patului, cu urechea ascuțită la orice zgomot ar fi venit din camera fiului ei... În compartiment lumina era tulbure. Neoanele împrăștiau o ceață gălbuie, modelând chipurile tuturor în mulaje improvizate ca de ceară. Ah, ce foame i se făcuse! Nările i se dilatară în timp ce, fără să vrea, înghițea din ochi orice fărâmă de mâncare ce defila prin față. Tânărul de la geam, ronțăia niște biscuiți. Firimiturile, scăpate înghițiturii, alunecau la vale, încălcînd frontiera bărbii stufoase și întunecate ce îi dădea o aură de pustnic. Agripina ar fi întins mâna să le culeagă, așa îi era de foame. Tânăra de lângă băiat, fu mai ageră în gând și faptă. Începu să culeagă resturile de biscuite, lăsându le să alunece pe podeaua de o culoare neclară a compartimentului. Agripina închise ochii, strângând din pleoape și punând astfel piedică luminii să se mai strecoare în întunecata vizuină a minții. Un miros de pui prăjit o readuse la realitatea foamei. Pe bancheta din fața ei stătea acum o pereche mai în vârstă. Ea, corpolentă și lată, întinsese pe brațe, cu gesturi agere de gospodină un prosop impecabil și curat. Mâinile bărbatului de lângă ea, susțineau ca bucățile de pâine de casă și cele de pui, să rămână în

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

proză de Simona Gânj

echilibru și așa precar de la viteza cu care trenul ducea oamenii către mare. Agripina contabilizase o vreme gările cu felinarele lor sparte, îndoite, vandalizate, apoi pădurile știute, tunelurile cunoscute, după care se lăsase pradă necunoscutului. Îi trecuse prin cap la începutul călătoriei să sară din tren la vreo încetinire, privise cu jind la semnalul de alarmă stând împietrit și rece în așteptarea unei mâini imprudente care să îl tragă vârtos de mâner. Renunțase cumva să mai lupte cu această călătorie. Până la urmă, chiar nu văzuse niciodată marea. Niciodată. Bărbatul îi povestise pe vremuri de apele neliniștite care nu oboseau să iubească țărmul cu patimă, după care, cu aceeași ardoare să plece departe de el, în căutarea unor orizonturi îndepărtate și niciodată atinse cu adevărat. Dacă tot urcase în trenul greșit, ce ar fi dacă... Își așeză fusta, netezind fiecare pliu cu grijă în jurul genunchilor umflați. Apă la genunchi. O auzea clipocind la fiecare mișcare. De parcă o cascadă se revărsa zi și noapt e pe sub straturile de carne, săpând în os obosit, ca în munte. Doctorii îi tot spuseseră că ar fi necesară o operație. Dar de unde bani? Și cine ar fi avut grijă de Mihai în lipsa ei? De grădina lor? De florile de pe mormântul bărbatului ei? Mirosul de pui era din ce în ce mai puternic. Nu îi mai putu rezista. Se ridică cu greu, dar și sfioasă în același timp, să nu deranjeze. Ieși din compartiment, făcându și cu greu drum printre trupurile tinere înghesuite în dreptul ferestrelor. Parcă și pe hol mirosea a mâncare. În toaletă, apăsă cu piciorul pedala de sub robinet și văzu mirată cei câțiva stropi care împroșcară haotic în jur, irosindu se însă înainte ca palmele ei căuș să îi mai poată prinde. Buzele îi frigeau. Erau uscate ca după o zi epuizantă pe câmp. Se gândi la sucul de portocale. La mâncarea din sacoșă. La turtele coapte pe plită, de acasă, care o așteptau pe marginea sobei, învelite în prosoape, să se păstreze moi. Intră în compartiment. Pe locul ei, pe o bucată de șervețel o așteptau o bucată aur ie de pui și o felie

de pâine. Femeia de alături o privi cu un zâmbet uriaș pe chip și o îmbie din priviri să mănânce. Ce hulpav înghiți totul... Puiul fusese rupt și împărțit. Tot compartimentul mâncase din el. Un fel de pomană neașteptată a nopții, și a trenului. Se opri speriată. Aruncă un bogdaproste sfios, aruncându se din nou asupra bucății de carne. Adormise apoi, sătulă de mâncare, sau cine mai știe, poate de viață. Cineva o bătu pe umăr. Fata ce culesese mai devreme firimiturile de biscuite, o anunță într o doară că ajunseseră la mare. Că trebuia să coboare. Începu să plângă. Unde să se ducă? Să aștepte trenul de întoarcere? Coborî totuși cu pași îngrijorați, atât de încet, de parcă nu călca pe pământ, ci pe cioburi sau pe pântece de mormânt. Era doar o siluetă în straie întunecate pe peronul înțesat cu trupuri exhibate în haine sumare și colorate. Fără să vrea, se gândi la nuditate, la goliciunea cărnii. Cât de rușine îi fusese odată să se dezbrace în fața unui medic. Stătuse ca împietrită, cu sânii ascunși în palme, cu mâinile încrucișate pe corp, în timp ce stetoscopul impasibil îi umbla pe piele ca un șarpe rece. Inima îi bubuise în piept. Aproape să iasă. Să se rostogolească ca o minge denivelată de tenis pe masa vieții, căutând un loc liniștit în care să se aciueze. De atunci, ar fi trebuit să ia tratament zilnic. Medicamentele însă stăteau și acum în firida de la sobă, clădite unele peste altele, într un fel de piramidă a refuzului de a trăi mai mult decât îi era dat. Nici la control nu se mai întorsese. Era bine, doar din când în când inima îi bubuia, de parcă era un clopot ce bătea într un înveliș de sticlă. Se așeza atunci pe pat, așteptând să îi treacă. Tabela îi dezvălui orarul trenurilor. Al ei era abia pe seară. Ieși abătută din clădirea gării, ținându se după silueta fetei din tren și a prietenului acesteia. Se furișă pe urmele lor, lipindu se astfel de singura fărâmă de cunoscut din orașul niciodată văzut. Un punct pe o hartă. Atât. Când îi văzu îndrept ându se spre un taxi, acceleră pasul.

La întrebarea fetei, dacă avea poate același traseu, nu avu răspuns. Spuse șoptit doar cuvântul “mare”. Se strecură, la invitația lor, în interiorul mașinii. Băiatul cu barbă indică scurt o adresă.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

proză de Simon a Gânj

Nu vorbeau, nu întrebau, nu răspundeau, privea fiecare pe partea sa de geam. Femeia cu mâinile strânse protector peste genunchi, le vorbea parcă doar acestora, bucăților dureroase din corpul ei, mângâindu le și încercând să le alunge vaietul clipocitor. La destinație, coborî împreună cu tinerii. Aceștia se îndreptară spre plajă. Îi urmă cuminte, de parcă toți anii de pe umeri i ar fi redevenit cumva copii. Le imită gesturile. Își scoase încetișor perechea de gumari din picioare, încercând să ascundă de ochi i lumii picioarele pătate de la transpirație și de la vopseaua, de o calitate îndoielnică, a cauciucului. Unghiile erau tăiate scurt și îngrijit, de parcă nu îi aparțineau, dar colorate din belșug cu vopseaua lăsată de încălțămintea nepotrivită pentru plaj ă și mare. Le ascunse repede printre firele de nisip. Acestea nu pregetară să le primească între straturi ca pe o pasăre în frunziș. Soarele începuse să încălzească binișor, deși era încă devreme. Agripina auzi dintr odată un sunet nou. Cu toate simțurile dilatate, privi înainte. Valurile trezite și ele din somn, se zbăteau, împletindu se sălbatic cu dunele de nisip. Ce împreunare, gândi femeia, înaintând cu pași înceți, dar înghițiți repede de dune.

