Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale ... by Marius Voica

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

INTRODUCERE ....................................................................................................................................... 3 CAP. 1. URBANIZAREA RURALULUI ................................................................................................ 4 1.1. DEFINIREA PROCESULUI DE URBANIZARE (PROCES, EXIGENŢE, PARAMETRI, REALITĂŢI) ........................................................................................................................................... 4 1.2. ABSORBŢIA SATELOR DE CĂTRE ORAŞ ................................................................................. 5 1.2.1. Oraşul ........................................................................................................................................ 5 1.2.2. Tranziţia de la mediul rural la zona periurbană ...................................................................... 6 1.2.3. Extinderea oraşelor şi influenţa lor asupra mediului rural ..................................................... 7 1.3. RELAŢIA RURAL - URBAN .......................................................................................................... 8 1.4. TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE ......................................................................................... 12 1.4.1. Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România ........................................ 12 1.4.2. Tipuri morfostructurale de aşezări rurale ............................................................................... 15 1.4.3. Tipuri de aşezări rurale după mărimea populaţiei .................................................................. 17 1.4.4. Tipuri de aşezări după poziţia şi localizarea geografică a vetrei ........................................... 18 1.4.5. Tipologia funcţională a aşezărilor .......................................................................................... 21 1.5. DEZVOLTAREA RURALĂ ........................................................................................................... 23 1.6. SPAŢIUL RURAL (AREALE ŞI FENOMENOLOGIE) – REPERE EUROPENE ....................... 25 1.6.1. Dezvoltarea rurală în Uniunea Europeană ............................................................................. 25 1.6.2. Principalele instrumente de promovare a dezvoltării rurale în Uniunea Europeană ............. 26 1.6.3. Aşezările rurale din Europa .................................................................................................... 27 CAP. 2. CONSIDERAŢII ECOLOGICE PRIVIND SUSŢINEREA PROCESULUI DE URBANIZARE PRIN ADAPTAREA STRUCTURILOR RURALE TRADIŢIONALE .............. 32 2.1. CRITERII ECOLOGICE DE DELIMITARE URBAN-RURAL ................................................. 32 2.2. TRASATURI CARACTERISTICE SISTEMELOR URBANE ŞI RURALE ................................ 34 2.2.1. Biotopul aşezărilor umane ...................................................................................................... 35 2.2.2. Biocenoze urbane şi rurale ...................................................................................................... 38 2.2.3. Elemente funcţionale ............................................................................................................... 40 2.3. IMPACTURI ASUPRA MEDIULUI ÎN SISTEMELE URBANE ŞI RURALE ............................ 42 2.4. DEZVOLTAREA DURABILĂ A SISTEMELOR URBANE ŞI RURALE................................... 47 CAP. 3. AŞEZĂRILE RURALE ............................................................................................................ 50 3.1. CONSIDERATII GENERALE....................................................................................................... 50 3.1.1. Spaţiul rural. Conţinut şi semnificaţii ..................................................................................... 50 3.1.2. Noţiunea de aşezare ................................................................................................................ 52 3.1.3. Distribuţia plan-spaţială a aşezărilor ..................................................................................... 53 3.1.4. Satul – componenta principală a spaţiului rural ..................................................................... 54 3.1.5. Caracteristicile spaţiului rural ................................................................................................ 55 3.2. COMPONENTELE HABITATULUI RURAL............................................................................. 56 3.2.1. Populaţia rurală. ..................................................................................................................... 57 3.2.2. Vatra ........................................................................................................................................ 59 3.3. LOCALIZAREA AŞEZĂRILOR RURALE .................................................................................. 61 3.4. DISPERSIA AŞEZĂRILOR RURALE .......................................................................................... 63 3.5. CONCENTRAREA AŞEZĂRILOR RURALE .............................................................................. 65 3.6. GOSPODĂRIILE RURALE .......................................................................................................... 66 3.7. DOTĂRILE DE INTERES PUBLIC .......................................................................................... 68 3.8. IERARHIA AŞEZĂRILOR RURALE ........................................................................................... 69 3.9. CLASIFICAREA AŞEZĂRILOR RURALE DUPĂ POTENŢIALUL SOCIO-ECONOMIC ŞI NATURAL ............................................................................................................................................ 72 3.10. IMPLICAŢIILE ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ÎN SPAŢIUL RURAL ROMÂNESC ......... 73 CAP. 4. MUTAŢII ÎN TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE. TRANSFORMĂRI OBIECTIVE/SUBIECTIVE ................................................................................................................... 80 4.1. IMPACTUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ACTUALE ASUPRA CALITĂŢII VIEŢII ÎN SPAŢIUL RURAL TRADIŢIONAL..................................................................................................... 80 4.2. VULNERABILITATEA PATRIMONIULUI NATURAL AFERENT SPAŢIULUI RURAL ..... 85 4.3. ACCESIBILITATEA SPAŢIULUI RURAL-VECTOR DE PROPAGARE A MUTAŢIILOR FUNCŢIONALE ŞI STRUCTURALE ................................................................................................. 88

4.4. RELAŢIONĂRI URBAN-RURAL ÎN FORME DE STRUCTURARE SPAŢIALĂ, PERIURBANE ŞI METROPOLITANE ............................................................................................... 90 4.5. SCHIMBĂRI MORFOLOGICE ALE STRUCTURILOR RURALE ............................................ 94 4.6. MIŞCAREA PROPRIETĂŢILOR ŞI FORME DE ASOCIERE RURALĂ DUPĂ ANUL 1989 ... 96 CAP. 5. CALITATEA LOCUIRII ÎN MEDIUL RURAL - SUPORT AL PĂSTRĂRII SAU DISPARIŢIEI IDENTITĂŢII LOCALE ............................................................................................ 100 5.1. LOCUIREA ŞI PĂSTRAREA IDENTITĂŢII LOCALE ............................................................. 101 5.2. FACTORI DE REFERINŢĂ PENTRU CALITATEA LOCUIRII ÎN MEDIUL RURAL ÎN PERIOADA POSTBELICĂ ................................................................................................................ 102 5.2.1. Accesul mediului rural la utilităţile tehnico-edilitare ........................................................... 103 CAP. 6. PROTEJAREA ŞI PROMOVAREA STRUCTURILOR RURALE TRADIŢIONALE, A PATRIMONIULUI ARHITECTURAL RURAL ŞI A CARACTERULUI IDENTITAR AL ACESTORA ......................................................................................................................................... 108 6.1. TIPURI DE AGRESIUNI ASUPRA PATRIMONIULUI ARHITECTURAL ŞI CULTURAL DIN MEDIUL RURAL ............................................................................................................................... 108 6.2. VALORI CULTURALE, URBANISTICE ŞI ARHITECTURALE TRADITIONALE............... 112 6.3. STAREA PATRIMONIULUI DIN MEDIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA PRIN TURISM ŞI CULTURĂ .......................................................................................................................................... 113 6.3.1. Peisajul cultural românesc .................................................................................................... 114 6.3.2. Spaţiul intermediar în arhitectura populară ......................................................................... 116 6.3.3. Spaţiul generat de trasee regulatoare. Secţiunea de aur ....................................................... 117 6.3.4. Arhitectura la scară umană ................................................................................................... 119 6.4. PĂSTRAREA CARACTERULUI IDENTITAR AL AŞEZĂRILOR RURALE ......................... 119 6.4.1. Locuinţa românească în scrierile călătorilor străini ............................................................ 119 6.4.2. Materiale şi tehnici de construcţie ........................................................................................ 125 6.4.3. Ofrande şi sacrificii în construcţii. ........................................................................................ 129 6.4.4. Simbolul locuinţei .................................................................................................................. 131 6.5. PROTEJAREA PATRIMONIULUI RURAL ............................................................................. 132 6.6. TURISMUL RURAL – MODALITATE DE PROMOVARE ŞI DEZVOLTARE A RURALULUI ............................................................................................................................................................. 135 6.7. MĂSURI DE CONSERVARE A PATRIMONIULUI CONSTRUIT ÎN SCOPUL PROMOVĂRII IDENTITAŢII LOCALE A SATULUI TRADIŢIONAL ROMÂNESC ............................................. 145 CAP. 7. CONTINUITATEA SPAŢIULUI RURAL ÎNTRE NECESITĂŢI ŞI POSIBILITĂŢI ... 147 7.1. LIMITELE EVOLUTIVE ALE SPAŢIULUI RURAL ................................................................ 147 7.2. NECESITĂŢI OBIECTIVE (FIZICE, FUNCŢIONALE, CULTURALE) ALE EVOLUŢIEI IDENTITARE ..................................................................................................................................... 149 7.3. BARIERE ŞI OPORTUNITĂŢI ALE DEZVOLTĂRII SPAŢIULUI RURAL. RĂSPUNSURI POSIBILE LA DILEMELE MOMENTULUI ..................................................................................... 158 CONCLUZII .......................................................................................................................................... 162 BILBIOGRAFIE ................................................................................................................................... 165

INTRODUCERE Dezvoltarea şi amenajarea spaţiului rural preocupă lumea contemporană, având în vedere confluenţa dintre interesul de conservare a unui mediu economic, socialcultural şi ecologic identitar şi tendinţa independentă şi foarte dinamică de modernizare a cadrului fizic şi social. Semnificative în această privinţă sunt: expansiunea urbanului, dezvoltări ale industriilor şi ale serviciilor pe seama spaţiului rural. Luând în considerare variaţia minoră a ponderii spaţiului rural din totalul spaţiului european şi caracterul său specific pregnant, cerinţa menţinerii în dimensiunile actuale este un argument suplimentar de obiectivare a demersului. Interesul pentru acest subiect revine în contextul proiectului DEZVOLTAREA RURALĂ CA FACTOR DE COMPETITIVITATE TERITORIALĂ ÎN VEDEREA REDUCERII DISPARITĂŢILOR INTRAREGIONALE, apreciind că momentul prezent al dezvoltării teritoriale, afectat de criza economico-socială la scară regională trebuie surprins, evaluat şi susţinut prin contracararea efectelor negative din toate planurile. „Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit” este o temă selectată pentru analizarea modurilor prin care procesul de modernizare a spaţiului vital, adeseori accelerat, poate să se desfăşoare fără alterarea calităţilor satului românesc, ci dimpotrivă, prin punerea în valoare a trăsăturilor de organizare, funcţionare, adaptabilitate, expresivitate. Logica studiului determină abordarea consecutivă a definirii procesului de urbanizare, a surprinderii aspectelor esenţiale ecologice privind adaptarea ruralului la cerinţele mediului modern, a sedimentării tipologiei aşezărilor rurale (cu studierea sintetică a tuturor componentelor definitorii), a evidenţierii şi analizării mutaţiilor semnificative ale mediului rural şi a unor aspecte cauzale ale acestora, a problematicii locuirii (ca o componentă esenţială a vieţii la sate), a protecţiei patrimoniului natural şi construit. Finalul lucrării propune câteva obiective ale dezvoltării spaţiului rural, ţinând cont de barierele şi oportunităţile sesizate în analizele de mai sus. Rezultatele studiului urmăresc:  Repertorierea trăsăturilor definitorii ale mediului rural românesc, respectiv a principalelor caracteristici identitare;  Semnalarea celor mai grave fenomene de distorsiune prezente actualmente în mediul rural (sub aspectul mutaţiilor economice, spaţial-urbanistice, funcţionale, estetice, tehnice, de mediu, etc.), legate direct de urbanizare;  Determinarea principalelor atu-uri urbanistice şi arhitecturale ale satelor româneşti, cu evidenţierea patrimoniului înţeles în toate componentele sale;  Propunerea unor măsuri de abordare conjugată în planul acţiunilor, a strategiilor şi planurilor de dezvoltare urbanistică (prin prisma ideii de modernizare/urbanizare ponderată şi particularizată), a proiectelor de arhitectură, a planurilor şi măsurilor de protejare a patrimoniului natural şi construit (patrimoniu material şi imaterial).

CAP. 1. URBANIZAREA RURALULUI 1.1. DEFINIREA PROCESULUI DE URBANIZARE (PROCES, EXIGENŢE, PARAMETRI, REALITĂŢI) „Procesul urbanizării defineşte ca pe un fapt major epoca contemporană, impunând consecinţe transformatoare asupra tuturor compartimentelor vieţii umane. Este un proces care se desfăşoară în ritm accelerat, constituindu-se ca efect şi nu ca o cauză a civilizaţiei, dar având un incontestabil rol determinant în promovarea progresului social” (Minea, 2002). Procesul de urbanizare poate fi asociat cu industrializarea, modernizarea şi dezvoltarea unei aşezări dar, în principal se referă strict la raportul dintre numărul locuitorilor care locuiesc la oraş şi populaţia unei ţări. Astăzi populaţia lumii care trăieşte în oraşe depăşeşte 2,8 miliarde adică 47,7 % din întreaga populaţie a Terrei. Imaginea urbanizării este diferită pe ţări şi/sau teritorii. Pe de o parte, în 2/5 din ţările lumii, populaţia rurală este majoritară (ex.: Africa şi Asia), iar pe de altă parte în 52 de ţări numărul populaţiei urbane depăşeşte 75% (ţări din Europa, America de Nord, America Latină). Astăzi însă creşterea foarte mare a populaţiei urbane se produce în ţările în curs de dezvoltare, în special în zona Asiei (mai mult de 55%). Evoluţia puternică a stilului de viaţă urban nu este întâmplătoare. Oraşele oferă posibilităţi deosebite pentru afaceri, activităţi creative şi generatoare de venituri. La rândul său, evoluţia satului indică transformări de la nivelul de localitate unifuncţională, de importanţă locală, preponderent agricolă, stagnantă, în aşezare cu caracter multifuncţional, integrată din ce în ce mai organic în teritoriu. Definirea noţiunii de aşezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcţie de criteriile folosite: statistic, administrativ, legislativ, funcţional etc. OECP (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare) foloseşte un singur indicator pentru a deosebi aşezările rurale de cele urbane şi anume: numărul locuitorilor/km2. Sunt considerate aşezări rurale acelea în care densitatea populaţiei nu depăşeşte 150 loc./km2 (OCDE şi UE, 2003). La nivelul UE, densitatea medie a populaţiei este de 115 loc./km2, criteriul folosit pentru departajarea satelor de oraşe fiind densitatea de până la 100 loc./km2. În ţara noastră statutul unei aşezări este reglementată prin lege, indiferent de mărimea demografică sau densitatea populaţiei.

1.2. ABSORBŢIA SATELOR DE CĂTRE ORAŞ 1.2.1. Oraşul În cadrul Legii nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a IV-a Reţeaua de localităţi, ANEXA nr. I privind Definirea termenilor utilizaţi regăsim următoarele definiţii: „2. Localitate urbană – localitate în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată în activităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o influenţă socio-economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.” ……………………………………………………………………………………………........... „5. Oraş – unitate administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-economic şi geografic oraşul are două componente: a. componenta teritorială – intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren ocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-culturale, industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreare, de comerţ, etc.) şi extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului; b. componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce se desfăşoare pe teritoriul localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului prezintă mari variaţii, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparţine. Oraşele care prezintă o însemnătate deosebită în viaţa economică, social -politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt declarate municipii.” Oraşul modern se caracterizează printr-o activitate dinamică şi intensă, concentrată pe o porţiune relativ restrânsă de teren, dezvoltată în cea mai mare măsură pe seama unor întinse şi multiple legături economice cu teritoriile din jur, prelucrând şi redistribuind bunurile. În raport cu libertăţile de dezvoltare a satului ca unitate de referinţă a mediului rural, oraşul este supus unor rigori de limitare dimensională, dar se detaşează considerabil de sat, mai ales prin caracteristicile morfologice şi demografice, prin funcţiile şi rolul său economic, social şi cultural. În momentul de faţă, flexibilitatea relaţiilor dintre rural şi urban se accentuează, în directă relaţie cu fluctuaţiile standardelor de viaţă. Distingem:  Situaţia unor polarizări demografice şi ale unor tendinţe de stabilire la periferie a unei populaţii de provenienţă rurală, marcând proliferarea unor cartiere cărora, în mod convenţional li se atribuie o încadrare în mediul urban (areale suburbane);  Procesul continuu de reflectare a influenţelor unor oraşe în teritoriul înconjurător, în urma căruia rezultă interferări şi relaţii parteneriale între aşezări urbane şi aşezări rurale (teritoriu periurban); remarcăm trăsături difuze din ambele medii, care rezultă din ocuparea unor vetre vecine de foste sate a căror „orăşenizare”, fie lentă, fie bruscă nu a putut „ţine pasul”cu dinamica restructuratoare; 5



Extinderea continuă a unor oraşe înglobări în perimetrele urbane independentizarea comportamentală noi) a acestor nuclee de viaţă, terminologie ca rurbanizare.

care generează interferenţe şi chiar a unor aşezări săteşti limitrofe; (sub forma unui tip de cartiere urbane aparent urbană este cunoscută în

1.2.2. Tranziţia de la mediul rural la zona periurbană Creşterea urbană determină, cel mai adesea, o serie de mutaţii funcţionale. Se pot distinge trei cazuri principale ale modificărilor mediului rural si agricol: un spaţiu rural şi agricol care dispare aproape cu desăvârşire, cum se întâmplă în cazul specific al zonelor periurbane, apropiate marilor aglomerări; un spaţiu rural şi agricol care devine interstiţial; un spaţiu agricol care se păstrează încă, dar în care organizarea de tip rural se schimbă (Charpentier, 1997). Zona periurbană reprezintă o parte a unui sistem complex, reprezentat de oraş şi teritoriul înconjurător („coroana” de aşezări din jurul său), ce poate juca un rol foarte important în dezvoltarea reciprocă a oraşului, precum şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente a acestei zone. Sistemele oraş-zonă periurbană reprezintă areale atractiv, cu potenţial major de dezvoltare a unor relaţii parteneriale reciproc avantajoase şi importante pentru reglarea disparităţilor teritoriale. . Zonele periurbane au apărut din dorinţa de a descongestiona zonele centrale ale oraşelor, ele urmând să funcţioneze ca poli de susţinere pentru oraş. Putem vorbi aici de o tendinţă de descentralizare a oraşului, prin responsabilizarea zonelor adiacente.Din păcate, intenţiile de generare a unor zone periurbane funcţionale eşuează din ce în ce mai des din lipsa voinţei de cooperare dintre localităţi. Neînţelegerea mecanismelor specifice de reglare a acestor relaţii pentru funcţionarea reciproc avantajoasă (aşezările rurale sunt un tradiţional furnizor de hrană, în timp ce oraşele pot prezenta atu-ul unor receptori de forţă de muncă) face ca organizarea, şi, ulterior managementul zonelor periurbane să conducă la „dizolvarea” lor. Eşecurile se resimt cu atât mai mult cu cât asocierile pot crea mai uşor iniţiative utile şi pentru finanţări semnificative (exemplu: fonduri europene). În acelaşi timp, resimţirea rurbanizării este mai puternică şi dătătoare a unui sentiment de dezordine şi instabilitate în relaţia urban-rural. Dintre exemplele de notorietate, furnizăm ca exemplu cazul comunei Chitila (fost sat component al comunei Bucoveni), asimilată aproape complet de municipiul Bucureşti.

Fig. 1.1. Imagine aeriană Bucureşti-Chitila (sursa: Google Earth)

Fig. 1.2. Delimitarea Comunei Chitila în raport cu Municipiul Bucureşti. (Sursa: Wikimapia.ro prelucrare urb. B. Rîpeanu)

1.2.3. Extinderea oraşelor şi influenţa lor asupra mediului rural Datorită amplificării funcţiilor sale şi a presiunii demografice, oraşul este supus inevitabil extinderii. „Expansiunea oraşului este un proces ce operează în toate timpurile” (Denecke, Gareth, 1988). Din acest punct de vedere deosebim două tipuri de forme: • extinderea spontană; • extinderea dirijată (planificată). Vorbind de extinderea spontană a oraşelor constatăm că absobrţia satelor are loc atunci când „oraşul, în evoluţia sa atinge satele limitrofe pe care le îngoblează cu timpul şi sub aspect administrativ” (Surd, 2003). De exemplu, până în 1936, satul Cetatea Voluntărească (actualmente oraşul Voluntari) a aparţinut comunei Colentina. Dezvoltarea fizică în continuitatea efectivă a teritoriului intravilan al municipiului Bucureşti se receptează astăzi ca o reală extensie a oraşului. Ceea ce în acest caz este frapant este mixajul caracterial: Voluntari nu mai este actualmente nici sat, nici oraş. Ca aşezare rurală, comuna Voluntari a evoluat în fapt ca o mare zonă rezidenţială ce exprimă, în cea mai mare măsură, voinţa de construire a unor locuinţe individuale cu standard ridicat de confort. Ea devine astfel exemplificarea tipică a “fugii orăşenilor” dinspre zonele citadine excesiv antropizate spre un himeric rural. Comunitatea şi administraţia comunei Voluntari, manifestându-se concordant cu semnificaţia aproape premonială a denumirii localităţii, a tins să se manifeste, din momentul urbanizării sale intensive, spre schimbarea statutului. Actualmente vorbim de oraşul Voluntari (care a încercat prin referendum să devină chiar municipiu), o aşezare 7

hibridă care formal este un tentacul al Bucureştilor, funcţional este un amalgam cu funcţiune dominantă de locuire, sistematizată defectuos (este cunoscută deja situaţia străzilor incorect dimensionate pentru a răspunde celor mai elementare norme de servire pentru ambulanţe sau pompieri), insuficient dotată edilitar (apă, canalizare, etc.) şi social.

Fig. 1.3. Delimitarea satului Cetatea Voluntărească (actualmente Oraşul Voluntari) în raport cu Municipiul Bucureşti (Sursa: Wikimapia.ro prelucrare urb. B. Rîpeanu)

1.3. RELAŢIA RURAL - URBAN Definirea spaţiului rural face apel la un concept care presupune omogenitatea teritoriilor luate în considerare, lucru de altfel, valabil şi pentru noţiunea de „urban". Cu toate acestea, diferenţierea rural/urban este dificilă, mai ales dacă se iau în considerare următorii factori: • Dacă pentru urban, evaluările se fac pe baza unor elemente relativ uşor comensurabile, pentru rural s-a acceptat în mod primordial ideea că acesta reprezintă o resursă umană (componenta demografică fiind prima luată în considerare) şi de resurse agricole - un continuum urban-rural, conceput pe principiul vaselor comunicante, în care direcţia de mişcare are sensul principal dinspre rural spre urban. • A doua problemă vizează prezenţa activităţilor agricole; în epoca preindustrială populaţia trăia predominant din activităţi agricole sau conexe acestora. În consecinţă, ponderea activităţilor agricole în economie era un indicator corect al ruralităţii. Însă, pe măsură ce activităţile agricole şi-au redus ponderea relativă, indicatorul nu mai identifică exact spaţiul rural. O simplificare excesivă a evaluărilor necesare definirii statutului administrativ al localităţilor poate fi nocivă.. Drept urmare, apare necesitatea ca, alături de criteriile

clasice de evaluare, să fie adoptate concepte noi, menite să conducă la aprecieri mai exacte asupra spaţiului rural, respectiv urban. În această privinţă părerile specialiştilor variază între două puncte de vedere extreme: unul care consideră spaţiul rural definitiv mort, sub efectul victoriei urbanizării generalizate şi al mondializării (Agenda 2000, 1997), şi un altul care pleacă de la ideea „renaşterii rurale" (Agenda 2000, 1997), sub efectul crizei societăţii urbane care poate conduce inclusiv la un transfer de populaţie invers celui anterior, de această dată de la oraş la sat. „Spaţiul rural” (sau ruralitatea) este definit diferit de la ţară la ţară. În plus, indicatorii folosiţi pentru identificarea şi cunoaşterea acestuia s-au schimbat de la etapă la etapă, în funcţie de aspectele considerate prioritare în adoptarea politicilor rurale. De altfel, cu toate încercările unor organisme internaţionale (ONU, OCDE, Uniunea Europeană etc.), nu a fost posibilă identificarea caracteristicilor esenţiale comensurabile care să conducă la găsirea unor elemente unanim acceptabile, pe baza cărora o zonă să fie încadrată în „spaţiul rural". Sunt state care nu au nici o definiţie oficială a ruralului (exemplu Marea Britanie, Belgia), implicit nici statistici adecvate. Olanda a utilizat până de curând indicatori din domeniul agricol, pentru evidenţierea statistică a ruralităţii. Definiţia statistică a spaţiului rural a fost folosită începând cu 1853, în Franţa, în această categorie încadrându-se localităţile care aveau maximum 2000 de locuitori în arealul lor administrativ (Roman, 2004). Majoritatea statelor europene au adoptat criteriul populaţiei rezidente în comunităţi sau densitatea demografică, în consecinţă şi politicile rurale au fost, mai ales, politici pentru zone cu o densitate a populaţiei mai redusă şi mai puţin, pentru o dezvoltare sectorială a agriculturii (Agenda 2000, 1997). Conceptul socio-spaţial de "rural" include trei elemente definitorii: este o categorie statistică (ce reflectă o formă de administrare teritorială); are o dimensiune morfologică şi "naturală" (prin raportare la urban) şi are, de asemenea, o dimensiune istorică şi social-politică cu conotaţii uşor de identificat. Din punct de vedere evolutiv spaţiul rural a străbătut, cronologic, trei etape, direct legate de evoluţia economică a societăţii. În prima etapă, până la jumătatea secolului trecut, spaţiul rural era identificat cu zona preponderenţei activităţilor agricole, respectiv a producţiei de bunuri alimentare, bazată pe exploatarea resursei naturale esenţiale-solul. Spaţiul urban concentra activităţile comerciale şi industriale, în acea perioadă diferenţierea sat/oraş era clară. De altfel, încă de la mijlocul secolului al XlX-lea au început să apară definiţii statistice ale spaţiului rural. Acestea luau în considerare mai ales teritoriul, în interiorul spaţiului rural, diferenţierile se făceau după sistemul agrar preponderent (producţia de cereale, creşterea animalelor, cultura plantelor industriale etc.). Societatea rurală din prima fază a industrializării este marcată de tradiţionalism, rezistenţă relativ ridicată la schimbare, imobilitate socială. Caracteristica esenţială a acelei perioade a constituit-o exodul rural, urmare firească a dezvoltării industriei, creşterii capacităţii de atracţie a oraşelor, deschiderii socio-culturale a mediului urban etc. Tot mai mult ruralul era perceput ca o relaţie istorică între populaţie şi teritoriul pe care-l ocupa, în timp ce urbanul determina schimbările sociale şi economice. Etapa a doua, numită a „urbanizării satelor", se derulează începând cu ultima parte a secolului trecut (după al doilea război mondial). Este etapa de industrializare a 9

agriculturii (mecanizarea lucrărilor, chimizarea, introducerea pe scară largă a descoperirilor genetice etc.). Practic, se pune capăt opoziţiei radicale sat/oraş. Caracteristicile esenţiale ale acestei etape sunt: • disocierea locului de muncă de cel de reşedinţă; • dezvoltarea accentuată a infrastructurii, ceea ce face ca posibilităţile de transport rapid să atenueze diferenţierile dintre diferite zone rurale, cauzate de distanţa faţă de marile aglomerări urbane; • diminuarea exodului rural, iar în ultimul timp, în anumite zone, chiar inversarea sensului unor fluxuri migraţioniste (de la oraş la sat); • scăderea numărului persoanelor ocupate direct cu agricultura, care tind să devină minoritare în spaţiul rural, ponderea majoritară deţinând-o, în multe cazuri, noii rezidenţi şi cei care desfăşoară activităţi neagricole; • îmbunătăţirea infrastructurii de toate felurile şi dezvoltarea telecomunicaţiilor; acest lucru diminuează tot mai mult izolarea zonelor rurale şi favorizează apariţia unor activităţi, unele fără nici o legătură cu agricultura clasică; • apariţia de noi funcţii ale spaţiului rural - unele productive, altele turistice sau rezidenţiale. Toate acestea conduc însă şi la o diferenţiere mai pregnantă între zonele rurale, inclusiv în interiorul aceleiaşi comune. Acest fenomen derivă, nu atât din schimbările pe care le înregistrează evoluţia agriculturii, cât mai ales din influenţa zonelor urbane adiacente (satul devine, în mare măsură, reflectarea evoluţiei oraşului din apropiere), dezvoltarea agro - turismului, dinamica industriei şi serviciilor etc. Mutaţiile înregistrate în zonele rurale determină trecerea agricultorilor într-o categorie socio-profesională ca oricare alta, ei devenind minoritari inclusiv în localităţile de reşedinţă. Treptat îşi pierd modul de viaţă specific şi îl adoptă pe cel orăşenesc. Agricultura se detaşează tot mai mult de rural o dată cu industrializarea, iar ruralul este din ce în ce mai puţin agricol. Totodată, dispare ruralitatea clasică, caracterizată prin dispersia economică şi demografică. Are loc un proces de constituire a unei noi forme de viaţă, ce implică conglomerarea funcţională a spaţiilor agricole, rezidenţiale, industriale sau de servicii. A treia etapă poate fi caracterizată drept reactivarea ruralului prin mediu, respectiv trecerea de la „ruralul agricol" la „ruralul verde". În condiţiile în care, atât numărul exploataţiilor agricole, cât şi cel al persoanelor ocupate cu agricultura continuă să scadă în societăţile dezvoltate, indicatorii de referinţă care caracterizează acest mediu suferă şi ei schimbări. De aceea criteriile prioritar adoptate să caracterizeze ruralul sunt mobilitatea şi numărul de persoane ocupate. Altfel spus, spaţiul rural este definit de criterii demografice şi economice, fără referiri obligatorii la componenta agricolă. Identificarea spaţiului rural se face şi prin deducţie. După definirea şi identificarea spaţiilor urbane şi periurbane (acestea fiind, la rândul lor, polarizate şi multipolarizate), ceea ce rămâne este considerat ca fiind spaţiu rural. Cu toate că şi aceasta este o formă de identificare prin raportarea ruralului la urban, se utilizează totuşi criterii statistice, economice, demografice etc. Conform metodologiei statistice franceze, o localitate poate fi considerată urbană dacă are 5.000 de locuri de muncă şi periurbană dacă cel puţin 40% din populaţia activă migrează cotidian spre zona urbană. Prin raportare la urban, o localitate rurală trebuie să aibă mai puţin de 5.000 de locuri 10

de muncă. De asemenea, preponderent aceste localităţi constituie zonele de reşedinţă ale lucrătorilor din sectorul agricol. În localităţile rurale din Europa Occidentală locuiesc circa 80% dintre agricultori. Ruralul este însă tot mai mult asimilat mediului natural. Unii ecologişti îl consideră chiar „rezervaţie naturală”. Evoluţia ruralului este abordată în literatura de specialitate prin dinamica şi profunzimea transformărilor pe care acesta îl înregistrează, mai ales în ultimul timp. Aprecierile considerate esenţiale se referă la „şocul demografic” care caracterizează ruralul contemporan (Agenda 2000, 1997), la „arhipelagul ţărănesc” (Agenda 2000, 1997), respectiv înregistrarea unor mutaţii specifice, uneori chiar diferite de celelalte componente ale vieţii social-economice. Se vorbeşte, de asemenea, de „noile ruralităţi”, respectiv ruralităţile care suferă transformări profunde, datorită impactului globalizării tehnologiei, restricţiilor de natură ambientală, evoluţiilor economice şi valorilor culturale. Factorii care diferenţiază "ruralul" de „noul rural” sunt prezentaţi sintetic în tabelul de mai jos: Criteriul Caracteristica primordială Sectorul predominant Modelul de producţie

RURALUL Agrarul Agricultura Productivismul

NOUL RURAL Dimensiunile peisagistică, culturală, ecologică, productivă etc. Diversificarea productivă Post - productivismul: - regularizare ambientală; - specializare flexibilă; - noi destinaţii pentru natură şi spaţiul rural.

Focalizarea controlului

Un mai mare control intern

Presiunea forţelor externe

Rolul "agricultorului"

Producător de alimente

Producător de alimente de calitate, protector al mediului ambiant, al peisajului etc.

Tabel 1.1. Tabel comparativ "ruralul" vs. "noul rural" (Roman, 2004)

Mutaţiile care afectează spaţiul rural se regăsesc şi în raporturile cu alte componente adiacente activităţilor agricole. Astfel, conflictele dintre agricultori şi ecologişti sunt tot mai mult de aceeaşi natură cu cele dintre ecologişti şi industriaşi (agricultorii sunt acuzaţi că utilizează produse chimice în exces, pentru mărirea producţiei şi scăderea costurilor unitare). Şi totuşi, toate acestea nu înseamnă nicidecum dispariţia totală a ruralului. Are loc un proces de transformare şi de adaptare la noile realităţi. El este denumit fie „noua ruralitate", fie „ruralul postindustrial". Acest nou spaţiu se caracterizează prin existenţa unui patrimoniu cultural şi a un peisaj care trebuie păstrate, un loc de petrecere a timpului liber într-un habitat esenţialmente pitoresc, complementar, dar indisociabil legat de mediul urban. Ruralul rămâne o parte esenţială a patrimoniului societăţii. Nu întâmplător numeroase mici localităţi devin sate-muzeu, obiective turistice, zone de biodiversitate speciale etc.

1.4. TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE Locuinţele şi amenajările sezoniere sau temporare pentru activităţi specifice (stâne, sălaşe, colibe, cabane etc.) reprezintă un element de referinţă în evoluţia habitatului rural, de la formele cele mai simple, arhaice, izolate până la conglomerările aferente aşezărilor zilelor noastre, puternic diferenţiate ca mărime demografică, funcţie economică şi grad de modernizare. Satele au evoluat în timp şi spaţiu sub acţiunea hotărâtoare a legilor economico-sociale şi sub influenţa geografică specifică marilor unităţi naturale, în cadrul cărora s-au dezvoltat, înfăţişându-se azi ca o „sinteză” vie şi deosebit de originală. 1.4.1. Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România

• Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute sub denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori un tip primar de minerit; • H. H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din Evul Mediu timpuriu, erau sate devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s-au transformat ulterior în sate răzăşeşti specifice Moldovei şi sate moşneneşti în Ţara Românească, ambele sate de ţărani liberi (Stahl, 2003); • În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma deposedării lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor. • Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România; Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit, pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost refăcut pe aceeaşi vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului;Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare, şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili din locuitori „adunaţi” de prin alte locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o anumită perioadă de timp. Adesea, satele au fost întemeiate în urma deplasării populaţiei din satele preexistente spre alte localizări, din anumite motive. În acest sens amintim: „roirile”, „emigrările” populaţiei româneşti din interiorul arcului carpatic spre sud şi est, transhumanţa oierilor ardeleni, deplasările în grup ale populaţiei din motive politicosociale etc. Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi ogoare, păşuni sau fâneţe, care generează noi sate desprinse din satul matcă, s-a bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (H. H. Stahl), istorică (N. Iorga) şi geografică (S. Mehedinţi, V. Mihăilescu). Este considerată roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, limitată spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările, fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într-o anumită fază de 12

dezvoltare. Aceasta presupune creşterea densităţii populaţiei în vechea vatră, respectiv faptul că presiunea demo-economică asupra terenului agricol existent depăşeşte nivelul de întreţinere, devenind iminentă necesitatea obţinerii unor noi suprafeţe agricole de către anumite contingente de populaţie. Procesul se poate repeta în timp, acelaşi sat-matcă generând unul sau mai multe sate noi, în funcţie de vitalitatea lor, mărimea moşiei şi caracteristicile substratului fizic, care pot deveni, la rândul lor, vetre de alimentare a unor noi roiri. De aici şi marea frecvenţă a satelor cu denumiri dublate „de sus-de jos”, „mic-mare”, „de câmp-de coastă”, a celor cu nume ce derivă din toponimul „poiană”. Satele roite apar cel mai frecvent în zona extracarpatică deluroasă până la Dunăre şi Marea Neagră. Există păreri potrivit cărora aşezările omeneşti temporare, de tipul sălaşelor sau odăilor, au stat la temelia satelor roite. Funcţia dominantă a sălaşelor (colibe, căsoaie) este pastorală - legată de creşterea animalelor, căreia i se asociază şi funcţia socială de a fi locuite de om, sezonier şi chiar permanent.

