1.2.3. Extinderea oraşelor şi influenţa lor asupra mediului rural

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

Fig. 1.2. Delimitarea Comunei Chitila în raport cu Municipiul Bucureşti. (Sursa: Wikimapia.ro prelucrare urb. B. Rîpeanu)

1.2.3. Extinderea oraşelor şi influenţa lor asupra mediului rural

Datorită amplificării funcţiilor sale şi a presiunii demografice, oraşul este supus inevitabil extinderii. „Expansiunea oraşului este un proces ce operează în toate timpurile” (Denecke, Gareth, 1988). Din acest punct de vedere deosebim două tipuri de forme: • extinderea spontană; • extinderea dirijată (planificată). Vorbind de extinderea spontană a oraşelor constatăm că absobrţia satelor are loc atunci când „oraşul, în evoluţia sa atinge satele limitrofe pe care le îngoblează cu timpul şi sub aspect administrativ” (Surd, 2003). De exemplu, până în 1936, satul Cetatea Voluntărească (actualmente oraşul Voluntari) a aparţinut comunei Colentina. Dezvoltarea fizică în continuitatea efectivă a teritoriului intravilan al municipiului Bucureşti se receptează astăzi ca o reală extensie a oraşului. Ceea ce în acest caz este frapant este mixajul caracterial: Voluntari nu mai este actualmente nici sat, nici oraş. Ca aşezare rurală, comuna Voluntari a evoluat în fapt ca o mare zonă rezidenţială ce exprimă, în cea mai mare măsură, voinţa de construire a unor locuinţe individuale cu standard ridicat de confort. Ea devine astfel exemplificarea tipică a “fugii orăşenilor” dinspre zonele citadine excesiv antropizate spre un himeric rural. Comunitatea şi administraţia comunei Voluntari, manifestându-se concordant cu semnificaţia aproape premonială a denumirii localităţii, a tins să se manifeste, din momentul urbanizării sale intensive, spre schimbarea statutului. Actualmente vorbim de oraşul Voluntari (care a încercat prin referendum să devină chiar municipiu), o aşezare

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

hibridă care formal este un tentacul al Bucureştilor, funcţional este un amalgam cu funcţiune dominantă de locuire, sistematizată defectuos (este cunoscută deja situaţia străzilor incorect dimensionate pentru a răspunde celor mai elementare norme de servire pentru ambulanţe sau pompieri), insuficient dotată edilitar (apă, canalizare, etc.) şi social.

Fig. 1.3. Delimitarea satului Cetatea Voluntărească (actualmente Oraşul Voluntari) în raport cu Municipiul Bucureşti (Sursa: Wikimapia.ro prelucrare urb. B. Rîpeanu)

1.3. RELAŢIA RURAL - URBAN

Definirea spaţiului rural face apel la un concept care presupune omogenitatea teritoriilor luate în considerare, lucru de altfel, valabil şi pentru noţiunea de „urban". Cu toate acestea, diferenţierea rural/urban este dificilă, mai ales dacă se iau în considerare următorii factori: • Dacă pentru urban, evaluările se fac pe baza unor elemente relativ uşor comensurabile, pentru rural s-a acceptat în mod primordial ideea că acesta reprezintă o resursă umană (componenta demografică fiind prima luată în considerare) şi de resurse agricole - un continuum urban-rural, conceput pe principiul vaselor comunicante, în care direcţia de mişcare are sensul principal dinspre rural spre urban. • A doua problemă vizează prezenţa activităţilor agricole; în epoca preindustrială populaţia trăia predominant din activităţi agricole sau conexe acestora. În consecinţă, ponderea activităţilor agricole în economie era un indicator corect al ruralităţii. Însă, pe măsură ce activităţile agricole şi-au redus ponderea relativă, indicatorul nu mai identifică exact spaţiul rural. O simplificare excesivă a evaluărilor necesare definirii statutului administrativ al localităţilor poate fi nocivă.. Drept urmare, apare necesitatea ca, alături de criteriile