Puținii trecători, grăbiți oricum, luară cu ei mai departe spre amintire, din acea zi de toamnă firavă, vaietul mării în extra sezon, pescărușii străpungând cerul cu țipete de neînțeles și silueta îmbrăcată în negru ce pășea desculță spre marginea apei. Baticul negru, tivit cu flori întunecate, de parcă duceau doliul câmpului, aducea la lumină, de sub el, privirea unui om năucit de noutate. Bluza, cu nasturi mici și mulți, ținea sub ea o inimă ce bătea mai puternic decât oricând. Nu bolnavă, doar îmbătată de noutate. Fusta i se ridica din când în când, fluturând asemeni unui zmeu de hârtie, în brațele vântului ce sufla anotimp nou. Agripina sorbi surprinsă și

nesățioasă din aerul dens, pipăind cu limba buza de sus, gustând în felul acesta, fără să se mai sature, chiar marea. Încetul cu încetul, cu pași parcă mai potriviți pentru rugăciune, atât de sfioși erau, intră în apă. Răcoarea o traversă, înfigându i săgeți tăioase prin tot corpul. Nu îi păsă deloc de sfredelul rece și păși mai departe. Spre ce, încotro, nici ea nu știa. Vedea și simțea marea pentru prima oară în viață. Hainele ude i se lipiseră de trup, dar el ardea pe sub ele. De bucurie, de surescitare. Un moment se gândi la Mihai, i ar fi plăcut să fie și el aici. Valurile îi împleteau algele bogate în jurul trupului. Cicatricile de pe abdomen i se întăr iseră, le simți dureroase, dar și vindecate într un mod misterios. Marea născuse o stare de bine în ea. Golul de odinioară se umpluse. Auzi de departe niște voci înălțate în aer. Tinerii o strigau. Fluturau brațele în direcția ei. Le zâmbi, dar nu se întoarse la mal. Îi văzu aplecați peste încălțările ei. Gumarii pe care îi purta tot anul. Câteva secunde băiatul și fata stătură aproape îngenunchiați acolo, peste cauciucul înghițit de nisip, după care se îndepărtară cu mâinile aruncate în aer, făcându i semne de rămas bun. Vacanța lor abia începea, în timp ce a femeii de o vârstă cu mamele lor, sau cu bunicile, nu își dăduseră seama prea bine, se termina cât de curând. Marea o va privi peste puțin timp cum se îndepărtează de țărm, cu apele șiroind din fusta neagră, cu baticul smuls de vânt purtat înapoi spre valuri. Părul alb va flutura a rămas bun, picioarele apretate de apele sărate se vor strecura iar în papucii de cauciuc. O bancnotă ascunsă în ei va ieși la iveală. Biletul ei de întoarcere acasă cu marea pe umeri, în plete, în urechi, în inima ce bătea cu putere, de fericire. Și când cineva îi va spune că ochii îi sunt de culoarea mării, va ști, nu va nega, aducându și mereu aminte de prima și pesemne ultima întâlnire, cu aceasta.

Itaca Anul

/ nr.

august, septembrie

poezie de M.C. Gardner

M.C. Gardner (Anglia)

oleandri

erau voci lumina lunii era slabă erau oleandri, o amintire irosită o întrebare zdrobită prinsă în atomii acelei nopți

te am văzut de două ori brațele tale pistruiate erau mari printre oleandri prinse de lumina lunii pe garduri ...a sunat telefonul

caniculă încă o dată a venit vara voci izbucneau erau incendii ai revenit praf în lumina lunii râsul tău, tot mai departe lumini au fost smulse praful s a așezat plat peste oglinda rotundă ț i am auzit glasul încă o dată

Adevărata povestea a lui Vlad Dracul – Dragonul

Simona Ferrante ( Franța )

Cu cinci secole în urmă, pe malurile Ialomiței, în sudul Țării Românești, trăia un domnitor pe nume Vlad. Pentru că avea o supărătoare tendință de a și trage în țeapă dușmanii, fu supranumit Vlad Țepeș. Era o minunată zi de primăvară. O căldură nouă încetinea plimbarea trecătorilor din du te vino ul cotidan. Soarele îndemna la visare, în frumosul orășel Târgoviște.

Bătrânul își făcu apariția la intrarea parcului, ca în fiecare zi la aceeași oră. Pășea încetișor, cu un mers ezitant, de parcă nu era sigur dacă voia să continue înaintarea sau dacă, dimpotrivă, prefera să facă stânga mprejur și să se întoarcă de unde venise. Se sprijinea în baston și avansa clătinându se pe singurul picior pe care îl mai avea. În locul celuilalt picior, un baston din lemn î i permitea, de bine, de rău, să își mențină echilibrul. Orășenii îl porecliseră „Șchiopul”.

Ia uite, sosește Șchiopul! Înseamnă că e deja ora prânzului, nici n am văzut cum a trecut timpul! spuneau ei. Porecla îi devenise familiară și sfârșise prin a face pace cu piciorul său de lemn. Numai cu singurătatea nu reușea să facă pace. Fugea de ea în fiecare dimineață, o fenta, o ura, dar seara, când se întorcea acasă, o găsea tot acolo, așteptându l.

Bătrânul fluieră scurt și din spatele boscheților veni în fugă spre el un câine ciobănesc, cu blana lungă și încâlcită. Un batic roșu legat la gât îi ținea loc de zgardă.

Ursu, vino! îl chemă el. Copiii vor ieși acuși! Omul se așeză pe bancă, aceeași pe care se așeza în fiecare zi, cu fața la impozanta fântână din parcul Chindia. Ursu se culcă lângă el și închise ochii sub mângâierea duioasă a soarelui.

Bătrânul îl scărpină cu afecțiune după ureche și îl liniști:

Vor veni îndată.

O sonerie de clopoțel răsună nu departe și zeci de voci de copii inundară aerul. Școala se găsea

în piața centrală a orașului, cu intrarea care dădea spre parc. Copiii ieșeau pe grupuri, râzând și împingându se. Muncii asidue pe care o depuseseră până atunci în clasă, îi luă locul acum exuberanța și joaca. Ursu se ridică dintr odată și lătră de mai multe ori pentru a și preveni stăpânul. Atenția bătrânului se fixă pe un mic grup de copii, între care se remarca un băiețel cu păr roșu ce purta în spate un ghiozdan burdușit. Ca în celelalte zile, omul și câinele se bucurau dinainte de întâlnirea cu copilul, pe care o așteptau de fiecare dată cu aceeași nerăbdare. Grupul de elevi se îndrepta spre fântână.

Ia uitați l pe Șchiopul pe bancă! Te așteaptă pe tine, Tudorel, îi strigă unul dintre copii celui roșcat.