Fig. 1.4. Odăi în zona Bran-Rucăr (Foto: arh M. Voica)

Schimbările intervenite în urma evoluţiei raportului dintre cele două funcţii permit schiţarea principalelor etape ale dezvoltării sălaşelor spre statutul de aşezări permanent locuite (sate), proces deosebit de activ în decursul secolelor XV–XIX şi chiar prima jumătate a secolului XX: • Într-o primă fază are loc instalarea sălaşelor (colibe, căsoaie) în sectoarele poienite, ca sedii ale activităţilor economice legate de recoltatul fânului, locuite sezonier sau temporar, în sezonul cald al anului. • Schimbările radicale se produc în momentul în care funcţia productivă începe să fie concurată şi egalată de funcţia rezidenţială, chiar dacă administrativ şi parţial economic, sălaşele rămân, în continuare, dependente de satul „matcă”. Apar şi schimbări evidente în aspectul, mărimea şi gradul de confort al acestor locuinţe. • Fenomenul de slăbire continuă a relaţiilor economice dintre sălaşe şi satele „matcă” şi dobândirea unei reale independenţe economice şi sociale duce, în cele din urmă, la formarea unor noi aşezări. • O importanţă deosebită în dezvoltarea reţelei de aşezări rurale l-au avut mişcările organizate de populaţie, mai ales cele de populaţie românească din Transilvania, care au întemeiat numeroase sate în spaţiul extracarpatic (generic, populaţia a fost recunoscută sub denumirea de „Ungureni”). Prin emigrarea ungurenilor de pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali s-au format, mai ales în zona subcarpatică, adevărate sate pereche, „de 13

Ungureni” şi „de Pământeni”, satele de ungureni fiind sate de colonizare liberă: Berevoieşti Ungureni, Măneciu Ungureni, Albeşti Ungureni, Tismana Ungureni, Bădeni Ungureni etc. (Popp, 1943). • Alte sate, tot de colonizare liberă, s-au format prin deplasările în grup ale populaţiei din motive politico-sociale, cum sunt satele înfiinţate de bănăţeni în Oltenia, în sec. XIV–XV (Almăjel, Cireşeni), sau cele înfiinţate de olteni în Banat, în sec. XVIII (Stinăpari, Cărbunari etc.). Tot în această categorie intră satele formate în urma procesului de transhumanţă a oierilor din Transilvania în Muntenia (Daia, Lisa, Ciopeea), în Dobrogea (Sibioara, Săcele, Galeşu, Făgăraşu Nou), în lunca Dunării (Olteni, Mârleanu) etc. • Dezvoltarea agriculturii în Câmpia Română şi Câmpia Moldovei, după 1829 (odată cu liberalizarea comerţului pe Dunăre şi desfiinţarea monopolului turcesc), dezvoltarea industriei extractive în anumite areale, a industriei forestiere în zona carpatică, împroprietăririle din 1864, 1921, 1945, amenajarea unor căi de comunicaţie în zonele mai izolate au dus la crearea unor sate noi, recunoscute după forma şi textura regulată în general (se remarcă faptul că reglementările de organizare căpătau forme scrise, rod al aplicării prescipţiilor Regulamentului Organic). • Aşezările de împroprietărire, din punct de vedere istoric, ar putea fi incluse într-o categorie specială a aşezărilor de colonizare liberă. Totuşi, dacă se analizează cauzele proliferării lor, ele fac parte din grupul aşezărilor formate în perioada creşterii suprafeţelor arabile destinate culturii cerealelor, a trecerii de la economia pastoral-agricolă la economia agricolă de tip cerealier, mai intensivă şi cu un necesar mai mare de forţă de muncă. Aşezările de împroprietărire s-au format în urma legilor agrare. „Explozia” acestui tip de sate începe însă odată cu „dotarea” cu pământ a însurăţeilor (Legea Rurală, 1864). Arealele cu cele mai mari densităţi de aşezări de împroprietărire se suprapun zonelor cerealiere din sudul ţării şi din Moldova. În ceea ce priveşte repartiţia satelor în teritoriu, se observă, în prezent, că aşezările rurale din zonele montane reprezintă doar 1,9% din numărul total al satelor şi concentrează 1,2% din populaţie. Ele sunt în general sate mici şi foarte mici sub aspect demografic, cu un grad de risipire accentuată a gospodăriilor. Este evidentă tendinţa de părăsire a satelor mici, cu accesibilitate redusă de pe platformele de nivelare inferioare sau de pe versanţi şi aglomerarea populaţiei rurale în zonele depresionare intra sau submontane sau în zonele de contact marginal. Zonele de deal şi de podiş, între 400-800 m, concentrează circa 20% din numărul total al aşezărilor rurale, care prezintă o anumită superioritate valorică, economică şi demografică faţă de cele din zona montană, datorită gradului de locuibilitate mai ridicat, varietăţii resurselor solului şi subsolului. Aici se înregistrează, de altfel, cea mai mare densitate a satelor cu valori între 8,1- 12,0 sate/100 km, cu mult peste media pe ţară (5,5 sate/100 km). Zonelor de câmpie joasă, sub 200 m sau din arii piemontane înalte, precum şi celor aferente unităţilor deluroase şi de podiş joase ( între 200-400 m altitudine), le revin peste 78% din numărul satelor, constituind ariile cele mai intens locuite, cu toate că densitatea satelor înregistrează aici valorile cele mai scăzute (2-6,8 sate/100 km).

1.4.2. Tipuri morfostructurale de aşezări rurale Aşezările rurale întruchipează, înainte de toate, o cucerire prin populare a spaţiului geografic, dar şi conlucrarea îndelungată dintre factorii social-economici, naturali, istorici şi demografici. Ele sintetizează trăsăturile fundamentale ale peisajului agricol .Caracteristicile reliefului, gradul de fragmentare pe verticală şi pe orizontală, alături de activităţile economice dominante, specifice, au imprimat satelor o anumită textură (dată de modul de organizare a reţelei stradale) şi o anumită structură (dată de modul de grupare a gospodăriilor în vatra satelor). S-au conturat, astfel, tipuri caracteristice de sate: risipite, răsfirate, adunate cu o serie de variante. Satele risipite, numite şi sate împrăştiate, sate diseminate sau sate cu case izolate, constituie aşezările rurale cele mai simple, născute din simţul practic deosebit al omului de la munte şi puterea sa de intuiţie şi de adaptare perfectă la mediul natural caracteristic, cu un numit potenţial economic. Ele reprezintă, în opinia majorităţii etnografilor şi geografilor români, dar şi străini, faza embrionară atât ca formaţie de sat, cât şi ca formă de economie, forma arhaică a liberei ocupări a pământului, „satul ţăranului liber şi autohton, care a putut să ocupe pământ cât a vrut şi unde a preferat” (Vuia, 1975).

Fig. 1.5. Tipologia satului împrăştiat: Sat Peştera, comuna Moeciu (Foto : M Voica si Google Maps)

Apărute încă în neolitic şi perioada antică, în urma dezvoltării habitatului pastoral şi permanentizarea acestuia prin roirea populaţiei, satele risipite au stat la originea formării reţelei de aşezări rurale (din ele evoluând, în timp, celelalte tipuri de sate). Ele confirmă predominanţa şi persistenţa localizării nedirijate a satelor, evoluţia 15

lor autarhică, în strânsă legătură de dependenţă cu specificul resurselor locale. Din punct de vedere economic au o importanţă deosebită pentru că prin ele au fost integrate în circuitul economic general vaste arii montane, au fost valorificate unele resurse naturale specifice. Satele cu case izolate sunt deci caracteristice zonei fâneţelor, fiecare dintre gospodăriile ce compun aceste sate „odihnindu-se” pe propria sa moşie, asigurând pe un spaţiu oarecare, bine delimitat, funcţii de producţie, depozitare/conservare, şi de rezidenţă (odihnă). Ocupaţia de bază a locuitorilor este creşterea animalelor, cu toate că satele risipite prezente nu se limitează numai la păstorit. Ele şi-au afirmat vigoarea şi viabilitatea prin adaptarea agriculturii la condiţiile de relief înalt, gospodăriile făcând loc, în perimetrul lor, şi peticelor de arătură, pe care se cultivă secară de primăvară, orz, ovăz, rar porumb şi chiar grâu, legume şi zarzavaturi necesare consumului familial etc. Satele împrăştiate pot prezenta o pulverizare generală, areolară, a gospodăriilor între limitele vetrei, care se identifică aproape în totalitate cu moşia suprapusă plaiurilor sau versanţilor domoli. Se diferenţiază şi o risipire lineară de vale, cu sau fără nuclee de adunare (grupări ale gospodăriilor pe „trupuri”). Suprafaţa satelor risipite este, de obicei, foarte mare, în numeroase cazuri vatra satului suprapunându-se în totalitate moşiei. Alteori, gospodăriile sunt grupate în „cătune” izolate pe micile platforme sau pe versanţii domoli. Comunicaţia între gospodăriile satului (ce pot fi distanţate între ele de la 100 - 200 m) sau cu satele vecine este asigurată de o reţea de poteci; rareori se întâlnesc uliţe scurte şi neorganizate, mai ales în sectoarele cu crânguri. Satele risipite pot urca în altitudine cu sălaşe, odăi, colibe, stâne etc., ce pun în valoare păşunile şi fâneţele montane. Satele răsfirate constituie, din punct de vedere structural, un tip de tranziţie de la risipire excesivă la cel adunat - în cadrul căruia se observă o tendinţă evidentă de separare a vetrei de moşie. Satul răsfirat este mai puţin influenţat, în modul de organizare interioară, de relief şi mai mult de ocupaţia locuitorilor. Este rezultatul unei economii diversificate, unde îndeletnicirile specifice câmpiei se îmbină cu cele ale muntelui, iar gospodăriile distanţate între ele prin terenuri cultivate şi fâneţe prezintă o împrăştiere mult mai redusă faţă de satele risipite. Extensiunea satului se face prin construcţii noi plasate periferic. Ca urmare, sporul de populaţie contribuie la extinderea suprafeţei satului pe axe radiale, tentaculare şi generează forme variate de vatră. Satul răsfirat apare ca o formă veche de organizare cu caracter agropastoral, relativ închegat, străbătut de uliţe înguste şi, de regulă, întortocheate, fără vreo ordine. În funcţie de condiţiile topografice locale, aceste sate pot prezenta o răsfirare liniară (de vale, de drum, de culme etc.), o răsfirare areolară (de versant, de contact, de culme, de vale), o răsfirare de tip alveolar- pluri-celular etc. • Satele răsfirate lineare se dezvoltă în lungul apelor şi/sau drumurilor, dar şi în zonele de culme, în special în zona deluroasă a Olteniei, Dealurile Sălajului, în zona montană şi deluroasă. Ele au o textură mono, bi - sau pluriliniară şi pot atinge câţiva km lungime (10 şi peste 10 km), iar uneori se constituie într-un şir continuu de sate. • Satele răsfirate areolare pot fi întâlnite în toate zonele ţării, au forme diverse: poligonale, rotunde, neregulate; pot prezenta tendinţe de risipire spre periferii sau adunare în partea centrală a vetrei. 16

• Satele răsfirate polinucleare (pluricelulare) sunt formate din 2-3 sau mai multe nuclee de răsfirare, mai ales în zonele deluroase şi de podiş. • Satele răsfirate complexe rezultă din îmbinarea spontană a diferitelor tipuri de bază: areolar - tentacular, linear - tentacular etc., şi sunt prezente în zonele depresionare, în zonele interfluviale din regiunile de deal şi podiş, sau chiar în câmpiile străbătute de drumuri. Satele adunate Tendinţa de grupare, de adunare a gospodăriilor între limitele unor vetre bine conturate, detaşate net de teritoriul moşiei, apare în mod obişnuit în câmpie, dar şi în partea joasă a depresiunilor intramontane, submontane sau intracolinare. Satele adunate caracterizează, în general, zonele cu o economie agricolă intensivă, de cultură a cerealelor şi fragmentare redusă a reliefului, fiind adesea lipsite de vegetaţie interioară. Fenomenul de adunare a gospodăriilor a fost, fie spontan - din nevoia de a economisi spaţiul agricol -, fie dirijat, prin acţiunea de populare a unor. Teritorii. Gradul de îndesire a gospodăriilor este direct proporţional cu vechimea şi puterea economică a satelor. Satele cu structură adunată au, de regulă, un profil cerealier-zootehnic, un număr relativ mare de locuitori, în cadrul lor distingându-se mai multe subtipuri: • sate compacte, când casele sunt aliniate la stradă, calcan lângă calcan şi creează impresia de aşezare întărită; • sate aglomerate, cu casele despărţite între ele prin curţi înguste, străzile sau drumurile fiind strict delimitate; • sate adunate propriu-zis, unde gospodăriile sunt despărţite prin curţi largi; în vatră existând chiar terenuri pentru culturi sau livezi. Dezvoltarea predominant spontană, nedirijată, a aşezărilor rurale este subliniată de textura neregulată, a majorităţii satelor, textură influenţată de caracteristicile reliefului. O bună parte a aşezărilor de vale are o textură mono şi biliniară simplă sau tentaculară, în timp ce aşezările risipite şi cele cu o răsfirare areolară nu au textura definită. Remarcăm şi frecvenţa relativ mare a satelor cu vetre polinucleare, formate din mai multe nuclee, fapt explicabil, parţial, şi prin înglobarea, în timp, a cătunelor şi satelor mici, cu un potenţial economic şi demografic redus, de către satele mari din apropiere. 1.4.3. Tipuri de aşezări rurale după mărimea populaţiei Mărimea populaţiei aşezărilor rurale constituie o particularitate importantă, întrucât semnalează indirect raporturile reciproce dintre populaţie şi mediul înconjurător şi constituie unul dintre elementele de bază în aprecierea gradului lor de viabilitate. Numărul populaţiei devine un criteriu într-adevăr realist în evaluarea viabilităţii satelor numai în condiţiile încadrării acestora între limitele teritoriale ale unor arii omogene sau apropiate sub aspectul funcţionalităţii, a gradului de dotare. Aşezările din spaţiul geografic românesc au fost grupate (conform grupelor de mărime din literatura de specialitate) în: • aşezări mici şi foarte mici (sub 500 locuitori), din care foarte mici (sub 100 loc.); • aşezări mijlocii (500-2000 locuitori), cu subgrupa mijlocie inferioară 17

(500-1.000 loc.) şi mijlocie superioară (1.000-2.000 loc.); • aşezări mari (2.000-4.000/5.000 locuitori); • aşezări foarte mari (peste 4.000/5.000 locuitori). 1.4.4. Tipuri de aşezări după poziţia şi localizarea geografică a vetrei Poziţia şi localizarea geografică sunt categorii teritoriale care au repercusiuni directe sau indirecte asupra tuturor manifestărilor de viaţă subordonate satului. Prima categorie teritorială defineşte suma relaţiilor nemijlocite ale vetrei cu componentele majore ale spaţiului geografic - limite de contact între unităţile de relief, ape, văi, căi de comunicaţie, obiective industriale, zone de specializare agricolă, pieţe de desfacere, integrate sau periferice satului. Imaginile aeriene arata aşezarea tradiţională pe văi a satelor componente ale comunelor, fapt care poate susţine chiar teorii privitoare la ocuparea terenurilor dinspre munte/deal spre vale, în funcţie de favorabilitatea condiţiilor naturale.

Fig.1.6. Comuna Capreni, jud Gorj (sursa: Google Earth)

Cea de-a doua, „localizarea”, reflectă relaţia directă dintre partea materializată prin fondul construit şi natura terenului pe care s-au aşezat. Ca localizare, vatra ocupă punctul optim, de interferenţă şi convergenţă geografică, atât în cuprinsul hotarului său firesc, cât şi în contextul componentelor majore teritoriale periferice ale acestuia. Această centralitate optimă, determinată în esenţă de modul cum este parcelat pe categorii de folosinţă agricolă, trupul moşiei, îi permite o integrare rapidă şi o valorificare avantajoasă a tuturor condiţiilor economice ce decurg din raporturile şi legăturile vetrei cu elementele teritoriale înconjurătoare. Aceste categorii geografice cuprind şi elemente restrictive, care apar în procesul evoluţiei satului, frânând progresul său, cum ar fi riscurile naturale (alunecările de teren, inundaţiile) provocate printr-o utilizare neechilibrată a teritoriului (de exemplu: despădurirea). Degradarea parţială sau integrală a acestui „punct optim” duce uneori la stagnarea sau chiar la dispariţia totală a vetrei. Privită din perspectiva poziţiei geografice în teritoriul naţional, reţeaua vetrelor rurale relevă o aliniere, o concentrare şi o predominanţă a satelor către râuri şi văi, către ariile de contact ale marilor unităţi geografice - câmpie şi deal, deal şi munte -, cu o slabă distribuţie în spaţiile dintre râuri (interfluvii). 18

Diferenţele sesizabile dintre aşezări au ca motivaţii relaţia direct proporţională a habitatului cu nevoia de satisfacere a necesităţilor satului sub raportul produsului, al accesului către materiile prime pentru construcţii, al desfacerii bunurilor, al alimentărilor cu apă, al adăpostului faţă de violenţele sociale şi naturale. 1.4.4.1. Localizarea vetrelor în cadrul văilor Văile râurilor au, în raport cu celelalte două arii de convergenţă umană - ţinuturile de contact şi interfluviile - prioritate în comasarea şi concentrarea aglomerărilor rurale. Mai mult decât atât, în ariile carpatice şi subcarpatice, cât şi în acelea de podişuri şi câmpii, râurile mai mari - Mureşul, Jiul, Oltul, Argeşul, Buzăul, Siretul etc. - au creat în lungul văilor pe care le străbat cadre geografice cu potenţial cvasiidentic de habitat: facilităţi în practica agriculturii pe lunci şi terase, pe baza accesului la pânzele freatice, captate uşor cu mijloace simple de săpare a puţurilor, folosirea deopotrivă a râurilor ca surse de hrană şi căi de comunicaţie, în folosirea drumurilor ce însoţeau cursurile de apă etc. Ca localizare, deosebim:  satul de fund de vale şi versant - în general întâlnim aglomerări mici, afectate puternic de inundaţii şi alunecări, ridicând probleme dificile în gruparea populaţiei;  satul de luncă - întruneşte condiţii optime de organizare a vetrei pe formele pozitive de relief - grădişti şi grinduri; grădinăritul în câmp deschis, pentru care lunca se pretează în mod deosebit, ca şi folosirea deopotrivă a resurselor din afara luncii le asigură o bază tehnico-materială stabilă, reflectată în vetre cu aglomerări mai mari, mai bine structurate sub raportul texturii şi al spaţiului construit;  satul de terasă - specific văilor cu un cadru geomorfologic mai evoluat, şi-a organizat vatra în mod frecvent în părţile periferice ale terasei: spre contactul cu lunca pentru a beneficia de fertilitatea ei şi de izvoarele potabile sau cu câmpurile; vetrele satelor de terasă sunt mult mai evoluate sub raport morfologic şi ca organizare socială, concentrează un număr mai mare de locuitori, au texturi bine conturate, evoluând de la structura adunată către cea compactă, suportă modernizări şi poate căpăta uşor forma urbană, către care tinde prin puterea economică. 1.4.4.2. Localizarea vetrelor în ariile de contact Ariile de contact - câmpie şi dealuri, depresiunile subcarpatice şi zona montană - se situează pe locul al doilea, după văi, în concentrarea vetrelor săteşti. Clasice sunt, de pildă, contactele dintre Câmpia Română şi Subcarpaţii de la Prahova la Siret, dintre piemonturile vestice şi câmpia Tisei, ca şi acelea ale depresiunilor subcarpatice externe (depresiunea olteană) şi interne (Ţara Oltului). Chibzuinţă vădită a satului de a-şi organiza, preferenţial, vatra în aceste arii de contact are fireşte o raţiune economică, dar şi una geografică, în cadrul acestui complex zonal interferându-se factori fizici şi economici care îmbină posibilităţile complementare a două unităţi geografice adiacente. Pe aceste contacte s-au constituit, în mod justificat şi de timpuriu, căile de legătură (drumurile de negoţ), care au multiplicat, prin funcţiile aducătoare de bunuri materiale, baza existenţei satelor. Pe aceste contacte se află linia de descărcare a pânzelor freatice, cu debite bogate, creând condiţii lesnicioase în procurarea apei potabile, element vital în organizarea vetrelor. Pe aceste contacte, pânzele sunt puternic filtrate, au debit mare şi permit captări cu mijloace uşoare. La aceste raporturi de continuitate a vetrelor în zonele de contact a contribuit, cu o pondere importantă, caracterul strategic al localizării, pădurea şi relieful accidentat funcţionând ca adăposturi naturale în vremuri de instabilitate socială. Vetrele satelor din ariile de contact se desfăşoară pe forme variate de relief. Atunci 19

când contactul se realizează printr-o mare denivelare - cazul seriei de sate Şiria - Pâncota de la contactul câmpiei Tisei cu munţii Zarand - vetrele tind mai mult către forma de organizare a satelor de câmpie sub raportul extinderii intravilanului şi al concentrărilor demografice (3000 - 4000 locuitori); în acelaşi mod se comportă vatra şi în cadrul contactului dintre depresiunile subcarpatice şi zona montană, cu deosebirea că aici intravilanul este parţial extins şi pe versanţii cu pante mai dulci, imprimând un caracter mai dispersat vetrei, care grupează şi o populaţie mai puţin numeroasă (1500 - 2000 locuitori). La ambele sunt de semnalat, ca factori restrictivi, torenţii de pantă, care inundă şi aluvionează părţi construite. Teritoriul pe care îl valorifică vetrele săteşti în zona contactului dintre Subcarpaţi şi câmpia Bărăganului - aşa numitul glacis, în limbaj geografic permite intravilanelor extinderea, prin activităţi şi construcţii, atât către deal, cât şi către câmpie. Drept urmare, casele au o evoluţie mult mai liberă, realizându-se în texturi simple sau complexe, cu tendinţe de concentrări în areale discontinui, când vatra este fragmentată de ape. Vetrele numără între 2000 - 3000 locuitori. Dezvoltarea în perspectivă a satelor din arealele de contact nu pune probleme prea complicate gândirii de regrupare a populaţiei rurale. La toate sunt, însă de luat în seamă, ca factori restrictivi, torenţii de pantă, care inundă, aluvionează şi degradează o bună parte a spaţiului construit. 1.4.4.3. Localizarea vetrelor pe interfluvii Condiţionări tehnico-economice şi motivări de ordin geografic l-au împiedicat pe om să manifeste un interes deosebit pentru teritoriile periferice văilor şi ariilor de contact. O atare localizare necesită rezolvarea problemei apei potabile până şi în interfluviile de la şes, fără a mai vorbi de podurile piemontane, cu pânze la peste 200 m adâncime. Interveneau, apoi, dificultăţile de circulaţie, izolarea şi ruperea satului de contactul cu drumurile de negoţ, frecvent orientate la limita pădurii cu stepa sau în lungul văilor, porţi naturale de pătrundere în masivele forestiere, ca şi în zonele cu relief accidentat. Remarcabil s-a dovedit efortul satului în organizarea vetrelor; interfluvii în dealuri şi munţi. Fragmentarea şi energia adâncită a reliefului (lipsit în general de suprafeţe plane), a impus satului subcarpatic şi montan evoluţii diferite: • sate de coamă de deal şi versant, cu vatra organizată pe partea cea mai înaltă a reliefului accesibil, cu întinderi de gospodării spre vale, în general fără texturi şi structuri, concentrările mergând de la stadii polinucleare la risipirea totală a satului; • satul de coamă montană şi versant, deosebit de acela din dealuri prin altitudinea la care se află, prin dispersarea vetrei în gospodării complet izolate (în Pasul Branului, în Munţii Apuseni), prin reducerea numărului de locuitori. Pulverizarea vetrei atinge stadiul contopirii gospodăriilor cu locul de muncă, fiecare gospodărie formează un corp comun atât cu terenurile cultivate, cât şi cu fâneţele şi păşunile naturale, în aşa fel încât întreaga moşie a satelor apare ca o vatră continuă de aşezări. Caracterul extensiv al economiei pastorale şi relieful frământat au contribuit la formarea acestui tip de sat. Vetrele satelor de interfluvii din zonele de altitudine ridică serioase dificultăţi în regruparea gospodăriilor izolate în aşezări închegate. Nevoia valorificării terenurilor înalte reclamă prezenţa satelor, dar forma haotică a reliefului împiedică formarea de vetre pe măsura cerinţelor actuale; în ambele cazuri, factorii restrictivi - climatici şi geomorfologici - degradează în permanenţă fondul construit şi coeziunea vetrelor. 20

1.4.5. Tipologia funcţională a aşezărilor Comunităţile rurale au evoluat în strânsă legătură cu potenţialul productiv al terenului, cu tehnicile agricole, axate pe cultivarea pământului şi creşterea animalelor, ulterior pe specializarea în domeniul meşteşugurilor şi al activităţilor industriale, cunoscând perioade de creştere, stagnare sau de regres economic determinate atât de contextul social-istoric, cât şi de fenomenele demografice şi economice interne, contactul cu zonele periferice având o influenţă deosebită în timp. Criteriile de bază în stabilirea tipurilor de activităţi sunt cele ale structurii socioprofesionale ale populaţiei active, în strânsă corelare cu valoarea producţiei, poziţia geografică a aşezărilor rurale (care justifică în parte existenţa unor anumite activităţi economice) şi volumul fluxurilor de navetişti. Pe baza lor, au fost delimitate 4 mari tipuri funcţionale de aşezări rurale: 1. aşezări rurale cu funcţii predominant agricole; 2. aşezări rurale cu funcţii predominant industriale; 3. aşezări rurale cu funcţii mixte; 4. aşezări rurale cu funcţii speciale. 1.4.5.1. Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole Asemenea aşezări se caracterizează prin predominarea populaţiei agricole, care reprezintă peste 65% din populaţia activă dar şi prin valoarea producţiei agricole ce constituie peste 70% din totalul producţiei globale a aşezării respective. Populaţia neagricolă pendulează spre oraşele apropiate, spre diferite puncte de exploatare forestieră sau centre ale industriei extractive sau chiar este ocupată, pe plan local, în activităţile din sectorul secundar şi terţiar. Se disting mai multe subtipuri: 1. agricol; 2. agricol cu industrie mică şi meşteşugărească; 3. agricol cu rol de cazare a forţei de muncă. a. Aşezările agricole. Profilul agricol nu este static în spaţiu şi timp, el se modifică în funcţie de necesităţile economiei şi populaţiei la un moment dat, de mijloacele de producţie existente şi de ponderea producţiei agricole, întâlnim astfel: • aşezări cu profiluri cerealiere şi de creştere a animalelor, care se suprapun teritorial marilor unităţi de câmpie şi de podiş, unde culturile cerealiere, respectiv creşterea animalelor şi culturile cerealiere deţin ponderea cea mai mare; • aşezări cu profil legumicol - sunt relativ recente. Au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu ascensiunea marilor centre urbane şi industriale, ca bază de aprovizionare a acestora cu materii prime agricole. Producţia de legume deţine ponderea cea mai mare în totalul producţiei vegetale, aceasta constituind şi principala sursă de venituri a populaţiei; • aşezări cu profil viticol în care peste 15% din suprafaţa agricolă este ocupată cu vii (cele predominant viticole au peste 30% din suprafaţa agricolă cultivată cu viţă-de- vie). Le întâlnim în zonele subcarpatice şi în zonele; • aşezări cu profil de creştere a animalelor (asociate de cele mai multe ori cu activităţile forestiere); constituie activitatea de bază în marea majoritate a aşezărilor montane bogate în păşuni şi fâneţe. 21

b. Aşezările rurale cu activităţi meşteşugăreşti sau ale industriei mici şi artizanale - se bazează pe valorificarea unor resurse locale de materii prime menite să asigure aprovizionarea populaţiei din producţia proprie cu articole de uz casnic şi gospodăresc - ţesături, confecţii, semiconserve, produse lactate etc. c. Aşezări agricole cu rol de cazare a forţei de muncă - le întâlnim în apropierea unor puternice centre polarizatoare, pe marile artere de circulaţie, caracterizate prin pendularea forţei de muncă. Funcţia de bază rămâne agricultura (participă cu peste 70% la realizarea producţiei agricole), însă o bună parte din populaţia activă (uneori chiar peste 50%) s-a integrat în fluxul activităţii industriale sau terţiare din localităţile rurale sau urbane învecinate. Un rol deosebit de important în apariţia lor 1-a avut dezvoltarea puternică a industriei şi serviciilor din oraşul apropiat, concomitent cu modernizarea reţelei de transporturi. 1.4.5.2. Aşezări rurale cu funcţii predominant industriale În cadrul acestui tip funcţional de aşezări rurale peste 65% din populaţia activă lucrează în industrie, iar valoarea producţiei industriale depăşeşte 70% din producţia globală. După profilul activităţii industriale, se diferenţiază mai multe subtipuri: 1. aşezări rurale cu industrie extractivă; 2. aşezări rurale cu industrie prelucrătoare; 3. aşezări rurale cu industrie extractivă şi prelucrătoare. a. Aşezări rurale cu industrie extractivă - au o largă răspândire în special în zonele subcarpatice şi de podiş. Apariţia lor a fost favorizată de existenţa zăcămintelor de cărbune, petrol, gaze naturale, sare, roci de construcţie, care au înlesnit construirea unor importante obiective industriale. b. Aşezări rurale cu industrie prelucrătoare a materiilor prime agricole sau minerale - au o largă răspândire în toate regiunile geografice în funcţie de gradul de specializare a producţiei agricole, forestiere sau minerale, de capacitatea de producţie şi importanţa în teritoriu a unităţii respective. 1.4.5.3. Aşezări rurale cu funcţii mixte Acestei categorii îi aparţin aşezările rurale în care activităţile agricole şi neagricole deţin ponderi aproximativ egale, între 35 - 65%. Se disting mai multe subtipuri: a. agro-industriale - ex.: Baloteşti – judeţul Ilfov, Fântânele - judeţul Mureş, Fundu- Moldovei - judeţul Suceava; b. agro-forestiere - asociate frecvent cu prelucrarea lemnului; c. agro-piscicole - în special în Delta Dunării, dar şi în regiunile de câmpie şi podişuri (Câmpia Crişurilor, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei); d. agricol cu activităţi în transport - legate în primul rând de existenţa unor noduri de cale ferată; e. agro-industrial şi de servicii - în care peste 15% din populaţia i lucrează în sectorul terţiar. 1.4.5.4. Aşezări rurale cu funcţii speciale În perioada actuală satul prezintă valenţe potenţiale inimaginabile, în viaţa satelor 22

intervin mutaţii uneori imperceptibile. Intervine deocamdată ca o valoare potenţială pentru marea majoritate a satelor, îndeosebi din zonele montane, valoarea turistică. Satul, prin poziţia lui în regiuni geografice complexe şi prin tradiţiile milenare ale locuitorilor săi conservă, de regulă, valori de mare interes turistic. Aprecierea funcţiei turistice ar putea modifica sau orienta multe din concepţiile actuale de modernizare a satului. Investiţiile în acest scop sunt realmente profitabile, atât pentru investitori, cât mai ales pentru localnici. Valorificarea turistică, deşi moderată, grupează funcţional satele în: a. aşezări rurale cu funcţii turistice - în care peste 25% din populaţia activă este ocupată în servicii, alături de funcţiile agricolă, forestieră sau chiar industrială. Deşi majoritatea lor sunt de importanţă regională sau locală, există şi aşezări rurale cu funcţii turistice de nivel internaţional. b. aşezări rurale cu funcţii piscicole şi turistice – specifice în cazul României, Deltei Dunării cu un fond turistic deosebit, unic în Europa. 1.5. DEZVOLTAREA RURALĂ Conceptul de „dezvoltare rurală”, abordat încă din anii '80 în literatura de specialitate, a început să fie utilizat în documentele oficiale ale organismelor internaţionale de profil după Declaraţia de la Cork (Irlanda), din 1996. El defineşte „disciplina, esenţialmente socio-economică, al cărei obiectiv îl constituie menţinerea societăţilor rurale printr-o diversificare ocupaţională care să permită îmbunătăţirea calităţi vieţii şi să evite exodul rural. Totodată, urmăreşte utilizarea resurselor naturale cu posibilităţi de a fi folosite în alte sectoare economice" (OCDE şi UE, 2003). Obiectivele dezvoltării rurale, conform Declaraţiei menţionate, (intitulată „Un mediu rural viu"), sunt: frânarea exodului populaţiei tinere din zonele rurale, susţinerea locurilor de muncă (atât prin diversificare, cât şi prin pregătirea de specialitate), îmbunătăţirea calităţii vieţii (educaţie, sănătate şi infrastructură), protejarea mediului înconjurător, menţinerea sectorului agrar (alimente + cultură + peisaj + mediu ambiant), organizarea teritoriului, adoptarea de politici flexibile care să se adapteze particularităţilor fiecărei zone. „Măsurarea” dezvoltării rurale presupune găsirea celor mai relevanţi indicatori care să o reflecte. OCDE şi UE au constituit un grup interdisciplinar de specialişti care au sarcina să găsească formele şi metodele adecvate de măsurare a dezvoltării rurale. Concluziile desprinse din studiile elaborate până în prezent (OCDE şi UE, 2003) converg către ideea că se impune o diversificare a indicatorilor de referinţă, atât în ceea priveşte reflectarea internă a fenomenului ruralităţii, cât şi în privinţa relaţiilor acestuia cu celelalte componente ale societăţii. Politica de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze pe două principii: păstrarea identităţii şi a valorilor culturale ale comunităţii rurale; orientarea politicii rurale în sensul îmbunătăţirii calităţii vieţii (prioritare fiind dezvoltarea infrastructurii de toate felurile, formarea şi calificarea profesională, susţinerea prin măsuri economice a firmelor din mediul rural, mai ales a întreprinderilor mici şi mijlocii, protecţia mediului ambiant, politici speciale pentru tineri, femei şi copii). În ceea ce priveşte evoluţia şi dezvoltarea aşezărilor rurale româneşti se pot menţiona cronologic următoarele momente: • cooperativizarea agriculturii (încheiată în 1962), mecanizarea şi modernizarea ei, respectiv „privatizarea” ei prin Legea 18/1991; • industrializarea şi urbanizarea forţată începând, mai ales, cu anii ’70; 23

• prefigurarea unei noi sistematizări rurale, concepută ca un proces de transformare complexă a satului, de proliferare în rural a unor elemente de tip urban; • schimbarea politico-economică din decembrie 1989 şi perioada de tranziţie care a urmat, determinante ale unor mutaţii importante în structura internă a satelor, în structura sistemului de aşezări rurale, în organizarea spaţiului rural în general. Vatra satelor a încetat să îndeplinească doar o funcţie rezidenţială, crescând ponderea funcţiilor productive. Se observă chiar o tendinţă de zonare internă - funcţională a vetrei, asigurând condiţii optime pentru o bună organizare a serviciilor actuale şi viitoare. Noi organizări spaţiale sunt generate de aspecte derivate din îmbunătăţirea accesibilităţii şi a infrastructurilor de servicii sau edilitare, de amplasări de construcţii pentru mici industrii, de parcuri eoliene, etc. Ca efect al procesului de mecanizare şi modernizare a agriculturii, chiar agricultura s-a transformat dintr-o activitate primară într-o ramură productivă cu elemente de industrializare în ciuda dependenţelor sale esenţiale, de resurse naturale şi tehnici adecvate de prelucrare. Vecinătăţile marilor centre urbane au impus suplimentar specializări ale activităţilor agricole pentru orientarea producţiei spre satisfacerea pieţelor de consum.În aceste condiţii, agricultura are o evoluţie descendentă din toate punctele de vedere. Reţeaua aşezărilor rurale permanente (sate) era constituită, la mijlocul secolului XX, din 15.221 sate, din care circa 45% aveau sub 500 de locuitori, iar 989 sate chiar sub 100 locuitori. Cu ocazia reorganizării administrativ-teritoriale a României din 1968 se constată existenţa a 13.123 de sate, dintre care 599 figurează ca localităţi componente ale oraşelor, iar 232 sunt consemnate ca sate aparţinătoare municipiilor şi oraşelor, fiind incluse în limitele administrativ-teritoriale ale acestora.

