Arsenie Augustin (Irlanda) – Poezie /Pag

*

să fii țărmul râului care coboară din munte și-mi biciuiește carnea să fii unda, spuma albă care-mi înmoaie inima și insomnia apă de vis străbătând întunericul nopții acolo unde mi se pregătește arșița dăruind focului o parte din mine și umbrei care acoperă luna ceea ce mai rămâne

să fii arșita care-mi descheie cămașa eliberând o pasăre roșie o pasăre mică în zbor lăsându-și doar urma în aer despărțiți unul de altul suntem împreună nu vorbim ascundem sentimente și melancolie ca-n ochii unei girafe iar aerul rămâne nemișcat ca-ntr-o catedrală unde zgomotele nu ajung doar ecouri izbindu-se de glodul și coaja fructului cu miezul roșu roșu ca sângele inimii mele

e vorba despre dragostea în care ne mistuim de aripile ei ascuțite și de timp de umbra timpului care lucrează în noi și ne sfâșie despre timpul care astfel își pierde voracitatea distrugerii pe măsură ce smulgem morții un fragment o lumină nouă.

soarele vântul valurile și toate cuvintele au dispărut unde s-au dus soarele vântul oceanele nu se mai văd valuri și cer nu pământ nu mare ci unde privești doar poduri gri imaginare din pânză subțire ca de păianjen atât de fină și moale

dacă drumurile pământului și inima oamenilor sunt închise poate soarele va construi o punte de aur pe care să mergi să mergi să asculți valurile prăbușindu-se prăbușindu-te.