Nu te duce! îi strigă un altul, fără să se sinchisească de faptul că bătrânul putea să îl audă. E un vampir, îți va suge sângele! E nepotul lui Dracula! Tudorel nu își ascultă prietenii nici de data asta, cum nu îi ascultase nici până atunci, și se opri în fața băncii. O piatră ateriză lângă Ursu. Câinele își arcui spinarea amenințător și își arătă colții. Copiii o zbucniră la fugă. Tudorel mângâie spatele câinelui, care se calmă ca prin miracol, apoi se așeză pe bancă lângă bătrân. Scoase din ghiozdan o pâine, apetisantă de prospețime, pe care o rupse în trei părți. Dădu o bucată câinelui și una stăpânului. A treia o păstră pentru el și începu să mănânce din ea cu poftă.

Puse mâna lui mică și acoperită de pistrui pe brațul bărbatului și îl rugă: Te rog, tataie Mitru, povestește mi cum i a învins pe turci voievodul Vlad!

proză de Simona Ferrante

proză de Simona Ferrante

Inima bătrânului se înmuie de tandrețe în fața acestui omuleț de o șchioapă, singurul care îl striga pe adevăratul lui prenume. Tudorel, deși avea numai zece ani, îi îmblânzise și pe câine, și pe stăpânul lui. De când mergea la școala din oraș, se obișnuise ca la ieșire să traverseze parcul și să petreacă un moment alături de noii lui prieteni. Păstra întotdeauna un mic cadou pentru ei, o parte din sandvișul său, o pâine proaspătă, un măr sau o bucățică de ciocolată, pe care le împărțea cu ei. Apoi îl ruga pe bunic să îi povestească una dintre multele povești pe care acesta le știa despre Vlad Țepeș, a cărui statuie domina centrul orașului.

Era un mare conducător Vlad Țepeș! Își iubea țara, începu bătrânul Mitru să povestească, privind cu admirație bustul din fier al domnitorului român. Acum sute de ani în urmă, când atotputernicul Imperiu Otoman îngenunchea unul câte unul popoarele creștine, Vlad l a înfruntat cu curaj pe împăratul turc. Se povestește că, într o zi, doi soli ai lui Mahomed al II lea s au prezentat înaintea lui Vlad Țepeș cu un mesaj de la marele conducător. Sultanul pretindea ca voievodul r omân să i verse tributul pe care nu îl plătise de trei ani și să i aducă în plus la Constantinopol cincizeci de băieți și tot atâția cai. Auzind cererea acestuia, mânia îi aprinse privirea și Țepeș îi întrebă răstit pe soli:

Cum îndrăzniți să vă prezent ați în fața mea cu fesul pe cap? Ați venit înaintea mea ca să îmi faceți mare necinste!

Așa este obiceiul la stăpânitorii țării noastre, răspunseră solii într un glas, privindu l pe domnitorul român cu înfumurare și dispreț.

Dacă e așa, vreau să întăresc și eu obiceiul vostru, ca să l țineți și mai tare, le spuse Vlad cu sângele clocotind.

Ordonă slujitorilor să aducă un pumn de cuie și să fixeze cu ele fesurile pe capetele solilor turci.

Apoi îi lăsă să plece, îndemnându i:

Întoarceți vă la sultan și transmiteți i din partea mea că nu voi plăti nimic! Că voievodul Vlad nu îngenunchează în fața caracatiței otomane!

Și sultanul, el ce a făcut atunci? întrebă

Tudorel, strângându se mai aproape de bătrân,

înfricoșat ca și când ar fi cunoscut deja urmarea poveștii.

Când Mahomed află răspunsul lui Vlad, reuni atâția soldați câte fire de nisip sunt în deșert și porni cu această imensă armată o ofensivă împotriva micii Țări Românești, ca să i dea o lecție domnitorului nesupus. Împreună cu oamenii lui, traversă Dunărea și se îndreptă direct spre orașul Târgoviște, unde pe atunci era cetatea de scaun a lui Vlad. Oștenii români nu erau numeroși. Să se lupte corp la corp cu adversarul era moarte curată! Dar Vlad era mai viclean decât dușmanii lui și a găsit o strategie. Îi va hărțui și le va seca toată energia! Dădu ordin ostașilor să ardă recoltele, să omoare animalele prin sate, să otrăvească fântânile care se găseau în calea invaziei otomane. Țăranii își puneau la adăpost familiile și o parte din animale și se alăturau oastei române. Oștenii lui Vlad rămâneau ascunși și ieșeau la vedere doar ca să i omoare pe soldații otomani care se aventurau în căutare de hrană sau veneau în recunoaștere. În scurt timp, armata turcă își epuiză toate proviziile. Soldații erau acum obosiți să mai aștepte o confruntare directă care nu venea. O parte dintre ei se otrăviseră cu apa din fântâni, iar ceilalți nu mai aveau forță nici să meargă, din cauza setei și a foamei care îi doborau la pământ. Nu mai știau nici ei ce veniser ă să caute în țara aceasta! Ajuns la Târgoviște, Mahomed dădu ordin ofițerilor săi să ridice corturile în afara orașului, pentru a da atacul în zori.

Vezi tu dealurile acestea? îi zise Mitru arătând spre colinele care se rotunjeau nu departe de ei. Chiar aici, în spatele acestui parc, își instalase sultanul tabăra. Și aici a dat bravul voievod român marele atac.

Nu i a fost frică de o armată așa de numeroasă? întrebă cu voce firavă un băiețel cu părul buclat care se oprise să asculte în spatele lor.

Mai multe perechi de ochi îl fixau cu curiozitate pe bătrânul povestitor, de o parte și de alta a băncii, avizi să afle sfârșitul poveștii.

Lui Vlad nu i era niciodată teamă. Era foarte isteț, răspunse Mitru. Ascultați numai ce a făcut: și a îmbrăcat toți oamenii cu uniforme turcești și, în timpul nopții, a pătruns cu armata lui în tabăra inamică.

Itaca Anul X / nr.

iulie

august, septembrie

proză de Simona Ferrante

Imensă le a fost surpriza turcilor să se vadă atacați de proprii lor camarazi! Oboseala și efectul surpriză i a învins de nici măcar nu s au mai apărat! Mulți dintre ei au pierit de sabia românilor deghizați în turci, iar cei rămași s au omorât între ei în confuzia generală. Sultanul Mahomed și a schimbat hainel e cu un slujitor ca să nu fie recunoscut și a scăpat cu viața cu o fugă rușinoasă. Și a abandonat armata și a ordonat ofițerilor să se retragă și să se întoarcă acasă. Dar cea mai mare surpriză a avut o dimineața, când a văzut la porțile cetății Târgoviște o pădure de capete ale ostașilor turci înfipte în țăruși. În fața acestui spectacol înfricoșător, Mahomed s a recunoscut învins și a declarat că nu poate smulge țara unui voievod care a făcut lucruri atât de mari și care era capabil să facă altele încă și mai însemnate.

De aceea se numește Vlad Țepeș! întări unul dintre copii. Știam asta, am învățat la școală, adăugă el mândru să cunoască un pic din poveste.

Atunci de ce i se spune Dracula? se miră Tudorel sfios, gândindu se la porecla pe care i o dăduseră copiii bătrânului.

Pentru că era dintre aceia care aveau curajul să înfrunte Dragonul „Dracul”, cum se spune, răspunse Mitru.