Fig. 1.7. Densitatea populaţiei României (Sursa: nccmn.wikia.com)

Anii '80 imprimă o direcţie de reorganizare a reţelei rurale, prefigurată ca o reducere a numărului de sate. În 1981 se consemnează deja astfel de modificări în statutul juridic al 1823 de sate, din care 1749 au fost desfiinţate prin contopire, 53 au trecut în categoria oraşelor, iar 21 de sate au fost dezafectate în totalitate (motivaţiile se orientează pe aspectele depopulărilorşi, mai ales pe exploatarea intensivă a terenurilor pentru agricultură pe care factorii politici ai timpului o prefigurau ca „tot mai performantă”; statistici „pe hârtie” raportau producţii uriaşe care justificau ridicarea nivelurilor de ambiţii în domeniul vizat). Pentru aparenta contracarare a unei modernizări prin restrângeri de vetre rurale s-a abordat şi creearea a 10 aşezări noi, rezultate în urma permanentizării funcţiei rezidenţiale în grupări de aşezări mici. În anul 1989, 23 de sate trec în categoria oraşelor la care, până în 2005, se mai adaugă 51 aşezări rurale cărora li se modifică statutul, contribuind la reducerea numerică a satelor în continuare şi la amplificarea numărului de oraşe (menţionăm că noile oraşe se află în situaţiile îndepărtate de atingerea parametrilor de dotare necesari pentru buna funcţionare în acest statut). Paralel cu scăderea numărului de sate se observă creşterea ponderii satelor mici şi foarte mici (care, în anul 1966, reprezentau 38% din totalul aşezărilor rurale, pentru ca în anul 1977 să ajungă la 41%, iar în prezent la peste 45%, cu o frecvenţă mare în Podişul Mehedinţi, Podişul Bârladului şi în Carpaţi). Acest fapt se datorează, în mare măsură redistribuirii populaţiei rurale la nivelul mediului sătesc, cu o concentrare a locuitorilor în sate mari şi foarte mari, bine poziţionate geografic şi cu un potenţial economic, social şi cultural ridicat. 1.6. SPAŢIUL RURAL (AREALE ŞI FENOMENOLOGIE) – REPERE EUROPENE 1.6.1. Dezvoltarea rurală în Uniunea Europeană În Europa, şi în lume, ruralul este un obiect de studiu, interesul primordial gravitând în jurul reperelor geografice şi antropologice/sociologice (etnografie, „univers arhetipal”). De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe viziuni de cercetare (Zamfir şi Vlăsceanu, 1994). S-au luat în considerare: • Modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural, respectiv satul, ca fiind adevăratul păstrător al spiritualităţii, specificităţii şi originalităţii unei culturi, a unei societăţi, cercetările de acest fel căutând să releve valorile, comportamentele şi simbolurile rurale tradiţionale; • Modelul meliorist, care consideră mediul rural ca fiind forma genetică a unei societăţi insuficient evoluate şi care trebuie adusă la nivelul celor urbane; cercetările din acest domeniu măsoară, în general, decalajele dintre urban şi rural, din perspectiva veniturilor, educaţiei, confortului şi al productivităţii; • Modelul ecologic, care relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele modului de viaţă contemporan rural integrat mediului înconjurător; • Modelul cronoregresiv, utilizat, în general, în monografiile de aşezări, bazate pe înregistrări de evenimente în ordine cronologică (Bleahu, 2005). Abordarea ruralului presupune, implicit, şi o definire spaţială a acestuia. În practica Uniunii Europene a fost adoptat criteriul OECD, bazat pe densitatea populaţiei..

Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile care au o densitate a populaţiei mai mică de 150 de locuitori pe metru pătrat. La nivel regional sunt definite ca fiind: • regiuni predominant rurale, în care peste 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat); • regiuni rurale cele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat); • regiuni predominant urbane cele în care sub 15% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat). Aplicând această definiţie la populaţia UE 2025, se estimează că aproximativ 57% din populaţie va trăi în regiuni rurale, care acoperă peste 90% din teritoriul european (vezi Fig. 1.3.) (Bleahu, 2005). 1.6.2. Principalele instrumente de promovare a dezvoltării rurale în Uniunea Europeană La ora actuală la nivelul Uniunii Europene sunt promovate două instrumente principale pentru dezvoltarea durabilă a mediului rural: programele LEADER, TRDI  LEADER + (pentru EU-2015). Scopul programului este de a susţine şi încuraja actorii economici din mediul rural, în vederea dezvoltării pe termen lung. Factorii locali de decizie sunt invitaţi să elaboreze şi să implementeze strategii originale de dezvoltare, punând accent pe: − Specificitatea şi unicitatea spaţiului natural şi a tradiţiei; − Îmbunătăţirea mediului economic, în vederea creării de noi locuri de muncă; − Îmbunătăţirea abilităţilor de auto-organizare a comunităţilor rurale, în vederea promovării coeziunii sociale. În acest sens, se creează grupuri locale de acţiune (LAGs), care vor elabora planurile locale de dezvoltare şi care vor fi responsabile pentru implementarea acestora.

Fig. 1.8. Densitatea populaţiei în cadrul Europei (sursa: GFK GeoMarketing).

 TRDI (Temporary Rural Development Instrument) (pentru cele 10 ţări noi membre ale UE) este un instrument susţinut de EAGGF şi cuprinde principalele măsuri de uniformizare a politicilor din cele 10 ţări noi membre ale UE şi restul spaţiului European, cuprinzând: o serie de măsuri pentru protecţia mediului, pensionarea timpurie, împădurire şi acordarea de plăţi Principiile de bază ale politicilor dezvoltării rurale promovate în Europa sunt următoarele: • Luarea în considerare a faptului că viaţa la ţară prezintă un interes deosebit, nu doar pentru mediul rural, ci pentru societate în ansamblu; • prezervarea diversităţii rurale europene, în vederea păstrării patrimoniului cultural şi natural; • încurajarea agriculturii multifuncţionale; • diversificarea agriculturii, inovarea şi acordarea de noi valenţe produselor, în funcţie de cererea consumatorilor; • aplicarea politicilor de dezvoltare rurală în toate statele UE, având în vedere nevoile diferite ale ruralului şi realizarea unui factor de coeziune; • funcţionarea pe principiul subsidiarităţii; • implementarea politicilor de dezvoltare rurală în parteneriat între organizaţii private şi societatea civilă; • aplicarea experienţelor acumulate prin programul LEADER în ceea ce priveşte instituirea parteneriatelor; scopul trebuie să fie întotdeauna explorarea şi exploatarea noului; • definirea clară a responsabilităţii în cadrul parteneriatelor (fapt care va face posibilă transparenţa, monitorizarea şi evaluarea acestora); • crearea de reţele pentru schimbul şi promovarea practicilor pozitive; • simplificarea politicilor de dezvoltare rurală; acestea trebuie să se bazeze pe un singur program, o singură sursă de finanţare şi un singur organ de control (Bleahu, 2005). 1.6.3. Aşezările rurale din Europa Sunt evidenţiate pe continentul european trei zone de referinţa pentru evoluţia aşezărilor rurale: a) Zona ţărilor nordice; b) Zona Europei de Vest şi Centrală; c) Zona mediteraneană. a) Aşezările rurale din zona ţărilor nordice. În arealul ţărilor nordice se includ Danemarca, Suedia, Norvegia şi Finlanda. Toate sunt ţări cu o economie avansată. Ele se caracterizează prin densităţi demografice reduse, potenţialul demografic general redus şi dominanţa populaţiei urbane. Modelul tipologic comun tuturor statelor Europei de nord-vest este cel de tip burg (sat-târg) care se menţine în categoria ruralului doar prin numărul redus de populaţie. În această categorie de sate se concentrează de regulă, dotări comerciale şi deservesc sub acest aspect ferme şi sate de pe areale destul de extinse.

În Finlanda : • predomină cătunele; • organizarea spaţiului s-a făcut dinspre litoral spre interior, în lungul principalelor râuri şi pe ţărmul lacurilor; • pe litoral aşezările rurale cunosc fenomenul de aglomerare, iar din punct de vedere funcţional se îmbină funcţia piscicolă cu cea forestieră. În Norvegia: • aşezările rurale sunt de tipul fermelor şi ale gospodăriilor izolate; • fermele în cea mai mare parte sunt construite din lemn şi dispun de mai multe dependinţe • aşezărilr sunt specializate funcţional (pentru locuit, pentru provizii, pentru animale, pentru ustensilele de pescuit); • majoritatea aşezărilor au profil agro-forestier, puţine având şi funcţii comerciale, de transport şi artizanale. Aşezările rurale din Suedia şi Danemarca au în componenţă câteva elemente comune: • gospodăria dispersată; • satul; • satul-târg. În secolul al XVIII-lea atât în Suedia, cât şi în Danemarca, dominantă era aşezarea rurală adunată ca urmare a existenţei unui pronunţat caracter de comasare a proprietăţilor funciare. Începând cu secolul al XIX-lea asistăm la un proces de „spargere” a satelor ca urmare a împroprietăririlor, gospodăriile ocupând loturile revenite în folosinţă. Gospodăriile izolate de tip fermă se găsesc la distanţă de câteva sute de metri între ele. Satele sunt rare şi mici şi au doar funcţii administrative (Surd, 2003). b) Aşezările rurale din zona Europa de Vest şi Centrală. Această zonă este caracterizată printr-o mare varietate a formelor de populare şi a condiţiilor naturale, cu o pronunţată diferenţiere peisagistică (atlantică, centraleuropeană, alpină, baltică şi mediteraneană). Popularea întregii regiuni a început prin ocuparea spaţiilor libere cu poieni naturale şi a câmpiilor aluviale cu soluri fertile. O diferenţă majoră faţă de nordul Europei, o prezintă acţiunea de cucerire a spaţiului care este în expansiune, luându-se în circuitul agricol noi şi noi suprafeţe atât prin defrişări şi desecări, cât şi prin crearea de aşezări noi de interes turistic în arealele montane ori cele de litoral Forma administrativă de organizare a ruralului este comuna. Populaţia medie pe comună variază de la cca. 1200 locuitori Franţa, la cca. 11000 în Olanda (3500 în Belgia, 2300 în Germania). Suprafaţa medie pe comună este de 3200 ha în Olanda şi între 1000 şi 1500 de ha în Franţa, Belgia şi Germania (Surd, 2003). După structură se disting aici cele trei tipuri majore de aşezări rurale: satul aglomerat, satul răsfirat, satul risipit. O alta tipologie remarcbilă este reprezntată de aşezările din spaţiul montan, unde se afirmă funcţia turistică. În Tirol aşezările situate la drumurile principale de acces, manifestă tendinţe de grupare şi de transformare în localităţi cu profil turistic. Poziţia geografică şi amenajările de interes turistic induc o dezvoltare urbană. Astfel unele aşezări rurale s-au transformat în oraşe de renume (Cortina D’Ampezzo, Bolzano, St. Moritz, Davos). 28

Fig. 1.9. Aşezare rurală din Munţii Alpi (Tirol) (Surd, 2003).

Un exemplu de sat aglomerat este satul german numit „Haufendorf ” (a), foarte răspândit la est de Elba. Forma a fost preluată de la slavi de către coloniştii germani ce au înaintat spre est în secolele XIII şi XIV. În sectoarele de la periferiile pădurilor a luat naştere satul Waldhufendorf (satul pădure, (b) întâlnit frecvent in Turingia, Pădurea Boemiei şi Pădurea Neagră. Alt tip de sat întâlnit la contactul dintre influenţa slavă şi cea germană, de-a lungul Elbei este satul Rundling (sat de formă circulară, (c) cu casele grupate în jurul unei pieţe centrale ce servea în trecut ca loc de protecţie a animalelor pe timpul nopţii. Tipul de sat kraal de forma circulară din Africa de Sud are aceeaşi funcţie, de adăpost şi supraveghere a animalelor pe timpul nopţii.

Fig. 1.10. Tipuri tradiţionale de sate în Germania: a) satul de tip Haufendorf; b) satul de tip Waldhufendorf; c) satul de tip Rundling (Hudson, 1976).

c). Zona mediteraneană Situată la contactul a trei continente, zona se remarcă prin mari contraste peisagistice, prin popularea din antichitate şi prin ocupări teritoriale succesive de către popoare şi civilizaţii din nord, est şi sud-est care şi-au pus amprenta asupra tipurilor vechi de aşezări romane şi greceşti.

Fig. 1.11. Imagini de „Sate albe” în Andaluzia (Foto M Voica)

Forme principale de activitate precum cultura pământului, arboricultura şi păstoritul, şiau pus pregnant amprenta asupra acestui spaţiu rural. Terenurile cele mai favorabile desfăşurării aşezărilor sunt cele de litoral cu ţărmuri înalte, golfuri mici şi plaje. Aşezările din aceste spaţii beneficiază şi de posibilităţi de diversificare funcţională (agricultură, turism, pescuit, extragerea unor substanţe minerale utile). Predomină construcţiile din piatră, lemn şi chirpici. Aşezările au o răspândire neregulată, şi ca poziţie geografică şi ca tip de aşezare. Cele mai evidente grupări se întâlnesc în zonele de litoral unde aşezările se înşiră pe toate tipurile de ţărmuri. La poalele Munţilor Apenini se dezvoltă aşezări continui cu nuclee de concentrare la bază, răsfirare în lungul văilor şi risipire pe versanţi. Aşezările rurale din partea sud-estică a Spaniei sunt profilate majoritar pe cultura fructelor şi a legumelor în sisteme intensive. Livezile şi câmpurile legumicole se întind până la periferia marilor oraşe, aceste sisteme agricole intensive purtând denumirea de „huerta” (Surd, 2003).

Fig. 1.12. Aşezări rurale şi culturi intensive de tip huerta în împrejurimile oraşului Murcia (Surd, 2003).

Aşezările aglomerate sunt condiţionate în primul rând de tipul de economie. O economie rurală complexă şi intensivă generează de regulă, fenomenul de aglomerare. După forma vetrei, în cadrul aşezărilor aglomerate întâlnim satul linear condiţionat de căile de comunicaţie specific regiunii Venetto, precum şi pe cel cu vatra circulară specific regiunii Timocului. În zonele montane predomină ca materiale de construcţie lemnul şi piatra iar în cele de podiş şi câmpie piatra şi chirpiciul.

CAP. 2. CONSIDERAŢII ECOLOGICE PRIVIND SUSŢINEREA PROCESULUI DE URBANIZARE PRIN ADAPTAREA STRUCTURILOR RURALE TRADIŢIONALE 2.1.

CRITERII ECOLOGICE DE DELIMITARE URBAN-RURAL

Noţiunea de mediu a fost interpretată, în decursul evoluţiei ecologiei ca ştiinţă, prin prisma a două abordări: abordarea antropocentrică, înlocuită de ecologia sistemică cu abordarea holistică. În cazul abordării antropocentrice se vorbeşte despre mediul înconjurător. Accentul cade pe individul uman sau pe societatea omenească, iar mediul este ceea ce îl înconjoară. O astfel de abordare determină o dezvoltare necontrolată a societăţii omeneşti, cu impacturi negative asupra mediului. O abordare opusă celei de tip antropocentric este abordarea holistică (integralistă) oferită de ecologia sistemică. Prin mediu se înţelege întreaga ierarhie a sistemelor ecologice organizate, incluzând sistemele ecologice naturale şi sistemul socio-economic uman sau, altfel spus, societatea omenească (Petrişor, 2003). Apare, astfel, o primă delimitare între sistemele ecologice naturale şi cele dominate de specia umană. Pentru a putea analiza această delimitare, este importantă precizarea esenţei abordării sistemice, şi anume conceptul de sistem ecologic. Sistemele ecologice organizate sunt structuri funcţionale (acest termen presupune organizarea internă corespunzătoare desfăşurării unor funcţii). Astfel, un sistem ecologic este format dintro componentă lipsită de viaţă (abiotică), mai exact ansamblul factorilor geologici, geografici, climatici etc., şi una vie (biotică), reprezentată de totalitatea speciilor vegetale şi animale. Cele două componente sunt strâns legate, şi o astfel de legătură face ca ele să formeze un tot unitar. Principalele funcţii ale sistemelor ecologice sunt fluxul de materie şi de energie şi autoreglarea (Petrişor, 2007). Clasificarea sistemelor ecologice permite înţelegerea delimitării între sistemele naturale şi cele dominate de specia umană. După Vădineanu (1998), ultimele formează sistemul socioeconomic uman, compus din (1) ecosisteme rurale, agroindustriale, reţea de transport, (2) agroecosisteme şi (3) ecosisteme urbane. În afara acestora, în funcţie de scara spaţială ecologia distinge o ierarhie a sistemelor ecologice. La vârful acestor ierarhii se află sistemul planetar, ecosfera; dacă este privit ca sistem ecologic, componenta biotică a acestuia este biosfera, iar componentele abiotice celelalte geosfere – litosferă, hidrosferă, atmosferă, la care se adaugă sistemul socioeconomic uman – antroposfera şi componentele sale – tehnosfera. Pe următorul nivel se află complexele de ecosisteme (de nivel regional şi macroregional), având drept componentă biotică un biom şi componente abiotice reprezentate de diferitele unităţi hidrogeomorfologice. Pe ultimul nivel se află ecosistemul, a cărui componentă biotică este biocenoza ce populează componenta abiotică, biotopul (Petrişor, 2003, 2007, 2008a). Este important de precizat că literatura de specialitate – în particular cea anglosaxonă – distinge şi alte niveluri intermediare şi inferioare (Petrişor, 2008a). Petrişor (2010, 2011) arată că, în funcţie de întinderea şi complexitatea lor, oraşele se situează mai degrabă la nivelul complexelor de ecosisteme, mai ales atunci când includ sisteme terestre, acvatice, seminaturale şi puternic antropizate, deşi majoritatea autorilor vorbesc despre ecosisteme urbane. Diferiţi specialişti au realizat analogii între oraşe şi diferite niveluri de integrare şi organizare a materiei vii. Astfel, 32

Crăciun (2008) consideră că oraşul este asemănător unui organism viu, în acest context identificând, prin analogie cu indivizii biologici, atât un metabolism care, prin procese de asimilare şi eliminare a produşilor toxici şi/sau inutilizabili, asigură funcţionarea sa în condiţii normale, cât şi disfuncţionalităţile acestuia, prin analogie cu patologiile. Relaţiile dintre oraş şi teritoriul adiacent sunt studiate prin prisma fenomenelor de interfaţă. O astfel de abordare este conformă cu teoria Gaia, elaborată de James Lovelock, potrivit căreia Gaia (nume dat planetei Pământ pornind de la Geea  Γαία, din mitologia greacă), este „o entitate complexă care include biosfera, atmosfera, oceanele şi solul de pe Terra; acest ansamblu este un sistem autoreglabil sau cibernetic aflat în căutarea un mediu optim fizico-chimic necesar existenţei vieţii pe această planetă” (Lovelock, 1979), asemănător unui organism. Acestei abordări i se poate reproşa ignorarea scării spaţiale şi a eterogeneităţii interne. Deşi aparent delimitarea între sat şi oraş este o problemă de urbanism, în realitate numărul domeniilor care au contribuit la această departajare este mult mai mare. În SUA, în particular în Columbia, definiţia Biroului pentru Recensăminte (1995) clasifică drept urbane zonele cu o densitate de peste 620 locuitori/km2 (McIntyre, Knowles-Yánez şi Hope, 2000). În Bucureşti, teritoriul aflat în limitele oraşului este considerat urban, şi de regulă în Europa, zonele urbanizate sunt definite pe baza „unui număr minim de locuitori” (1500 în Irlanda, 2000 în Franţa, 5000 în România), şi pe faptul că „majoritatea forţei de muncă lucrează în alte domenii decât agricultura”. Deci urbanizarea este definită în Europa mai mult pe baza gradului de dezvoltare decât a densităţii de locuire. În România, urmând modelul european, oraşele în general şi municipiile în particular sunt definite, cel puţin în teorie, conform unui instrument legal bazat pe un set de indicatori. Astfel, principalii indicatori cantitativi şi calitativi minimali de definire a localităţilor urbane sunt stabiliţi conform legii nr. 351/2001 (Parlamentul României, 2001). Modul de definire a zonelor urbane impune realizarea unei distincţii între oraş şi zona urbană. Astfel, Biroul pentru Recensăminte din SUA (1995) clasifică drept urbane zonele cu o densitate de peste 620 locuitori/km2. În Europa zonele urbanizate sunt definite pe baza „unui număr minim de locuitori” (1500 în Irlanda, 2000 în Franţa, 5000 în România), şi pe faptul că „majoritatea forţei de muncă lucrează în alte domenii decât agricultura” (Petrişor şi Meiţă, 2011). În sfârşit, o ultimă abordare, mult mai pragmatică, porneşte de la legătura dintre aceste clasificări şi conceptele de acoperire şi utilizare a terenului (Petrişor, 2008b). Diversitatea tipurilor de ecosisteme (biodiversitatea de tip β) este reflectată de diversitatea tipurilor de habitate, care corespund biotopurilor, şi evaluată prin acoperirea terenurilor. Astfel, în Uniunea Europeană se foloseşte clasificarea CORINE (Coordinated Information on the European Environment  Informaţii de Mediu Coordonate pentru Europa), adresată iniţial biotopurilor şi aplicată astăzi parcelelor de teren pentru a reflecta acoperirea şi utilizarea acestora (Commission of the European Communities, 1995, pag. 21; de Lima, 2005). Echivalentul nord-american al acestei clasificări, a fost elaborat de Anderson et al. (1976). Termenul de utilizare a terenului arată cum este folosit terenul respectiv de om, în timp ce acoperirea terenului arată ce se află pe suprafaţa respectivă, din punct de vedere biofizic (Jensen, 2000, pag. 413). Pe baza acestei abordări, acoperirea terenului este reflectată de primul nivel al clasificării, iar utilizarea acestuia de către comunităţile umane, în funcţie de gradul de detaliere, de ultimele două niveluri (Petrişor et al., 2010).

Ecosistemelor dominate de specia umană le corespunde prima categorie – suprafeţe artificiale, deşi în unele situaţii, şi mai ales în cazul sistemelor ecologice rurale se întâlnesc şi zone agricole sau naturale, uneori zone umede, iar apele pot fi prezente atât pe teritoriul oraşelor, cât şi pe cel al satelor. Desigur, diferenţele între sistemele ecologice urbane şi rurale se manifestă şi în ceea ce priveşte prezenţa şi ponderea unor sub-categorii ale nivelului al III-lea al clasificării – de exemplu, ţesutul urban continuu este caracteristic mai ales oraşelor, unde se întâlnesc şi unităţile industriale sau comerciale, porturile şi aeroporturile, spaţiile verzi urbane şi facilităţile pentru sport şi loisir. 2.2. TRASATURI CARACTERISTICE SISTEMELOR URBANE ŞI RURALE Pornind de la accepţiunea potrivit căreia sistemele dominate de specia umană – în special cele urbane şi rurale – sunt sisteme ecologice, putem identifica cu uşurinţă trăsăturile comune acestora, şi care le diferenţiază de cele naturale. Termenul de ecologie urbană a fost folosit pentru prima dată în anii 1950, dar a devenit cunoscut în 1968, prin lucrările simpozionului „Lupta pentru supravieţuire în megalopolisuri”. Astăzi, mulţi autori privesc oraşele (şi, în general, aşezările umane) ca ecosisteme. Componenta abiotică este reprezentată de elemente staţionare (geografice, hidrogeologice şi pedologice) şi antropogenice, generate de necesităţile speciei umane şi de activităţile specifice ale omului, iar componenta biotică este reprezentată de un număr redus de specii, şi caracterizată de dominanţa speciei umane asupra celorlalte. În afara funcţiilor specifice oricărui ecosistem (fluxul de materie şi de energie şi autoreglarea, ultima asigurând continuitatea ecosistemului în timp şi spaţiu), oraşul îndeplineşte o funcţie aparte în cadrul celorlalte aşezări umane, şi modul de desfăşurare a funcţiilor specifice oricărui ecosistem diferă de cel caracteristic sistemelor naturale (Fig. 2.1).

Fig. 2.1. Sistemul ecologic urban [după Sârbu (1999), cu modificări]

Abordarea habitatului uman ca sistem ecologic presupune identificarea structurii şi funcţiilor şi realizarea modelului homomorf al acestuia, pe baza aspectelor structurale şi funcţionale identificate. Prezentarea structurii va începe prin a arăta că diferenţa esenţială faţă de sistemele naturale o constituie prezenţa omului ca specie dominantă în sistemele dominate de om, dar această prezenţă este supusă în primul rând legităţilor socioeconomice, şi nu celor biologice. Aceasta face ca, pe lângă componentele clasice ale ecosistemelor naturale (biotopul şi biocenoza), sistemele dominate de specia umană să includă funcţional şi elemente socioeconomice. Cele trei grupe de elemente constitutive ale habitatului uman sunt: biotopul, biocenozele şi elementele socioeconomice. Aceste elemente nu pot fi delimitate în mod exact, în măsura în care, prin intervenţia sa, omul valorizează într-un sens sau altul diferite componente; spre exemplu, structurile spaţiale ale oraşului, ca expresie a unor structuri funcţionale, aparţin sistemului socioeconomic, dar în accepţiune strict biologică pot fi considerate elemente ale biotopului pentru diferite biocenoze; putem vorbi mai degrabă despre domenii de factori, legate nu numai prin legături ecologice. În această accepţiune a conceptelor, se poate face precizarea că atât subdimensionarea, cât şi fragmentarea elementelor naturale, împreună cu distribuţia neuniformă, precum şi simplificarea structurală însoţită de eliminarea legăturilor funcţionale dintre ele conduc pe de o parte la pierderea capacităţii autoreglatoare, deci adaptive, şi, în ultimă instanţă, a capacităţii de supravieţuire a populaţiilor vegetale şi animale de pe teritoriul oraşului, şi, pe de altă parte, ca o consecinţă a fenomenului descris anterior, la creşterea dependenţei ecosistemelor în care aceste populaţii sunt integrate faţă de acţiunile omului (Petrişor, 2008a). 2.2.1. Biotopul aşezărilor umane Biotopul reprezintă rezultatul acţiunii modelatoare a omului asupra biotopului natural, desfăşurată în decursul unui îndelungat proces istoric, spre folosul său. Ca şi în cazul ecosistemelor naturale, se poate vorbi despre elemente staţionare ale biotopului, dar şi despre elementele induse de către societatea umană – elementele antropogenice (Petrişor, 2008a). 1. Elementele staţionare sunt cele geografice, geologice şi pedologice. Elementele geografice joacă un rol esenţial, cel puţin în apariţia şi dezvoltarea aşezărilor umane. Relieful, reţeaua hidrografică şi clima alcătuiesc nu numai un ansamblu de condiţii restrictive sau favorabile dinamicii acestora, dar, ca şi în cazul ecosistemelor naturale, constituie şi cadrul general al manifestării ecosistemelor. Acestea sunt trăsăturile de bază ale elementelor staţionare, care suferă nuanţări şi diferenţieri în funcţie de aspectele concrete ale dezvoltării urbanistice, cum ar fi densităţile de ocupare şi de locuire a terenului, amplasarea diferitelor zone funcţionale ale localităţii, textura ţesutului urban, dezvoltarea reţelei de circulaţie etc., care, la rândul lor, modifică în mod semnificativ manifestarea sistemului ecologic. În acest sens, este semnificativă modificarea unor parametri climatici specifici ecosistemului urban, în raport cu cei din teritoriul înconjurător: 1. Fenomene de condensare mai accentuate, poluare gazoasă de câteva ori mai mare; 2. Radiaţie solară sub toate aspectele sale (radiaţie globală, radiaţii ultraviolete (vara şi iarna), durata strălucirii) mai redusă; 3. Temperatura atmosferei (media anuală şi din zilele senine) mai ridicată; 4. Viteza vântului, exprimată în medie anuală, mai mică, dar mai mare în ceea ce priveşte mişcările lente ale aerului; 35

5. Umiditatea relativă mai mică (vara şi iarna); 6. Nebulozitatea generală mai mare, la fel ca şi fenomenele de ceaţă (iarna şi vara); 7. Precipitaţii mai mari în ceea ce priveşte cantitatea totală de apă, ca şi precipitaţiile mai mici de 5 mm., dar căderile de zăpadă mai reduse (Petrişor, 2008a). Evident, în cazul sistemelor rurale, aceste fenomene nu au aceeaşi amploare, satele înscriindu-se în acelaşi regim climatic cu sistemele ecologice naturale din regiunea respectivă. Aportul imens de energie secundară în teritoriul oraşului (care poate ajunge la peste 400 % faţă de energia solară radiată pe aria urbană considerată), ca şi gradul mare de ocupare a terenului de către clădiri şi străzi (cu o inerţie termică mai mare decât a solului sau apei), conduc la un ecart de temperatură diurn sau nocturn mult mai scăzut, şi, în general, la o creştere semnificativă a temperaturii. Din acest punct de vedere, oraşele se constituie în aşa-zise „insule termice”, cu urmări importante asupra climatului local. Datorită prezenţei vegetaţiei într-o mai mică măsură în oraşe decât în restul teritoriului, efectul de evapotranspiraţie este mult redus, fenomen ce favorizează, de asemenea, creşterea temperaturii. Specifică, de asemenea, ariilor urbane este prezenţa nucleelor de condensare (datorită poluării), fapt ce conduce la o creştere semnificativă a cantităţii totale de precipitaţii. Mişcările atmosferei sunt influenţate atât la nivelul întregii localităţi, dinamica generală a aerului fiind modificată de neregularităţile generate de cadrul construit şi de temperatura crescută în zona urbană, cât şi la nivel local, unde diferite tipuri de ţesut urban prezintă caractere specifice în ceea ce priveşte acest aspect (Petrişor, 2008a). Elementele hidro-geologice. Conformarea structurilor geologice majore şi a celor locale influenţează în mod decisiv relieful şi reţeaua hidrografică, dar şi reţeaua apelor freatice. Spre deosebire de ecosistemele naturale, care, şi din acest punct de vedere, constituie expresii ale adaptării vieţii la condiţiile biotopului, aşezările umane sunt puternic influenţate de capacitatea de suport a structurilor construite (clădiri de locuit şi industriale, reţele edilitare şi de transport), mai exact de rezistenţa de fundare şi gradul seismic, aspecte care generează dezvoltări spaţiale diferenţiate. Reţeaua hidrografică subterană poate constitui un factor important în economia alimentării cu apă a aşezării umane (Petrişor, 2008a). Elementele pedologice se concretizează în oferta biologică a edafotopului, în strânsă corelaţie cu formele de viaţă existente în teritoriul considerat, în special cu fitocenozele. Solul constituie spaţiul de viaţă şi sursa de nutrienţi pentru plante şi animale, constituind şi un filtru al ploilor în procesul de formare a apelor freatice. În biotopul urban au loc cel mai adesea schimbări dramatice, ca urmare a activităţilor de construcţii, care, pe lângă deplasările de sol impuse de procedeele tehnice de realizare a construcţiilor, produc distrugerea structurii solului (în special a porozităţii acestuia), ca şi modificări în gradul de umiditate a acestuia. Ca urmare directă a poluării intense în ariile urbane, ca şi a folosirii diferiţilor fertilizatori, se produc şi modificări din punct de vedere chimic, manifestate în primul rând printr-o creştere a alcalinităţii. Nu în ultimul rând, transformările arătate distrug habitatul organismelor edafice, fenomen care, împreună cu reducerea fitocenozelor, introduce modificări în biochimia solului şi evoluţia acestuia (Petrişor, 2008a). Din nou, acest fenomen este caracteristic într-o mai mare măsură sistemelor urbane, unde solul este decopertat, deşi impacturi asupra solului se manifestă şi în cele rurale, prin efectele agriculturii (poluare etc.).

