Alexandra Firiță (Italia) – Poezie /Pag

acesta. Își amintea și acum de zilele de după naștere în care Rina refuzase să se ridice din pat, privise în cu totul altă direcție decât cea în care Ionuț își legănase singur primele zile de viață.

proză de Simona Gânj

Asistase neputincioasă la nepăsarea Rinei. La hotărârea acesteia de a pleca cât mai repede, de a se îndepărta, după ce amândouă aflaseră că luaseră la facultate. Ionuț era atât de mic, atât de fragil. În brațele adulților, aproape că se pierdea. Lina îl lipea de ea și încerca să pompeze în el tot ceea ce Rina refuzase constant să îi ofere, timp, mângâiere, tandrețe, ecou. Până la urmă îi era mătușă. Și nană de botez. La început, părinții Rinei îi interziseseră să se mai apropie de fata lor. Dar apoi observaseră că se simțea bine în prezența prietenei dintotdeauna. Chiar dacă era și sora lui. Asta nu se putea șterge sau anula. Și atunci le dăduseră voie să se vadă din nou. Ba chiar Lina în perioada examenelor locuise cu ei, în aceeași casă. O singură dată încercase să aducă în discuție fratele, pe Virgil. Se gândise și le spusese că poate ar fi bine dacă l-ar lăsa să vină să îl vadă pe Ionuț. Rina zbierase din toate puterile atunci, aruncase cu o ceașcă plină de lichid fierbinte și îi urlase să nu îi mai pomenească niciodată de el. Niciodată, auzi? Niciodată. Lina așa făcuse. Despre Virgil aflase mai târziu că plecase prin celălalt capăt al țării, fără să lase nicio adresă, nimic. Se angajase pe un șantier naval pe undeva pe lângă B. Apoi i se pierduse urma ca și cum nu ar fi fost niciodată pe fața pământului. Nici copil, nici adolescent, nici bun, nici rău, nimic din el.

Lina se gândea la toate astea în tăcerea de ciment a camerei. Nu au avut o copilărie fericită. Nopțile în care se zbuciumase de una singură în întunericul camerei, mirosul de urină pe care îl simțea viu și amenințător ridicându-se dinspre patul fratelui, semn că luptele cu noua viață fără de mamă se duceau și în zona acestuia din plin. De ce plecase mama fără nici un cuvânt? Cu ce o supăraseră? Erau prea mici ca în ei să zacă răutate. Erau obraznici, uneori neascultători, dar niciodată nu se gândiseră că asta le-ar fi putut alunga mama. Într-o dimineață se întâmplase. Cămașa de noapte, albă și tăcută, rămăsese singura și ultima dovadă a existenței mamei în casa aceea. Restul lucrurilor dispăruseră. Polița de la baie era goală. Dulapul cu cele câteva bijuterii era gol. Partea de șifonier cu haine era goală pe jumătate. De sus în jos priveau nedumerite umerașe de lemn. Stăteau înțepenite pe bara lor și scrutau privirea mirată a Linei, care neobosită striga după mama prin casă. Epuizată, se așezase pe un covor mic la intrare, hotărâtă să nu se miște de acolo până când mama nu va deschide încetișor ușa de la intrare, aruncându-și din mers pantofii. Lina se învinovățea, poate că nu observase la timp cum trupul mamei se făcuse din ce în ce mai mic. Din ce în ce mai puțintel, până nu mai rămăsese nimic din el. Nicio urmă. Poate dacă s-ar fi uitat mai bine, la timp, ar fi prins-o în brațe mici, ar fi așezat-o pe pat și i-ar fi spus, odihnește-te, i-ar fi strecurat o pernă sub cap, ar fi învelit-o cu o pătură pufoasă și ar fi legănat-o încet cu cântec de leagăn. Cel pe care chiar mama îl inventase pentru ea și pentru Virgil. Dacă mama ar fi strigat, poate că ar fi auzit-o. Dar în casa lor se tăcea prea mult.

Lina se întinse pe pat cu tot cu amintiri. Acestea erau negre și lăsau umbre ca de cerneală pe albul zăpezii ce continua să se așeze peste oraș. Un gând duios luă forma fratelui ei, Virgil. Începea să îl ierte. Încetul cu încetul. El era cel care semăna atât de bine cu mama lor. Și cu Ionuț. Ținu gândul cât putu de departe de Rina.

Bradul verde și luminat învie senin umbrele strălucitoare ale focului din sobă, pe pereții încăperii, așezând siluete neclare și fugare peste scaunele neocupate din jurul mesei. Curtea se umpluse de nea. Felinarul de la colțul casei aruncă umbre imprecise peste dezmățul fulgilor. Haotici, săreau vii și însuflețiți, fugeau, se dezechilibrau, se descompuneau, înghițind totul. Ionuț, cu nasul lipit de geamul rece, aștepta. Răsuflarea caldă îi desenă ca din mirare, ca prin minune, o inimă mică pe ochiul ferestrei. Se uită la ea uluit, de unde o fi răsărit se întrebă în gând, apoi o șterse grăbit cu mâneca de la haină. Ca să o deseneze iar și iar. Cu răsuflarea, cu dorul din el. Anul acesta va veni. Mama lui va veni. Așa i-a spus bunicul Săndel. Dacă se va opri ninsoarea, va reuși să ajungă. De ce ninge întruna? De ce? Dorința lui de anul acesta era să nu mai ningă deloc.

Să nu mai ningă niciodată. Și să vină mama pentru totdeauna.