Și tu ai înfruntat Dragonul! exclamă Tudorel. Apoi se întoarse spre colegii lui și le explică: Așa și a pierdut piciorul, într o bătălie. Și apoi ai fost decorat, nu i așa? Fără să răspundă, Mitru scoase din buzunar o medalie și o întinse băiatului. Pe o față a acesteia era desenat un dragon cu coada înfășurată în jurul gâtului, purtând pe spate o cruce roșie. Tudorel o luă în palmă, o întoarse și citi

inscripția de pe partea cealaltă: „Dumenezeu este drept, bun și milostiv”.

E pentru tine, îi spuse Mitru lui Tudorel. Poți să o păstrezi tu. Privind medalia, Tudorel avu impresia că dintr odată dragonul își arcuiește spinar ea și se pregătește să sară. Fu cuprins de frică și aceasta îi scăpă printre degete. Mitru se aplecă și o culese de pe jos. Apoi o întinse din nou băiatului, încurajându l:

Ține o, Tudorel! Peste ani, când eu nu voi mai fi, să o arăți copiilor tăi și să le spui ce om mare a fost Vlad în vremea lui! Vocea lui Mitru se stinse și liniștea coborî peste grupul de copii.

Vino, trebuie să plecăm acasă, mama ne va certa dacă întârziem prea mult! îl grăbi băiatul cu ochelari pe fratele lui mai mic, cel cu bucle rebele. Putem să venim și mâine, tataie Mitru, nu i așa? Ne povestești cum a făcut Vlad dreptate boierului mincinos care a pierdut o pungă cu o mie de piese din aur?

Și ce lecție a dat soției tăietorului de lemne care purta în fiecare zi cămăși rupte și murdare? adăugă altul.

Și povestea cupei de aur de la fântână? Glasurile copiilor se auzeau tot mai departe. Tudorel strânse mâna lui Mitru ca un om mare și îl mângâie pe cap pe Ursu.

Ne vedem mâine, îi promise el câinelui. Apoi băiatul o luă pe aleea care traversa parcul și ajunse în dreptul statuii marelui voievod ce îl privea din înaltul soclului. Trecând prin fața lui, Tudorel strânse în pumn medalia, își îndreptă umerii și ridică mândru privirea. Vlad Dracul Dragonul îi făcu atunci cu capul un gest binevoitor, în semn de salut.

Itaca Anul

Dorian Stoilescu - Western Sydney University (Australia)

lepădare

asculți timpul strigând împotriva ta arunci armele cu care ai luptat o viață. apoi, într o groapă comună din Mariupol arunci viețile anterioare, arunci copilul din tine.

nu, n ai mai venit la reuniune, la întâlnirea cu tine. ț i ai uitat rănile și sângele, mai rău le ai preschimbat pentru ceva... căldicel.

viața îți e neroditoare. cândva mai știai că te ai rătăcit, dar acum te crezi uitat.

uneori te visezi pe drumul cel bun îți confunzi durerile cu nisipul atât te ai îndulcit de rătăcire.

tânăr cumsecade în războiul civil sârbo bosniac

acel tânăr era cel mai cumsecade din cartierul său, se purta totdeauna bine cu toți, făcea cumpărături pentru cei vârstnici. vorbea frumos cu fiecare. a sosit apoi războiul.

acel binevoitor a început a deprinde un tabiet mai deosebit. la micul dejun aducea câte trei la cafea. aducea câte trei prizonieri, trei bărbați, și le împrăștia creierii. câte un glonț, pentru fiecare. câte trei pe zi. la cafea.

poezie de Dorian Stoilescu

Vacanța mare

Ovidiu Gligu ( Belgia )

Î

n drum spre casă

Se lăsa seara pe drum. Noi mergeam alene, toți trei. Urmăream cu atenție luminile mașinilor care treceau când și când pe lângă noi. Eu și fratele meu ascultam pentru a câta oară? poveștile bunicului nostru, Taica, sau Taica Bogdan, cum îi spunem noi.

Vă închipuiți voi… Din păcate zgomotul unui motor îndepărtat l a oprit pentru câteva clipe.

Închipuiți vă începu din nou Taica ce curaj am avut, eu un băiat de numai zece ani, am îndrăznit să l întreb pe tata: „Tată, spune mi de ce bei tu atât de mult?” Ei, el nu s a supărat pe mine, ba chiar mi a răspuns: „Copilul meu, vezi tu, eu lucrez în construcții, de dimineața până seara sunt la clienții mei, acolo mănânc, iar ei îmi dau totdeauna și ceva de băut. Nu i mai pot refuza, m am obișnuit așa, n am cum schimba.”

Dar, Taica, în ce limbă i ai vorbit?

Am pus această întrebare, deși bănuiam răspunsul, pur și simplu pentru a i semnala că încă îl ascult, mergând obosit. O mașină a trecut și Taica a revenit:

Pe atunci locuiam în Serbia și vorbeam doar limba sârbă, româna am învățat o mai târzi u, aproape de odată cu limba țigănească... Da... Nepoții mei... Fiți atenți la mașinile cu numere străine! Sunt oameni care merg la vamă, cei de dincolo aruncă tot felul de lucruri interesante, d alea rare pe la noi!

Da, Taica avea dreptate. Cu un an înainte, tot în vacanța de vară, am avut norocul să găsesc pe acest drum o cutie goală de bere olandeză. O luasem cu mine la Timișoara, făcusem din ea un suport pentru creioane; printre colegii mei de cămin am devenit cineva, aproape o vedetă, eu un simplu student din anul întâi.

Deci nu vorbeai în grai bănățean, acasă, când erai mic?

Eu, nici de fel; doar tata înțelegea, era prieten bun cu valahii care țineau birtul din sat. Lui îi

plăcea țuica, v am spus. Pentru mine asta nu prea conta, aveam ce să mănânc, mă simțeam bine acasă, o ajutam pe mama... chiar am prins gustul de a merge la școală. Pentru că, până la vârsta de zece ani, tata nu mi a cerut niciodată să merg să lucrez cu el. Pe de altă parte, frații mei mai mari, unchii voștri Sfetco și Mirco, erau cu adevărat nefericiți. Aveau 17 18 ani și tata îi lua zi de zi pe șantierele lui. Munceau din greu, dar nu primeau bani. Puțină mâncare, dar nu multă, și acoperișul casei noastre, asta era tot ce aveau ca răsplată pentru munca lor grea. Fiindcă tata mergea la birt aproape în fiecare zi, după muncă, să mai bea câteva pahare. Și așa... câștigul zilei, rămânea acolo. Veneau acasă, toți trei, triști și obosiți, iar mama plângea în fiecare seară.

Și sora ta, Cecia Doila?

Oh, când aveam eu zece ani era deja plecată. Tata a măritat o chiar dinainte de a împlini paisprezece ani; era frumoasă și a luat o un om bogat din Bela Țîrkva, acolo în Serbia, la Biserica Albă adică. Îmi amintesc că era foarte bucuroasă să plece din casă, dar mie mi a fost tare dor de ea, greu m am obișnuit. Am reușit să o revăd abia după douăzeci de ani, sau poate mai mult, nu știu... era deja bunică. Abia când au dispărut problemele dintre România și Iugoslavia am putut iar să ne întâlnim. Când le am făcut prima vizită, din păcate, m ama era moartă de mult.

Și tatăl tău?