2. Elemente antropogenice ale biotopului sunt generate de structurile urbane şi de activitatea omului. Elemente generate de structurile urbane: aşezarea umană reprezintă, şi prin expresia sa spaţial-funcţională, o entitate complet diferită din punct de vedere al biotopului, faţă de ecosistemele naturale; zonele funcţionale urbane puternic antropizate, în special cele industriale, comerciale şi de afaceri şi, în mică măsură, cele rezidenţiale, de învăţământ sau agrement, prezintă modificări spaţiale specifice, orientate spre îndeplinirea scopurilor pentru care au fost realizate. Omul se află într-un raport complex cu structurile urbane, raport ce poate fi privit din punctul de vedere al necesităţilor umane (Petrişor, 2008a). 1. Necesităţi de natură biologică: pe de o parte, există necesităţi izvorâte din natura biologică a omului, necesităţi biologice constante, cum ar fi necesităţile fiziologice (hrana, apa, aerul, necesităţile legate de reproducere), şi cele legate de protecţia contra elementelor agresive (patogene sau fizico-chimice). 2. Necesităţi legate de organizarea socioeconomică: pe de altă parte, există necesităţi izvorâte din organizarea diferită a societăţii umane în raport cu sistemele biologice, care se exprimă în cadrul structurilor social-economice. O parte dintre aceste necesităţi sunt de natură socială, şi se pot grupa în necesităţi propriu-zise (nevoia de contact social, de securitate economică şi fizică şi sentimentul apartenenţei la comunitate) şi valori ce stau la baza acestor necesităţi (valori culturale, generalumane şi materiale). Alţi factori sunt de natură psihologică, şi anume desfăşurarea vieţii urbane, şi a civilizaţiei umane în general, axată pe o proiecţie în viitor bazată pe supoziţia că diferitele resurse sunt inepuizabile, precum şi creşterea continuă a nivelului aspiraţiilor în raport cu resursele disponibile. 3. Necesităţile de natură economică sunt puse, pe de o parte, în slujba materializării necesităţilor biologice, iar pe de alta, a celorlalte necesităţi, de natură socială. Ele izvorăsc chiar din sistemul de producere a bunurilor şi serviciilor, ale cărui motivaţii constituie uneori o expresie a motivaţiilor strict economice, deci, într-un fel, artificiale. Materializarea spaţială a posibilităţilor de satisfacere a acestora o constituie zonele funcţionale ale localităţii, cele mai importante fiind, în ordine, zonele de locuit, zonele industriale, zonele de servicii, zonele recreaţionale şi, în strânsă legătură morfologică şi funcţională cu acestea, zonele periurbane, toate legate prin căi de comunicaţie. Aceste structuri spaţiale şi funcţionale generează în timp ţesuturi urbane caracteristice, ale căror texturi constituie grade diferite de antropizare a teritoriului oraşului, cu impact decisiv asupra existenţei habitatelor naturale. Fiecare dintre zonele funcţionale amintite mai sus prezintă caractere diferite din punctul de vedere al condiţiilor de existenţă pentru diferite forme de viaţă vegetală şi animală. În aceste condiţii, habitatele naturale pot fi privite şi ca o expresie a caracteristicilor spaţiale ale diferitelor zone funcţionale (Petrişor, 2008a). Elemente generate de activităţile umane (poluanţii). Poluarea este rezultatul direct sau indirect al activităţii umane de pe teritoriul oraşului şi constă în prezenţa în concentraţii ce depăşesc anumite valori a unor substanţe produse de om, ce pot constitui pericole pentru viaţa umană, vegetală şi animală (Petrişor, 2008a). 1. Poluarea aerului: în atmosfera unui oraş s-au identificat sute de compuşi chimici, dar numai câteva zeci au o importanţă ecologică esenţială. Creşterea concentraţiilor lor faţă de ariile curate variază de la câteva ori (în cazul dioxidului de carbon, de exemplu) la câteva sute de ori (cum se întâmplă în cazul dioxidului de sulf), datorită concentrării activităţilor care le generează. Apare astfel contradicţia dintre 37

avantajele concentrării şi zonării funcţionale a localităţilor (avantaje economice, dar şi legate de natura utilizării terenurilor), şi dezavantajele legate de poluarea generată. În acelaşi context se poate încadra şi poluarea sonoră. Zonificarea funcţională rezolvă parţial problema zgomotelor şi vibraţiilor produse de industrie, în schimb zgomotul produs de trafic este prezent practic în majoritatea zonelor urbane. Habitatele naturale sunt puternic afectate, fenomenul ducând la părăsirea lor de către vieţuitoare, în special mamifere şi păsări, deci la reducerea biodiversităţii în oraşe. 2. Poluarea apei: apele de suprafaţă sunt cel mai adesea poluate, datorită tratării inadecvate a apelor menajere şi industriale reziduale. Poluarea aerului, ca şi contaminarea solului, induc şi poluarea apelor freatice. Un exemplu îl oferă parametrii apelor curgătoare la intrarea într-un oraş şi la ieşirea din acesta: parametrii bacteriologici au valori crescute de zece ori, iar cei chimici arată o cerere de oxigen crescută de trei ori. La aceasta se adaugă şi poluarea termică (cu un plus de 50 C sau mai mult), care, alături de ceilalţi factori, contribuie la modificarea habitatului originar al plantelor şi animalelor acvatice. Lucrările hidrotehnice au dus la schimbări majore ale ecosistemelor acvatice, prin restrângerea suprafeţelor inundabile şi modificarea malurilor ce ofereau condiţii de viaţă caracteristice anumitor specii; în acelaşi timp, au produs schimbări în regimul hidrografic, cu influenţe asupra debitelor, turbidităţii şi afluxului de substanţe nutritive pentru producătorii primari. Mijloacele tehnice şi urbanistice pot reduce unele dintre efectele antropizării ecosistemelor acvatice din oraşe. 3. Poluarea solului: substanţele aflate în atmosferă sunt antrenate de precipitaţii către sol; alte substanţe, ca hidrocarburile, metalele grele sau sarea folosită pentru drumuri ajung direct pe sol. Împreună cu modificările fizice, chimice şi biologice, solul majorităţii ariilor urbane prezintă un declin al activităţii ca sistemsuport al vieţii. În plus, lucrările de terasare, nivelare sau amplasarea diferitelor construcţii subterane şi supraterane conduc, pe lângă modificări topografice importante, la schimbarea structurii lui, reducându-i până la dispariţie capacitatea de suport al vieţii. 2.2.2. Biocenoze urbane şi rurale Ideea fundamentală a concepţiei ecologice despre biocenoze postulează că fondul de specii din care este alcătuită biocenoza corespunde cu condiţiile de existenţă oferite de biotop. Factorii de comandă antropici de la nivelul ecosistemelor urbane prezintă, însă, variaţii extreme, care generează abateri de la această regulă. Un exemplu îl oferă selectarea speciilor şi introducerea speciilor noi de către om. Gradul redus de biodiversitate al biocenozelor urbane are drept consecinţă simplificarea acestora, biocenozele urbane devenind caracteristice pentru zone cu o arie relativ restrânsă (raportate la zone funcţionale sau, chiar, părţi ale acestora). La baza biocenozelor stau nişele ecologice. După Hutchinson (1957) acestea reprezintă ansamblul condiţiilor de viaţă ale unei specii (habitat, hrană, relaţiile cu alte specii etc.) pe care aceasta nu le împarte cu nicio altă specie simpatrică, adică aflată în acelaşi areal. Fitocenoze. Asociaţiile de plante sunt supuse pe teritoriul oraşului, de obicei, puternicei acţiuni modelatoare a omului, dar studiul succesiunii în ariile urbane a arătat că se pot dezvolta fitocenoze mai complexe şi în ariile urbane, independent de mărimea teritoriului pe care se află. Dezvoltarea oraşului a presupus, în cea mai mare măsură, distrugerea ecosistemului iniţial şi înlocuirea aproape completă a vegetaţiei originare. Schimbările pedologice au influenţat aproape decisiv restrângerea ariilor de răspândire în oraş a unor specii de plante, şi, datorită presiunii antropogene, chiar specii relicte au 38

suferit modificări puternice în ceea ce priveşte prezenţa lor. În general, se consideră că vegetaţia actuală din oraşe este reflectarea interacţiunii influenţelor umane şi succesiunii naturale. Spaţiile verzi, constituind pe teritoriul oraşului habitatul natural cel mai des întâlnit pentru speciile de plante şi animale, din punctul de vedere al structurii urbane au un puternic caracter funcţional. Un aspect practic neglijat în formularea soluţiilor de realizare a spaţiilor verzi îl constituie conceperea acestora ca habitate pentru diferite specii de faună. Simonds (1967) consideră că spaţiile verzi reprezintă ambianţa în care tiparele de viaţă umană se corelează cu elemente naturale sau artificiale ale acestora, ceea ce stimulează sentimentul trăirii sociale, intelectuale, afective şi emoţionale. Structural se consideră că spaţiile verzi reprezintă biocenoze artificiale, decorative, amenajate pe baze ştiinţifice. Funcţional, fiind constituite preponderent din vegetaţie lemnoasă, au, în general, aceleaşi funcţii ca şi pădurile. Specificitatea lor face să crească funcţia recreativă, mai ales cea estetico-peisagistică, dar şi igienică (Petrişor, 2008a). În ceea ce priveşte numărul de specii de plante sălbatice din oraşe, studiile au arătat că: 1. Fluctuaţiile de prezenţă sunt foarte mari; 2. Speciile efemere sunt prezente în număr relativ ridicat; 3. Sunt preponderente speciile neofite; 4. Circa un sfert din numărul total de specii de plante întâlnite în oraşe sunt comune tuturor oraşelor (în special zonelor puternic antropizate, ca centrele oraşelor). O formă specială de prezenţă a vegetaţiei în oraşe o constituie pădurile urbane, locuri unde pot fi studiate în detaliu evoluţia fitocenozelor şi posibilităţile de reconstrucţie a ecosistemelor originare. Unele specii de plante, în speţă lichenii, sunt bioindicatori ai poluării, constituind un subiect continuu de observaţie de aproape două secole, ceea ce poate oferi date relevante privind evoluţia în timp a calităţii condiţiilor de viaţă din oraşe. Toate aceste date pot fi corelate cu amplasarea şi mărimea suprafeţelor plantate de pe teritoriul oraşului. Analiza globală a sistemelor de spaţii verzi în intravilanul localităţilor a arătat că, practic, ariile acestora s-au redus progresiv, remarcându-se o „insularizare” a acestora. Cel mai adesea, spaţiile verzi orăşeneşti nu alcătuiesc un sistem omogen din punct de vedere spaţial. În teritoriu acest fenomen este, de asemenea, prezent, în sensul existenţei unor „insule” verzi, reprezentate de parcuri şi păduri, în mijlocul unor spaţii puternic antropizate, reprezentate de terenurile agricole (Petrişor, 2008a). Zoocenoze. La nivelul oraşului, relaţiile trofice dintre speciile de animale superioare sunt puternic simplificate, însă afirmaţia nu rămâne valabilă în cazul populaţiilor organismelor inferioare (de exemplu, edafotopul poate adăposti zoocenoze cu structuri relativ complexe). Zoocenozele urbane se întâlnesc, în special, în zone verzi sau oglinzi de apă. În funcţie de mărimea lor şi de poziţia faţă de alte zone funcţionale ale oraşului (în special cele generatoare de poluare), zoocenozele au grade diferite de complexitate. În „La maison nichoir” (Casa-cuib), Noblet (1994) prezintă speciile de animale cu care omul îşi împarte locuinţa, în zone rurale sau urbane. În continuare, Noblet acreditează ideea unei posibile coabitări armonioase între om şi aceste vieţuitoare, vorbind despre „o casă veche cu câteva cucuvele, un dihor şi câţiva lilieci”, în spiritul reconcilierii cu natura. O astfel de casă ar deveni, în concepţia autorului, un fel de „arcă a lui Noe”. Există specii care „ocolesc” regiunile urbane (hemerofobe), specii „indiferente” (hemerodiafore) şi specii „însoţitoare” ale procesului de urbanizare (hemerofile şi sinantrope). Există o mare diversitate a micro39

habitatelor şi nişelor ecologice din zonele urbane, precum şi a grupelor de organisme din cadrul micro-habitatelor (Gilbert, 1989). Analiza speciilor de animale ce pot trăi în ariile urbane a scos în evidenţă faptul că numărul speciilor de vertebrate este relativ mic. În răspândirea şi menţinerea speciilor, un rol important îl au „coridoarele” seminaturale din vegetaţie. Câinii şi pisicile vagabonde trebuie adăugate speciilor ce trăiesc în oraş. Reducerea numărului lor poate favoriza dezvoltarea speciilor „sălbatice” (Petrişor, 2008a). Datorită marii lor mobilităţi, care le asigură locurile de cuibărit, ca şi teritoriul pentru vânătoare, la distanţe mari unele faţă de altele, păsările reprezintă o categorie deosebită. Teritoriile puternic antropizate sunt, de obicei, locuite de păsări al căror peisaj originar îl reprezentau stâncile (porumbel sau stăncuţă). Speciile de preerie (vrabia) s-au adaptat foarte bine la condiţiile de viaţă din oraş. Numărul de specii de păsări variază semnificativ în raport cu poziţia ariei studiate în oraş, crescând de la câteva în zonele centrale la câteva zeci la periferie. Densitatea creşte, de asemenea, faţă de biotopurile originare, ariile urbane oferind o mai mare varietate de terenuri de hrană şi absenţa duşmanilor naturali. În plus, oraşul favorizează menţinerea speciilor omnivore. În ariile periurbane există specii aflate în migraţie sau care iernează în aceste zone, de aici se poate deduce importanţa acestor arii în studiul habitatelor naturale de pe teritoriul oraşului. În sfârşit, este importantă şi apariţia unor specii noi. Nevertebratele sunt reprezentate de artropode (mai ales insecte) şi viermi paraziţi. Zonele plantate rămân locul predilect pentru viaţa celor mai multe insecte, şi, parţial, a celorlalte nevertebrate, inclusiv în timpul iernii. Larvele diferitelor specii au un rol esenţial în ciclul nutrienţilor. În general, aceste specii de animale îşi găsesc loc practic în oricare dintre zonele de pe teritoriul oraşului, reacţionând în mod caracteristic la presiunile generate de biotopurile urbane (Petrişor, 2008a). Studiul vieţuitoarelor din sistemele acvatice se referă la ape curgătoare şi lacuri, a căror problematică este diferită. Apele curgătoare, prin lucrările de îndiguire executate ca protecţie la inundaţii, provoacă schimbări majore în regimul de curgere a apei, producând cel mai adesea creşterea vitezei şi erodarea mai puternică a malurilor, cu consecinţe în creşterea volumului suspensiilor, şi, în final, alături de poluare, în modificarea drastică a biotopului. Fitoplanctonul este extrem de sensibil la aceste schimbări. Introducerile de specii noi, pentru considerente economice sau accidental (specii decorative) au modificat profund biocenozele respective. Poluarea termică, pe de altă parte, poate stimula proliferarea speciilor termofile (ca, de exemplu, melcul de acvariu). Lacurile din ariile urbane sunt extrem de sensibile la elementele poluante, scăpările accidentale de substanţe poluante ca rezultat al unor procese tehnologice echivalând cu adevărate catastrofe ecologice. Pericolul eutrofizării este, de asemenea, mai ridicat decât în cazul apelor curgătoare (Petrişor, 2008a). 2.2.3. Elemente funcţionale Pentru a se putea înţelege în ce constau particularităţile funcţionale ale sistemelor dominate de om, comparativ cu cele naturale, se vor prezenta unele dintre trăsăturile caracteristice ale ecosistemului urban, ceea ce va permite o mai bună înţelegere a aspectelor funcţionale prezentate ulterior. 1. Complexitatea sistemelor: descrierea unora dintre principalele caracteristici ale ecosistemului urban pleacă de la principiile generale ale teoriei sistemice; unul dintre acestea afirmă că, pe măsură ce creşte multitudinea elementelor unui sistem, apare tot mai evidentă tendinţa naturală de specializare în scopul îndeplinirii unui anumit rol funcţional. Creşterea nivelului de organizare se manifestă în 40

mod diferit în sistemele urbane, unde reducerea biodiversităţii şi creşterea complexităţii structurilor urbane, cu care elementele naturale din oraş se află într-un echilibru permanent, face ca nivelul de organizare a viului să fie mai redus faţă de ecosistemele naturale. Procesele fundamentale ale funcţionării sistemelor sunt mult mai reduse în ceea ce priveşte vieţuitoarele din teritoriul oraşelor, în detrimentul funcţionării sistemului urban. Structura piramidală este perturbată de puternica antropizare a oraşului (Petrişor, 2008a). 2. Acţiunea unor legităţi ecologice: legea minimului acţionează extrem de drastic, dat fiind faptul că o serie de parametri esenţiali pentru viaţa multor specii de plante şi de animale sunt reduşi la minimum şi chiar anulaţi, acţionând concomitent şi ca factori limitativi; legea toleranţei se manifestă în sensul limitării intervalului optim dintre pragul inferior şi cel superior al factorilor ce influenţează dezvoltarea unei specii; legea lui Mitscherlich, care explică diminuarea din ce în ce mai accentuată a acţiunii factorilor favorabili asupra creşterii şi dezvoltării unui organism, odată cu mărirea dozelor, este valabilă în analiza acţiunii omului de a menţine anumite ecosisteme (în speţă, spaţiile verzi) prin introducerea unei cantităţi din ce în ce mai mari de energie (Petrişor, 2008a). În ceea ce priveşte diferenţele funcţionale între ecosistemele urbane şi cele naturale, acestea se manifestă cu precădere referitor la: 1. Circuitele biogeochimice. Ecosistemul natural este, de obicei, un sistem complet, adică independent în ceea ce priveşte resursele şi funcţionarea (fiind dependent doar de fluxul de energie radiantă solară, înglobată în sistem de către producătorii primari). În cadrul acestui ecosistem se întâlnesc mai multe specii de vieţuitoare cu specializări foarte distincte. Majoritatea componentelor este reprezentată de plantele verzi, care transformă energia radiantă solară în energie chimică. Spre deosebire de acesta, ecosistemul urban este un sistem incomplet, în sensul că reducerea biodiversităţii nu poate asigura specializarea componentelor sale. Consumatorii nu se pot organiza în cadrul unor lanţuri trofice incomplete. Aceasta are drept consecinţă simplificarea sau liniarizarea circuitelor biogeochimice. Din acest punct de vedere, ecosistemele urbane pot fi caracterizate ca fiind tinere. Circuitul materiei este afectat în sensul că circuitele biogeochimice sunt perturbate, ajungându-se la o liniarizare a acestora (Petrişor, 2008a). 2. Fluxul de energie prezintă cele mai importante trăsături definitorii ale ecosistemului urban, prin perturbarea sa prin activităţile omului, aportul energetic al acestuia fiind determinant pentru menţinerea unor asociaţii de plante şi animale pe teritoriul oraşului. Hrana introdusă de om în oraş este produsă în agroecosisteme. Cantităţile de energie introduse de om în ecosistemul urban pe diferite căi (îngrăşăminte, pesticide, prelucrarea solului, îngrijirea spaţiilor verzi, introducerea de hrană, ca, de altfel, întreaga energie ce are drept consecinţă antropizarea teritoriului urban) depăşesc cu mult energia solară introdusă în sistem de producătorii primari. Ecosistemul urban este dependent de energia auxiliară introdusă de om, energie preluată din ecosistemele rămase în regim natural; se poate afirma, deci, că ecosistemul urban este parazit energetic al ecosistemelor în regim natural. Cel mai important consumator final al energiei este industria. Intensitatea consumului de energie variază în funcţie de tipul industriei, care, la rândul lui, depinde de oraş, ţară şi de nivelul de dezvoltare. În ţările puternic industrializate se extind rapid industriile energointensive: a metalelor feroase şi neferoase, a minereurilor, chimică, a celulozei şi hârtiei. Deci, conservarea energiei trebuie să se adreseze unui număr mic de industrii. Acest proces a 41

început în ţările dezvoltate, prin reducerea consumului de energie, îmbunătăţirea eficienţei utilizării energiei şi reducerea risipei de energie (Petrişor, 2008a). 3. Fluxul de informaţie. Se poate aprecia că cea mai mare parte a ecosistemelor urbane sunt create de om, pentru a îndeplini funcţiuni precise. Aspectul funcţional primează în ceea ce priveşte decizia şi modalitatea de realizare a acestora, de aceea rezultă ecosisteme simple sub aspectul biodiversităţii, uneori direct dependente de om sub aspectul stabilităţii lor (Petrişor, 2008a). 4. Funcţii specific urbane. În afara funcţiilor specifice oricărui ecosistem, oraşele îndeplinesc funcţii specifice, fiind componente ale sistemului socioeconomic uman. Dintre acestea pot fi amintite funcţia militară, funcţia comercială: târguri, porturi, funcţia industrială (industrie extractivă sau prelucrătoare), funcţia culturală (universitară, literară, artistică, oraşe ale muzeelor, festivalurilor sau congreselor), funcţia de rezidenţă temporară (oraşe-spital, balneare, staţiuni de pensionari) şi funcţia administrativă (capitale). 2.3. IMPACTURI ASUPRA MEDIULUI ÎN SISTEMELE URBANE ŞI RURALE Odată cu creşterea populaţiei umane au crescut şi nevoile acesteia, sintetizate de Maslow sub forma unei piramide care îi poartă numele şi care ilustrează următorul aspect: atingerea unui nivel superior al necesităţilor presupune satisfacerea completă a necesităţilor corespunzătoare nivelului precedent. Chiar şi satisfacerea necesităţilor unui anumit nivel a crescut în amploare. Dezvoltarea societăţii umane a fost însoţită de efecte adverse asupra mediului. Deteriorarea mediului este un concept-umbrelă, care include activităţile umane cu impacturi negative asupra mediului (Petrişor, 2007): poluarea, erodarea genofondului şi ecofondului (reducerea biodiversităţii), fragmentarea habitatelor, introducerea de noi specii, manipulările genetice, execuţia marilor lucrări de hidroamenajare etc. Poluarea constă într-o perturbare (adesea liniarizare) a circuitelor biogeochimice. De cele mai multe ori, substanţele poluante există în mediu, dar activităţile umane determină o depăşire a concentraţiilor admisibile. Poluarea afectează atmosfera, apele, solul şi biocenozele. Deoarece poluanţii intră în circuitele biogeochimice, sunt supuse aceloraşi legităţi care guvernează circuitul materiei şi energiei, în principal concentrării de cca. 10 ori odată cu trecerea la nivelul trofic superior, astfel încât la nivelurile trofice de vârf se ating concentraţii care determină moartea indivizilor şi dispariţia unor populaţii şi specii. Astfel are loc, indirect, erodarea genofondului şi ecofondului / reducerea biodiversităţii. Omul este, în egală măsură, afectat de poluare şi, deoarece este un consumator de vârf, supus unor mari concentraţii de substanţe poluante (Petrişor, 2007). Erodarea genofondului şi ecofondului (reducerea biodiversităţii) constă în dispariţia unor specii de floră şi de faună, dar şi a unor întregi ecosisteme. Din cauza defrişării masive a pădurilor ecuatoriale, au dispărut specii şi ecosisteme înainte de a putea fi cunoscute. Dispariţia indivizilor are ca efect diminuarea fondului de gene al populaţiilor şi speciilor (genofond), iar dispariţia speciilor (care conduce la cea a biocenozelor şi ecosistemelor), sau, în mod direct, a ecosistemelor, reduce ecofondul. Prin erodarea genofondului şi a ecofondului este diminuată sub toate aspectele ei biodiversitatea (Petrişor, 2007). Aceste fenomene au drept cauze directe supraexploatarea unor specii (pentru vânătoare, pescuit, în scopuri industriale sau din alte interese), şi drept cauze indirecte alte forme de deteriorare a mediului care conduc la dispariţia indivizilor biologici, a populaţiilor sau a speciilor: poluarea, fragmentarea 42

habitatelor, introducerea de noi specii, manipulările genetice, execuţia marilor lucrări de hidroamenajare etc. Fragmentarea habitatelor are drept cauze directe extinderea spaţială a reţelei de drumuri în particular şi a aşezărilor umane în general, şi drept cauze indirecte extinderea turismului. Datorită prezenţei omului este perturbată libera circulaţie a speciilor de faună în interiorul ecosistemului, făcând imposibilă întâlnirea indivizilor biologici în vederea reproducerii. Ca urmare, indivizii dispar fără a lăsa urmaşi, ducând la dispariţia populaţiilor, a speciilor, deci la erodarea genofondului şi a ecofondului (Petrişor, 2007). Introducerea de noi specii este strâns legat de conceptul de nişă ecologică. După Hutchinson (1957), acesta reprezintă ansamblul condiţiilor de viaţă ale unei specii (habitat, hrană, relaţiile cu alte specii etc.). Speciile pot fi introduse în mod voit sau accidental (de exemplu, pin apa de balast a navelor care călătoresc pe distanţe foarte mari). După introducerea unei noi specii, aceasta ocupă o nişă liberă, sau pe care o eliberează înlăturând o altă specie (care va dispărea) prin efectul competiţiei. După colonizarea nişei, specia nou-introdusă se înmulţeşte exploziv, producând efecte catastrofale, iar după un timp (10-20 de ani) efectivul ei se stabilizează conform poziţiei în lanţurile şi reţelele trofice. Introducerea de noi specii este un proces ireversibil (Petrişor, 2007). Execuţia marilor lucrări de hidroamenajare. Execuţia marilor lucrări de hidroamenajare (îndiguirile, devierile cursului apelor, executarea barajelor, desecările şi crearea sistemelor de irigaţii) au efecte diferite. Executarea barajelor şi îndiguirile determină, în marea majoritate a cazurilor, fragmentarea habitatelor prin realizarea de baraje, ducând în final la erodarea genofondului şi a ecofondului. Devierea cursului apelor are ca efect modificarea regimului de curgere, cu impact asupra faunei din toate orizonturile apei, inclusiv asupra faunei bentice. Crearea sistemelor de irigaţii determină salinizarea (sărăturarea) solului, scăzând productivitatea zonei. Apele se acumulează în timp, mai ales în solurile cu drenaj deficitar, stagnând şi împiedicând procesul de respiraţie a solului. De asemenea, irigaţiile au ca efect creşterea nivelului apelor freatice; prin fenomenul de capilaritate, apele freatice bogate în săruri se ridică la suprafaţă, se evaporă şi astfel se produce fenomenul de salinizare secundară a solurilor. Canalele de irigaţii constituie locul predilect în care se dezvoltă vectori şi agenţi patogeni, precum şi gazde intermediare ale paraziţilor (Petrişor, 2007). De asemenea, impactul asupra mediului este determinat de (1) forma de materializare a proiectului (de exemplu, existenţa obiectivului – o fabrică de producere a hârtiei), (2) prelevarea resurselor naturale şi (3) existenţa emisiilor poluante în faza de execuţie şi în faza de consum, iar evaluarea sa se realizează din următoarele trei perspective (1) costul de oportunitate al utilizării resurselor naturale: dacă o resursă este alocată unei anumite activităţi, nu poate fi alocată alteia; se elimină anumite oportunităţi, şi este afectată valoarea economică totală a bunurilor de mediu, (2) modificarea capacităţii de autoreglare a mediului prin antrenarea unor resurse, şi (3) modificarea bunăstării umane (Negrei, 1996). Necesitatea unei abordări holistice a problemei dezvoltării durabile rezultă şi din „Europe’s Environment – The Dobříš Assessment” (rezultatul unei serii de evaluări a biodiversităţii continentului european: Dobříš – 1995, Aarhus – 1998, Kiev – 2003 şi Belgrad – 2007). Aceeaşi lucrare prezintă şi o listă conţinând 56 de probleme de mediu, considerate prioritare. Dintre acestea, şase au legătură directă cu dezvoltarea necontrolată a oraşelor: calitatea aerului în oraşe, securitatea alimentară, deşeurile

urbane, epuizarea resurselor pentru activităţile industriale, sănătatea socială şi zgomotul (Petrişor, 2008a). Alte probleme pot avea drept cauză şi dezvoltarea necontrolată a oraşelor: (1) creşterea nivelului radiaţiilor ultraviolete şi subţierea stratului de ozon stratosferic; (2) erodarea genofondului şi ecofondului; (3) acidificarea solului şi precipitaţiilor; (4) transportul şi depozitarea necontrolată a deşeurilor; (5) protecţia mediului în general şi a ecosistemelor vulnerabile în special; (6) poluanţii atmosferici cu viaţă lungă; (7) accidentele industriale; (8) contaminarea solurilor datorită depunerii deşeurilor; (9) producerea de deşeuri; (10) contaminarea solului şi a altor resurse naturale; (11) fragmentarea şi distrugerea habitatelor; (12) deteriorarea datorată turismului; (13) securitatea energetică; (14) eroziunea solurilor; (15) poluarea cu microorganisme a apelor de suprafaţă; (16) intensificarea utilizării terenurilor; (17) modificarea complexelor de ecosisteme; (18) sănătatea locuitorilor; (19) pierderea patrimoniului cultural tradiţional; şi (20) poluarea termică a apelor (Petrişor, 2008a). Faptul că specia umană dictează dezvoltarea oraşelor reprezintă un element cu o deosebită importanţă în controlul acestui proces. În plus, în 1995 Lester C. Brown, în „Probleme globale ale omenirii” include problematica activităţii de dezvoltare a oraşelor în sfera problemelor cu impact global major; astfel, se poate demonstra importanţa elaborării modelelor de dezvoltare a oraşelor. În plus, Régis Ambroise (Ministerul Agriculturii, Franţa), arată că „înainte, aceeaşi parcelă de teren producea hrană, energie etc.; astăzi, sectorializarea face ca fiecare necesitate să fie satisfăcută de diferite parcele. În curând vom avea nevoie de două planete pentru a ne satisface nevoile curente.” (Petrişor, 2008a) În acest sens, o metodă de evaluare a impactului antropic asupra complexelor de ecosisteme este calculul amprentei ecologice. Aceasta reprezintă măsoară presiunea antropică exercitată asupra sistemelor ecologice aflate în regim natural, prin estimarea suprafeţei terestre sau marine capabile de productivitate biologică care ar trebui regenerate datorită consumului de resurse şi generării de deşeuri de către populaţia umană, în condiţiile dezvoltării tehnologie şi cunoaşterii ştiinţifice din prezent. Altfel spus, amprenta ecologică măsoară suprafaţa naturală necesară pentru a susţine o populaţie umană care ar adopta în mod uniform acelaşi stil de viaţă prin trei metode (Chambers et al., 2000): • Estimarea suprafeţei (acoperite de vegetaţie) care ar putea absorbi dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili şi neabsorbit de oceane, • Suprafeţele cultivate care ar produce cantitatea de alcool echivalentă combustibililor fosili arşi, • Suprafaţa de teren (acoperit de vegetaţie) necesară în trecutul geologic pentru formarea combustibililor fosili (de exemplu, pădurile din care au luat naştere cărbunii în Carbonifer). În dinamica sistemelor socioeconomice se disting faze de creştere spaţială, structurală şi economică urmate de faze de perfecţionare structurală şi funcţională. Factorii care determină această dinamică sunt exogeni (cosmici, geologici – aceiaşi ca şi în cazul sistemelor naturale) şi endogeni (dinamica populaţiei umane, a nevoilor materiale şi nemateriale ale acesteia corelat cu dezvoltarea organizării sociale şi instituţionale, şi dezvoltarea mijloacelor şi tehnologiilor performante de acces şi de utilizare a resurselor – regenerabile şi neregenerabile – şi a serviciilor oferite de capitalul natural) – Vădineanu, 1998. Cuplarea sistemelor socioeconomice la cele naturale se realizează sub toate aspectele funcţionale (Petrişor şi Sârbu, 2010; Petrişor, 2012). 44

• Fluxul de materie este preluat din sistemele naturale, omul intervenind ca un consumator (adesea de vârf) în lanţurile trofice. Prelevarea resurselor se face direct din aceste sisteme sau în urma transformării lor în sisteme antropizate de tipul agroecosistemelor. • Prelevarea energiei (şi a resurselor) se face prin intermediul tehnologiilor dezvoltate de specia umană. Sub aspect energetic, sistemele socioeconomice disipă energia naturală, pe care o introduc pe diferite căi (îngrăşăminte, pesticide, prelucrarea solului, îngrijirea spaţiilor verzi, hrana etc.) în cantităţi ce depăşesc cu mult contribuţia producătorilor primari (Petrişor, 2008a). Mărirea cantităţii absorbite de sistemele antropice se realizează prin creşterea complexităţii canalelor de absorbţie a resurselor de către societatea umană, evidenţiind caracterul structurator al activităţilor umane asupra spaţiului geografic (Sârbu, 2006). • Modificarea circuitelor biogeochimice şi reducerea biodiversităţii scade stabilitatea sistemelor socioeconomice, a căror autoreglare devine astfel dependentă de intervenţiile omului. Această dinamică este în strânsă relaţie cu conceptele de ecoenergie şi urbanizare. Ecoenergia primară desemnează energia iniţială a unui sistem teritorial înainte de intervenţia omului ca factor conştient în structurile sale. În procesul de urbanizare, sistemele naturale devin antropizate, apoi antropice, concentrarea de populaţie şi de activităţi economice determinând un consum diferenţiat al resurselor, apreciate ca ecoenergii primare. Evaluarea ecoenergiilor se face în raport cu aprecierea calitativă a nivelului de degradare a geosistemelor iniţiale, iar gradul de antropizare este proporţional în intensitate cu distribuţia ecoenergiilor primare, dar corelat în mod invers cu aceasta şi răspunzător de accentuarea complexităţii geosistemelor (Ianoş, 2000). Coordonatele dinamicii sistemelor socio-economice sunt: (1) extinderea spaţială prin substituirea componentelor naturale şi seminaturale ale reţelei ecologice şi transformarea acesteia prin simplificare, fragmentare şi restrângerea conectivităţii; (2) diversificarea şi specializarea structurii interne, creşterea densităţii fluxurilor de materie şi energie şi a volumului de bunuri şi servicii cu valoare de piaţă, (3) multiplicarea canalelor de absorbţie a resurselor regenerabile şi neregenerabile şi a serviciilor şi creşterea densităţii fluxurilor de materie şi energie la nivelul fiecărui canal, (4) creşterea şi diversificarea canalelor (surse punctiforme şi difuze) de dispersie a produşilor secundari ai proceselor tehnologice, a celor speciali (pesticide, detergenţi, clor-fluorocarburi), a celor uzaţi şi a entropiei în special în sistemele acvatice şi troposferă, (5) creşterea ratelor de transfer material şi energetic cu liniarizarea circuitelor biogeochimice, (6) absorbţia, acumularea, concentrarea resurselor minerale neregenerabile ca deşeuri sau sub forma capitalului construit în paralel cu epuizarea stocurilor deţinute de capitalul natural şi (7) regionalizarea şi globalizarea sistemelor socio-ecologice ca efect al creşterii gradului de interdependenţă dintre acestea (Vădineanu, 1998). Principalul impact este reprezentat de extinderea aşezărilor umane. Aceasta se realizează, în perspectivă istorică, prin trecerea gradată de la un sistem natural către unul rural, care devine, în cele din urmă, urban. După cum s-a mai precizat, urbanizarea este reprezentată de tendinţele fireşti de atenuare a efectelor spaţiale ale apariţiei şi dezvoltării unui oraş într-un anumit loc. Suburbanizarea are rădăcini antice, dar în perioada modernă a fost determinată de schimbarea logicii de organizare a spaţiului intraurban şi de dezvoltarea sistemelor de transport, inclusiv individual. Declinul centrului urban a fost însoţit de o localizare a imigranţilor şi etniilor 45

dezavantajate. Periurbanizarea este un fenomen mai difuz, dar care a favorizat noul tip de urbanism, permiţând dezvoltarea şi chiar crearea de noi oraşe. Gentrificarea este un proces relativ rar şi presupune elitizarea centrelor urbane (Ianoş, 2004) sau, mai precis, infiltrarea de persoane cu pregătire ridicată şi venituri mari în zonele centrale (Pascariu, 2006; Mureşanu, 2010). Aceste procese pot fi privite şi ca fenomene de interfaţă (membrană) între sistemul urban şi sistemele adiacente, sau între subsistemele unui oraş. Urbanizarea este un proces aparent generalizat, dar în realitate se sprijină pe condensarea punctuală a caracteristicilor urbane (în anumite locuri) şi difuzia acestora din aproape în aproape sau în cascadă. Centrul oraşului (inclusiv hinterlandul) are tendinţa de a se hipertrofia prin convergenţa de fluxuri investiţionale, iar periferia de a sărăci prin golirea de forţă de muncă în particular şi de resurse în general. Dominanţa centrului determină relaţii de dependenţă a periferiei, care va reverbera la toate mutaţiile care au loc în centrul respectiv. După atingerea unui punct de maximă dependenţă este necesar un proces de descentralizare naturală sau ca urmare a unei decizii politice. Acest model centru-periferie a fost elaborat de John Friedmann (1966) şi constă în două etape: (1) individualizarea stadiului timpuriu de hipertrofiere a centrului, (2) stadiul intermediar al oraşului primat, (3) stadiul oraşului primat avansat, (4) stadiul oraşului intermediar timpuriu, (5) stadiul oraşului intermediar avansat. În această fază, datorită concurenţei oraşelor mici, se poate ajunge la rurbanizare. Urbanizarea rezultată din succesiunea stadiilor descrise şi individualizate prin analiza migraţiei nete a fost denumită de Hermanus S. Geyer şi Thomas Kontuly (1993) urbanizare diferenţială (Ianoş, 2004). Deşi adesea nu se poate realiza o distincţie între planul unui oraş şi evoluţia acestuia în timp, ambele determinând actuala configuraţie spaţială, există diferenţe între cele două. Astfel, după Beaujeu-Garnier şi Chabot (1971), planul oraşului poate fi rectangular (trama stradală rectangulară) – de exemplu, Columbia reconstruită, radiarconcentric, liniar, adaptat la obstacole: drumul măgarului sau mixt, iar extinderea acestuia se poate face prin aglutinare, extindere în formă de stea, prin absorbţia satelor, prin dezvoltarea suburbiilor şi periferiilor – cartiere de tip bidonville (Chabot), polinuclear sau în mod planificat (Brasil). (Mitrea, 2008) propune două categorii de configuraţii spaţiale ale dezvoltării şi mai multe sub-tipuri: compact (de exemplu, dezvoltarea concentrică) şi difuz: în pete, în franjuri, tentacular, federativ etc., ducând prin dispersie la apariţia „oraşului global”. Dezvoltarea pe verticală nu promite reducerea consumului de teren sau eliberarea de teren, conduce la alterarea nedorită a siluetei urbane şi la crearea unor confuzii privind rolul elementelor cu valoare de reper, alterează (prin apropierea de centrul oraşului) moştenirea patrimonială arhitecturalurbanistică şi ambianţa, iar locuirii „pe verticală” i se reproşează insecuritatea, însingurarea, deconectarea de la mediul ambiant şi costurile socioeconomice (faptul că se adresează numai unui segment al populaţiei) şi ecologice (Mitrea, 2008).