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

clasice de evaluare, să fie adoptate concepte noi, menite să conducă la aprecieri mai exacte asupra spaţiului rural, respectiv urban. În această privinţă părerile specialiştilor variază între două puncte de vedere extreme: unul care consideră spaţiul rural definitiv mort, sub efectul victoriei urbanizării generalizate şi al mondializării (Agenda 2000, 1997), şi un altul care pleacă de la ideea „renaşterii rurale" (Agenda 2000, 1997), sub efectul crizei societăţii urbane care poate conduce inclusiv la un transfer de populaţie invers celui anterior, de această dată de la oraş la sat. „Spaţiul rural” (sau ruralitatea) este definit diferit de la ţară la ţară. În plus, indicatorii folosiţi pentru identificarea şi cunoaşterea acestuia s-au schimbat de la etapă la etapă, în funcţie de aspectele considerate prioritare în adoptarea politicilor rurale. De altfel, cu toate încercările unor organisme internaţionale (ONU, OCDE, Uniunea Europeană etc.), nu a fost posibilă identificarea caracteristicilor esenţiale comensurabile care să conducă la găsirea unor elemente unanim acceptabile, pe baza cărora o zonă să fie încadrată în „spaţiul rural". Sunt state care nu au nici o definiţie oficială a ruralului (exemplu Marea Britanie, Belgia), implicit nici statistici adecvate. Olanda a utilizat până de curând indicatori din domeniul agricol, pentru evidenţierea statistică a ruralităţii. Definiţia statistică a spaţiului rural a fost folosită începând cu 1853, în Franţa, în această categorie încadrându-se localităţile care aveau maximum 2000 de locuitori în arealul lor administrativ (Roman, 2004). Majoritatea statelor europene au adoptat criteriul populaţiei rezidente în comunităţi sau densitatea demografică, în consecinţă şi politicile rurale au fost, mai ales, politici pentru zone cu o densitate a populaţiei mai redusă şi mai puţin, pentru o dezvoltare sectorială a agriculturii (Agenda 2000, 1997). Conceptul socio-spaţial de "rural" include trei elemente definitorii: este o categorie statistică (ce reflectă o formă de administrare teritorială); are o dimensiune morfologică şi "naturală" (prin raportare la urban) şi are, de asemenea, o dimensiune istorică şi social-politică cu conotaţii uşor de identificat.

Din punct de vedere evolutiv spaţiul rural a străbătut, cronologic, trei etape, direct legate de evoluţia economică a societăţii. În prima etapă, până la jumătatea secolului trecut, spaţiul rural era identificat cu zona preponderenţei activităţilor agricole, respectiv a producţiei de bunuri alimentare, bazată pe exploatarea resursei naturale esenţiale-solul. Spaţiul urban concentra activităţile comerciale şi industriale, în acea perioadă diferenţierea sat/oraş era clară. De altfel, încă de la mijlocul secolului al XlX-lea au început să apară definiţii statistice ale spaţiului rural. Acestea luau în considerare mai ales teritoriul, în interiorul spaţiului rural, diferenţierile se făceau după sistemul agrar preponderent (producţia de cereale, creşterea animalelor, cultura plantelor industriale etc.). Societatea rurală din prima fază a industrializării este marcată de tradiţionalism, rezistenţă relativ ridicată la schimbare, imobilitate socială. Caracteristica esenţială a acelei perioade a constituit-o exodul rural, urmare firească a dezvoltării industriei, creşterii capacităţii de atracţie a oraşelor, deschiderii socio-culturale a mediului urban etc. Tot mai mult ruralul era perceput ca o relaţie istorică între populaţie şi teritoriul pe care-l ocupa, în timp ce urbanul determina schimbările sociale şi economice.

Etapa a doua, numită a „urbanizării satelor", se derulează începând cu ultima parte a secolului trecut (după al doilea război mondial). Este etapa de industrializare a

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

agriculturii (mecanizarea lucrărilor, chimizarea, introducerea pe scară largă a descoperirilor genetice etc.). Practic, se pune capăt opoziţiei radicale sat/oraş.

Caracteristicile esenţiale ale acestei etape sunt: • disocierea locului de muncă de cel de reşedinţă; • dezvoltarea accentuată a infrastructurii, ceea ce face ca posibilităţile de transport rapid să atenueze diferenţierile dintre diferite zone rurale, cauzate de distanţa faţă de marile aglomerări urbane; • diminuarea exodului rural, iar în ultimul timp, în anumite zone, chiar inversarea sensului unor fluxuri migraţioniste (de la oraş la sat); • scăderea numărului persoanelor ocupate direct cu agricultura, care tind să devină minoritare în spaţiul rural, ponderea majoritară deţinând-o, în multe cazuri, noii rezidenţi şi cei care desfăşoară activităţi neagricole; • îmbunătăţirea infrastructurii de toate felurile şi dezvoltarea telecomunicaţiilor; acest lucru diminuează tot mai mult izolarea zonelor rurale şi favorizează apariţia unor activităţi, unele fără nici o legătură cu agricultura clasică; • apariţia de noi funcţii ale spaţiului rural - unele productive, altele turistice sau rezidenţiale. Toate acestea conduc însă şi la o diferenţiere mai pregnantă între zonele rurale, inclusiv în interiorul aceleiaşi comune. Acest fenomen derivă, nu atât din schimbările pe care le înregistrează evoluţia agriculturii, cât mai ales din influenţa zonelor urbane adiacente (satul devine, în mare măsură, reflectarea evoluţiei oraşului din apropiere), dezvoltarea agro - turismului, dinamica industriei şi serviciilor etc. Mutaţiile înregistrate în zonele rurale determină trecerea agricultorilor într-o categorie socio-profesională ca oricare alta, ei devenind minoritari inclusiv în localităţile de reşedinţă. Treptat îşi pierd modul de viaţă specific şi îl adoptă pe cel orăşenesc. Agricultura se detaşează tot mai mult de rural o dată cu industrializarea, iar ruralul este din ce în ce mai puţin agricol. Totodată, dispare ruralitatea clasică, caracterizată prin dispersia economică şi demografică. Are loc un proces de constituire a unei noi forme de viaţă, ce implică conglomerarea funcţională a spaţiilor agricole, rezidenţiale, industriale sau de servicii.