Eh, el a trăit bine, a reușit chiar să vină la nunta mea, aici la noi la Tigva. Frățiorul meu și a dres respirația și l a corectat pe Taica:

- Ai spus că Sfetco și Mirco sunt unchii noștri, dar nu e corect. Ei sunt frații tăi, nu- s frații lu’ mama. Da, da, ai dreptate, dar nu știu cum s ar zice: stră unchii voștri? E bine?

E mai bine! Ai grijă, Taica, te urmăresc!

Hai, să mai fie și un lup mâncat de oi! glumește Taica.

Anul

proză de Ovidiu Gligu

Și ce au făcut ei? De ce locuiesc tot aici, la Tigva, ca și noi?

E o poveste lungă… - Dar mai avem cinci kilometri până la casă, avem timp destul.

Vedeți, în tot răul este și un bine. Comuniștii ne au confiscat terenul de lângă sat. Ne au dat drept despăgubire parcelele astea de peste dealuri, departe de sat, mai degrabă ca o pedeapsă pentru că nu am vrut să intrăm în Cooperativă 2

Taica, nu vorbi așa tare! îi spun speriat, fără să mă gândesc că suntem singuri pe drum, înconjurați doar de terenuri agricole și dealuri. Singurul martor posibil ar fi fost lună plină, dar cu siguranță ea nu era informatoarea Securității 3 , căci sunt americanii cei care au cucerit o.

Da, e și un bine, nepoții mei. Că dacă nu ar fi venit comunismul nu am fi mers atâta pe jos. Iar drumul ăsta e numai bun pentru sănătate și pentru poveștile mele... Atunci, ia ascultați cum a început viața românească a fr aților mei, și a mea... Și nu uitați că în tot răul este și un bine!

Fuga

Și Taica și a continuat povestea...

Era în vara anilor 1931 1932, nu mai știu exact, dar era noapte, toată lumea dormea, sau așa credeam. Tocmai era să adorm și eu, când am auzit un zgomot ca un fâșâit, dinspre patul fraților mei. M am trezit și am ascultat cu atenție ce șușoteau. De fapt, ei plănuiau să plece de acasă în secret, că nu mai puteau suporta. Mi am dat seama că, dacă ei pleacă, eu voi rămâne singurul băiat alături de tata... Și m a luat așa o frică, încât m am hotărât imediat să plec și eu cu ei. M am ridicat încet și, cu voce scăzută, i am spus fratelui mai mare:

Vreau să vin cu voi, Sfetco, nu mă lăsa aici, mi e teamă să rămân fără voi!

Of, frățiorul meu, ești prea mic! Nu știm unde mergem și ce vom face și cum ne vom câștiga traiul! Nu poți veni cu noi... Dar, de îndată ce ne găsim o muncă stabilă și un adăpost, venim să te luăm, promit!

Nu, nu, nu te cred! Dacă plecați, mă veți uita, ca Doila. Nu, eu trebuie să vin cu voi acum!

Înțelege ne, mi a spus și frate meu Mirco, nu se poate. Tu nu poți lucra cu noi și nu putem avea grijă de tine. Ascultă mă, ne întoarcem în câteva săptămâni să te luăm!

Sfetco, Mirco, dacă nu mă l uați cu voi, o să țip și o să l trezesc pe tata! O să țip atât de tare că se va trezi, chiar dacă e beat!

Asta le am spus și eram hotărât să i opresc cu orice preț... S au vorbit între ei în șoaptă, și apoi au zis:

Bine, hai, vino cu noi, plecăm imediat! Om vedea ce om face...

Ne putem lua rămas bun de la mama?

Nici vorbă, trebuie să plecăm imediat. Hai, grăbește te! Am scos desagii cu mâncare, pentru trei zile. Îmbrăcă te repede și vino afară, te așteptăm! Și au ieșit. Tata sforăia cu întreruperi. M am uitat câteva clipe la patul mamei, care dormea cu fața întoarsă spre perete. A fost ultima dată când am văzut o, am ieșit cu lacrimi în ochi, dar nu am îndrăznit să plâng, ca să nu fac zgomot. Frații mei erau deja afară, în spatele casei. Era foarte cald, era întuneric, luna strălucea palid în spatele norilor. Am pornit cu pași de uriaș, fără să ne uităm înapoi. Era foarte cald și îmi simțeam obrajii arzând.

Unde mergem, fraților?

În România, acolo vom găsi de lucru! Și vom începe o viață nouă!

Dar nu știm să vorbim limba lor, ce vom face?

Vom învăța repede, suntem tineri. În România trăiesc multe nații, chiar și sârbi ca noi. Am cunoscut un negustor sârb care locuiește acolo, la Tigva, îi vom cere ajutor.

Tigva... e în Romania deci... e departe de aici?

Nu, nu e departe, 10 15 kilometri, nu știu, ajungem acolo în zori. Dar trebuie să ne grăbim, să trecem granița cât e întuneric. Și de acum, liniște!

2 Cooperativa Agricolă de Producție (CAP) organizație economică colectivistă, creată pentru a elimina proprietatea agricolă privată, în timpul dictaturii marxist comuniste.

3 Securitatea Statului serviciul de informații din România, în perioada comunistă; organ represiv creat pentru impunerea și menținerea dictaturii marxist comuniste.

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

proză de Ovidiu Gligu

proză de Ovidiu Gligu

Discuțiile noastre s au încheiat acolo și am continuat marșul forțat mai câteva ore. Am reușit să trecem granița fără nici o problemă, frații mei cunoșteau locurile bine, cred că nu era prima oară când făceau asta. În orice caz dragii mei

nepoți am ajuns dimineața, foarte devreme, în fața prăvăliei lui Moș Laza... tata lu’ Simion, viitorului meu prieten, pe care îl cunoașteți și voi. Uica Sima, cum îi spune lumea.

Iaca așa am ajuns eu prima oară aici în Tigva, făr ă să înțeleg mare lucru, când aveam vreo zece ani! Dar frica de necunoscut era nimic pe lângă teama de a rămâne argatul neplătit al tatei, ne a spus Taica. Și imediat a adăugat: Și nu uitați că alcoolul distruge familiile, și cine devine dependent nu are niciodată o viață fericită.

Itaca Anul

august,

poezie de Florentin Smarandache

Florentin Smarandache (SUA)

Introspecţie

Ca Orfeu în Infern umblu pe bulevard prin mine însumi. Coastele mele nişte gratii sunt pentru suflet. Timpul merge invers.

Încerc a rezolva probleme imposibile, fruntea mă arată cu degetul, inima e plină de nisip.

Călătoresc prin mine însumi, prin tata, bunicul, străbunicul, prin toate rădăcinile arborelui genealogic, spre centrul pământului.

Că Iadul îşi are şi el Dumnezeul său!

Irealul este o realitate

Fruntea lumânării pâlpâie, palidă. Taci flacără! Mai taci. Focul ridică de şarpe o limbă crestată s- arunce venin.

Viperă caldă opreşte te, încetează te!

Sunt centrul lumii mele ireale. Alerg după mine şi nu mă ajung sunt în urma mea.

Mi au amorţit sentimentele, gândul îmi trece în ne gând.

Şi iluzia înfiinţează ceea ce nu fiinţează. Iluzia implică o viitoare durere: ea arată neputinţa puterii omului.