2.4. DEZVOLTAREA DURABILĂ A SISTEMELOR URBANE ŞI RURALE Pe măsură ce a crescut populaţia, au început să apară efectele adverse asupra mediului, resimţite în anii ’70, când s-a produs criza energetică. În acel moment, omenirea a conştientizat faptul că dezvoltarea necontrolată, bazată pe extinderea spaţială şi pe exploatarea resurselor capitalului natural, constituie forţa motrice care determină pe de o parte sărăcirea acestuia, iar pe de altă parte produsele reziduale ale activităţii omului sunt deversate în sistemele ecologice naturale, având un impact negativ asupra acestora. În 1972, Clubul de la Roma propune modelul unei „creşteri-zero”, dar o astfel de soluţie nu permite dezvoltarea societăţii omeneşti. Recomandările Clubului de la Roma poartă în literatura de specialitate numele de conservare strictă a sistemelor ecologice sau prezervare a acestora (Petrişor, 2007). Începând cu acest moment, sunt propuse diferite soluţii. Accentul cade fie pe măsuri ce ţin de conştiinţa şi etica cetăţenilor (Clubul de la Budapesta, 1993 – László, 2004), fie pe măsuri tehnologice („Programul pentru mediul antropic” al Universităţii Rockefeller a organizat în 1996 conferinţa „Traiectoriile tehnologiei şi mediul antropic”, rezultatele fiind publicate într-o ediţie specială a revistei Daedalus), fie pe strategii mixte (Petrişor, 2003). În anul 1987 dr. Gro Harlem Brundtland, Preşedinte al Comisiei Internaţionale pentru Mediu şi Dezvoltare şi prim ministru al Norvegiei, semnează un raport intitulat „Viitorul nostru comun”, în care defineşte dezvoltarea durabilă ca „dezvoltarea care permite societăţii umane de a asigura satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi în acelaşi mod” (Brundtland, 1987). Cheia înţelegerii acestui concept este reprezentată de „pilonii economici, sociali şi ecologici ai dezvoltării durabile, şi cum sunt aceştia conectaţi în mod intrinsec” (Buge şi Watters, 2003). Altfel spus, dezvoltarea durabilă se bazează pe perceperea „mediul înconjurător”, care include deopotrivă mediul fizic şi biologic natural, precum şi mediul transformat de către specia umană ca o ierarhie de sisteme socio-ecologice cuplate (Vădineanu, 2004) sau, din perspectiva economiei (BSRIA, 1996), ca pe un tot unitar format din patru tipuri de capital: natural (bunuri şi servicii de mediu, inclusiv biodiversitatea şi culoarele ecologice), produs de om (clădirile, utilajele şi infrastructura aferentă), uman (cunoştinţele şi abilităţile practice ale populaţiei umane) şi social (relaţiile juridice şi socio-economice care dau coeziune şi stabilitate societăţii omeneşti). La cele patru tipuri, summitul de la Oagadougou (Burkina Faso, 2004) a adăugat o componentă culturală, diversitatea culturală fiind un factor de creştere economică, iar patrimoniul cultural, un vector al dezvoltării durabile (CCPEC, 2006). Astfel, reunind aceste abordări, dezvoltarea durabilă „presupune în egală măsură utilizarea resurselor naturale în limitele capacităţii de suport a sistemelor ecologice, conservarea diversităţii biologice în arii naturale protejate, reconstrucţia ecologică a ecosistemelor deteriorate de acţiunea omului, şi măsuri de protecţie a mediului integrate în strategiile sectoriale de dezvoltare, vizând internalizarea costurilor de mediu şi evaluarea impactului activităţilor umane asupra sistemelor ecologice” (Petrişor, 2009). Documentele Conferinţei Europene a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) arată că dezvoltarea spaţială durabilă, ce poate fi definită ca „acea dezvoltare care asigură un echilibru teritorial al satisfacerii necesităţilor economice, sociale şi ecologice ale generaţiilor prezente şi viitoare la aceeaşi rată” (Petrişor, 2008c), asigură coerenţa obiectivelor socioeconomice în raport cu teritoriul şi funcţiile ecologice şi culturale ale acestuia, având ca obiectiv ameliorarea calităţii vieţii 47

generaţiilor prezente şi viitoare, prin crearea unor comunităţi durabile capabile să gestioneze şi să utilizeze resursele în mod eficient, exploatând potenţialul inovator ecologic şi social al economiei şi garantând prosperitatea, protecţia mediului şi coeziunea socială (Colignon, 2009). Materializarea teritorială a dezvoltării spaţiale durabile este reprezentată, în cazul aşezărilor umane, de apariţia comunităţilor durabile, definite ca „regiuni în care locuitorii acestora doresc să trăiască şi să lucreze, atât în prezent, cât şi în viitor” (ODPM, 2006). Pe aceeaşi linie se înscrie şi conceptul de sat de sine-stătător, dezvoltat de Fundaţia Mihail Eminescu Trust, „un concept original care promovează dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale prin valorificarea tezaurului lor unic de monumente, arhitectură vernaculară, peisaj şi biodiversitate” (Fernolend, 2010). Acordul de la Bristol prezintă opt caracteristici pe care ar trebui să le îndeplinească o comunitate pentru a fi considerată durabilă: • Active, cuprinzătoare şi sigure: cinstea, toleranţa şi coeziunea sunt atribute ale comunităţii, păstrându-se cultura locală şi activităţile specifice acesteia; • Bine administrate: participarea, reprezentarea şi conducerea sunt bazate pe principiile eficienţei şi incluziunii; • Bine conectate: reţelele de transport şi de comunicaţie asigură accesul la locurile de muncă, centrele de educaţie şi formare, centrele sanitare şi la alte servicii; • Cu servicii publice dezvoltate: servicii publice şi private care satisfac necesităţile publicului şi sunt accesibile tuturor; • Cu o conştiinţă ecologică dezvoltată: asigurarea spaţiilor destinate locuirii respectă normele de protecţie a mediului; • Înfloritoare: economia locală este în plin avânt, diversificată şi bazată pe inovaţii; • Bine proiectate şi construite: cadru natural şi construit de bună calitate; • Echitabile pentru toţi: incluziunea celor din alte comunităţi, atât în prezent, cât şi în viitor. La un nivel superior, aceste principii sunt strâns legate de alte concepte importante ale abordării spaţiale europene. Astfel, Noua Cartă de la Atena reflectă conceptul de coeziune teritorială, definită ca „distribuţia echilibrată a activităţilor umane în teritoriu” (DG Regional Policy, 2004, pag. 3). Echilibrul este atins prin reducerea disparităţilor existente (de exemplu, între reţelele urbane), prevenirea dezechilibrelor teritoriale (de exemplu, diferenţe între regiuni), prin politici sectoriale cu impact spaţial şi politici regionale mai coerente; procesul activ prin care se obţine coeziunea este denumit convergenţă (van Well, 2006, pag. 4). Dezvoltarea regională apare astfel ca proces de eliminare a discontinuităţilor prin translaţia acestora spre periferie şi suprapunerea pe limitele spaţiilor analizate: (1) apare ca urmare a existenţei unor decalaje, (2) decalajele devin evidente prin individualizarea arealelor-problemă, (3) individualizarea rezultă din analiza disparităţilor teritoriale, (4) disparităţile au la bază decupaje la scale mai fine, (5) disparităţile sunt evidenţiate prin agregarea partiţiilor pe baza unor indicatori, şi (6) disparităţile se conturează prin apariţia unor discontinuităţi spaţiale ca rupturi ale gradienţilor de dezvoltare teritorială (Ianoş şi Heller, 2006). La nivelul teritoriului, coeziunea este asigurată de existenţa unei structuri policentrice. ESPON (abreviere a European Spatial Planning Observation Network, 48

Reţeaua Europeană a Observatorului de Amenajare a Teritoriului) defineşte sistemul urban policentric ca pe o „organizare spaţială a oraşelor caracterizată prin diviziunea funcţională a muncii, integrare economică şi instituţională, şi cooperare politică” (Nordic Centre for Spatial Development, 2003), şi bazată pe două tipuri de aspecte: morfologia teritoriului (număr de aşezări umane, ierarhia şi distribuţia acestora) şi relaţiile (fluxuri şi cooperări) dintre elementele (aşezările umane) prezente în teritoriu (Nordic Centre for Spatial Development, 2003). Se conturează trei niveluri ale policentricităţii: nivelul macro – la scară europeană, modelul constituie o alternativă la „Pentagonala” Londra, Paris, Munchen, Milano şi Paris (14% din aria EU27, 32% din populaţie şi 43% din PIB), nivelul mezo – nivel regional, în care două sau mai multe oraşe sunt complementare oferind locuitorilor şi companiilor din ariile comune acces la funcţiuni urbane care normal nu pot să apară decât în cazul unui oraş de rang superior şi nivel micro – intra-regional în care complementarităţile de funcţiuni urbane şi economice sunt întărite prin gruparea de localităţi (Nordic Centre for Spatial Development, 2005). La nivelul oraşului, policentricitatea se manifestă prin apariţia mai multor centre, conducând la apariţia oraşelor polinucleare, ceea ce poate conduce la fenomenele de extindere spaţială descrise în capitolul precedent.

CAP. 3. AŞEZĂRILE RURALE 3.1. CONSIDERATII GENERALE 3.1.1. Spaţiul rural. Conţinut şi semnificaţii Ruralul şi ruralitatea constituie un obiect de studiu pentru diferite ştiinţe umaniste – economie, istorie, geografie, sociologie, etnografie etc. Aceste ştiinţe abordează conceptul de rural prin prisma obiectului lor specific de cercetare. Frecvent, prin termenul de rural se reflectă un concept de natură fizică, economică, socială şi culturală, pus în balanţă cu urbanul. În consecinţă, termenul de rural are un caracter generic, exprimând realităţi foarte diferite şi fiind, în esenţă, un concept plurivalent, interdisciplinar şi integrator. Conceptul de rural este interpretat de specialişti din diverse domenii în diferite moduri. Dintre multiplele definiri ale conceptului reţinem: • ruralul reprezintă câmpurile, ţăranii şi, în general, toate activităţile şi teritoriile neurbane; • adjectivul rural este folosit pentru a defini tot ceea ce se raportează la câmpuri şi de o manieră generală la viaţa în mediul sătesc, care se situează în afara graniţelor marilor oraşe; • spaţiul rural nu este numai sediul activităţilor agricole, ci şi al artizanatului şi comerţului rural; • spaţiul rural nu este un spaţiu abstract, nici omogen; el este un spaţiu umano-geografic şi eterogen; • spaţiul rural se împarte în două secţiuni care definesc, pe de o parte, problema pur agricolă, iar pe de altă parte problema vieţii rurale, pentru persoanele care nu se ocupă de agricultură; • prin rural se înţelege şi un anumit tip de peisaj, receptat ca o suprafaţă de teritoriu cultivat, un teritoriu pe care activitatea agricolă este intensă, şi care în general poartă amprenta activităţii omului: câmpii arate, livezi, păşuni, zone construite, iar într-un anume sens, o realitate culturală; • ruralul desemnează un mediu diferit de cel urban. Criteriile utilizate pentru definirea caracterului urban sau rural al unui spaţiu sau al unei colectivităţi relevă diferite abordări, care se pot sintetiza după cum urmează: - economic - mediul rural se caracterizează prin predominarea activităţilor agricole şi a industriei de prelucrare, spaţiul rural având ca funcţie esenţială specifică producţia agricolă; - sociologic - societatea rurală se caracterizează printr-un specific al modului de viaţă, comportament şi un sistem de valori distincte faţă de cel urban; - geografic - mediul rural se diferenţiază prin modul de ocupare a spaţiului, modul de locuire, grupat sau dispersat. Această ultimă interpretare dată spaţiului rural stă la baza investigării spaţiului rural sub aspect economic, sociologic şi geografic. Economic, privim ansamblul activităţilor economice ce se desfăşoară în spaţiul rural. Pe lângă agricultură, sunt cuprinse şi activităţile tradiţionale (meşteşugurile, artizanatul, valorificarea faunei şi florei locale etc.), precum şi noile îndeletniciri 50

generate de civilizaţia urbană şi care se referă la dezvoltarea sectorului micii industrii, a serviciilor şi infrastructurii. Sociologic, se referă la definirea trăsăturilor caracteristice comunităţilor rurale, satul constituind o comunitate socio-economică autonomă, alcătuită dintr-o mulţime de gospodării individuale şi dintr-o reţea complexă de relaţii şi roluri generate de activitatea agricolă propriu-zisă şi de viaţa politică, morală, culturală. Pe plan sociologic, se încearcă surprinderea trăsăturile specifice ale ruralului în comparaţie cu cele ale urbanului, cu referire la: dimensiunile teritoriale mai reduse ale comunităţii urbane; densitatea scăzută a populaţiei; contactele dintre oameni, predominant personale, toate determinând o unitate interioară a grupurilor rurale mult mai trainică decât în comunităţile urbane. Geografic, se are în vedere că termenul de rural are un caracter convenţional pentru a desemna un spaţiu delimitat, caracteristic comunităţilor săteşti. Din punctul de vedere al organizării administrativ-teritoriale se utilizează termenul de localităţi, grupate în urbane şi rurale. Dar, termenul cu cea mai frecventă utilizare este: aşezări umane, clasificate în aşezări urbane (oraşe) şi aşezări rurale (sate). În ultimele decenii, tot mai frecvent, termenul de rural este legat de cel de peisaj, în contextul interpretărilor impuse de Convenţia Europeană a Peisajului şi bazat pe percepere directă. În timp, conţinutul conceptului de dezvoltare rurală a cunoscut diferite interpretări. Astfel, în cadrul Uniunii Europene se pot distinge următoarele faze de abordare a conceptului: • faza iniţială, care a durat de la fondarea Pieţei Comune până la mijlocul anilor '70, perioadă în care dezvoltarea rurală era considerată esnţialmente, dezvoltare agricolă. Această abordare a fost justificată prin faptul că agricultura era considerată un fel de amortizor social capabil să menţină migraţia populaţiei din zonele rurale în limitele capacităţii de absorbţie a celorlalte sectoare; • a doua fază, din a doua jumătate a anilor '70 până în prima perioadă a anilor '80, când problema rurală a fost văzută în contextul politicilor regionale, iar soluţiile au fost găsite prin intervenţii extra – agricole, cum ar fi dezvoltarea rurală integrată deschisă diferitelor activităţi economice şi serviciilor. În această fază au apărut şi instrumentele care au făcut posibilă intervenţia pentru dezvoltarea socio-economică a regiunilor mai puţin dezvoltate: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), Fondul European pentru Orientarea şi Garantarea Agriculturii - Secţiunea Orientare (FEOGA); • a treia fază, după 1985, în care problemele agriculturii au fost abordate în termeni de dezvoltare rurală integrată, accentul fiind pus pe mediul înconjurător, legăturile acestuia cu agricultura şi silvicultura căpătând atât semnificaţii pozitive cât şi negative. În această fază au apărut şi unele tendinţe de renunţare la Politica Agricolă Comunitară (PAC), dintro serie de motive, inclusiv urmare a nerezolvării problemelor dezvoltării rurale în anumite regiuni. În preocupările U.E., dezvoltarea rurală ocupă un loc distinct, extrem de important, ca efect al conştientizării pericolului care ameninţă identitatea culturală, resursele naturale şi viabilitatea spaţiului rural.

Spaţiul rural poate fi caracterizat printr-o serie de elemente care îi conferă individualitate, autenticitate şi specificitate şi care îl diferenţiază de cel urban, pe diferite planuri: • structura economică - în spaţiul rural, activităţile agricole ocupă, de regulă, cele mai întinse zone, agricultura fiind considerată „coloana vertebrală” a ruralului; • ocupaţionalitatea - spaţiul rural este, preponderent un spaţiu de producţie, în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere economic; • proprietatea - în spaţiul rural este predominantă proprietatea privat - familială, cea publică şi privată a statului fiind mult restrânsă faţă de zonele urbanindustriale şi reducându-se îndeosebi, la rezervaţii şi parcuri naţionale, unele terenuri cu destinaţie specială, etc.; • densitatea populaţiei şi dimensiunea aşezărilor umane - spaţiul rural este considerat aerisit şi umanizat; • peisajul - peisjul rural, cu o importantă componentă naturală, este mai apreciat decât cel urban; • modul de viaţă - în spaţiul rural, mai mult decât în alte medii sociale, este guvernat de o serie de norme rezultate din experienţe bogate ale locuitorilor, din tradiţii, obiceiuri şi cultură locală; • respectarea principiilor continuităţii şi complementarităţii activităţilor – activităţile proprii mediului rural se bazează pe complementaritatea faţă de agricultură; • intervenţia statului - pornind de la iniţiative private, în ţările dezvoltate, statul a încurajat, prin politici regionale şi specific rurale, dezvoltarea unor activităţi de prelucrare a unor materii prime locale; în spaţiul rural s-au implantat întreprinderi mici şi mijlocii, care au angajat forţa de muncă din zonele respective şi astfel, segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral, în industrie sau servicii, şi cu timp parţial, în agricultură. Principiul integrării activităţilor agroalimentare a constituit unul dintre pilonii politicilor rurale ale ţărilor dezvoltate; conform acestui principiu, este mai uşor şi mai economic transportul produsului finit decât acela al materiei prime, ceea ce a condus la extinderea investiţiilor; • extinderea infrastructurii - pe baza măsurilor şi obiectivelor precizate anterior, acest proces a evoluat în cele mai diverse domenii de activitate economico-socială, spaţiul rural fiind menţinut la anumiţi parametri de dezvoltare. 3.1.2. Noţiunea de aşezare Aşezările pot fi definite ca „grupări de locuinţe şi utilităţi diverse şi de oameni ce îşi desfăşoară activitatea pe un anumit teritoriu, a cărui înfăţişare îmbracă caracterul formaţiei social-economice şi a cadrului natural” (Mehedinţi, 1994). Într-o altă formulare, aşezarea reprezintă „totalitatea categoriilor de grupări umane ce constituie unităţi de viaţă socială (de la cătun la oraş)” (Mihăilescu, 1934). Asupra repartiţiei aşezărilor rurale îşi pun amprenta atât factorii de ordin natural, cât şi cei social-politici. Influenţa lor se exprimă în: alegerea şi ocuparea unui loc (relaţia cu mediul natural), conformarea generală a aşezării (structura ei materială 52

care implică zonificare, relaţie între zone şi elemente de compoziţie generală), conformarea zonei rezidenţiale (a locuirii propriu-zise) şi organizarea gospodăriei (care implică tehnică şi materialele de construcţie, funcţionalitate generală, morfologie, etc.). Ocuparea unui loc şi amenajarea lui în scopul asigurării condiţiilor de viaţă ale unui grup uman este primul gest al edificării unei aşezări, implicit al locuirii. Aşadar, raportul general dintre situl natural şi aşezare constituie primul şi cel mai important reper. Conformarea generală a aşezării este în strânsă legatură cu alegerea locului, în care o însemnătate deosebită îl are raportul dintre centru şi locuire. Dacă primul reprezintă nucleul de interes al satului, a doua componentă constituie restul aşezării. Centrul concentrează principalele spaţii şi arhitecturi comunitare, în timp ce rezidenţa rurală concentrează toate celelalte funcţii. În general, centrul este, fie locul geometric al aşezării, fie locul intersecţiilor mai multor direcţii de dezvoltare ale aşezării, fie locul ocupat de biserică, fie locul unor evenimente, al unor ceremonii religioase, al sfatului etc. Tradiţional, aşezările româneşti nu posedă amenajări anume destinate centrului, el fiind, de regulă, spaţiul din jurul bisericii (marea majoritate a satelor de vale sau de pantă) sau pur şi simplu zona de intersecţie a mai multor drumuri. Conformarea rezidenţei (a ariei locuirii). Elementul definitoriu al acestei arii este lotizarea, care determină anumite morfologii parcelare. Sistemul de lotizare este expresia cea mai fidelă a modului de locuire, de structurare a spaţiului în perspectiva locuirii. El este generat de anumite concepţii politice şi administrative, economice, sociale, de o anumită structurare a familiei, de relaţia dintre familii, toate formând un anume sistem de legi sau cutume. Se poate afirma că sistemul de lotizare conferă aşezării (îndeosebi celei săteşti) calităţi mai pregnante decât cele ce rezultă din conformarea centrului. Conformarea gospodăriei este o consecinţă a integrării gospodăriei în sistemul de lotizare, la rândul său integrat ansamblului aşezării. Este, pe de altă parte, o consecinţă a unor factori care acţionează la nivelul familial: număr de persoane/ generaţii, vârsta, puterea economică, activităţi specifice, dinamica familiei, etc. 3.1.3. Distribuţia plan-spaţială a aşezărilor Configuraţia reliefului poate constitui un element de atracţie sau respingere. Relieful montan şi colinar dispersează aşezările, consecinţă a fragmentării proprietăţilor. Aşezările sunt atrase de versanţii însoriţi, de crestele munţilor. Constituţia solului influenţează, la rândul său, amplasamentul aşezărilor rurale. Aşezările ocolesc terenurile umede din lunci şi urcă pe muchiile teraselor, pe terase şi pe interfluvii. Aşezările, indiferent de categoria lor, se află într-o permanentă mobilitate. Tendinţa de evoluţie a majorităţii este spre forme moderne, în concordanţă cu un standard ridicat de viaţă. În general, se pun în evidenţă trei situaţii de modelare în distribuţia spaţială a aşezărilor: a) distribuţie grupată; b) distribuţie aleatoare (întâmplătoare); c) distribuţie uniformă.

Fig. 3.1. Modele de difuzie spaţială a aşezărilor Cazul „A” , de difuzie liniară, „B”, de difuzie radială, „C”, de difuzie în trepte ierarhice şi „D”, liniar- arborescentă. (Surd, 2003).

În funcţie de configuraţia generală a reliefului, de condiţiile istorice, de dimensiunea spaţială, dar şi de situaţiile particulare putem pune în evidenţă tipuri de distribuţie apropiate sau identice cu una dintre situaţiile prezentate mai sus. 3.1.4. Satul – componenta principală a spaţiului rural Geografii occidentali disting patru mari categorii de aşezări (Şandru, 1970): aşezarea izolată, cătunul, satul şi oraşul. Elementul distanţă între gospodării joacă adesea rolul esenţial în determinarea tipului de aşezare. Distanţa de 500–1000 m de vatra satului poate constitui un criteriu de determinare a unei noi categorii de aşezări, iar când distanţele între gospodării depăşesc 2–3 km se poate admite existenţa unor aşezări izolate. Stabilirea numelor aşezărilor din arealele cu localităţi izolate se leagă de dominanţa numelor de familie, de tendinţele de grupare în raport cu un punct central, de toponime, hidronime etc. La noi în ţară, în funcţie de plasamentul spaţial, îmbracă denumiri specifice (hodaie, în Câmpia Transilvaniei, crâng, în Munţii Apuseni şi conac, în Platoul Bumbeştilor). Sub aspectul potenţialului demografic şi al potenţialului de dotare, la limita inferioară a satului, se află cătunul, constituit din grupări mici de gospodării. Mărimea demografică a unui cătun este în strânsă relaţie cu nivelul mediu de mărime a aşezărilor rurale. În ţările în care mărimea medie a unei aşezări rurale depăşeşte 4000–5000 locuitori, cătunul poate fi considerat ca fiind aşezarea cu mai puţin de 500 locuitori. În ţara noastră, unde potenţialul demografic mediu al unei aşezări rurale este de aproximativ 775 locuitori, cătunele au un potenţial demografic sub 50 locuitori. Atributele calitative şi funcţionale le conferă valoarea unui rural autentic. Pe lângă componenta demografică, calitatea spaţiului rural poate fi percepută şi prin ipostaza lui tehnico-edilitară şi ecologică. De regulă, pe lângă numărul mai mic de locuitori, populaţia satelor are un nivel de instruire mai redus şi o mai slabă putere economică. Etnografic, se remarcă.vestimentaţia care păstrează, în numeroase cazuri specificul regional şi local.

Ruralul, ca mod de viaţă se detaşează expresiv în raport cu oraşul. Ritmul vieţii şi al proceselor lucrative este subordonat legilor biologice care imprimă ciclicitate si sezonalitate cu intensităţi diferenţiate ale muncii. Sezonalitatea şi ciclicitatea proceselor de muncă imprimă un mod de viaţă specific care are mai multe divergenţe decât convergenţa cu modul de viaţă urban. 3.1.5. Caracteristicile spaţiului rural 1. Din punct de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile agricole deţin ponderea cea mai mare. Aceasta nu exclude existenţa altor activităţi, (silvicultura şi industria forestieră în zonele montane şi colinare, la care se adaugă turismul şi agroturismul de agrement, serviciile pentru populaţie etc.). Ponderea superioară a agriculturii în economia spaţiului rural devine din ce în ce mai discutabilă pentru că tendinţa de implementare în spaţiul rural a unor elemente specifice urbanului (industria de procesare a produselor agricole, dezvoltarea infrastructurii, extinderea activităţilor culturale etc.) determină scăderea ponderii agriculturii din punct de vedere al locului pe care-l ocupă. Tendinţele de scădere a ponderii activităţilor agricole în economia spaţiului rural sunt accentuate de reducerea terenului arabil în favoarea altor categorii de terenuri: cum ar fi cele pentru plantaţii forestiere, şosele, drumuri, spaţii pentru alte construcţii cu scopuri turistice şi de agrement. 2. Din punct de vedere ocupaţional, spaţiul rural este preponderent un spaţiu de producţie în care activităţile sectoarelor primare deţin o pondere ridicată în economia acestuia. Alături de agricultură, procesarea produselor, silvicultura cu exploatarea pădurilor, industria lemnului, industria casnică, producţia artizanală etc. vin să completeze economia spaţiului rural. Serviciile productive legate de activitatea agricolă şi silvică încep să prindă contur şi să-şi aducă un aport în acest domeniu, la care se adaugă dezvoltarea industriilor conexe agriculturii. Cu privire la activităţile umane practicate în spaţiul rural, acestea sunt practice, manuale, unele necesitând un grad de calificare şi chiar policalificare profesională. Populaţia ocupată în servicii neproductive, activităţi social – culturale deţine o pondere redusă în numărul locuitorilor din comunităţile rurale. 3. În ceea ce priveşte forma de proprietate, cea privată este predominantă. În zonele rurale proprietatea publică şi privată a statului este mult mai redusă, ea fiind constituită din păşuni, izlazuri, parcuri şi terenuri cu destinaţii speciale (rezervaţii, parcuri naţionale etc.). 4. O caracteristică importantă a spaţiului rural constă în densitatea redusă a populaţiei. Comunităţile umane din spaţiul rural au însă unele caracteristici specifice semnalând faptul că raporturile interumane sunt mai bune şi întrajutorarea este reală. Locuitorii se cunosc între ei din toate punctele de vedere şi ierarhizarea socială se face ţinând seama de comportamentul în familie şi societate. 5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural exprimă o puternică relaţie cu natura, simbioza natural-construit atingând cote excepţionale care se impun valorificate. Caracteristica „prelungirii” în natură a gospodăriilor tradiţionale, cu zone de grădini sau livezi se poate păstra, chiar şi în condiţiile în care activităţile agricole nu mai au o mare 55

dezvoltare. În aceste condiţii, activizarea gospodăriilor pentru turism poate utiliza favorabil cadrul natural cu condiţia unei maxime griji pentru conservarea şi valorificarea acestuia. 6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este aşezată pe o serie de norme rezultate din experienţa de viaţă, din tradiţii, obiceiuri şi cultură locală. Viaţa socială şi culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un patrimoniu de neegalat, element care alături de economie şi ecologie dă adevărata dimensiune a spaţiului rural. 7. Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii se bazează pe complementaritate faţă de agricultură dar aceasta nu exclude posibilitatea de înfiinţare a întreprinderilor mici şi mijlocii din alte domenii. Şi în acest caz, faptul că satul furnizează forţa de muncă adecvată vine în complementarea economiei spaţiului rural.

3.2. COMPONENTELE HABITATULUI RURAL O aşezare rurală se compune din trei elemente indispensabile, aflate în relaţii de conexiune ce funcţionează pe principii sistemice, şi anume: populaţia, vatra şi moşia (hotarul satului).

Fig. 3.2. Graful componentelor aşezării rurale (Surd, 2003).

Populaţia reprezintă componenta dinamică a aşezării rurale, şi în funcţie de acţiunea ei se organizează vatra şi teritoriul aferent. Vatra reprezintă un segment al spaţiului rural organizat pentru a răspunde nevoilor de adăpost şi odihnă a forţei de muncă în sensul ei cel mai larg. În cele mai numeroase cazuri vatra joacă şi un rol secundar de producţie. Moşia întruchipează suportul economic al aşezării rurale. El este supus în permanenţă unor importante mutaţii structural-funcţionale dictate de nevoile colectivităţii rurale ori a tipului major de economie. De regulă, teritoriul se asociază vetrei, neexistând discontinuităţi. Apar cu toate acestea unele abateri de la regulă, vetrele fiind situate la distanţe mari faţă de întregul teritoriu. Intravilanul reprezintă terenul arondat vetrelor de aşezări, aprobat conform planurilor de urbanism (P.U.G.) Extravilanul cumulează restul terenurilor din teritoriul administrativ al localităţii De regulă, suprafaţa teritoriului unei localităţi rurale se află în raporturi direct proporţionale cu numărul populaţiei. Cu toate acestea regula suferă 56

numeroase excepţii. În arealele cu soluri fertile şi agricultură intensivă, o populaţie numeroasă dispune de o moşie mai restrânsă. În arealele montane cu soluri sărace şi economie extensivă o populaţie mai puţin numeroasă reclamă un hinterland agrar şi forestier mai extins. Hinterlandul (moşia) aşezărilor de pescari este complementat cu domenii acvatice de extensiune variabilă. Mărimea satului reflectă propriul său mediu natural, social şi economic. 3.2.1. Populaţia rurală. Modificările survenite în spaţiul rural atât pe plan mondial cât şi regional în ultimul secol sunt rezultatul evoluţiilor complexe ale tuturor elementelor şi relaţiilor existente în cadrul sistemului teritorial. Un rol esenţial în acest context îl joacă populaţia, atât ca element determinant cât şi ca element determinat. Această poziţie importantă rezultă din caracterul său activ, iniţiator în cazul tuturor proceselor ce intervin în sistem. Populaţia poate direcţiona, intensifica sau diminua evoluţii, poate modela sau structura sistemele cărora le aparţine. La rândul său, populaţia este stimulată de celelalte elemente ale sistemului, reacţia sa la impulsurile primite fiind o dovadă a calităţii sale de element activ. Aproximativ jumătate din populaţia globului trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea în aşezări aparţinătoare ruralului. De regulă mărimea aşezărilor rurale este dictată de potenţialul lor demografic. Sub acest aspect întâlnim o gamă largă de aşezări rurale, termenul mare, mijlociu şi mic având doar rolul de estimare comparativă. În cadrul populaţiei rurale este cuprinsă şi populaţia care exercită profesii neagricole pusă în serviciul populaţiei rurale. Pot exista rurali care exercită profesii neagricole în serviciul economiei regionale sau rurali care exercită profesii neagricole în oraşele învecinate (navetişti). Numeroase studii de dezvoltare rurală au pus, în ultimul timp, un accent deosebit asupra celui mai important proces demografic desfăşurat în ultimii 200 de ani la nivel mondial, pe fondul unei dezvoltări rapide economice şi a recentei globalizări, şi anume cel al migraţiei. Determinate cu precădere de modificările survenite pe plan economic, deplasările de populaţie în general, şi mai ales cele între rural şi urban, au cunoscut o evoluţie surprinzător de rapidă. În acest context specialiştii în domeniu au emis un număr important de teorii cu privire la procesul migratoriu în cadrul cărora se disting numeroşi factori de respingere şi atracţie. Factori determinanţi ai migraţiei rural – urban • Factori de respingere - declinul resurselor sau al preţurilor la nivel naţional; - scǎderea numǎrului locurilor de muncǎ; - discriminǎri de ordin politic religios şi etnic; - alienarea în cadrul comunitǎţilor rurale; - lipsa oportunitǎţilor de a întemeia o familie sau a gǎsi un loc de muncǎ în comunitatea ruralǎ; - pǎrǎsirea spaţiului datoritǎ unor catastrofe. • Factori de atracţie - ofertǎ superioarǎ de locuri de muncǎ; - oportunitatea obţinerii unor venituri mari; - oportunitatea atingerii unui nivel înalt de educaţie şi specializare în diferite domenii de activitate; 57

- nivel de trai mai ridicat; - deplasarea cu partenerul de viaţă sau în vederea cǎsǎtoriei; - dorinţa de a se integra într-un nou tip de comunitate.

Figura 3.3. Rata medie a migraţiei nete în spaţiul rural românesc în 2000 (%) (Man, ***)

Fig. 3.4. Reţeaua de localităţi rurale (P.A.T.N., Secţiunea a IV-a – Reţeaua de Localităţi, 2006).

