Dorina Șișu (Irlanda) – Poem în proză /Pag

Dorina Șișu (Irlanda)

logos

gândurile. mă goneau, mă zoreau, mă zăpăceau. timpul părea crăpat. mă scurgeam cumva prin buzunarele unui străin. în crăpătura timpului intrau mesaje din afara mea. mesajele se dădeau cap în cap cu gândurile mele și nu știam ce cuvânt să găsesc să uit de durere. e o durere care pune la îndoială faptul că mai sunt vie. nu pentru mine, cred. surparea venea de sus și curgerea mea era tot așa, în sus. anomalia unui timp care făcea casă bună cu rătăcirea; o rătăcire seacă, rece, calculată, o anomalie perversă, care transpira pe gândurile mele sugrumate de buzunarele rupte, fără să zică nimic. nici eu nu ziceam nimic. gândurile. urlau. pașii mei se încurcau în gânduri și nu eram sigură dacă eu sunt asta acum, aici, sau doar imaginația mea din gândul unui profet. profetul imaginar al unui poet din ale căror gânduri s-a născut zădărnicia. mă încumet să trec mai departe. culoarea semaforului e roșie. pentru mine e roșie. dar trec. privesc înainte așteptând să mă lovească o mașină. era atâta liniște în jurul meu, dar atâta mișcare pe stradă. mașini, oameni, copii. grăbiți. gălăgioși poate. doar în capul meu gândurile tropăiau precum tocurile ascuțite ale doamnelor pe holurile din spital. poate că am fost lovită de o mașină și doar imaginația mea crede că sunt vie. mă simt ușoară. privesc picioarele. stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul... mi-e cald. plouă de câteva minute și e frig. cred că e frig. oamenii sunt îmbrăcați bine și au umbrele deschise. unii mă privesc. alții vorbesc la telefon. o doamnă îmi zâmbește. un copil cu ochii mari mă fixează mirat și întoarce capul după mine. poate că au ieșit pe fața mea gândurile și au prins rădăcini de copaci noduroși. poate au crescut frunze pe nasul meu, ori poate că din ochi îmi curge sânge. trec strada iar. nu e semafor. aici mereu trec mașini din patru părți. privesc doar înainte. nu mă lovește nimic. gândurile tac. ajung pe trotuar și gândurile au început să flămânzească, să tragă de pielea mea ca și cum le era necesară o haină. poate că mă udasem până la gânduri. zâmbesc. frământ voluntar pământul pe care-l calc fără nici un regret. frământ cu piciorul drept, piciorul stâng, piciorul drept, stâng. zâmbesc și frământ în fumul de țigară. frământ un gând cu alt gând. le potcovesc și le dau drumul pe stradă. așa potcovite se îndrăgosteau de urma pașilor mei. țopăiau pe urma stângă, apoi pe urma dreaptă. după o vreme mi-au sărit toate gândurile de gât și mi-au zis „mamă”. dintotdeauna am avut buzunarele rupte. leam luat de pe gât și le-am îndesat acolo, în buzunare. timpul s-a lipit de mine. ca o meduză moartă. și voiam să-mi revin, să mă trezesc ori poate să adorm de-adevăratelea. și voiam să fiu un om normal. să le povestesc prietenilor despre iubire, speranță, chestiuni care să le inspire încredere și dragoste în mine, dar... în mintea mea a încolțit o salcie și crengile sale au crescut atât de mult încât mi-au pătruns inima. nu, eu nu muream atunci și nici acum, pentru că-mi făcusem loc de-o viață sigură prin buzunare. deschid ochii și văd întunericul. închid ochii și-mi văd gândurile. toate au gurile larg deschise; „mami, mami, mami”. veniseră în viața mea să mă iubească, iar eu nu aveam timp de ele. timpul se crăpase. eu încolțisem o salcie.

cândva luminasem un sfârșit. acum sfârșeam propria venire. poarta s-a deschis. am intrat și-am omorât toate gândurile.