Eseu pentru eseu

Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA)

N u ne mai interesează valorile spirituale, ci numai cele materiale, cele de la care putem să ne alegem cu ceva pentru un trai mai îndestulat. Adică, valorile care ne pot aduce profit. Ce profit poate aduce o statuie, o operă de sculptură care să ne amintească o personalitate, un eveniment, la ce? Mai bine să nu ne amintim, ci clipele prezente ale vieții să le trăim. Mai interesează pe cineva simbolurile? Auzi: simboluri! De ce să ne îngreuneze conștiința cu conținuturile ei inconștiente? Cât a trăit, unde a trăit, ce a făcut? Doar el e mort! De ce să trecem pe lângă statuie, să ne oprim, s o privim sau s o ignorăm, când este mai bine, mai ușor s o demolăm? „Jos cu ea!” Ce caută această carte în biblioteci, nu mă interesează cine și ce a scris în ea! „S o arză focul!” Și regimul comunist din România așa a făcut, imediat după instaurare. Martoră am fost de copil, când la stingerea focului m am dus să mai caut printre cenușă o carte scăpată din focul „iadului”. Mă întreb: se va instaura și aici comunismul? Uneori mă întreb și eu pe mine însămi: de ce scriu toate acestea? De fapt, am și fost întrebată de ce scriu, ca și cum ar trebui să mi justific „păcatul” de a scrie. Și uite așa, cu astfel de oameni primitivi, alții puternic îndoctrinați, fiindcă ei mai există printre noi infiltrați puterea de creație va scădea. Ce ne trebuie atâți artiști, atâți scriitori? Mai bine la muncă fizică cu ei!

Nu așa făcea comunismul nostru din România? Îi trimitea în minele de cărbuni... „La m unca de jos, tovarășe!” La intrarea în facultățile de artă se ajunsese a se planifica anual un număr din ce în ce mai mic de locuri și aceia nu intrau decât dacă „pile” aveau sau erau recomandați de organele superioare de Partid.

Ce nevoie are țara de cântăreți, instrumentiști, pictori? Să intre direct în producție, să lase visurile deoparte, să muncească! Să le iasă din cap veleitățile spirituale! Auzi, matale: veleități spirituale! La ce ne trebuie biserica? Să se roage lumea în ea? Auzi, mata! Mai bine punem o bombă în ea! Frumosul e o obsesie perimată în ochii comunistului, pragmatismul e cel care va aduce valoare societății.

Nu așa făceau comuniștii români? Schimbau destinele tinerilor înzestrați cu Har Dumnezeiesc. Totul trebuia tăiat de la rădăcină, pentru ca să nu mai existe speranța în revenirea la „vremurile bune.” „Omul nou” era scopul lor! Omul fără Dumnezeu!

Când ne construiam casa, au venit trei indivizi direct din capitală, unul de la Comitetul Central, un arhitect și unul „cu ochi albaștri” (așa i numeau românii pe cei din securitate). În urma lor ne a venit înștiințarea scrisă de a sista orice lucrare până la noi dispoziții. Și am rămas cu zidurile casei ridicate, fără a fi protejate de intemperiile vremii. Am avut noroc de oamenii din sat care s au îndurat și pe propria lor răspundere în fața legii (fiindcă puteau fi pedepsiți), ne au pus cartoane asfaltate peste ziduri, au confecționat uși și clădirea a fost astfel protejată câțiva ani de zile. Totul a fost făcut cu înștiințarea și aprobarea primarului care, om cu judecată, le a permis intervențiile. Ce importanță are truda pentru înfrumusețarea locului în care trăim? Ce i o fi venit unuia care se numea Dostoievski să scrie că frumusețea va salva lumea? Dar, și scrierile lui ce mai caută în biblioteci? Și altul pe nume Tolstoi, cu romanul său Ana Karenina, de ce a trebuit să i dea femeii rolul de amantă respinsă de un nobil și care s a mai și sinucis din cauza lui, aruncându- se în fața unui tren?

La ce ne ajută analiza sufletească a omului? Să nu lăsăm timp oamenilor să gândească prea mult, să le dăm noi treabă de făcut!

eseu de Vavila Popovici

eseu de Vavila Popovici

Așa hotărâseră comuniștii noștri, să elimine gândirea individuală, și ne cereau să efectuăm ore de muncă suplimentare neplătite, care ne zdruncinau sistemul nervos, fiind o altă formă de sclavie, în fața căreia nu aveai dreptul să crâcnești. Organizau cenacluri în orașe, șezători în sate nu pentru relaxare ca pe vremuri, ci pentru supraveghere și dirijare spre o gândire colectivă.

La ce ne trebuie povești și basme când acum se pleacă în cosmos? Poveștile Fraților Grimm, poveștile românești ale unuia care umbla Creanga și altul care se Inspira, Petre parcă i

spunea; arii de opere cum este Carmen de Bizet, în care frumoasa țigancă e vrăjitoare... De ce să fie vrăjitoare? Și ucisă tocmai de unul ca Don Jose... Interzise să fie, domnule! Uitasem! Ce ia venit lui Shakespeare să scrie despre Richard al III lea, un rege rău care a distrus pe toți care urmau la tron, ca să și asigure domnia? De ce să se scrie despre regi? Nu pot fi scoși din istorie? Afară de pe scenă cu astfel de arii și piese de teatru! Bibliot ecile trebuie cernute de cărți a căror soartă va trebui să fie transformarea în cenușă.

Diabolic sistem!

Și am scris eseul „În ce lume trăim ”, și am pus motto ul o poezie din volumul de versuri „Nopți albe”: „Ceva în lume s a schimbat./ Cineva a trădat./ Privighetorile tac,/ primăverile întârzie,/ trupurile şi pierd frăgezimea,/ ploile s meschine,/ verile s prea calde,/ florile se ofilesc/ prea repede,/ gândurile și pierd trăinicia./ Cineva a trădat,/ Ceva în lume s a schimbat.//

Valentin Macaveiu (Vietnam)

strănepoatele lu Zurgălău

deși nu ați avea cum să țineți minte, astăzi ne am jucat de a v ați ascunselea în curte, la Ica (stră bunica).

Patricia a numărat prima.

Sau Maria, nu mai știu sigur:

Unu, doi, trei, patru, cinci...

Io m am ascuns în pivniță, jos de parcă acolo n ar putea să intre timpul.

Carina suflă într o vuvuzea, e o vară târzie nu vă veți mai aminti de mirosul ploii de azi.

Ioana a numărat prima? (Petra e prea mică să numere):

Unu, doi, trei, patru, cinci... ne am jucat ascunsea la Ica în curte.

Pe moșu Zurgălău nu l ați prins voi, fete.

Io m am ascuns pe o laiță în șpaiț doară o mai sta vara în ti ndă.

Ptiu, te am scuipat!

Nimeni nu se poate ascunde de timp vă ziceam.

Oricum, nu vă veți mai aminti de sunetul vuvuzelei.

Unu, doi, trei, patru, cinci, le am împrățit frățește ca pe o amintire din vara lui 2022.

poezie de Valentin Macaveiu

Interviu cu Valeriu Cazacevschi

un interviu de Viorel Ploeșteanu (Irlanda) “Lucrările mele sunt... o căutare lăuntrică a identității...”