Dacă sub aspect demografic aşezările prezintă mai mult un caracter de eterogenitate decât de omogenitate, ele se aseamănă prin structura profesională a populaţiei, prin modul ei de viaţă. Ruralul presupune existenţa ş i dominanţa funcţiilor primare (agricole, silvice, piscicole etc.). Legat de exercitarea acestor funcţii se detaşează un mod de viaţă specific, strâns ancorat în evoluţia naturală a proceselor şi fenomenelor cu caracter productiv. Bunăoară, în cadrul zonei temperate, munca se desfăşoară cu o mai pronunţată intensitate în perioada caldă a anului şi cunoaşte o relativă latenţă pe durata iernii. Creşterea animalelor 58

presupune permanenţa forţei de muncă pentru îngrijire şi exploatare, pe când cultura pământului oferă şansele unor întreruperi temporare. Gradul de instruire al populaţiei rurale, în general, este mai redus decât a l celei urbane. Populaţia rurală, în raport cu cea urbană, beneficiază de un număr mai restrâns de servicii. Prin compensare, ruralul conservă şi păstrează în măsură mai mare specificul zonal, regional şi naţional atât ca zestre materială cât şi spirituală. 3.2.2. Vatra Vatra sătească constituie adesea elementul componenţial al aşezărilor rurale spre care îşi îndreaptă atenţia majoritatea studiilor vizând remodelarea teritorială. Acţiunile pornesc din vatră, aceasta jucând un veritabil rol de centru de comandă. Acţiunile remodelatoare încep cu vatra şi se transmit cu intensităţi diferite în timp, asupra teritoriului. Funcţiile vetrei sunt complexe, cele esenţiale – aşa cum s-a mai arătat – fiind de adăpost şi odihnă a forţei de muncă. În cadrul aşezărilor rurale vatra exprimă sub aspect simbolic, componenta cea mai marcantă. Ea mai poate fi definită ca o expresie concentrată a economicului din spaţiul rural. Vatra concentrează locuinţele, adăposturile pentru animale şi anumite spaţii pentru depozite, un anumit număr de dotări de diverse tipuri şi ranguri. Vatra se organizează de regulă, în aşa fel încât să răspundă nevoilor primare pentru care a fost creată (de ordin economic şi social). De regulă, termenul de vatră în cadrul aşezărilor rurale, se identifică cu spaţiul ocupat de locuinţe şi dotări, căruia i se asociază şi spaţiile neconstruite cu folosinţă diversă intercalate spaţiului construit şi o arie periferică adiacentă cu utilizare intensivă de tip grădină. Textura vetrelor Noţiunea de textură în cazul aşezărilor rurale se referă la modul în care se dispun construcţiile şi reţeaua de uliţe în cadrul vetrelor. Sub acest aspect distingem aşezări cu textură ordonată (geometrică) şi aşezări cu textură neordonată. În cadrul texturii ordonate uliţele au trasee de regulă rectangulare, în lungul cărora se dispun după norme geometrice marcate de precizie, construcţiile. Putem întâlni texturi rectangulare când uliţele se desfăşoară de regulă în paralel şi se întretaie în unghiuri drepte şi structuri radiar-concentrice, când uliţele converg spre un punct central. Aşezările cu o astfel de textură au fost prefigurate planificat. Aşezările cu textură neordonată dispun de o reţea de uliţe ce deservesc gospodăriile situate de o parte şi de alta a lor. Din punct de vedere al reţelei rurale, poate fi valabilă următoarea grupare: • Judeţ e cu dispuneri uniforme ale reţelei rurale, specifice estului Moldovei (judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui), dar şi Constanţei, Sălajului sau judeţului Timiş. Beneficiază de avantajul unei ocupări judicioase a spaţiului disponibil, favorizând crearea de unităţi adminsitrative superioare, echilibrate. • Judeţ e cu dispuneri dezordonate ale reţelei rurale, amplasarea localităţilor răspunzând unor factori diverşi: orientarea reţelei hidrografice (judeţul Teleorman), dublată de reţele de infrastructură rutieră care au favorizat tropisme în procesul de dezvoltare a sistemului de aşezări (judeţul Călăraşi) sau orientarea liniilor orografice (judeţele Covasna şi Caraş-Severin). În cazul primelor avantajul este reprezentat 59

de posibiliatatea accesibilizării localităţilor prin infrastructuri convergente care respectă configuraţia hidrografică. • Judeţ e cu dispunere polarizată a reţelei rurale, în care satele sunt dispuse la câte două extremităţi ale teritoriului administrativ. Cauzele sunt întotdeauna generate de prezenţa unor baraje orografice, sau de o fragmentare foarte avansată a reliefului: judeţele Braşov, Harghita şi Maramureş. Dezavantajul principal este reprezentat de o evoluţie diferenţiată a sistemului de aşezări, dintre care unele beneficiază de aportul de polarizare efectuat de centrul de judeţ, în timp ce altele pot să suporte efectele periferizării. Dezvoltarea unor sisteme infrajudeţene policentrice poate reprezenta o soluţie viabilă în administrarea unor astfel de structuri teritoriale. • Judeţ e cu dispuneri în gradien ţi a reţelei rurale, în care se disting linii de tendinţă în diminuarea sau intensificarea ocupării spaţiului cu aşezări rurale. Ele sunt specifice judeţelor în care prezenţa unităţilor de relief restrictive ca sit sunt amplasate periferic: Suceava, Tulcea, Cluj, Bistriţa-Năsăud. Un caz particular îl reprezintă judeţul Alba, judeţul cu cel mai mare număr de sate din România, unde densitatea reţelei rurale creşte dinspre zona de podiş spre zona montană. Astfel de dispuneri pot avantaja apariţia de structuri de organizare a spaţiului de tip fractal, deşi în aceeaşi măsură, prezintă şi riscul conturării unor periferii slab integrate. • Judeţ e cu dispuneri asimetrice ale reţelei rurale, localităţile fiind dispuse preferenţial în interiorul judeţului; explicaţia cea mai frecventă este prezenţa limitrofă a unei unităţi montane: judeţele Argeş, Gorj, Hunedoara, Vrancea sau Vâlcea. Dezavantajul principal îl constituie utilizarea incompletă a spaţiului disponibil, precum şi accesibilitatea diminuată către judeţele vecine dinspre zona slab populată, prezenţa unor ochiuri mari în trama rurală impunând dificultăţi în creionarea uniformă a reţelei de circulaţie. În contextul climatului temperat, teritoriul aşezărilor rurale este divizat în maniera de a răspunde unor nevoi complexe, îmbinându-se atât cultura plantelor cât şi creşterea animalelor. În condiţiile climatului oceanic din vestul şi nord vestul Europei, teritoriul aşezărilor rurale răspunde cerinţei celei mai favorabile, cultura plantelor suculente şi predominanţa păşunilor naturale subordonate creşterilor cornutelor mari. Condiţiile climatice ale Europei centrale se pretează în măsură mai mare practicării unei agriculturi mixte. Ca urmare a acestui fapt teritoriul rural cunoaşte o mai pronunţată divizare funcţională. Europa mediteraneană cu soluri mai sărace, adesea erodate şi lipsită de un fond forestier valoros, se bucură de condiţii termice favorabile. Ca urmare teritoriul aşezărilor rurale este subordonat majoritar cultivării citricelor şi viţei de vie. Sub aspectul suprafeţei teritoriului aferent unei aşezări rurale, întâlnim o diversitate de situaţii. În ţara noastră, de exemplu, unui sat îi revine în medie o suprafaţă de cca. 1600 ha. Aşezările rurale din zonele de câmpie dispun de teritorii mai restrânse, pe când cele care au teritoriul grefat pe unităţi montane se înscriu de regulă cu suprafeţe extinse. Şi aici acţionează principiul diferenţierii calitative a solului.

Fondul agricol al aşezărilor rurale a cunoscut mai multe trepte de evoluţie, de la comunitatea nomadă la cea cu pământuri comasate în obşti, apoi la comunităţi cu pământ comasat cu asolament.

Fig. 3.5. Model de organizare a moşiei unei comune (Surd, 2003).

3.3. LOCALIZAREA AŞEZĂRILOR RURALE Pornind de la concepţia potrivit căreia aşezarea rurală este un s istem nici unul dintre elementele sale componente sau cele ale mediului în care ea există nu poate fi neglijat. Din această perspectivă factorii ce determină apariţia unei aşezări sunt de mare importanţă. Aceştia oferă răspunsuri cu privire la primele form e de locuire, la favorabilitatea sau lipsa de atractivitate a diferitelor tipuri de mediu, la relaţiile ce se stabilesc între elementele spaţiului geografic şi care susţin sau împiedică formarea de aşezări. Plasamentul spaţial al aşezărilor rurale timpurii a fost condiţionat de un complex de factori dintre care enumerăm: • prezenţa resurselor de apă; • materialele pentru construcţie; • terenul arabil; • terenul pentru păşunat; • resursele de energie termică; • comunicaţia lesnicioasă; • apărarea; • evitarea riscurilor naturale (prăbuşiri, alunecări de teren, inundaţii etc.).

Fig. 3.6. Factorii concurenţi ai localizării aşezărilor rurale (Surd, 2003).

În timp, relaţia om-mediu a evoluat spre o interdependenţă în creştere. Omul devine element activ şi, deşi existenţa sa mai depinde de mediul în care trăieşte, el intervine prin modificarea acestuia în raport cu propriile nevoi. Este momentul în care apar primele forme de aşezări umane închegate şi bine conturate – satele. Acestea sunt adevărate sisteme funcţionale în cadrul cărora elementele se aflau într-o stare de permanentă interdependenţă dar nu aveau legături cu alte sisteme teritoriale (aşezări), fiind astfel sisteme închise. În acel moment se distingea clar vatra cu funcţionalitatea sa rezid enţială şi moşia, spaţiul productiv ce satisfăcea nevoile comunităţii respective. Următoarea etapă a evoluţiei aşezărilor rurale este cea a deschiderii acestora spre spaţiul înconjurător, spre comunităţile învecinate. Dezvoltarea relaţiilor cu vecinii a favorizat şi o diversificare a activităţilor aşezărilor şi implicit o diferenţiere pe nivele de dezvoltare. Unele sate s -au detaşat prin funcţionalităţi mai complexe, printr-o evoluţie economică mai rapidă şi prin dezvoltarea legăturilor cu un număr mai mare de aşezări învecinate s-au îndepărtate. Poziţia lor în noua ierarhie ce se contura le-a consacrat ca lideri, astfel încât în momentul apariţiei unor forme de organizare administrativă ele au căpătat şi funcţia de loc central, de reşedinţă. În România, în preună cu satele pe care le „coordonau“ au format unitatea administrativă de bază – comuna. Unele dintre localităţile rurale „centrale“ au avut avantaje comparative mai mari, astfel încât evoluţia lor a fost mai rapidă, ridicându -le la rangul de loc central pentru un număr mai mare de sate. Aceste aşezări aflate în poziţii avantajoase, la intersecţia mai multor căi de comunicaţie şi -au dezvoltat o funcţie economică nespecifică ruralului, funcţia comercială. Târgurile despre care este vorba, au reprezentat forme superioare de aşezare rurală, elemente de legătură între acestea şi aşezările urbane. Se mai iau în considerare necesităţile de apă care au fost întotdeauna vitale pentru comunităţile umane. Distanţele mari şi lipsa mijloacelor de transport a apei la distanţă au condiţionat plasarea vetrelor în proximitatea râurilor. Acestea dispuneau de apă curată şi în cantităţi îndestulătoare.

De asemenea, prezenţa materialelor de construcţie locale (lemn, piatră, argilă ş.a.) a jucat un rol de seamă în localizarea aşezărilor, întrucât transportul acestora de la distanţe mari impunea eforturi. Lemnul a fost mult timp singura sursă de energie utilizată pentru prepararea hranei, dar şi pentru încălzit. Comunicaţiile lesnicioase cu teritoriile adiacente pentru contacte interumane, pentru schimburi şi aprovizionare, au jucat un rol esenţial în formarea şi dezvoltarea aşezărilor. Ariile de confluenţă şi convergenţă energetică constituie cele mai grăitoare exemple în acest sens. Ca un corolar al factorilor intrinseci şi extrinseci ai localizării aşezărilor rurale, configuraţia şi tipul major de relief, condiţiile hidrologice şi factorii de ordin social-politic joacă un rol hotărâtor în localizarea şi evoluţia aşezărilor rurale. Configuraţia reliefului poate constitui un factor de atracţie sau un factor repulsiv al localizării. Fragmentarea excesivă a reliefului împiedică legăturile lesnicioase între aşezări, pe când teritoriile plane nu impun restricţii majore ale plasamentului vetrelor. Altitudinea se interpune cu un prag termic şi fiziologic în stabilirea aşezărilor la altitudini mari. Frigul şi reducerea cantităţii de oxigen din atmosferă constituie factori determinanţi în limitarea dezvoltării altitudinale a aşezărilor. Terenurile umede din lunci sunt de regulă ocolite de aşezări, care găsesc condiţii de plasament optim pe muchiile de terase, podul teraselor ori pe interfluvii. Amenajările hidrotehnice, în diverse etape de timp, au facilitate în numeroase situaţii popularea unor areale cu exces de umiditate (cazul polderelor, în Olanda, al satelor din Câmpia germano -polonă). Apa, ca element indispensabil vieţii joacă pretutindeni rol determinant în alegerea vetrelor de aşezări. Prezenţa continuă a stratului freatic şi la adâncimi reduse contrib uie la dispersia aşezărilor, pe când stratul freatic situat la adâncimi mari în condiţiile dominanţei rocilor impermeabile, favorizează concentrarea aşezărilor din regiunile aride în oaze, unde apa apare insular la suprafaţă, constituind un exemplu peremtoriu al concentrării de aşezări. Aşezările rurale, ca de altfel ambele categorii de aşezări, se remarcă prin schimbări rapide de ordin demografic, economic, fizionomic şi tehnico -edilitar. Unele sunt supuse pericolului dezafectării pe cale natu rală, iar altele evoluează spre tipuri urbane. Tendinţa spre modernitate a spaţiului rural reprezintă un deziderat general valabil. În sinteză, localizarea unei aşezări rurale se află în strânsă legătură cu calităţile intrinseci şi extrinseci ale terenului. 3.4. DISPERSIA AŞEZĂRILOR RURALE Satele sunt supuse proceselor de dispersie din mai multe cauze. O cauză a dispersiei constă în prezenţa limitată a resurselor naturale pentru a susţine o populaţie numeroasă. O altă cauză se referă la par ticularităţile fondului funciar şi divizarea proprietăţii între urmaşi. Perioadele lungi de stabilitate politică, în special în lumea bogată şi condiţiile sporite de securitate generează dispersia aşezărilor, în special prin îmbunătăţirea condiţiilor de circulaţie şi comunicaţie. Reformele agrare din majoritatea ţărilor Americii Latine încurajează dispersia, fapt similar petrecut şi pe teritoriul ţării noastre (aşezările dispers ate de tip hodăi din Câmpia Transilvaniei). 63

Facilităţile legate de electrificare, de modernizarea drumurilor şi de alimentarea cu apă în lumea rurală, au generat deopotrivă dispersia şi gruparea populaţiei în centre compacte. Fermele izolate şi cătunele au apărut într -o etapă timpurie prin „spargerea aşezărilor adunate”, în mare măsură prin legi de moştenire. Pentru ţara noastră se disting, în urma calculului indicelui de dispersie, trei mari categorii de aşezări rurale: • sate cu indice de dispersie redus, mai frecvente în spaţiile de câmpie şi depresiunile subcarpatice. Sub aspectul potenţialului demografic această categorie de aşezări se înscrie cu o medie de 1500 de locuitori, având o structură adunată, şi indicele de dispersie 2,5; • sate cu indice de dispersie mijlocie (2,5-5), specifice regiunilor colinare. Au în general un potenţial demografic sub 1000 locuitori; • sate cu indice de dispersie ridicat (5-10) ce caracterizează zonele montane. Satele în general, au populaţie redusă, sub 500 locuitori, şi o structură risipită. Se cunosc trei tipuri principale de dispersie: • dispersie primară; • dispersie intercalată; • dispersie secundară. Dispersia primară îşi are originea în repartiţia fondului funciar arabil dispersat în cadrul moşiei precum şi a păşunatului în amestec cu păduri. Arealele de concentrare a dotărilor de interes public beneficiază de un potenţial de comunicaţie remarcabil, facilitând accesul din toate direcţiile. Aceste areale se constituie ca nuclee de comasare a fondului construit, având mai degrabă o expresie fizionomică ce trădează caractere urbane.Sistem ele moderne pentru alimentare cu apă au generat, la rândul lor, dispersia mai recentă. În Bucovina de Nord întâlnim sate mari şi foarte mari cu structură răsfirată, gospodării bine închegate, case moderne, fântâni amenajate artizanal şi un viguros potenţial demografic (pondere ridicată a tineretului în structura populaţiei, în ciuda emigrărilor masive pentru muncă). Terenul agricol este peste tot bine lucrat şi întreţinut, atât ca urmare a tradiţiei cât şi a presiunii demografice crescânde asupra spaţiului (Tereblecea, Stăneşti, Oprişeni, Camenca ş.a.). Dispersia intercalată este de dată mai recentă şi constă în înfiinţarea de noi aşezări printre satele mai mari, pe terenuri ce încă nu au fost ocupate. Dispersia secundară se caracterizează prin „revărsarea” aşezărilor mari în aşezări mici. O posibilă clasificare a dispersiei aşezărilor pe teritoriul României se prezintă după cum urmează: • arii cu dispersie foarte mare a aşezărilor (> 50) în Delta Dunării şi în zona montană, • arii cu dispersie mare (40-50) în Bărăgan şi Dobrogea şi insular în Câmpia Olteniei şi Câmpia Banato-Crişană, • arii cu dispersie moderată (20-40) în Câmpia Română, Câmpia BanatoCrişană şi Podişul Transilvaniei, • arii cu dispersie mică (10-20) în Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei şi în depresiunile extramontane largi, 64

• arii cu dispersie foarte mică (< 10) insular în Subcarpaţi, în Podişul Central Moldovenesc, în centrul Podişului Transilvanei şi în depresiunile intra- şi extra montane mai mici 3.5. CONCENTRAREA AŞEZĂRILOR RURALE Ca şi în cazul dispersiei, procesul de concentrare are mai multe motivaţii. O primă cauză rezidă în preferinţa populaţiei de a trăi grupat. Adesea concentrarea reprezintă un răspuns la mediul fizic ori la constrângerile de ordin social. În ariile cu soluri fertile hrana se obţine mai uşor şi de regulă aşezările sunt mai numeroase. Prezenţa apei la adâncimi mari reclamă eforturi sporite pentru forare, rezultând sate compacte. Avantajele vieţii sociale, în special cele legate de educaţie, asistenţă medicală, siguranţă, reuniuni publice, cluburi, societăţi etc., determină gruparea populaţiei. Rezultă în realitate o serie de modele particulare în legătură cu condiţiile locale de relief, de climă, fertilitatea solului, metodele de lucru ale pământului, densitatea populaţiei, obiceiurile etnice, tradiţii, disponibilul de apă şi metodele de apărare Diferenţierea satelor este condiţionată de un mare număr de factori dintre care amintim: • lotizarea terenului; • influenţele etnice; • condiţiile istorico-politice; • tipul de economie primară; • apariţia şi dezvoltarea oraşelor, schimbarea tipului de economie. În ţara noastră satele au suferit metamorfoze radicale după colectivizarea agriculturii, încheiată declarativ în martie 1962. Vechilor amplasamente de vetre li s-au adăugat peste tot componente construite ce formau patrimoniul imobil al fostelor C.A.P.-uri. Acestea constau, de regulă, din adăposturi pentru animale, magazii pentru cereale, depozite de furaje, ateliere ş.a. Multe au fost distruse în perioada decembrie 1989 – octombrie 1990. Un tip aparte de sate au fost cele pentru deportaţii politici, înfiinţate majoritar în Bărăgan şi Dobrogea, adevărae aglomerări de bordeie, ce au imprimat locurilor o faimă de tristă amintire. Apariţia şi dezvoltarea oraşelor duce la schimbări importante, în special asupra aşezărilor rurale apropiate. Se schimbă uneori aproape radical profilul lor funcţional şi tehnico-edilitar sub influenţa oraşului vecin în continuă expansiune funcţională şi teritorială.

Fig. 3.7. Harta zonificarii spaţiului rural (Man, ***).

3.6. GOSPODĂRIILE RURALE Vetrele de aşezări rurale se organizează pentru a răspunde într-o manieră cât mai facilă funcţiilor pentru care au fost create: adăpostul, deservirea, comunicarea, şi secundar, producţia. Celula de bază a oricărei aşezări rurale este gospodăria. Gospodăria rurală reprezintă prima formă organizată de gestiune sistematică a spaţiului rural. Gospodăriile rurale cunosc o remarcabilă diversitate poziţională, funcţională, demografică, estetică şi economică, în strânsă relaţie cu cadrul fizic al vetrei, treptele majore de relief, condiţiile climatice, distanţa faţă de oraş, nivelul de evoluţie a societăţii, tradiţii, religie, compoziţie etnică, gradul de dezvoltare economică generală a societăţii, nivelul de instruire şi tipul de materiale de construcţie. Cadrul fizic al vetrei realizează raportarea gospodăriilor la punctele cardinale, microformele de relief pe care sunt amplasate gospodăriile, resursele de apă, înclinarea versanţilor şi particularităţile de ordin topoclimatic (inversiuni de temperatură, data apariţiei şi dispariţia primului îngheţ, grad de însorire etc.). Funcţional, majoritatea gospodăriilor rurale subzistă şi se dezvoltă pe seama activităţilor primare. Cele cu un profil nonprimar, sunt de regulă mai bine echipate şi dispun de un confort mărit. Sub aspectul potenţialului demografic, gogpodăria rurală se prezintă într-un şir valoric destul de eterogen, de la o singură persoană şi până la peste zece persoane, funcţie de tipul etnic, nivel de instruire şi tradiţii. Tipul tradiţional rural interbelic din ţara noastră asocia de regulă două familii în cadrul aceleeaşi gospodării. 66

In vederea clasificării gospodăriilor rurale din ţara noastră s-au luat în considerare următoarele criterii: a) fondul construit; b) factorul demografic; c) dotarea economică şi edilitară; d) potenţialul agricol şi silvic.

Fig. 3.8. Criterii de clasificare a gospodăriilor rurale (Surd, 2003).

Pentru gospodăria sătească, clădirile care o compun sunt legate între ele şi alcătuite într-o strânsă relaţionare cu economia specifică zonei şi satului respectiv. Spre deosebire de mediul urban, casa de locuit este însoţită în mod obligatoriu de anexe de depozitare, creştere a animalelor, meştesuguri casnice etc. Pe de altă parte, edificarea caselor şi anexelor urmează modelele locale şi este realizată conform tehnicilor şi materialelor locale, de asemenea, într-o manieră diferită de mediul urban. În ceea ce priveşte modul de organizare al gospodăriei propriu-zise (curtea), el este unul divers, depinzând de numeroşi factori, între care structura şi evoluţia familiei şi a sistemului de proprietate, economia specifică etc. Rezultă de aici mai multe tipuri, de la cele mai simple (o singură construcţie cumulând funcţiile locuirii şi anexele gospodăreşti, sau locuinţa simplă, dublată printr-o construcţie gospodărească), până la cele mai complexe, cu mai multe locuinţe (în general două) şi mai multe anexe gospodăreşti. Este important de observat că uneori, tipologii diferite pot fi întâlnite în aceeaşi localitate. Tehnologiile de edificare utilizează în toate cazurile materialele şi posibilităţile locale. Câmpia a consacrat drept materiale de bază, pamântul asociat cu lemnul utilizat extrem de eficient (nuiele în masa zidăriei, schelet, învelitoare, când nu este din paie etc), În secolul XX se generalizează utilizarea cărămizii arse, după o lungă perioadă de folosire a cărămizii nearse. La deal şi la munte, materialele mai variate au dus la diversificarea tehnicilor, în care zidăriile sunt din lemn, piatră şi mai nou, din cărămidă, iar învelitorile sunt din lemn şi mai nou din ceramică. În toate cazurile se realizează o optimă relaţie dintre cost şi posibilităţi, efect şi rezultat, clădirile (prin conformarea generală şi de detaliu şi prin 67

materiale) fiind sănătoase, durabile şi având calităţi deosebite privind protecţia împotriva vântului, frigului/căldurii etc. Finisajele completează aceste aspecte favorabile şi adaugă o diversitate a detaliilor şi formelor, specifice unor sate sau zone. 3.7. DOTĂRILE DE INTERES PUBLIC Acestea sunt definite ca o sumă de edificii construite ori amenajări speciale, cu destinaţie diversă, capabile să satisfacă nevoi colective. Numărul, capacitatea şi rangul acestora se află în relaţie directă cu numărul populaţiei pe care o deserveşte. La baza clasificării dotărilor de interes public stau următoarele criterii: • destinaţia; • frecvenţa apelului la ele; • rangul. După destinaţie, se disting şapte mari categorii de dotări: • pentru învăţământ, cultură şi culte; • cu caracter administrativ; • sanitare; • de producţie; • comerciale; • pentru transport şi telecomunicaţii; • speciale. Dotările pentru învăţământ cultură şi culte se compun din şcoli, cămine culturale, muzee, case memoriale, biserici, mănăstiri ş.a. Se plasează în spaţiul administrativ al ruralului, în funcţie de nevoi şi/sau ca urmare a unor situaţii excepţionale. Dotările cu caracter administrativ se compun, de regulă, din edificii ale primăriilor şi poliţiei, ambele amplasate în centrele de comună. Dotările sanitare constau din puncte sanitare, dispensare medicale, cabinete stomatologice, spitale şi farmacii. Dotările pentru producţie sunt foarte diverse, multe dintre ele având la bază exploatarea ori prelucrarea materiilor prime locale. Dotările de interes comercial dispun, de regulă, de clădiri proprii, având aceeaşi compartimentare funcţională. În aşezările rurale mici sunt frevente spaţiile asociate gospodăriilor. Dotările pentru transporturi şi telecomunicaţii constau din oficii poştale şi clădiri ale autogărilor sau gărilor şi haltelor de cale ferată. Dotările cu caracter special sunt cele legate de deservirea agriculturii, remize pentru pompieri, clădiri ale băncilor, etc. După frecvenţa apelului la ele se pun în evidenţă patru categorii de dotări: • cu frecvenţă zilnică; • cu frecvenţă curentă; • cu frecvenţă periodică; • cu frecvenţă ocazională. Dintre dotările cu frecvenţă zilnică, cele mai expresive sunt şcolile şi dotările cu caracter productiv. În categoria dotărilor cu frecvenţă curentă se includ cele comerciale şi administrative. 68

Dotările cu frecvenţă periodică sunt, de regulă, lăcaşele de cult. Dotările cu frecvenţă ocazională includ spitalele şi judecătoriile rurale, precum şi centrele de poliţie. Dotările se ierarhizează în funcţie de tipul, calitatea şi frecvenţa lor teritorială, rezultând ranguri. Astfel, putem deosebi dotări de rang subcomunal (exemplu, şcolile generale I – IV), comunale (primăriile) şi supracomunale (licee, farmacii, restaurante). Acestea din urmă exprimă tendinţe de apropierea a ruralului de urban. Ca regulă generală, cu cât rangul dotărilor de interes public este mai mare, cu atât frecvenţa lor teritorială este mai redusă. Fizionomic, aşezările cu dotări de interes public de rang superior se înscriu într-un rang calitativ superior, susţinut prin existenţa unui potenţial de comunicaţie ridicat şi prin presiunea pe care o exercită asupra acestor categorii de centre, satele înconjurătoare.

Fig. 3.9. Plasamentul spaţial al dotărilor de interes public în cadrul unei vetre de aşezări rurale (Surd, 2003).

3.8. IERARHIA AŞEZĂRILOR RURALE În cadrul Planului de Amenajre a Teritoriului Naţional – secţiunea a IV-a. Reţeaua de localităţi se definesc două categorii ierarhice de aşezări rurale şi tot atâtea ranguri.

Ierarhizarea localităţilor rurale pe ranguri În cadrul aşezărilor rurale se evidenţiază două ranguri, cel al satelor reşedinţă de comună şi cel al satelor componente ale comunelor sau aparţinătoare municipiilor sau oraşelor. Nr. crt. Rangul Statutul localitaţii 1.

Sate-reşedinţă de comună

Sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor sau oraşelor Tabel 3.1. Ierarhizarea localităţilor rurale pe ranguri.

Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor rurale de rang IV Rangul IV este atribuit satelor reşedinţă de comună. Dotările minime obligatorii necesare servirii tuturor satelor din cadrul comunei respective sunt: sediu primărie; grădiniţă, şcoală primară şi gimnazială; dispensar medical, farmacie sau punct farmaceutic; poştă, servicii telefonice; sediu de poliţie şi jandarmerie; cămin cultural cu bibliotecă, magazin general, spaţii pentru servicii; teren de sport amenajat; parohie; cimitir; staţie/haltă C.F. sau staţie transport auto; dispensar veterinar; sediu serviciu de pompieri; puncte locale pentru depozitarea controlată a deşeurilor. Elemente şi nivel de dotare ale localităţilor rurale de rang V Rangul V aparţine satelor componente ale comunelor şi celor aparţinătoare municipiilor sau oraşelor. Existenţa unor dotări publica sau comerciale şi dimensiunea acestora este determinată de numărul de locuitori şi de specificul aşezării. Dotările minime obligatorii în satele având peste 200 de locuitori sunt: şcoala primară, punct sanitar; magazin pentru comerţ alimentar şi nealimentar. Aceste dotări sunt necesare şi în cazul satelor având o populaţie de până la 200 de locuitori, când satele respective sunt izolate, situate la distanţe de peste 3-5 km faţă de satul cel mai apropiat care dispune de astfel de dotări. Condiţii necesare pentru înfiinţarea de comune noi Conform Legii Nr.351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a – Reţeaua de localităţi se menţionează condiţiile minime necesare pentru înfiinţarea de comune: 1. Populaţia minimă - 1.500 de locuitori 2. Potenţial economic care să asigure echilibrul bugetar al comunei 3. Legături pe drumuri sau pe calea ferată între satul reşedinţă de comună şi celelalte sate componente 4. Reducerea distanţei dintre satul reşedinţă de comună şi celelalte sate componente 5. Spaţii construite pentru instituţii şi dotări: − primărie; − şcoală primară şi gimnazială; − dispensar uman, farmacie sau punct farmaceutic; − post de poliţie; − staţie/haltă C.F. sau staţie de transport auto

După declararea unei noi comune este necesară completarea dotărilor minime obligatorii în satul reşedinţă de comună: • sediu de primărie; • grădiniţă, şcoală primară şi gimnazială; • dispensar medical, farmacie sau punct farmaceutic; • poştă, servicii telefonice; • sediu de poliţie şi de jandarmerie; • cămin cultural cu bibliotecă; • magazin general, spaţii pentru servicii; • teren de sport amenajat; • parohie; • cimitir; • staţie/haltă C.F. sau staţie de transport auto; • dispensar veterinar; • sediu al serviciului de pompieri; • puncte locale pentru depozitarea controlată a deşeurilor; • alimentare cu apă prin cişmele stradale În vederea înfiinţării de noi centre administrative în spaţiul rural se stabilesc praguri cantitative şi atribute calitative, precum şi reflexii asupra statutului administrativ anterior. Astfel, populaţia minimă a viitoarelor comune trebuie să fie de minimum 1500 de locuitori, la care se adaugă deţinerea, în trecut a rolului administrativ de comună. În acest moment se poate aprecia ca strict necesară corelarea criteriului potenţialului demografic, cu potenţialul poziţional şi viabilitatea structurilor administrative rurale. Acest tip de corelare este indispensabilă obiectivării procesului de atestare a unor noi statuturi administrative, în condiţiile în care raţiuni subiective guvernează atitudini aproape ilogice, marcate de prejudicii insuficient previzionate (promovări în ranguri administrative fără justificări suficiente din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor legale actuale). 1. Populaţia minimă – cca. 1.500 locuitori 2. Potenţial economic care să asigure echilibrul bugetar al comunei 3.

Legături între satul reşedinţă de comună şi celelalte sate componente pe drumuri pietruite sau pe calea ferată

4. Deţinerea în trecut a statutului de comună 5.

Reducerea distanţei dintre satul reşedinţă de comună şi celelalte sate componente, de la peste 10 km la mai puţin de 5 km

Spaţii construite pentru instituţii şi dotări: - primărie; - şcoală primară şi gimnazială; - dispensar uman, farmacie sau punct farmaceutic; 6. - post poliţie; - staţie/haltă CF sau staţie transport auto. După declararea de noi comune este necesară completarea dotărilor minime obligatorii în satul reşedinţă de comună conform anexei nr. IV, capitolul 2. Tabel. 3.2.. Criterii pentru înfiinţarea de comune noi (Surd, 2003).

3.9. CLASIFICAREA AŞEZĂRILOR RURALE DUPĂ POTENŢIALUL SOCIOECONOMIC ŞI NATURAL Clasificarea după potenţialul socio-economic şi natural reprezintă un tip de clasificare complexă, în vederea realizării ei utilizându-se frecvent metodele cantitative (empirice şi matematice). O astfel de clasificare ia în considerare toţi factorii care definesc şi concură la prosperitatea ori regresul unei aşezări rurale. De regulă, se iau în considerare următorii parametrii: • potenţialul demografic; • potenţialul de dotare; • potenţialul de poziţie (de comunicaţie); • potenţialul reliefului vetrei; • potenţialul hidrologic; • potenţialul economic. Potenţialul demografic exprimă puterea demografică a localităţilor rurale, atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ prin prisma structurii pe grupe de vârstă, sexe şi profesionale. Potenţialul de dotare exprimă gradul de înzestrare al aşezării rurale cu unităţi de deservire de inreres public, începând de la cele cu caracter productiv până la cele de deservire în sensul cel mai larg. Potenţialul de poziţie (de comunicaţie) arată gradul de înzestrare a unei aşezări cu căi de comunicaţie de diferite tipuri şi grade de modernizare. Potenţialul reliefului vetrei se referă la caracterul morfologic al acesteia sub aspectul tipului genetic de relief, înclinarea şi expoziţia versanţilor în vatră precum şi la posibilităţile de extindere a acesteia. Potenţialul hidrologic al unei aşezări rurale se apreciază în cele mai numeroase cazuri sub aspect relativ, în funcţie de debitul unui curs de apă ce străbate o aşezare, de frecvenţa şi adâncimea apei freatice, de calitatea apei şi gradul de satisfacere a nevoilor. Potenţialul economic se exprimă, de regulă, în unităţi monetare sub aspect global ori specific, prin raportare pe locuitor. Se pot include şi alte categorii de potenţiale cu condiţia respectării aceloraşi criterii pentru ansamblul de aşezări rurale luate în studiu. Potenţialul general al unei aşezări rurale rezultă din însumarea potenţialelor derivate în urma procedeelor de cuantificare şi agregare cifrică. Într-o optică multidimensională, problema diferenţelor de dezvoltare şi a celor de factură ecologică poate fi pusă în termeni empirici, putându-se proba anumite metode de cuantificare. Primul pas în această direcţie constă în alegerea corectă a „dimensiunilor”, respectiv a variabilelor dezvoltării. Potenţialul socio-economic derivă din componenta demografică, de dotare, fond construit, poziţie şi nivelul veniturilor. Potenţialul natural înglobează energia reliefului vetrei, gradul de înclinare al versanţilor şi expunerea la soare a acestora, la care se adaugă potenţialul hidrologic al aşezărilor. Ca şi potenţiale derivate se pun în evidenţă resursele subsolului, oferta turistică, gradul de polarizare şi favorabilitatea agro-ecologică a teritoriului.

Fig. 3.10. Componentele definitorii ale potenţialului de dezvoltare a aşezărilor rurale (Surd, 2003).

