Constanțiu Mara (Suedia) – Proză / Pag

poezie de Dorina Brândușa Landén

Dorina Brândușa Landén (Suedia)

în dragoste nu te poți ridica nu poți zbura în dragoste trebuie să cazi. crezi că poți mișca lumea doar cu furie. de ce nu o poți mișca cu dragoste?

* văd amurgul coborând linii negre și albe întâlnind apa pământul eu stau în centrul cercului și ceața mă-nvăluie perfid de mângâietoare iar tu în interiorul venelor mele treci și te răspândești îți potolești setea

simt cum îmi atingi gândurile și îmi doresc atât de tare să cred în toate pânzele fragile noțiunile vagi și castele de aer cu săli luminate de lună.

stau liniștită în întuneric ascultându-mi respirația în adâncul nopții o flacără întunecată strălucește pentru o clipă apoi dispare o pană de mierlă s-a lipit de fereastră în timp ce eu dormeam

deodată mi-am amintit cum în vis mi-ai strigat numele cum lumina s-a transformat în întuneric și întunericul din nou în lumină cum umbrele noastre s-au suprapus s-au pliat ca două coli albe

totul se învârtea în jurul meu mă agățam de cea mai de jos ramură a copacului deasupra întunericului care urca și cobora așa cum lumina se transformă în întuneric și întunericul din nou în lumină simțind respirația ta în mine și niciun gol

între noi.

*

vine noaptea și dacă aștept trează plapuma pufoasă a zăpezii începe să lumineze mierlele au răscolit-o cu piciorușele lor subțiri cântecul lor înflorește în sângele meu inima mea e deschisă iar mâinile mele fericite se transformă în trandafiri grei și cuvinte în flăcări se cațără pe trupul neted rigid albe albastre roșii ori negre mi-l înfășoră în culorile lor când deodată sosește un cuvânt și alt cuvânt niciodată rostit până atunci ca un incendiu de trandafiri stacojii aprinși pe pielea mării

silabele pe care mi le rostești în scoica urechilor își târăsc piciorușele prin părul meu apoi cad una câte una cu sunet de nisip și catifea în lanțul fragil al tăcerilor dacă acestea și atâtea alte lucruri s-ar petrece atunci aș închide ochii și-n jurul meu s-ar face vară iar vocea ta ușoară ca roua m-ar purta dincolo de orice sens al spațiului al timpului

dar tu ai aer în plămâni și împărtășești o relație bună cu realitatea iar eu locuiesc în pădure într-o casă singuratică și animale sălbatice îmi beau apă din palmă

m-am pregătit toată ziua m-am pregătit pentru tine minuțios ca o aurăreasă gravând cu lumină târzie în carne nu puteam să merg pe stradă fără să fiu conștientă de capcana pe care am deschis-o în care intru singură și de bună voie așa cum intri cu trupul cald și gol în apele mării nordului vara fierbințeala clipei în așteptare ascunsă în adâncul nopții e o stea mică în legănare sub o boltă a cerului

acum se luminează de ziuă afară nu e nici țipenie soarele a răsărit iar eu te-am așteptat atât de mult încât am devenit o statuie acoperită de zăpadă doar lumina – o lumină aproape imperială – poate atinge sânul de piatră coapsele și curbura șoldului abia schițată și toate acestea mă învață ceva despre viață

când vara va veni pe pământ – eu voi fi scrum arzând în văzduh iar tu muritor nici înger nici duh – spune-mi ți-ai deschide aripile și mă vei înconjura cu apă?