1. Am înțeles că ești un artist autodidact. De unde a venit chemarea pentru creație și cum ai început primele lucrări?

Chemarea pentru creație a venit fără să mi dau seama. Eu desenez, mai mult sau mai puțin, de când mă țin minte. În anul 2013, s a stins din viață mama mea, iar la scurt timp după aceea, am început să desenez intensiv, mai ales port retul ei. Cred că atunci am realizat că am nevoie să mă exprim mai mult decât prin cuvinte. Această perioadă m a facut să realizez că pentru mine arta este o reacție la experiența mea de viață. Așadar, primele mele lucrări au început din 2013 și au fost lucrări de desen în creion.

2. Ai studiat pe parcurs metode de lucru în privat sau ai urmat cursuri de specialitate?

Am studiat și continui să studiez la nivel individual. Aceasta este modalitatea pe care eu o prefer, mai ales datorită faptului că stilul meu de exprimare este unul clasic, dar am făcut și un curs de specialitate online: Old Master's Academy. Am făcut acest curs pentru a învăța niște tehnici care nu se mai predau în școlile moderne. Îmi place să studiez la nivel personal, pentru că astfel eu sunt în control și pot alege direcția pe care o consider a fi mai aproape de sufletul meu.

3. Ce a fost mai întâi, pictura sau sculptura? După o perioadă de desen, de aproape un an și jumătate, am început să experimentez pictura. Am încercat să lucrez cu ulei și vopseluri, dar am îndrăgit să pictez mai mult în ulei. Sculptura a venit mult mai târziu, a venit în primul an de pandemie, ca rezultat al constrângerii și frustrării pe care o simțeam. Prima mea sculptură este direct legată de această experiență de "lockdown", după care au urmat și alte sculpturi. Dar la conceputul fiecărei lucrări, fie pictură sau sculptură, este desenul. Desenul a fost, este și va rămâne pentru mine cea mai simplă metodă de traducere a imaginației într o lucrare vizuală.

4. Când ai veni t în Irlanda și cu ce gânduri? Consideri că aici te poți afirma mai bine ca artist?

În Irlanda am venit cu douăzeci de ani în urmă, cu gândul și dorința de a mi construi un viitor mai bun. Nu am încercat niciodată să mă afirm ca artist în Republica Moldova, dar sunt sigur că sunt mulți iubitori de artă și acolo, totuși, fiind în Irlanda, realizez că sunt înconjurat de foarte multe persoane care iubesc și apreciază arta.

5. Spune- ne câte ceva despre proiectul tău artistic! De ce în Dublin și nu în Wexford, unde locuiești? L- ai inițiat singur sau lucrezi cu alți artiști plastici? În acest moment merg înainte cu sculptura. Mi ar plăcea să dedic mai mult timp artei mele, dar îmi pot permite să fac arta numai part time. Lucrez de unul singur la proiectele mele, însă aștept vremea

interviu de Viorel Ploeșteanu

în care va fi posibil să mă dedic artei în totalitate. De ce Dublin și nu Wexford? Eu merg acolo unde sunt invitat și o fac cu plăcere!

6. La ce expoziții ai participat până acum?

Am participat la mai multe expoziții. De două ori am avut expoziție la Green Acres, în Wexford, am avut lucrări de ale mele și în Bunclody, și în Bray, dar am avut și un proiect în Florența, în Italia: "Shamal, il vento creativo" 2016.

7. Ce încerci să exprimi prin lucrările tale?

Prin lucrările mele încerc să exprim diferite simțăminte, gânduri, idei sau concluzii. Lucrările mele sunt rezultatul unor emoții trăite de mine, a unor experiențe personale din viața mea, ele sunt, dacă vreți, o căutare lăuntrică a identității, sunt rezultatul unor condiții umane, cu care noi toți ne confruntăm la un moment dat în viață, fie în copilărie, adolescență, fie chiar atunci când ajungem neputincioși sau ne aflăm în fața morții. Dacă prin arta mea reușesc să mi răspund la întrebările vieții, eu sunt satisfăcut, pentru că știu că aceleași căutări, pe care le a întâlnit sufletul meu, sunt și căutările multor alți oameni.

8. Care sunt proiectele de viitor? În proiectele mele de viitor intră o grădină de sculptură și o galerie privată. Grădina de sculptură este un proiect destul de costisitor, la care am început să lucrez cam de vreun an de zile. Sper să fie deschis pentru public în vreo doi ani, nu am un timp exact când va fi, dar vă voi ține la curent. Grădina va fi în Wexford, nu departe de orașul Gorey, unde publicul va putea avea acces și la atelierul meu de sculptură. Un alt proiect de viitor este și dorința mea de a deschide un atelier de ceramică: îmi place să modelez, îmi place să dau formă obiectelor. Deasemeni, sunt deschis și la proiecte mai mici, cum ar fi expoziții locale sau naționale.

9. Câteva lucruri despre omul Valeriu Cazacevschi și familia lui?

Am fost născut în Republica Moldova, unde am copilărit și mi am petrecut adolescența. De la o vârstă fragedă am emigrat în diferite țări, după care, la vârsta de 22 ani, am ajuns în Irlanda, unde și locuiesc împreună cu soția mea și cei trei copii ai noștri. Îmi găsesc plăcerea în a cunoaște, încercând mereu să studiez ceva nou. Îmi place să colectez art ă, cărți și obiecte vechi, în special lucrări din lut și ceramică. Mă consider un om modest și fericit.

10. Ce crezi despre proiectul Itaca? Proiectul ITACA, în opinia mea, este un proiect mult apreciat. Este un proiect care unește oamenii de artă

și oferă posibilitatea de a descoperi și cunoaște oameni de cultură, care au aceleași tradiții, mod de gândire și vorbesc aceeași limbă. Apreciez mult proiectul ITACA, vă doresc mult succes pe viitor și mă simt bucuros că am onoarea să fiu parte din acest proiect!

Itaca Anul X / nr. 39, iulie , august, septembrie 2022

Cele mai recente apariții editoriale la I TACA Publishing House

interviu de Viorel Ploeșteanu

Felix Nicolau vine în acest roman lipsit de inhibiții cu o succesiune de întâmplări absurdo ilaro grotești, care se agață de tine, cititorul, învăluindu te, făcându te un personaj fals al romanului, gata oricând să intervină în acțiune, însă, furat de ritmul aberant amețitor încălecător impus, atent să nu scape vreun detaliu, amână implicarea sa până la ratarea finală, lăsându i toată gloria autorului, care, în ciuda invitației din prolog, nu lasă nici urmă de șansă nimănui. Poveștile lui nu s ar fi putut scrie altfel. Finalul e apoteotic spre apocaliptic. Umorul triumfă, acoperind toată construcția elaborată de până acum într un splendid foc de artificii. Liniștea nopții de după duce oriunde. Pe mâna femeilor este o carte care te (cu)prinde total și definitiv. Viorel Ploeșteanu

Lumea cealaltă despre care ne scrie I. C. Liță , nu este neapărat Valhala, Raiul, Iadul sau o lume a morților dinspre care ne vin povești neverificate. Lumea cealaltă este o lume care se disipează ușor în negura înserării, iar noi suntem pe cale s o pierdem, temându ne că păstrând o sau referindu ne la ea ne facem de râs în fața celor care văd numai prezentul și viitorul, dar în privirea cărora se poate citi o teamă ascunsă, o teamă de ceea ce trag după ei, ca pe un picior șchiop, pe care nu știu să l poarte, trecutul, istoria de care nu se pot desprinde, ca pe un ghem încâlcit a cărei sfoară nu o pot rupe, dar nici nu știu s o descurce. Viorel Ploeșteanu