3.10. IMPLICAŢIILE ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ÎN SPAŢIUL RURAL ROMÂNESC Economia rurală, ca parte a economiei naţionale a intrat, după anul 1990, într-un proces complex de restructurare, având drept scop creşterea eficienţei economice. Acest proces a avut un impact economic şi social diferit asupra spaţiului rural. În acest context, de profunde transformări a apărut şi s-a dezvoltat în România un nou concept privind dezvoltarea rurală şi s-au făcut primii paşi în acest domeniu, prin crearea cadrului legal şi instituţional. Diagnoza economică a spaţiului rural indică necesitatea accelerării proceselor de restructurare şi modernizare din spaţiul rural, având în vedere importanţa economică şi socială a acestora, pentru asigurarea unei dezvoltări economice integrate şi durabile a spaţiului rural. În România, timp îndelungat, sub impactul vechiului mod tehnic şi tehnologic de producţie, caracterizat prin dezvoltarea accelerată şi neraţională a industriei, spaţiul rural a suportat profunde modificări economice, sociale şi ecologice, ce au dus la exodul şi sărăcirea populaţiei din mediul rural. Ca urmare a acestei situaţii, sunt remarcabile preocupările ţărilor europene dezvoltate, care stabilesc un echilibru în raportului sat-oraş, reconcilierea şi revigorarea spaţiului rural, fiind păstrător al unor valori materiale şi spirituale unice. În această direcţie, Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală, la iniţiativa Comisiei Parlamentare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1993) a elaborat, în 1995, documentul cunoscut sub denumirea de Carta Europeană a Spaţiului Rural, care conţine principii directoare ale dezvoltării durabile a agriculturii şi spaţiului rural european. În acest document se precizează că spaţiul rural corespunde unei zone interioare sau costiere, care cuprinde satele şi oraşele mici, în care terenurile sunt utilizate pentru agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit, dar şi pentru alte activităţi economice şi culturale ale locuitorilor din zonele respective (artizanat, industrie, servicii, turism, recreere etc.). Obiectivele principale ale spaţiului rural, definite de Carta europeană, sunt: • promovarea unui sistem de producţie agricolă care să asigure: − cerinţele alimentare ale populaţiei; − un nivel al veniturilor – pentru agricultori şi familiile lor comparabil cu cel al altor profesii liberale cu nivel de responsabilitate similar;

−

protecţia mediului înconjurător şi asigurarea regenerării factorilor de producţie, astfel încât solul sau pânza de apă freatică să ofere condiţii favorabile generaţiilor viitoare, în contextul unei dezvoltări durabile; • producerea de materii prime necesare industriei şi producţiei de energie; • satisfacerea cerinţelor întreprinderilor agricole mici şi mijlocii, industriale artizanale sau comerciale, precum şi prestărilor de servicii; • asigurarea bazei activităţilor necesare pentru recreere şi turism; • conservarea resurselor genetice de bază pentru progresul agriculturii şi promovarea biotehnologiilor; • conservarea resursele naturale – sol, apă, aer, utilizându-le într-o manieră judicioasă şi durabilă; • menţinerea şi conservarea peisajului natural; • asigurarea şi lărgirea rolului socio-cultural în viaţa asociativă locală, precum şi dezvoltarea relaţiilor între populaţiile din urban şi din rural; • realizarea cerinţelor specifice ale spaţiului rural naţional, respectându-se principiile complementarităţii şi solidarităţii europene; • extinderii infrastructurii, pe baza măsurilor şi obiectivelor precizate anterior, în cele mai diverse domenii de activitate economico-socială. Altfel spus, spaţiul rural a fost menţinut la anumiţi parametri de dezvoltare. • rolul structurilor rurale şi urbane. În contextul dezvoltării economice globale, organizarea şi amenajarea spaţiului rural preocupările trebuie orientate spre: • zonele economice funcţionale - Modelul dezvoltării occidentale arată că există relaţii între creşterea globală şi creşterea agricolă, între transformările economiei globale şi cele ale agriculturii. Regiunea agricolă naturală, cadrul geografic propriu agriculturii ne conduc spre definirea de zone economice funcţionale, în care activităţile terţiare sunt convenabil repartizate; • rolul fundamental al structurilor urbane - În dezvoltarea societăţii industriale, polii de creştere sunt cei urbani. Toate ipotezele prevăd, în următoarea perioadă, o creştere a populaţiei urbane în totalul populaţiei. În acest context, studiul infrastructurii urbane conduce spre dezvoltarea centrelor rurale care să permită satului accesul la binefacerile investiţiilor colective privind: igiena, sănătatea, educaţia, sportul, cultura şi odihna, contribuind astfel la atenuarea diferenţelor însemnate dintre rural şi urban; • urbanizarea comunelor - Tendinţa generală în economiile industrializate este diminuarea populaţiei agricole, deci densitatea populaţiei agricole tinde să devină slabă şi în viitor vitalitatea zonelor rurale va depinde de popularea acestor zone cu nonagricultori. În dezvoltarea societăţii industriale, polii de creştere sunt cei urbani. Toate ipotezele prevăd, în următoarea perioadă, o creştere a populaţiei urbane în totalul populaţiei. În acest context, studiul infrastructurii urbane conduce spre dezvoltarea centrelor rurale care să permită satului accesul la binefacerile investiţiilor colective privind: activităţile economice, serviciile educaţionale şi de sănătate, sport, cultură, turism, contribuind astfel la atenuarea diferenţelor însemnate dintre rural şi urban. 74

În contextul dezvoltării economiei globale, organizarea şi amenajarea spaţiului rural, trebuie privite şi orientate ca fiind zone economice funcţionale, modelul dezvoltării occidentale arătând că există relaţii între creşterea globală şi creşterea agricolă, între transformările economiei globale şi cele ale agriculturii. Spaţiul rural poate fi caracterizat printr-o serie de elemente care îi conferă individualitate, autenticitate şi specificitate, ceea ce îl diferenţiază de cel urban , având implicaţii în diferite planuri: economic, social, mediu, demografic, etc. Zona geografică este definită ca spaţiu rural, în condiţiile în care majoritatea terenurilor sunt utilizate pentru: • activităţi economice de producţie şi valorificare a producţiei agricole, silvice, piscicole şi de acvacultură, precum şi de protecţie a mediului; • activităţi economice neagricole, meşteşugăreşti şi de mică industrie, artizanat şi alte spaţii similare; • activităţi economice de agrement şi turism. Din perspective economică în spaţiul rural, activităţile agricole ocupă, de regulă, cele mai întinse zone, agricultura fiind considerată “coloana vertebrală” a ruralului. (Cândea, M., Simion, T., Tataru, A., 2007) Agricultura nu este doar un sector economic important în structura ramurilor economice, fiind perceput ca producător de produse agricole marfă şi de profit, ci înainte de toate este un mod de viaţă. Spaţiul rural nu se reduce doar la un cadru de organizare şi desfăşurare a diferitelor activităţi economico-sociale, înainte de toate pentru agricultură, acesta constituie, de asemenea, un mediu de viaţă, un spaţiu social şi spiritual, cu implicaţii profunde asupra ansamblului economiei naţionale. Domeniul economic, priveşte spaţiul rural ca fiind ansamblul activităţilor economice ce se desfăşoară în acel teritoriu dat, inclusive implicaţiile acestora în desfăşurarea altor domenii conexe. Activităţile economice realizate în spaţiul rural fac referire la: agricultură, activităţile tradiţionale (meşteşugurile, artizanat, valorificarea faunei şi florei locale etc.), precum şi noile îndeletniciri generate de civilizaţia urbană şi care se referă la dezvoltarea sectorului industrial, a serviciilor, turismul şi infrastructura. Sub acest aspect, se creează o delimitare conceptuală între economia agrară şi economia rurală, ultima cuprinzând totalitatea proceselor economice şi sociale, ce se desfăşoară în cadrul comunităţilor rurale actuale. Având o viziune evolutivă, spaţiul rural s-a dezvoltat pe baza mai multor principii, astfel: • principiul ocupaţional fiind preponderent un spaţiu de producţie, în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere economic; • principiul proprietăţii în spaţiul rural fiind predominantă proprietatea privatfamilială, proprietatea publică şi privată a statului fiind mult restrânsă (comparativ cu zonele urban-industriale); • principiul continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare, activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii, se bazează pe complementaritatea faţă de agricultură, respectând principiul compelementarităţii. În zonele rurale îşi desfăşoară activitatea agenţi economici, ce au structura întreprinderilor mici şi mijlocii, şi care au angajat forţa de muncă locală. Astfel, segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral, în industrie sau servicii, şi cu timp parţial, în agricultură.

O activitate non-agricolă foarte importantă pentru dezvoltarea unei economii durabile la nivel rural este turismul. Diversitatea componentelor mediului fizicogeografic justifică prezenţa unui potenţial turistic natural deosebit de variat şi complex la nivel naţional, pe fondul căruia se pot desfăşura o multitudine de activităţi turistice. Acest potenţial turistic este localizat, în principal, în arealul montan, pe litoralul Mării Negre, în Delta Dunării, dar şi în zonele de dealuri, podişuri, câmpii. Coordonata infrastructurală, privită sub aspect economic, defineşte conceptul de infrastructură ca „un ansamblu de elemente materiale, organizaţionale şi informaţionale prin care se asigură legăturile dintre ramurile economiei, cât şi dintre diferitele zone teritoriale (...) care fac posibilă desfăşurarea activităţilor economice şi sociale” (Malassis şi Ghersi, 1992). Sub acest aspect, potenţialul infrastructural al spaţiului rural constituie un suport material al desfăşurării activităţilor agricole şi neagricole, a prestărilor de servicii productive şi neproductive, reflectând prin volumul, structura, dinamica şi calitatea lor gradul de confort şi de civilizaţie materială şi spirituală al comunităţilor rurale, nivelul de viaţă al acestora. Existenţa unui anumit nivel de infrastructură – fizică (ex.: materială privită sub aspect economic) şi socială – constituie o condiţie esenţială pentru dezvoltarea economico-socială a spaţiului rural şi implicit pentru o dezvoltare regională / zonală echilibrată. Cu cât nivelul acesteia este mai ridicat, cu atât atractivitatea zonelor rurale creşte, inclusiv capacitatea comunităţilor rurale pentru absorbţia de investiţii productive şi neproductive. Infrastructura pentru serviciile de transport, telecomunicaţii, electricitate, apă, gaze şi gestiunea deşeurilor sunt extrem de importante pentru iniţierea şi dezvoltarea afacerilor, fiind suportul creării de noi activităţi economice şi sociale, care generează noi locuri de muncă. În prezent, există discrepanţe importante între nivelul infrastructurii urbane şi a celei rurale, între ţara noastră şi ţările U.E. Infrastructura fizică reprezintă o componentă esenţială a resurselor dezvoltării rurale, cu impact direct asupra gradului de civilizaţie a comunităţilor rurale este infrastructura fizică, în a cărei structură sunt cuprinse: fondul locativ, căile de comunicaţie şi reţelele edilitare, care asigură utilităţile publice de interes local. În ceea ce priveşte reţeaua de transport, este vizibilă lipsa unei reţele care să satisfacă nevoile populaţiei săteşti. Numai circa jumătate din totalul comunelor au acces direct la reţeaua principală de transport rutier, care deservind aprox. 60% din totalul populaţiei rurale. Absenţa unei reţele adecvate de transport în multe zone rurale îngreunează desfăşurarea procesului economic şi social din spaţiul rural, fluctuaţia forţei de muncă fiind deficitară în acest context. Analiza de ansamblu a coordonatelor spaţiului rural dezvăluie faptul că perspectivele dezvoltării comunităţilor rurale sunt afectate de rămânerile în urmă sub aspect economic, social şi infrastructural. Discrepanţe în dezvoltarea spaţiului rural românesc, fac referire la: • gradul ridicat de fărâmiţare a exploataţiilor agricole; • existenţa unui sistem de pieţe nefuncţionale, atât pe linia schimburilor de produse agricole, cât şi a tranzacţiilor cu terenuri agricole; • ponderea ridicată a numărului de proprietari de exploataţii agricole aflaţi la distanţe foarte mari de exploataţii; • slaba diversificare a culturilor agricole practicate; • productivitatea muncii extrem de scăzută atât în sectorul vegetal, cât şi în cel zootehnic;

• dificultăţile privind procurarea serviciilor de producţie agricole şi neagricole; • nivelul slab al infrastructurii materiale şi sociale a spaţiului rural, mai ales în domeniul serviciilor şi al dotării gospodăriilor ţărăneşti etc. • populaţia cu venituri reduse. Gradul mai ridicat de sărăcie în mediul rural este evidenţiat şi de distribuţia gospodăriilor după venitul net realizat. Raportul veniturilor nete realizate pentru unele familii din mediul rural, nu acoperă nevoile de bază şi deci posibilităţile de acumulare sunt excluse sau reduse simţitor. Ruralitatea în sine, aşa cum demonstrează experienţa statelor membre ale U.E., nu constituie un obstacol pentru realizarea acestui deziderat, deoarece dezvoltarea economică a spaţiului rural depinde, în mare măsură, de factori care contribuie la dezvoltarea mediului urban: locuri de muncă bine plătite, acces la serviciile infrastructurii materiale şi spirituale, mediu natural durabil. Mai mult, mediul rural oferă în plus anumite avantaje, cum sunt: forţă de muncă abundentă şi mai ieftină, realizarea de construcţii ieftine, un cost al vieţii scăzut, o aglomeraţie redusă şi un climat de viaţă mult mai liniştit. O activitate alternativă, cu impact economic, social şi cultural o constituie dezvoltarea agroturismului şi a turismului rural. Ceea ce s-a făcut până în prezent în acest domeniu este departe de a valorifica optim bogăţia inestimabilă peisagistică, tradiţiile, obiceiurile şi ospitalitatea locuitorilor din mediul rural. O astfel de situaţie se explică prin gradul redus de dezvoltare a infrastructurii materiale în mediul rural, şi cadrului instituţional redus, care să sprijine activităţile de agroturism şi turism. Remedierea acestor aspecte necesită însă fonduri de investiţii importante mai ales pe linia construirii de drumuri accesibile, extinderea sistemului de comunicaţii, a spaţiilor de cazare şi îmbunătăţirea dotărilor existente. În perioada de tranziţie, în România, decalajele economice şi sociale ale comunităţilor rurale locale sunt, pe de o parte, rezultat al înzestrării lor diferite cu resurse naturale şi umane, iar pe de altă parte, rezultat al căilor specifice de evoluţie economică, socială şi culturală. În studiile de fundamentare întocmite în vederea elaborării viitoarei Secţiuni ZONE RURALE a Planului de Amenjare a Teritoriului Naţional, s-a realizat o analiză cumulativă a unor indicatori selectaţi pe domenii specifice. Din perspectiva economică au fost analizaţi indicatori care au ca scop identificarea decalajelor ce caracterizează dimensiunea economică la nivelul comunităţilor rurale locale. În acest context, s-au analizat toate domeniile specifice amenajării spaţiale, analiza realizându-se pe baza indicatorilor consideraţi a fi relevanţi pentru dezvoltarea spaţiului rural. În cazul criteriului economic s-a constituit un indice sintetic care înglobează informaţiile furnizate de un număr de doisprezece indicatori, care fac referire la: presiunea demografică asupra terenurilor agricole; structura folosinţelor agricole; densitatea animalelor pe unitatea de suprafaţă; încărcătura de teren agricol pe tractor; ponderea pădurilor în suprafaţa totală; presiunea demografică asupra terenurilor forestiere; gradul de atractivitate turistică; unităţi de cazare în spaţiul rural; suprafaţa medie a exploataţiei individuale; rata generală de activitate; rata generală de ocupare; ponderea populaţiei ocupate neagricole în total populaţie ocupată. Selectarea şi ponderarea acestora s-a realizat în funcţie de importanţa şi complexitatea fenomenelor şi proceselor exprimate de fiecare indicator, de intensitatea cu care indicatorul contribuie la conturarea trăsăturilor definitorii ale criteriului economic. 77

Zonele rurale obţinute prin agregarea indicatorilor selectaţi pentru a caracteriza dimensiunea economică, se definesc ca spaţii relativ omogene departajate de disparităţi generate de nivelul dezvoltării socio-economice, gradul diversificării activităţilor economice, potenţialul agricol, forestier, turistic, etc. Evidenţierea distribuţiei teritoriale a zonelor rurale care prezintă condiţii pentru dezvoltarea unei economii rurale specifice, se prezintă astfel:

Fig. 3.11. Economie – Zonificare cumulativă pe criterii (Studii de fundamentare PATN - Zone Rurale, 2006).

Conform informaţiilor din planşă, pe baza indicelui economic sintetic calculat la nivelul tuturor localităţilor rurale, a fost realizată o delimitare a zonelor rurale care manifestă condiţii favorabile pentru a dezvolta o economie rurală specifică, astfel: zonele unde sunt condiţii pentru a dezvolta o econimie rurală diversificată, mediu diversificată sau predominant agricolă. 1. Zone rurale care prezintă condiţii favorabile pentru a dezvolta o economie rurală diversificată Aceste zone rurale sunt caracterizate printr-o gamă variată de resurse forestiere, turistice şi agricole care pot conduce la multiplicarea surselor de venit. Zona este înconjurată de areale omogene în care ocuparea agricolă este dominantă. La nivel naţional, aceste zone fac referire la: Zona Munţilor Apuseni, Zona Câmpiei Banatului, Zona Munţilor Banatului, Zona Carpaţilor Meridionali, Carpaţii de Curbură –Munţii şi Dealurile Trotuşului, Zona Carpaţilor Orientaliregiunea de nord, Zona Podişului Sucevei, Zona Câmpiei Piemontane a Prahovei – Regiunea Bucureşti, Zona Dobrogei de Nord şi a litoralului Mării Negre. 2. Zone rurale care prezintă condiţii favorabile pentru a dezvolta o economie rurală predominant agricolă. Aceste zone se caracterizează, în general, prin lipsa resurselor necesare diversificării activităţilor economice ceea ce determină o dependenţă accentuată de agricultură. În majoritatea situaţiilor activităţile agricole desfăşurat e au o 78

eficienţă economică scăzută din cauza numărului redus de exploataţii agricole viabile, a slabei dezvoltări a sectorului zootehnic etc. Aceste caracteristici fac referire la urmăroarele zone: Dealurile Silvane şi Podişul Someşan, Depresiunea Transilvaniei – regiunea sudică şi a Câmpiei Transilvaniei, Câmpia Română- unitatea de vest şi sud, Podişul getic- Platforma Olteţ- Cotmeana, Zona Câmpiei Române- unitatea de est, Podişului Bârladului şi Zona Câmpiei Jijiei. 3. Zone rurale care prezintă condiţii pentru o economie rurală mediu diversificată Evaluarea economică a spaţiului rural identifică zone care prezintă condiţii pentru dezvoltarea unei economii rurale mediu diversificată, reprezentând aprox. 26% din numărul comunelor, 34% din populaţia rurală şi 15% din suprafaţa spaţiului rural. În această gupă sunt incluse în special zonele aflate la limita dintre zonele care deţin condiţii pentru dezvoltarea unei economii diversificate şi acelea care prezintă condiţii pentru dezvoltarea unei economii rurale predominant agrare. Astfel, pentru a realiza o delimitare a nivelului de dezvoltare a spaţilui rural românesc, în planşa următoare (Zonificarea spaţiului rural, PATN Secţiunea a VIII-a, Zone rurale), a fost realizată zonificarea spaţiului rural indentificând zone în care predomină factori favorabili dezvoltării (zonele mov) şi cele în care predomină factori restrictivi pentru dezvoltarea spaţiului rural (zonele galbene).

Fig. 3.12. Economie – Zonificare cumulativă pe criterii (Studii de fundamentare PATN - Zone Rurale,2006).

Se constată că, în zonele în care predomină factori favorabili dezvoltării, se realizează şi o economie rurală diversificată.

CAP. 4. MUTAŢII ÎN TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE. TRANSFORMĂRI OBIECTIVE/SUBIECTIVE 4.1. IMPACTUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ACTUALE ASUPRA CALITĂŢII VIEŢII ÎN SPAŢIUL RURAL TRADIŢIONAL Prin cumularea unor fenomene extreme precum secete prelungite, inundaţii, amplificarea degradării solului, diminuarea resurselor de apă potabilă şi a resurselor naturale vegetale, apar efecte teritoriale asupra distribuţiei reţelei de aşezări rurale, a productivităţi agricole şi, implicit, asupra viabilităţii demografice şi sociale a satelor. „Riscul în agricultură”, ca element caracteristic al spaţiului rural, nu reprezintă un interes doar pentru fermier; el este importat pentru societate în ansamblu (Bădescu şi Cucu-Oancea, 2011). Astfel, efectele anticipate ale schimbărilor climatice se vor manifesta în agricultură, vor afecta populaţia dependentă de produsele agricole, precum şi localităţile rurale. Variaţia climatică influenţează nu numai culturile şi rezervele de hrană, dar şi calitatea solului, amplifică riscurile şi costurile de protecţie (Stanciu et al., 2010). Eroziunea solului afectează 2/3 din teritoriul României, aparţinând regiunilor de deal şi munte (fig. nr. 4.1). Acest proces apare pe pantele cu declivităţi care depăşesc 5%. Terenurile agricole pe pante mai înclinate decât 5% au un potenţial de eroziune influenţat de ploile abundente, cu eroziunea solului la o rată potenţială de 817/ha/an (Bălteanu, 1992). Cel mai mare risc la eroziune apare în Subcarpaţii de Curbură şi Subcarpaţii Getici. Efectele maxime ale acestor procese sunt observate primăvara pe terenurile agricole, înainte de apariţia vegetaţiei cultivate şi vara, după lungi perioade uscate, urmate de ploi torenţiale. Suprafeţe extinse de versanţi sunt afectate de şiroire, rezultând aproape 5000 ha/an teren nepotrivit pentru cultivare. Puternic afectaţi de şiroire sunt Carpaţii de Curbură şi Carpaţii Getici. Factorii care cauzează această eroziune includ roci slab consolidate, căderi intense de precipitaţii şi practici nepotrivite de utilizare a terenurilor. Eroziunea fluviatilă este, pe departe, cea mai importantă formă a degradării terenului. Dintre diferitele forme de manifestare a eroziunii cea mai răspândită este scurgerea de suprafaţă, afectând unele areale astfel încât nu mai pot fi redate agriculturii, astfel că trebuie scoase din circuitul agricol. În România, eroziunea prin pluviodenudare afectează aproape 50% din terenurile agricole şi arabile, anual pierzându-se aproximativ 126 milioane tone sol fertil (Moţoc, 1982). Alunecările de teren reprezintă un risc semnificativ în regiunile deluroase şi montane, în mod special pentru acelea acoperite cu depozite deluviale. Aceste depozite sunt complexe sedimentare cutate şi faliate conţinând marne, argile, fosile, gresii şi conglomerate (Ielenicz, 2004). Distribuţia alunecărilor de teren în aceste depozite este controlată de diverşi factori climatici, tectonici şi litologici şi influenţată de diferite practici de gospodărire a terenurilor. Există diferenţe regionale semnificative între tipurile de alunecări de teren, cantităţile de materiale preluate de pe pante în canalele râurilor adiacente, şi riscurile la care sunt expuse diverse activităţi umane. În Subcarpaţi, formaţi predominant din depozite de molasă cutate şi faliate, pantele pot fi foarte instabile. Instabilitatea este cel mai frecvent manifestată la alunecări superficiale de suprafaţă, alunecări de adâncime medie şi curgeri de noroi de 300-700 metri în lungime. Zonele cele mai afectate de aceste caracteristici se găsesc în Subcarpaţii din regiunea seismică a Vrancei (Bogdan şi Niculescu, 1999). În Carpaţii Orientali, formaţi 80

predominant din depozite deluviale cretacice şi paleogene, materialele coluviale periglaciare sau imediat postglaciare sunt sursele majore ale alunecărilor. Aceste depozite măsoară între 10 şi 30 metri adâncime, iar alunecările de teren din cadrul lor sunt în general activate sau reactivate de adâncirea regională a reţelei de văi pe termen lung sau datorită despăduririlor antropice. Datorită asocierii lor cu torenţi, aceste alunecări afectează adesea localităţi, linii de comunicaţie, drumuri şi pot mări gradul de izolare al unor aşezări rurale (Bălteanu, 1992).

Fig. 4.1. Harta terenurilor după riscul şi gradul de manifestare a proceselor de eroziune şi alunecări/prăbuşiri şi de producere a inundaţiilor (ICPA apud Ministerul Transporturilor, Turismului şi Construcţiilor, 2007)

Fenomenul de secetă are o incidenţă ridicată în Dobrogea, estul Bărăganului şi sudul Moldovei, precum şi în extremitatea sudică a Câmpiei Române, aceste regiuni având un fond natural foarte favorabil unui impact semnificativ al secetei. Variabilitatea climatică influenţează toate sectoarele economiei naţionale, însă cea mai vulnerabilă rămâne producţia vegetală şi în special agricultura (Stanciu et al., 2010). Productivitatea culturilor agricole prezintă fluctuaţii de la an la an, fiind influenţată de variabilitatea condiţiilor climatice, şi mai ales de frecvenţa evenimentelor climatice extreme pentru care este prevăzută o amplificare (fig nr.4.2). Fluctuaţia multianuală a cantităţilor medii anuale de precipitaţii în România evidenţiază o descreştere a resurselor hidrice, rezultând că, la nivelul teritoriului agricol al ţării, factorul limitativ cu efecte negative asupra productivităţii culturilor de câmp este apa provenită din precipitaţii.

Fig.4.2. Deficitul de precipitaţii, prognozat la nivel european, pentru intervalul 2021-2080; (Agenţia Europeană de Mediu, www.eea.europa.eu)

Intensitatea, durata şi extinderea fenomenului de secetă pedologică variază în funcţie de interacţiunea complexă a factorilor agro-meteorologici, respectiv temperaturi maxime deosebit de ridicate în aer (zile de „arşiţă”) şi sol, asociate cu o umezeală relativă a aerului scazută (seceta atmosferică) şi un regim pluviometric deficitar. Seceta hidrologică poate fi identificată cu perioada celor mai mici debite pe cursurile de apă, când alimentarea acestora se realizează în exclusivitate din subteran. Analiza variaţiei multianuale a precipitaţiilor anuale pe teritoriul României indică apariţia după anul 1980 a unei serii de ani secetoşi, datorată diminuării cantităţilor de precipitaţii, coroborată cu tendinţa de creştere a temperaturii medii anuale în special în Câmpia Română şi în Podişul Bârladului (Bogdan şi Niculescu, 1999). Diminuarea volumului de precipitaţii din ultimii ani a condus la scăderea exagerată a debitelor pe majoritatea râurilor ţării, şi în special în sudul şi sud-estul României, în contextul unei acţiuni conjugate a unui complex de factori, şi anume: scăderea cantităţilor anuale de precipitaţii, după anii 1980; creşterea temperaturii medii anuale a aerului, care a determinat intensificarea evaporaţiei şi evapotranspiraţiei; scăderea nivelurilor apelor freatice din luncile şi terasele râurilor, cu implicaţii negative asupra alimentarii acestora în sezoanele lipsite de ploi; frecvenţa şi durata tot mai mare a fenomenelor de secare a râurilor cu bazine de recepţie mai mici de 500 km2. Aspectele legate de seceta hidrologică sunt mult mai complexe şi sunt condiţionate de climă, rezerva de apă din sol, caracteristicile pânzei freatice, consumatorii de apă, etc. Cele mai lungi intervale secetoase înregistrate în secolul XX au avut câte un an de culminaţie: 1904, 1946, 1990. Zona cea mai afectată de secetă hidrologică din România în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul secolului al XXI-lea a fost sudul ţării, cu aspecte excesive pentru Oltenia. Deficitele de apă din sol au ca rezultat scurgeri intermitente, în special în cazul râurilor din zonele de câmpie. Aceste deficite sunt prezente în bazinele râurilor

din partea de sud a României, Dobrogea şi parţial centrul Moldovei (Ministerul Mediului şi Pădurilor, 2010). Ca urmare a manifestării fenomenului de secetă din toamna anului 2011 şi vara anului 2012, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a monitorizat permanent, prin structurile teritoriale din subordine evoluţia culturilor de toamnă şi de primăvară, în condiţiile extinderii acestui fenomen. Potrivit situaţiei estimative a suprafetelor cu incidenţa cea mai ridicată la secetă pe teritoriul României, a fost afectată o suprafaţă de peste 4,0mil.ha., cu grade de afectare diferenţiate în funcţie de cultură şi zonă. Ca urmare, recoltele obţinute la culturile înfiinţate în toamna anului 2011 şi primăvara anului 2012 sunt diminuate cantitativ, comparativ cu anul anterior. Pentru exemplificarea evaluării efectelor secetei asupra culturilor, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a prezentat o comparaţie a producţiei din anul 2011 şi a celei din anul 2012. Astfel, la grâu producţia a fost de circa 5 milioane tone, faţă de circa 7 milioane tone în anul 2011, la orz şi orzoaică producţia a fost de circa 0,97 milioane tone faţă de 1,45 milioane tone în anul 2011, iar la rapiţă s-a înregistrat cea mai importantă diminuare, de la 746 mii tone în anul 2011, la 149 mii tone în acest an. Strategia naţională de diminuare a efectelor secetei şi combaterii degradări terenurilor şi deşertificării prevede crearea amenajărilor locale de irigaţii, în corelaţie cu schemele directoare de amenajare şi gospodărire a apelor, în cadrul proiectelor de dezvoltare durabilă a zonelor rurale, pe baza accesului la sursele locale de apă. Această măsură este necesară a completa programul de reabilitare a sistemului de irigaţii administrat de ANIF, întrucât spre deosebire de acesta, sistemele locale ar putea beneficia de finanţare din fondurile structurale UE. Un alt raţionament al acestei măsuri este faptul că sistemul naţional de irigaţii nu poate fi realizat pentru a răspunde tuturor nevoilor de irigaţii din agricultură (legumicultură, sericicultură, pomicultură). Deşertificarea a fost definită de UNCCD (Convenţia Naţiunilor Unite pentru Combaterea Deşertificării) şi transpusă în legislaţia naţională prin Legea 111/1998, privind prevenirea şi combaterea deşertificării, care constă în acţiunile şi măsurile luate pentru diminuarea proceselelor de degradare a solului, în condiţii de climat arid, semiarid si subumed-uscat. Măsurile principale de prevenire a efectelor respective sunt cele de modificare a structurii culturilor (şi soiurilor), de adaptare a acestora la noile condiţii climatice, precum şi de extindere a tehnologiilor de cultură specifice climatelor respective. În ceea ce priveşte solul, o oarecare reducere a efectelor negative ale climatului mai uscat se poate realiza reducând scurgerile de apă de pe terenurile în pantă, ridicând capacitatea solurilor compacte de stocare a apei şi reducerea evapotranspiraţiei prin lucrări conservative. Intensificarea irigaţiei este măsura principală de reducere a efectelor aridizării climatului, iar amenajările de irigaţie şi tehnologiile de udare cer folosirea cât mai eficientă, fără pierderi, a apei. Zona supusă deşertificării, caracterizată de climat arid, semiarid sau subumed-uscat, reprezintă cca. 30% din suprafaţa totală a României, fiind în general amplasată în Dobrogea, sudul Câmpiei Române şi vestul Câmpiei Tisei. Această zonă este folosită preponderent în agricultură (cca. 80% din total, din care cca. 60% sunt terenuri arabile), silvicultură (cca. 8%) şi ape, îndeosebit lunca şi Delta Dunării. Potrivit Agenţiei Europene de Mediu, cele mai afectate regiuni de impactul schimbărilor climatice din România vor fi Dobrogea, Oltenia, sudul Munteniei şi Banat. În lipsa unor măsuri urgente, este posibil să asistăm la deşertificarea părţii de sud a ţării, în special în judeţul Dolj şi în Dobrogea. Inundaţiile din România sunt direct legate de condiţiile fizico-geografice generale şi în special de cele climatice, factori naturali la care trebuie adăugate activităţile umane cum ar fi defrişările extensive. Inundaţiile sunt generate de ploi (din 83

mai până în noiembrie), topirea zăpezii sau chiar suprapunerea celor două în timpul perioadei de iarnă-primăvară. Căderile masive de zăpadă afectează fie direct sau indirect, prin producerea viiturilor, culturile agricole, pierderea de vieţi omeneşti şi stabilitatea construcţiilor, iar pe de altă parte amplifică gradul de izolare al localităţilor rurale. Spre exemplu, ca urmare a căderilor de zăpadă din perioada ianuarie-februarie 2012, suprafeţe semnificative de spaţii protejate, sere şi solarii, au fost afectate în ceea ce priveşte materialele de rezistenţă şi materialele de acoperire.

Fig. 4.3. Clădiri aflate în stare avansată de degradare, ca urmare a viiturilor. (Foto.: arh. Marius Voica)

Excesul de apă (inundaţii) are ca efect creşterea rapidă a cantităţii suspensiilor în sursa de apă, cu consecinţe asupra procesului de tratare; de asemenea, apar probleme datorită lipsei capacităţii de preluare a reţelei de canalizare, precum şi afectarea procesului de epurare (Cazac et al., 2005). Deşi în ultimii 40-50 de ani s-au mai produs viituri importante în majoritatea bazinelor hidrografice, niciodată în ultimii 100 ani, viiturile nu s -au întins pe o durată atât de mare de timp (din februarie şi până în septembrie) şi pe un areal atât de mare faţă de anul 2005. În bazinul râului Trotuş viitura produsă în luna iulie 2005 a atins valori excepţionale, debitul maxim şi volumul viiturii având valorile cele mai mari din tot şirul de măsurători existente. Pe râurile Putna şi Râmnicu Sărat s-au produs cele mai mari viituri înregistrate în decursul timpului. Viitura de pe râul Ialomiţa este a doua mare viitură, după cea produsă în anul 1975, iar cea înregistrată pe râul Cricovul Sărat este cea mai mare din şirul cronologic de date înregistrate. Majoritatea opiniilor sprijină idea că inundaţiile din 2005 (cele mai grave din ultimii 50 ani) sunt urmările supraexploatării pădurilor. Viitura din aprilie-mai 2006 de pe Dunăre reprezintă cea mai importantă viitură produsă în perioada de observaţii 1840-2009, debitul maxim în secţiunea Baziaş a fost de 15800 m 3 /s faţă de cel mai mare înregistrat până în prezent în anul 1895 de 15082 m 3 /s. În ultimii 166 ani se remarcă o tendinţă de creştere a debitelor maxime pe Dunăre la Baziaş cu 1200 m 3 /s datorită, în principal schimbărilor climatice şi îndiguirii în amonte a Dunării şi a afluenţilor. Acest debit suplimentar conduce la supraînălţări ale nivelului apei cu 40 -50 cm pe tot sectorul românesc al Dunării ceea ce implică costuri suplimentare pentru a asigura acelaşi grad de protecţie împotriva viiturilor, a cetăţenilor şi bunurilor acestora (Stanciu et al. 2010). Ca urmare a inundaţiilor catastrofale înregistrate, la sfîrşitul anului 2005 a fost elaborată Strategia Naţională de Management al Riscului la Inundaţii, în care sunt stabilite atribuţiile care revin fiecărei structuri implicate în gestionarea riscului la inundaţii, structurate pe acţiuni şi măsuri preventive, de intervenţie 84

operativă precum şi cele pentru reabilitarea şi revenirea la starea de normalitate. S-a demonstrat astfel că vechile modele nu mai sunt de actualitate în noile condiţii climatice, iar o parte dintre lucrările de protecţie existente nu mai sunt eficiente, deoarece condiţiile de mediu s-au schimbat dramatic. Strategia are drept scop reducerea impactului produs de inundaţii asupra populaţiei şi a bunurilor printr-o planificare adecvată şi printr-o politică care să corespundă standardelor şi aşteptărilor comunităţilor umane, în condiţiile protecţiei mediului. Procentele reduse de împădurire din zonele de câmpie se corelează cu secete frecvente şi prelungite, aşa cum despăduririle din zona colinară, precum şi tăierile masive din unele păduri de munte, se corelează cu fenomene de torenţialitate, de degradare a terenurilor şi alunecǎri de teren. Aceste fenomene s-au accentuat, pe fondul unor dificultăţi de ordin social şi legislativ şi a lipsei capacităţii instituţionale şi financiare la mare parte din deţinătorii de păduri sau de terenuri. Investiţiile din acest domeniu au fost reduse sau chiar neglijabile. Arealele cu exces de umiditate, respectiv cele care au suferit în urma inundaţiilor sau sunt supuse riscurilor la viituri, au o răspândire inegală. Necesară este adoptarea unor politici de protecţie a arealelor locuite şi a celor cu utilizare economică. La nivel regional şi local sunt create centre şi agenţii care au ca principal obiectiv prevenirea hazardelor şi educarea populaţiei pentru situaţii extreme. În concluzie, principalele ameninţări care se manifestă asupra aşezărilor rurale sunt: 1) creşterea incidenţei riscului la alunecări de teren; 2) degradarea calităţii locuirii şi stabilităţii construcţiilor prin mărirea intensităţii fenomenelor orajoase şi a frecvenţei inundaţiilor; 3) creşterea costurilor de construcţie în vederea adaptării la noile condiţii meteorologice. Acestea au determinat schimbări ale modelului rural tradiţional şi adaptarea sa la noile condiţii climatice. În unele cazuri, sate afectate de inundaţii istorice au fost supuse unui fenomen demografic de depopulare. Este situţia unor localit ăţi din Podişul Moldovei, Subcarpaţii Curbură, Câmpia de Vest, în care lipsa măsurilor de dotare, echipare în caz de inundaţii şi alunecări de teren a contribuit la migrarea locuitorilor (OIRPOSDRU-Vest, 2007). Abandonarea terenurilor agricole afectate de variate riscuri climatice, cu efecte asupra morfologiei satelor. Politicile de dezvoltare rurală oferă şanse de compensare a efectelor adverse pe care schimbările climatice le pot provoca producătorilor agricoli şi economiilor rurale, spre exemplu oferirea de ajutor pentru investiţii în echipamente de irigare mai eficiente. Programele agricole şi de mediu pentru încurajarea mai bunei gestionări a solului şi a resurselor de apă, introducerea unor noi culturi de către producătorii agricoli sunt de asemenea importante pentru adaptare (Institutul European din România, 2009). 4.2. VULNERABILITATEA PATRIMONIULUI NATURAL AFERENT SPAŢIULUI RURAL Patrimoniul natural a parcurs numeroase modificări de-a lungul secolelor, iar modul în care comunităţile umane folosesc mediul natural pentru a-şi obţine mijloacele de subzistenţă a avut şi continuă să aibă un rol de seamă în modelarea peisajului. Întrucât în mediul rural utilizarea terenurilor este destinată, în principal cultivării plantelor şi creşterii animalelor, suportul natural este afectat îndeosebi de activitatea agricolă. 85

Studiu de caz - poluarea cu nitraţi, fenomen asociat peisajului agricol tradiţional Poluarea organică este una din problemele majore ale spaţiului rural, asociată peisajului agricol tradiţional, în care creşterea animalelor dispersată este principala cauză a poluării cu nitraţi. Dintre cele două tipuri majore de poluare, punctiformă şi difuză, aceasta din urmă, specifică îndeosebi agriculturii, este cel mai greu de controlat, îndeosebi în arealele rurale izolate, cu acces redus la servicii. Zonele vulnerabile la nitraţi sunt suprafeţe de teren agricol de pe teritoriul ţării prin care se drenează scurgerile difuze în apele poluate sau expuse poluării cu nitraţi şi care contribuie la poluarea acestor ape. Pentru aceste zone se stabilesc programe de acţiune care conţin măsuri agricole obligatorii privind controlul aplicării îngrăşămintelor, în special a celor organice naturale, pe terenurile agricole. În ultima perioadă, specialiştii din domeniul poluării (Constantin, 2010) au tras semnalul de alarmă, în sensul că apa potabilă din fântâni conţine nitraţi şi nitriţi, compuşi chimici care sunt extrem de toxici. Astfel, potrivit Directivei 91/676/EEC privind protecţia apelor împotriva poluării cauzate de nitraţii proveniţi din surse agricole (Directiva Nitraţi), care a fost transpusă prin Hotărârea Guvernului nr. 964/2000, cu modificările şi completările ulterioare, obiectivul general, la nivel european şi naţional, este reducerea poluării apelor. Prin acest act s-a aprobat Planul de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole. De asemenea, de o importanţă deosebită prezintă Directiva Cadru 2000/60/EC, care defineşte apa ca pe un patrimoniu care trebuie protejat, tratat şi conservat ca atare. Această directivă asigură cadrul necesar gospodăririi durabile a apei, ceea ce presupune gestiunea cantitativă şi calitativă a apelor şi ecosistemelor sănătoase, având ca scop atingerea „stării bune” a apelor până în anul 2015. Criteriile utilizate pentru identificarea apelor afectate sau susceptibil să fie afectate de poluarea cu nitraţi din surse agricole sunt următoarele: • dacă apele dulci de suprafaţă, utilizate sau care în perspectivă vor fi utilizate ca sursă de apă potabilă, conţin sau sunt susceptibile să conţină concentraţii de nitraţi mai mari decât cele prevăzute în Directiva 75/440/EEC privind calitatea apelor de suprafaţă destinate potabilizării (>50 NO3 mg/l), dacă nu se iau măsuri de protecţie; • dacă apele subterane conţin sau sunt susceptibile să conţină concentraţii de nitraţi mai mari decât limita maximă admisibilă de 50 mg/l, dacă nu se iau măsuri de protecţie; • dacă apele dulci din lacurile naturale sau din alte surse de apă dulce (lacuri de acumulare, canale), ape costiere şi marine sunt eutrofe sau pot deveni eutrofe în viitorul apropiat, dacă nu se iau măsuri de protecţie. Prima desemnare a zonelor vulnerabile şi potenţial vulnerabile în România a fost efectuată în anul 2003 de ICPA (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului Bucureşti) împreună cu Administraţia Naţională „Apele Române”, având în vedere prevederile HG 964/2000 privind aprobarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole care transpun în legislaţia românească Directiva Consiliul Europei 91/676/EEC. În această desemnare, zonele vulnerabile la nitraţi din surse agricole au reprezentat perimetrele a 255 localităţi din România, ceea ce reprezintă 8,64% din suprafaţa ţării, respectiv 13,93% din suprafaţa totală agricolă a ţării (ICPA, 2009). Conform Directivei Nitraţi şi a Hotărârii Guvernului nr. 964/2000, România a început cadastrarea apelor afectate de poluarea cu nitraţi şi a apelor care sunt 86

susceptibile să fie expuse unei astfel de poluări şi să-şi desemneze zonele vulnerabile la nitraţi. În anul 2005 a fost întocmită prima desemnare (fig. nr.4.4), prin Ordinul comun nr.241/196/2005 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor şi ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale pentru aprobarea listei localităţilor, pe judeţe, unde există surse de nitraţi din activităţile agricole, iar în anul 2008, conform Planului de Implementare, a fost făcută o redesemnare prin Ordinul nr.1552/743/2008.

