Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.
Abordarea habitatului uman ca sistem ecologic presupune identificarea structurii şi funcţiilor şi realizarea modelului homomorf al acestuia, pe baza aspectelor structurale şi funcţionale identificate. Prezentarea structurii va începe prin a arăta că diferenţa esenţială faţă de sistemele naturale o constituie prezenţa omului ca specie dominantă în sistemele dominate de om, dar această prezenţă este supusă în primul rând legităţilor socioeconomice, şi nu celor biologice. Aceasta face ca, pe lângă componentele clasice ale ecosistemelor naturale (biotopul şi biocenoza), sistemele dominate de specia umană să includă funcţional şi elemente socioeconomice. Cele trei grupe de elemente constitutive ale habitatului uman sunt: biotopul, biocenozele şi elementele socioeconomice. Aceste elemente nu pot fi delimitate în mod exact, în măsura în care, prin intervenţia sa, omul valorizează într-un sens sau altul diferite componente; spre exemplu, structurile spaţiale ale oraşului, ca expresie a unor structuri funcţionale, aparţin sistemului socioeconomic, dar în accepţiune strict biologică pot fi considerate elemente ale biotopului pentru diferite biocenoze; putem vorbi mai degrabă despre domenii de factori, legate nu numai prin legături ecologice. În această accepţiune a conceptelor, se poate face precizarea că atât subdimensionarea, cât şi fragmentarea elementelor naturale, împreună cu distribuţia neuniformă, precum şi simplificarea structurală însoţită de eliminarea legăturilor funcţionale dintre ele conduc pe de o parte la pierderea capacităţii autoreglatoare, deci adaptive, şi, în ultimă instanţă, a capacităţii de supravieţuire a populaţiilor vegetale şi animale de pe teritoriul oraşului, şi, pe de altă parte, ca o consecinţă a fenomenului descris anterior, la creşterea dependenţei ecosistemelor în care aceste populaţii sunt integrate faţă de acţiunile omului (Petrişor, 2008a). 2.2.1. Biotopul aşezărilor umane Biotopul reprezintă rezultatul acţiunii modelatoare a omului asupra biotopului natural, desfăşurată în decursul unui îndelungat proces istoric, spre folosul său. Ca şi în cazul ecosistemelor naturale, se poate vorbi despre elemente staţionare ale biotopului, dar şi despre elementele induse de către societatea umană – elementele antropogenice (Petrişor, 2008a). 1. Elementele staţionare sunt cele geografice, geologice şi pedologice. Elementele geografice joacă un rol esenţial, cel puţin în apariţia şi dezvoltarea aşezărilor umane. Relieful, reţeaua hidrografică şi clima alcătuiesc nu numai un ansamblu de condiţii restrictive sau favorabile dinamicii acestora, dar, ca şi în cazul ecosistemelor naturale, constituie şi cadrul general al manifestării ecosistemelor. Acestea sunt trăsăturile de bază ale elementelor staţionare, care suferă nuanţări şi diferenţieri în funcţie de aspectele concrete ale dezvoltării urbanistice, cum ar fi densităţile de ocupare şi de locuire a terenului, amplasarea diferitelor zone funcţionale ale localităţii, textura ţesutului urban, dezvoltarea reţelei de circulaţie etc., care, la rândul lor, modifică în mod semnificativ manifestarea sistemului ecologic. În acest sens, este semnificativă modificarea unor parametri climatici specifici ecosistemului urban, în raport cu cei din teritoriul înconjurător: 1. Fenomene de condensare mai accentuate, poluare gazoasă de câteva ori mai mare; 2. Radiaţie solară sub toate aspectele sale (radiaţie globală, radiaţii ultraviolete (vara şi iarna), durata strălucirii) mai redusă; 3. Temperatura atmosferei (media anuală şi din zilele senine) mai ridicată; 4. Viteza vântului, exprimată în medie anuală, mai mică, dar mai mare în ceea ce priveşte mişcările lente ale aerului; 35