Albert Camus spunea că, o cale la îndemâna oricui de a face cunoştinţă cu un oraş este să încerci să afli cum se munceşte în el, cum se iubeşte şi cum se moare. În romanul său „Fantasme”, Viorel Ploeşteanu ne face cunoştinţă cu un oraş, cu o metropolă europeană Bucureştii „...care sunt teribil de frumoși în zori, fără furnicarul de oameni și mașini, fără hărmălaie și nervi, fără bucureșteni”. Un oraş în care, asemenea Predicii de pe muntele Mântuitorului nostru, adevăraţii fericiţi sunt doar cei săraci сu duhul, cei ce plâng, cei ce flămânzesc şi se însetează, deoarece „Dumnezeu îi dăduse puterea, sau inconştienţa, de a trece surâzător peste toate încercările vieţii”. Mihai Hafia Traista

Acum, însă, trebuie să vorbesc despre o carte. O carte de poezie, care nu e scrisă în dodii și nici pentru că anumite nopți de singurătate se cereau umplute cu ceva. Poetul acesta nu este niciodată singur. Este permanent interconectat cu lumea, cu bucuriile și suferințele ei. Bucurii care nu se văd în noianul de rele, el știe să le descopere și să le arate celorlalți. Suferințe care se văd, însă pe care auto suspușii conducători se pricep cu atâta artă să le disimuleze între alte suferințe, el le extrage cu precizie de ceasornicar și le face poezie. Nu poezie de consum sau de pension, nici poezie de citit pe la serate literare, ci poezie dură, răscolitoare; poezie care te incită și te culpabilizează, pentru că nu faci mai mult cu viața ta pentru a împiedica ticăloșiile să se întâmple. Atitudinea poetului este una de revoltă, însă nu o revoltă mută, ci una participativă, incitantă și bine direcționată. Rămâne ca și cititorul să și asume acest mesaj și să l împlinească. Viorel Ploeșteanu

Invitație de colaborare în paginile revistei Itaca

ITACA este o revistă de cultură, care publică exclusiv scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării, cu frecvență trimestrială, și apare atât pe suport electronic cât și print . Este editată prin eforturi proprii, fără sponsorizări , fapt pentru care colaboratorii nu sunt remunerați.

Toți scriitorii de limbă română din diaspora sunt invitați să propună texte spre publicare (1 3 pagini A4 de proză scurtă, articole pe teme culturale, recenzii etc. sau 3 5 poezii , maximum 3 pagini ), trimițându le pe adresa de e mail revistaitacadublin@gmail.com într un singur document word (nu pdf), simplu (neprelucrat), Times New Roman, corp de literă 12, obligatoriu cu diacritice, la un rând, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar, cu menționarea localității de reședință (numai la prima colaborare). Nu se acceptă fragmente de roman sau piese de teatru. Un autor poate trimite pentru un număr de revistă numai proză sau numai poezie, nu ambele. Nu se primesc volume din care să selecteze redactorii. Nici materiale pentru mai multe numere de revistă. Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de cei 6 redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le- ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm textele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr (martie, iunie, septembrie, decembrie).

De asemenea, ilustrarea revistei se face cu lucrări ale artiștilor plastici români stabiliți în străinătate, pe care îi rugăm să ne contacteze în acest sens.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu se astfel forma de scriere cu “â” și “sunt”.

Vă putem crea (gratuit) și o pagină de autor pe site ul www.bibliotecadiaspora.eu dacă veți dori.

Dacă materialele trimise nu respectă aceste cerințe, nu vor fi luate în considerare, fără vreo explicație ulterioară.

Biblioteca diaspora

Datele necesare pentru crearea unei pagini de autor pe site ul Biblioteca Diaspora: nume de autor fotografie personală (maximum 5 mb) țara de reședință, orașul și anul stabilirii (precedenta și anul , dacă este cazul) adresă de email (opțional)

- link spre site - ul/blogul personal datele tehnice ale cărților (titlu, editură, oraș, an)

- link (dacă aveți) al cărților în format electronic (nu trimiteți pdf ! ) fotografii jpg ale coperților propriilor cărți date despre autor referințe critice (menționarea numelui, scurt fragment ( 3 5 rânduri ) și link către articol , nu tot articolul )

- video (numai link spre YouTube sau altă platformă online)

Puteți oricând să trimiteți actualizări pentru pagina dumneavoastră la adresa bibliotecadiaspora@gmail.com

Cu stimă, bibliotecarul de serviciu www.bibliotecadiaspora.eu

Itaca Publishing House

Cărți apărute la I TACA Publishing House: eBooks și audiobooks:

diaspora ’20 proza

diaspora ’20 poezia

blackjack volum colectiv poezie irlandeză contemporană

Elegiile întoarcerii (poezie) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

7 ani (roman) Dorina Șișu (Irlanda)

suntem cameleoni (poezie) Emanuel Pope (Anglia)

Șapte pici (roman) Nora Maria Vasilescu (SUA)

Spitalul de nebuni (roman) Doina Ira Tăutan (SUA)

Privilegii în Purgatoriu (poezie) Valery Oisteanu (SUA)

amurguri/sunsets (poezie) Dorina Brândușa Landèn (Suedia)

Ciorile albe (roman) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Dragoste în timpul epidermei mele (poezie) Emanuel Pope (Anglia)

Incursiune în romanul grec latin (studiu literar) Dorina Șișu (Irlanda)

Fantasme (roman) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Luna la Brăila (poezie audiobook) Emanuel Pope (Anglia)

Ploaia (nuvelă) Vi orel Ploeșteanu (Irlanda)

joi spre miercuri (poezie) Dorina Șișu (Irlanda)

emigranții (teatru) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Colinele liturgice (poezie) Andrei Zanca (Germania)

Print și e Books:

Grijania zilei (proză scurtă) Dorina Șișu (Irlanda)

66 poezii cantabile Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Reverberații (poezie) Dan Șerb (Irlanda)

Vine seninul, vol. II (proză scurtă) Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Spania)

Psst! Te iubesc! Dorina Șișu & Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

șapte (roman) Adrian Melicovici (Italia)

Privilegii în Purgatoriu (poezie) Valery Oisteanu (SUA)

Spitalul de nebuni (roman) Doina Ira Tăutan (SUA)

7 ani (roman) Dorina Șișu (Irlanda)

Povestiri de pe lumea cealaltă (proză scurtă) I.C. Liță (Spania)

Amurguri/Sunsets (poezie) Dorina Brândușa Landèn (Suedia)

Șapte pici (roman) Nora Maria Vasilescu (SUA)

Ciorile albe (roman) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Pe mâna femeilor (roman decapotat) Felix Nicolau (Spania)

Fantasme (roman) Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Suntem cameleoni (poezie) Emanuel Pope (Anglia)

Mihai Eminescu 50 poesies Traductions par Cindrel Lupe (Franța) & Tudor Mirică (România)

În curs de apariție:

joi spre miercuri (poezie) Dorina Șișu (Irlanda) Colinele liturgice Andrei Zanca (Germania)