A treia etapă poate fi caracterizată drept reactivarea ruralului prin mediu, respectiv trecerea de la „ruralul agricol" la „ruralul verde". În condiţiile în care, atât numărul exploataţiilor agricole, cât şi cel al persoanelor ocupate cu agricultura continuă să scadă în societăţile dezvoltate, indicatorii de referinţă care caracterizează acest mediu suferă şi ei schimbări. De aceea criteriile prioritar adoptate să caracterizeze ruralul sunt mobilitatea şi numărul de persoane ocupate. Altfel spus, spaţiul rural este definit de criterii demografice şi economice, fără referiri obligatorii la componenta agricolă. Identificarea spaţiului rural se face şi prin deducţie. După definirea şi identificarea spaţiilor urbane şi periurbane (acestea fiind, la rândul lor, polarizate şi multipolarizate), ceea ce rămâne este considerat ca fiind spaţiu rural. Cu toate că şi aceasta este o formă de identificare prin raportarea ruralului la urban, se utilizează totuşi criterii statistice, economice, demografice etc. Conform metodologiei statistice franceze, o localitate poate fi considerată urbană dacă are 5.000 de locuri de muncă şi periurbană dacă cel puţin 40% din populaţia activă migrează cotidian spre zona urbană. Prin raportare la urban, o localitate rurală trebuie să aibă mai puţin de 5.000 de locuri

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

de muncă. De asemenea, preponderent aceste localităţi constituie zonele de reşedinţă ale lucrătorilor din sectorul agricol. În localităţile rurale din Europa Occidentală locuiesc circa 80% dintre agricultori. Ruralul este însă tot mai mult asimilat mediului natural. Unii ecologişti îl consideră chiar „rezervaţie naturală” . Evoluţia ruralului este abordată în literatura de specialitate prin dinamica şi profunzimea transformărilor pe care acesta îl înregistrează, mai ales în ultimul timp. Aprecierile considerate esenţiale se referă la „şocul demografic” care caracterizează ruralul contemporan (Agenda 2000, 1997), la „arhipelagul ţărănesc” (Agenda 2000, 1997), respectiv înregistrarea unor mutaţii specifice, uneori chiar diferite de celelalte componente ale vieţii social-economice. Se vorbeşte, de asemenea, de „noile ruralităţi” , respectiv ruralităţile care suferă transformări profunde, datorită impactului globalizării tehnologiei, restricţiilor de natură ambientală, evoluţiilor economice şi valorilor culturale. Factorii care diferenţiază "ruralul" de „noul rural” sunt prezentaţi sintetic în tabelul de mai jos:

Criteriul RURALUL NOUL RURAL

Caracteristica Agrarul Dimensiunile peisagistică, primordială culturală, ecologică, productivă etc. Sectorul predominant Agricultura Diversificarea productivă

Modelul de producţie Productivismul Post - productivismul: - regularizare ambientală; - specializare flexibilă; - noi destinaţii pentru natură şi spaţiul rural.

Focalizarea controlului Un mai mare control intern Presiunea forţelor externe

Rolul "agricultorului" Producător de alimente Producător de alimente de calitate, protector al mediului ambiant, al peisajului etc.

Tabel 1.1. Tabel comparativ "ruralul" vs. "noul rural" (Roman, 2004)

Mutaţiile care afectează spaţiul rural se regăsesc şi în raporturile cu alte componente adiacente activităţilor agricole. Astfel, conflictele dintre agricultori şi ecologişti sunt tot mai mult de aceeaşi natură cu cele dintre ecologişti şi industriaşi (agricultorii sunt acuzaţi că utilizează produse chimice în exces, pentru mărirea producţiei şi scăderea costurilor unitare). Şi totuşi, toate acestea nu înseamnă nicidecum dispariţia totală a ruralului. Are loc un proces de transformare şi de adaptare la noile realităţi. El este denumit fie „noua ruralitate", fie „ruralul postindustrial". Acest nou spaţiu se caracterizează prin existenţa unui patrimoniu cultural şi a un peisaj care trebuie păstrate, un loc de petrecere a timpului liber într-un habitat esenţialmente pitoresc, complementar, dar indisociabil legat de mediul urban. Ruralul rămâne o parte esenţială a patrimoniului societăţii. Nu întâmplător numeroase mici localităţi devin sate-muzeu, obiective turistice, zone de biodiversitate speciale etc.