Fig. 4.4. Comune afectate de poluarea cu nitraţi din surse agricole; (Planul Naţional Strategic pentru Dezvoltare Rurală 2007-2013, Anexa 2.17)

În sprijinul îndeplinirii obligaţiilor pe care le are Guvernul României privind alinierea la cerinţele Directivei nr.676/91/CEE, Ministerul Mediului şi Pădurilor are în curs de implementare (în perioada 2008-2013) proiectul „Controlul integrat al poluării cu nutrienţi”, pe baza unui împrumut acordat de Banca Internatională de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a unui ajutor financiar nerambursabil acordat de Fondul Global de Mediu. Una din direcţiile de acţiune ale proiectului este realizarea de investiţii în sisteme de colectare selectivă, compostarea şi aplicarea pe terenurile agricole a gunoiului de grajd din gospodăriile rurale din 86 de comune situate în zone vulnerabile la poluarea cu nitraţi, care vor constitui exemple de bune practici pentru celelalte localităţi din zonele declarate vulnerabile la poluarea cu nitraţi. Prin Hotărârea Guvernului nr.567/16.06.2010 privind aprobarea indicatorilor tehnico-economici pentru 11 obiective de investiţii-platforme de depozitare şi gospodărire a gunoiului de grajd şi a deşeurilor menajere au fost deja aprobate investiţiile pentru o serie de comune. O altă direcţie de acţiune a proiectului este realizarea a 12 obiective de investiţii în sisteme de canalizare şi staţii de epurare a apelor uzate în comune care au fost selectate ca fiind cele mai expuse la poluarea cu nitraţi. O a treia direcţie de acţiune este o amplă campanie de informare şi conştientizare a publicului larg cu privire la măsurile necesare 87

pentru diminuarea poluării cu nitraţi, care constă în distribuirea de pliante, broşuri, ghiduri de bune practici, spoturi radio şi televiziune, organizarea unor caravane mediatice. În concluzie, atitudinea faţă de patrimoniul natural aferent spaţiului rural este cea care introduce prime schimbări în peisajul rural, prin crearea platformelor de depozitare şi gospodărire a gunoiului de grajd şi a deşeurilor menajere, extinderea sistemelor de canalizare şi epurare care au ca scop final îmbunătăţirea calităţii locuirii rurale. Viabilitatea zonelor rurale nu poate să depindă numai de agricultură, care trebuie să-şi consolideze rolul în protejarea mediului rural, în producerea de hrană sigură şi de calitate, ci şi de posibilitatea de iniţiere şi dezvoltare în acest spaţiu a unor activităţi nonagricole, de dezvoltare a unui sector al serviciilor pentru agricultură şi pentru populaţia rurală. 4.3. ACCESIBILITATEA SPAŢIULUI RURAL-VECTOR DE PROPAGARE A MUTAŢIILOR FUNCŢIONALE ŞI STRUCTURALE Accesibilitatea se defineşte ca fiind gradul (posibilitatea) de acces la o destinaţie dorită. Depinde în principal de extinderea şi calitatea infrastructurii de transport şi de disponibilitatea serviciilor şi este strâns legată de conectivitate (Oprea, 2012). Zonele cu deficit de accesibilitate sunt caracterizate de izolare, determinată de caracteristicile topografice (relief), acces dificil la reţelele de transport şi serviciile publice, distanţa mare a acestora faţă de reţelele de comunicaţie. Accesibilitatea redusă şi distanţele relativ mari faţă de centrele urbane dezvoltate au determinat disparităţi în dezvoltarea socio-economică a spaţiul rural defavorizat. Cel mai scăzut grad de accesibilitate îl înregistrează zonele izolate, Delta Dunării şi zona montană care păstrează un nivel ridicat de autenticitate rurală. Pe de altă parte, una din condiţiile dezvoltării economice a spaţiului rural este creşterea nivelului de racordare la infrastructura de transport şi căi de comunicaţie, care include pe lângă extinderea drumurilor judeţene şi comunale şi creşterea calităţii acestora (Brînzan, 2006). Consolidarea legăturilor trans-carpatice ca suport al dezvoltării regionale (crearea unei trame naţionale de interconectare funcţională a regiunilor) este unul dintre obiectivele fundamentale ale dezvoltării spaţiale pe termen lung (2025). Dezvoltarea echilibrată a ţării, aplicarea principiului coeziunii teritoriale la nivelul regiunilor şi reducerea decalajelor regiunii nord-estice nu pot fi asigurate fără întărirea circulaţiei peste Carpaţii Orientali, ceea ce ar ameliora statutul de periferie extremă în raport cu UE, prin reducerea cu 400 km a distanţelor actuale pe căile ferate principale. Accesul la spaţiul rural este, în România, un factor major pentru dezvoltarea turismului rural, o importantă sursă de venit pentru comunităţile rurale. La nivel intraregional, reţeaua de transport inadecvată împiedică dezvoltarea comunelor şi a satelor. Multe zone dispun de reţele rutiere de transport între localităţi foarte slab dezvoltate (de exemplu, satele din Delta Dunării), determinând chiar izolarea unor localităţi. Activităţile eligibile prin axa 3 FEADR-calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale, care se adresează îmbunătăţirii infrastructurii de acces în spaţiul rural, sunt: • înfiinţarea de drumuri noi, extinderea şi îmbunătăţirea reţelei de drumuri de interes local; • achiziţionarea de microbuze care să asigure transportul public pentru comunitatea locală în zonele izolate; 88

• achiziţionarea de utilaje şi echipamente pentru serviciile publice de deszăpezire. Există situaţii în care zonele rurale se află la distanţă de oraşe, având caracteristici inerente zonelor defavorizate, prin performanţe economice slabe. Majoritatea serviciilor de transport în comun cu autobuzul îşi încheie programul devreme sau nu sunt disponibile deloc duminica, transformând socializarea cu locuitori din alte aşezări imposibilă. Sistarea transporturilor locale implică mărirea distanţelor parcurse de locuitori, care ridică probleme în cazul deplasărilor pentru tratament, locuri de muncă sau probleme juridice. Studiu de caz-îmbunătăţirea accesului la învăţământ în spaţiul rural Una din problemele asociate calităţii slabe a transportului rural şi a izolării unor sate este abandonul şcolar, având în vedere că 2/3 dintre şcoli sunt considerate ca fiind situate în zone defavorizate şi doar 1% dintre elevii din mediul rural ajung să studieze la universitate (Ministerul Educaţiei, 2000). După 1989, şcolile din zonele rurale izolate s-au închis, fiind preferate arealele mai populate, obligând elevii să se deplaseze spre acestea din urmă. Dacă până în anul 1990, în România nu s-a vorbit despre abandon şcolar sau neşcolarizare, sistemul neacceptând eşecul şcolar ca pe o realitate, nu acelaşi lucru s-a întâmplat după căderea sistemului comunist. Din păcate, această problemă nu a constituit o prioritate după 1990. În familiile fără o maşină în proprietate, copiii cu vârste cuprinse între 6-14 ani trebuie să utilizeze transportul public (autobuze, tren) care implică transferuri multiple între tipurile de transport şi consum de timp. La nivel administrativ, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are ca atribuţie optimizarea transportului la cursuri a elevilor din zonele rurale izolate pentru a asigura accesul la educaţie fără discriminare, pentru a soluţiona problemele cu care se confruntă unităţile de învăţământ, chiar dacă, în baza principiilor descentralizării şi ale autonomiei locale, responsabilitatea asigurării unui transport adecvat al elevilor revine autorităţilor publice locale, în baza art. 85(1) al Legii nr.1/2011 (Legea educaţiei naţionale).

Fig. 4.5. Implementarea proiectului „Bicicleta la ţară” în satul Cordăreni, judeţul Botoşani, octombrie 2012 (Green Report, www.green-report.ro)

Pe de altă parte, situaţia în care se regăseşte învăţământul din mediul rural a impus introducerea unor iniţiative integrate ale organizaţiilor non-guvernamentale, cu 89

susţinerea autorităţilor locale, concretizate în campanii de proiecte care vizează facilitarea accesului la educaţie, reducerea ratei absenteismului şcolar, îmbunătăţirea condiţiilor din şcoli. Un astfel de proiect este donarea de către E.ON România şi Green Revolution a 800 de biciclete pentru şcolarii din judeţele Iaşi, Botoşani, Suceava şi Vaslui (fig. nr. 4.5.). Proiectul promovează bicicleta ca mijloc de transport eficient şi ecologic, comportamentul responsabil faţă de mediul natural şi spaţiul rural ca loc viabil din punct de vedere social şi economic. În concluzie, transportul este elementul cheie pentru îmbunătăţirea accesului la servicii, susţinând astfel regenerarea economică şi socială a spaţiului rural. Investiţiile guvernamentale în serviciile de transport public rural şi integrarea iniţiativelor diferitelor organizaţii şi asociaţii pot determina mărirea disponibilităţii ofertei agroturistice, cu multiple efecte pozitive în spaţiul rural. 4.4. RELAŢIONĂRI URBAN-RURAL ÎN FORME DE STRUCTURARE SPAŢIALĂ, PERIURBANE ŞI METROPOLITANE Relaţia urban-rural este pusă în discuţie din perspectiva atenuării disparităţilor (intra) regionale, prin corelarea politicilor comunitare referitoare la dezvoltarea spaţială echilibrată şi durabilă. Din acest punct de vedere, trebuie urmărită dezvoltarea unui sistem urban policentric şi echilibrat, precum şi întărirea parteneriatului între spaţiul urban şi cel rural. Acest lucru presupune de păşirea ideilor preconcepute legate de diferenţele dintre urban şi rural. În România, în mod frecvent, delimitarea spaţiului rural de cel urban se face conform Legii 351/2001. Spaţiul rural, în conformitate cu prevederile acestei legi, se compune din suprafaţa administrativă a 2860 de comune care corespund nivelului NUTS 5, în sistemul statistic al Uniunii Europene. Pe acest teritoriu locuieşte 44,85% din populaţia totală. În ultimii ani, UE recomandă utilizarea metodologiei elaborate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), bazată pe densitatea populaţiei. Astfel, unităţile administrativ teritoriale sunt identificate ca rurale dacă densitatea populaţiei este mai mică de 150 locuitori pe km 2. Deşi densitatea populaţiei este considerată adesea un criteriu mult prea aproximativ pentru a ghida deciziile politice totuşi UE consideră că această metodologie poate defini caracterul rural al regiunilor NUTS deoarece majoritatea datelor socio economice sunt disponibile numai la acest nivel (Institutul European din România, 2006). Din punct de vedere structural, spaţiul rural se diferenţiază prin perspectiva economică şi socială (Kayser, 1990 apud Cândea şi Bran, 2001) în: • Spaţiul rural periurban, care se circumscrie marilor centre industrialurbane, mărimea lui fiind determinată de puterea economică, demografică şi administrativă a polilor respectivi. În acest tip de spaţiu se manifestă, concomitent, atât activităţile şi fenomenele specific urbane, cât şi cele rurale. Ruralul autentic este din ce în ce mai absent, populaţia este deosebit de eterogenă (cea mare parte a ei practică navetismul), reţelele de comunicaţie sunt foarte bine dezvoltate, economia este puternic afirmată şi diversificată, iar agricultura, intensivă, prezintă o structură adecvată şi adaptată cerinţelor pieţei de desfacere.

• Spaţiul rural intermediar sau spaţiul agricol propriu-zis (în înţelesul dat de Kayser) reprezintă zona agrară a spaţiului rural, cu exploataţiile de tipul fermelor privat-familiale, asociative sau societare (în ţările cu economie în tranziţie), bazate pe productivismul agricol şi profitabilitatea exploataţiilor. Agricultura are caracter intensiv, fiind adesea strict specializată, cu întinse monoculturi, dar şi extensivă. Fermele mici şi mijlocii dispar treptat, fiind preluate de fermele mari, competitive, iar numărul personalului ocupat în activităţile agricole (fermierilor) este în descreştere. • Spaţiul rural periferic, marginal, definit nu din punct de vedere teritorial-geografic ci, în primul rând, din perspectiva economică şi socială, reprezintă acea parte a spaţiului rural care se află la „periferia” economică-productivă a spaţiului agricol şi silvic, fiind considerat o zonă defavorizată social a sistemului agrar. Principalii factori care conduc la periferizarea unor spaţii rurale sunt: potenţialul agroecologic; poziţia spaţiilor rurale faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere; supraproducţia agricolă (specifică ţărilor performante economic); condiţiile pedoclimatice nefavorabile etc.

Fig. 4.6. Structurarea spaţiului rural, în concordaţă cu ariile urbane polarizatoare; sursa: Rey et al., 2006

Tipologia zonelor rurale, relaţii rural-urban (conform studiilor de fundamentare a PATN - Secţiunea Zone rurale) In funcţie de criteriile spaţiale relevante pentru şansele de dezvoltare (accesibilitatea la reţeaua de transport, accesibilitatea la servicii, informaţii) în Romania se disting : • zone situate sub influenţă metropolitană sau zone periurbane; • zone rurale cu reţele de oraşe mici şi mijlocii; • zone de rural profund (rural inaccesibil); 91

• zone periferice. Alte zone cu probleme şi atuuri specifice sunt zonele traversate de culoare majore de transport şi zonele montane. Zone metropolitane sau periurbane sunt acele teritorii rurale care beneficiază de proximitatea oraşelor mari şi au posibilitatea realizării cu acestea a parteneriatelor cu privire la planificarea spaţială a dezvoltării. Aceste zone se caracaterizază în general prin: • accesibilitate bună la servicii de tip urban; • ocupare relativ bună a forţei de muncă, navetism; • presiune asupra terenurilor; • presiunea locuinţelor secundare; • posibilitatea diversificării activităţilor economice prin preluarea unor funcţii urbane; • posibilitate de asociere între localităţi pentru realizarea obiectivelor de investiţii; • populaţie informată, calificată, deschidere spre nou; • risc de poluare. Zone rurale cu reţele de oraşe mici şi mijlocii cuprind o mare parte din teritoriul naţional şi se difenţiază de regulă în funcţie de resursele locale, relaţia cu căile de comunicaţie şi alţi factori de dezvoltare la nivel local. Caracterul divers şi complex al factorilor care favorizează sau nu dezvoltarea zonelor rurale este un argument în plus pentru abodarea integrată a analizei şi conceperii strategiilor de dezvoltare pentru spaţiul rural. Spaţiile rurale, abordate ca locuri complexe (European Spatial Development Perspectives (Potsdam 1999) – aprobat de Consiliul informal al miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului din statele membre- CEMAT) economice, naturale şi culturale- fac obiectul Studiilor de fundamentare a PATN - Zone rurale, în vederea optimizării valorificării potenţialului endogen al acestora. Zone de rural profund care cuprind teritoriile comunelor situate la distanţă mai mare de 25 km de localităţile urbane. Situarea teritorială a acestor zone este ilustrată prin anexa la Legea 351/2001 privind aprobarea PATN Secţiunea IV Reţeaua de localităţi, cu menţiunea că între timp prin apariţia de noi oraşe această situaţie este în curs de ameliorare. În acelaşi timp este necesar ca nivelul de dotare şi echipare al acestor localităţi să fie asigurat corespunzător rangului lor teritorial. Principalele caracteristici ale acestor zone sunt: • accesibilitate redusă la reţeaua majoră de transport, deficienţe în accesibilitatea localităţilor din cadrul unei comune; • accesibilitate redusă la servicii sociale de nivel urban: învăţământ diversificat, servicii medicale specializate, dotări culturale, dotări financiarbancare etc.; • densitatea populaţiei redusă; • acutizarea fenomenelor demografice: imbătrînirea populaţiei şi a forţei de muncă, migraţia populaţiei tinere, natalitate redusă, mortalitate şi mortalitate infantilă ridicată; • slaba echipare edilitară a localităţilor; • dependenţa economică de activităţile agricole; • accesul redus la informaţie şi reticenţa faţă de nou a populaţiei. Zonele de rural profund sunt constituite de regulă din comunele situate periferic în cadrul judeţelor. 92

Zone periferice Un caz particular o constituie situatea periferică în raport cu teritoriul naţional. Astfel de zone rurale sunt marcate de aceleaşi aspecte negative ca şi zonele de rural profund, cu accent pe problemele de accesibilitate. O caracteristică în plus o constituie mixtura etnică mai accentuată decât în restul ţării şi posibilitatea cooperării transfrontaliere, cu avantaje şi dezavantaje în funcţie de vecinătăţi. Zone montane. Dependenţa economică a zonelor rurale de factorii de mediu natural determină acordarea unei atenţii deosebite teritoriilor situate în zonele montane. În Romania aceste teritorii prezintă următoarele caracteristici: • accesibilitate redusă a localităţilor; • condiţii de relief şi climă nefavorabile producţiei agricole vegetale; • mare diversitate de resurse naturale: patrimoniu natural valoros, peisaje atractive, resurse minerale, balneare; • un mediu natural curat, nepoluat; • populaţie puţin afectată de fenomene demografice negative; • păstrarea nealterată a tradiţiilor şi valorilor culturale proprii. Zone traversate de culoare majore de transport sunt constituite din localităţile rurale situate pe traseul Coridoarelor de transport paneuropean IV şi IX. Ele vor beneficia în viitor de factorii de dinamizare a dezvoltării pe care aceste trasee le induc. Presiunea asupra terenurilor se va exercita rapid şi sunt necesare elaborarea de strategii de dezvoltare adecvate locului pentru o cât mai bună utilizare a resurselor proprii. Aceste trasee străbat teritorii de mare varietate naturală, economică şi socială dar prezintă unele caracteristici generale cum sunt: • accesibilitate bună la reţele de transport; • acces la informatie, deschidere spre nou a populaţiei; • posibilitatea dezvoltării serviciilor, a activităţilor economice, diversificarea activităţilor economice, valorificarea produse agricole, ocupare forta de munca; • presiunea crescută asupra terenurilor prin extinderea zonelor construite; • mobilitate crescută a fortei de munca; • risc de poluare aer, sol. De asemenea, conform Conceptului Strategic de Dezvoltare Teritorială a României 2007–2030 se pot individualiza patru cazuri, după cum urmează: • Arie slab polarizată, fără discontinuităţi interne în materie de dezvoltare, înconjurată de centre locale de creştere. Înseamnă că există discontinuităţi periferice la contactul cu ariile vecine, iar acestea sunt determinate de nivelul de dezvoltare mai ridicat al centrelor din exteriorul ariei. Strategia presupune două tipuri de eforturi: unul intern care trebuie dus în domeniul conştientizării populaţiei în legătură cu valorile pe care le deţin şi cum acestea ar putea fi valorificate superior, iar altul extern, înglobând atitudinea de solidaritate a entităţilor teritoriale de rang superior şi a statului sau a Uniunii Europene, vis-a-vis de dificultăţile cu care se confruntă anumite comunităţi locale. Abordarea concretă, în această situaţie, înseamnă divizarea ariei respective în funcţie de numărul centrelor de creştere înconjurătoare şi asocierea comunităţilor respective în proiecte comune cu oraşul din apropiere. Investiţiile atrase nu trebuie de la început localizate în aria propriu-zisă, ci şi în afara acesteia, însă prin efectele induse, marea

discontinuitate se va răsfrânge şi asupra comunităţilor profund dezavantajate. • Arie rurală monopolară, cu o uşoară discontinuitate internă. Această arie, axată pe un sistem local de aşezări, se poate dezvolta prin creşterea producţiei de discontinuitate în sensul dezvoltării rapide şi durabile a centrului polarizator. Această creştere produce iniţial o discontinuitate puternică, prin detaşarea centrului, iar eliminarea acesteia nu se poate face decât printr-o continuitate ulterioară la un nivel superior. Cu alte cuvinte, o creştere complexă a centrului de creştere, mai ales prin stimulare externă, va atrage după sine modificări benefice la nivelul întregii arii. • Arie rurală bi- sau multipolară, cu discontinuităţi interne. Este vorba de arii profund rurale extinse şi care se caracterizează prin prezenţa a cel puţin două centre de atracţie locală, care reprezintă discontinuităţi minore în nivelul de dezvoltare al întregii arii. Aceste centre locale, în jurul cărora se individualizează sisteme de aşezări proprii, trebuie să-şi accelereze dezvoltarea, fie prin valorificarea unor atuuri interne, fie prin stimuli externi. Accentuarea dezvoltării va determina rupturi spaţiale în nivelul de dezvoltare, care pot fi asociate cu discontinuităţi interne majore. Procesul de atenuare a acestor discontinuităţi este o modalitate utilă de inducere a dezvoltării la nivelul întregii arii, prin difuzii ulterioare. • Arie profund rurală, nepolarizată. Dezvoltarea se poate face pe cale endogenă, în care statul se poate implica prin asigurarea unor servicii de consultanţă în domeniul activităţilor agricole, al industriei de prelucrare a resurselor ariei respective etc. În această situaţie trebuie create discontinuităţi în materie de dezvoltare, ceea ce se poate face prin stimularea externă a uneia dintre localităţi cu perspective de a deveni loc central, prin procesul de detaşare a unei aşezări, în procesul de dezvoltare endogenă sau chiar pornind de la nivel de nanostructuri teritoriale. Este vorba de modalitatea în care gospodăriile locale se pot transforma în ferme şi cum aceste ferme pot deveni modele de dezvoltare locală. În concluzie, se poate remarca posibilitatea conturării unei metodologii clare de intervenţie la nivelul ariilor rurale profund dezavantajate, mergând pe principiile conservării a ceea ce este valoros, eliminării obstacolelor în calea cooperării locale, corectării tendinţelor divergente, mai ales în materie de potenţial uman şi al creării de noi structuri, capabile să declanşeze diferenţieri. Aceste diferenţieri sunt rezultatul şi cauza unor discontinuităţi spaţiale, iar în materie de dezvoltare pot încuraja procesul de difuzie a bunelor practici şi a dezvoltării, în general. Prin urmare, producţia de discontinuitate stă la baza planificării strategice a dezvoltării ariilor profund dezavantajate, iar sursa acesteia se regăseşte în capacitatea de a valorifica resursele endogene, precum şi în solidaritatea teritorială. 4.5. SCHIMBĂRI MORFOLOGICE ALE STRUCTURILOR RURALE Morfologia spaţiului rural este modelată de numărul de locuitori, densitatea populaţiei şi tipul de mediu (Cândea et al., 2006). Dintre aceşti parametri, cea mai amplă dinamică o prezintă profilul demografic rural, exprimat sintetic inclusiv prin prisma migraţiei din şi către spaţiul rural.

Studiu de caz-rolul migraţiei urban-rurale şi rural-urbane în modificarea morfologiei satului Un element care este reiterat în problematica schimbării morfologice a spaţiului rural este migrarea externă a forţei de muncă, la ora actuală România confruntându-se cu o mare problemă legată de plecarea forţei de muncă în străinătate. În urmă cu câţiva ani acest fenomen avea un rol pozitiv în balanţa forţei de muncă, prin reducerea ratei şomajului. De asemenea, migraţia a contribuit la dezvoltarea economică, mai ales în domeniul construcţiilor, prin sumele de bani trimise de emigranţi în ţară. Spaţiul rural s-a confruntat şi mai mult cu această problemă, foarte multă forţă de muncă activă tânără plecând în străinătate. Problema s-a manifestat în agricultură, unde majoritatea forţei de muncă este de vârstă înaintată. A determinat printre altele şi eliberarea unor mari resurse de forţă de muncă şi specializarea la nivel individual şi al grupurilor sociale, creând condiţile creşterii populaţiei oraşelor (Sârbu, 2011). Migraţia forţei de muncă spre exteriorul regiunii, ca şi îmbătrânirea populaţiei are efecte negative asupra competitivităţii regionale, îndeosebi în zonele rurale. Sumele de bani trimise în ţară de către cei care lucrează în străinătate, creează fluxuri financiare importante în economia rurală. Alături de modificările de atitudine în ce priveşte migrarea în străinătate, aceşti bani pregătesc calea pentru modernizarea şi dezvoltarea spaţiului rural. Cea mai mare parte a acestor sume sunt investite în tranzacţiile imobiliare (locuinţe şi terenuri), în încercarea de a se ridica nivelul calitativ al vieţii şi de a se asigura un mijloc de protecţie în cazul eventualelor probleme financiare. Spiritul antreprenorial constituie şi el un element care se dezvoltă în rândul celor care au lucrat în străinătate (7% sunt dispuşi să înceapă o activitate agricolă comercială, în timp ce 24% îşi deschid afaceri în sectorul non-agricol). Cu toate acestea, migrarea în străinătate atrage după sine costuri sociale. Dinamica intensă a migrării nu compensează capacitatea de reacţie a sistemului de asistenţă socială (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, 2008a). Bernard Kayser (1990 apud Merce, 2010) a conturat următoarele tipuri de rural, în funcţie de activitatea economică, structura socioprofesională si dinamica demografică: ruralul profund, ruralul semiagricol, ruralul în mutaţie, ruralul în stagnaţie, ruralul intermediar. Problema centrală, sintetizată de Bernard Kayser, este aceea a renaşterii rurale. De fapt, acesta se concentrează asupra analizei unui fenomen de creştere demografică în spaţiul rural, de schimbare a sensului migraţiei, din migraţie cu sens rural-urban, în migraţie cu sens urban-rural, fenomenul a fost numit rurbanizare sau contra-urbanizare (Constantin, 2010). Schimbarea direcţiei migraţiei în relaţia urban-rural este favorizată inclusiv de alocarea fondurilor nerambursabile FEADR pentru implementarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013 şi prin proiecte precum „Drumul spre Europa-înzestrarea persoanelor din mediul rural cu noi calificări non-agricole”. Acestea pot fi accesate prin măsurile: • 121-Modernizarea exploataţiilor agricole, prin această măsură acordându-se fonduri nerambursabile pentru proiecte de investiţii, atât în sectorul vegetal, cât şi în sectorul de creştere a animalelor; • 123-Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi silvice, în vederea înfiinţării şi modernizării unităţilor de procesare a produselor agricole şi silvice;

• 112-Instalarea tinerilor fermieri, acest sprijin se acordă acelor fermieri cu vârsta sub 40 de ani, a căror exploataţie are dimensiunea economică între 640 UDE (unităţi de dimensiune economică), care încep pentru prima dată o activitate agricolă ca şefi de exploataţii şi prezintă un plan de afaceri care cuprinde detalii ale investiţiilor care urmează a fi detaliate; Tot mai mulţi tineri îşi manifestă interesul pentru agricultură prin deschiderea de afaceri în domeniu, în urma apariţiei proiectelor de finanţare nerambursabilă aferente Măsurii 112 „Instalarea tinerilor fermieri”. În perioada 28 noiembrie 2011-13 ianuarie 2012, la oficiile judeţene ale Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit au fost depuse 3.800 de proiecte, de trei ori mai multe decât permite schema de finanţare. Pentru această măsură s-au alocat, în cadrul calendarului sesiunilor programate în anul 2012, 15 sesiuni cu o finanţare anuală de 1,4 mld. euro din fonduri europene. Totodată, este în curs de implementare programele pentru dezvoltarea profesională a populaţiei tinere din mediul rural de către Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă. În anul 2012, la elaborarea Planului de Formare Profesională s-a avut în vedere identificarea celor mai bune direcţii de acţiune care să conducă la creşterea gradului de ocupare. Aceasta a presupus inclusiv reinserţia în viaţa profesională a unor grupuri defavorizate, cum este cazul persoanelor din mediul rural, prin derularea unor cursuri de calificare-recalificare sau reconversie profesională. 4.6. MIŞCAREA PROPRIETĂŢILOR ŞI FORME DE ASOCIERE RURALĂ DUPĂ ANUL 1989 Spaţiul rural a fost supus în a doua jumătate a secolului al XX-lea unei serii de procese care au generat ample transformări fizice şi sociale ale acestuia. Problema fragmentării (adică fenomenul pulverizării proprietăţilor în mai multe parcele de dimensiuni mici, situate la distanţe mari una de alta ca urmare a aplicării legilor funciare) este una dintre cele mai importante consecinţe ale reformei agrare de după 1989. Fărâmiţarea excesivă a proprietăţii agrare este rezultatul coroborat al modului incorect de implementare a reformei agrare şi a lipsei inventarului agricol al noilor împroprietăriţi. Această etapă legislativă a condus la restituirea terenurilor agricole către proprietarii forţaţi să intre în CAP-uri sau să doneze terenurile agricole statului, în cadrul colectivizării forţate a agriculturii după m odelul colhozurilor bolşevice, moderată spre sfârşitul perioadei comuniste, prin modernizare, pe baza dezvoltării marii exploataţii agricole, mecanizarea şi tehnologizarea muncii agricole (Tudor, 2011). Adoptarea legilor funciare după 1990 a creeat mutaţii importante, nu numai în structura activităţilor agricole, dar în mod special în structurile de proprietate. Proprietatea privată este motorul activităţilor economice şi sociale din agricultură; dacă în 1989, în România numai 14% din terenurile agricole ale ţării se aflau în proprietate privată (fără să luăm în calcul terenurile din proprietatea cooperatistă), la sfârşitul anului 2002 aceasta deţinea o pondere de 96% (în această categorie sunt cuprinse atât suprafeţele terenurilor aflate în proprietatea privată a statului, cât şi cele aflate în proprietatea particulară). Recensământul Agricol din 2002 a numărat în toată ţara 4,3 milioane de gospodării individuale, care deţin 14,3 milioane de parcele. Numărul mediu de parcele al unei gospodării individuale a fost de 3,3 iar suprafaţa medie a unei parcele de 0,5 ha. La Recensământul Agricol din anul 2010, suprafaţa agricolă 96

utilizată ce revine, în medie, pe o exploataţie agricolă, la nivel naţional, este de 3,45 ha. Exploataţiilor agricole fără personalitate juridică le revin, în medie, 1,95 ha, iar exploataţiilor agricole cu personalitate juridică 190,84 ha (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, 2011). Suprafaţa mică a proprietăţii este principalul factor care afectează structura activităţilor din agricultură. Problemele fragmentării au ca efect: 1) trecerea de la producţia mecanizată la cea manuală; statistic, un procent redus de mecanizare are loc în agricultura rurală, cu efecte directe asupra nivelului producţiilor; 2) trecerea de la agricultura comercială la agricultura de subzistenţă; 3) lipsa unei specializări a gospodăriei, din cauza caracterului de subzistenţă fiind preferată practicarea mai multor culturi, de la viţă de vie, pomi fructiferi la cereale sau creşterea unui număr limiat de păsări şi porci. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a elaborat strategii sectoriale şi reglementări specifice în domeniile sale de activitate, în cadrul politicii Guvernului şi în conformitate cu reglementările Uniunii Europene şi cu principiile politi cii agricole comune (PAC). Astfel, conform Politicii Agricole Comune, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale acordă sprijin financiar grupurilor şi organizaţiilor de producători din sectorul producţiei de legume şi fructe. Modul de accesare a sprijinului financiar este prevăzut în Hotărârea Guvernului nr. 1078/2008 privind acordarea de sprijin financiar grupurilor de producători, recunoscute preliminar şi organizaţiilor de producători din sectorul fructe şi legume, precum şi prin Ordinul nr. 694/2008, prin care se pot recunoaşte forme asociative în sector, respectiv grupurile şi asociaţiile de producători. Aceste acte normative au fost elaborate în baza Regulamentelor (C.E.) 1234/2007, 1580/2007 şi 1182/2007. Grupurile de producători din sectorul fructe şi legume beneficiază de finanţare în cadrul organizării comune pe piaţă, astfel: 1) ajutor financiar în vederea constituirii şi facilitării activităţilor administrative, după cum urmează: 10% din valoarea producţiei comercializate, aferente ultimului exerciţiu contabil încheiat, pentru primul an şi al doilea, 8%, 6% şi 4% pentru al treilea, al patrulea, respectiv al cincilea an; 2) ajutor financiar de 75% destinat acoperirii unei părţi din investiţiile necesare. Beneficiarii acestor forme de sprijin pot utiliza fondurile în vederea promovării produselor prin constituirea de depozite pentru legume şi fructe, achiziţionarea maşinilor de sortat, ambalat, etichetat, a instalaţiilor frigorifice pentru păstrarea acestora, asigurând produselor îndeplinirea standardelor de conformitate şi calitate pentru a fi livrate pieţei de consum. Totodată, aceste forme asociative pot achiziţiona reţele de magazine unde se poate comercializa producţia de legume fructe. La nivelul fiecărui judeţ există un program de informare a producătorilor agricoli cu privire la modul de organizare a acestora în diferite forme de asociere, precum şi avantajele acestor asociaţii în vederea accesării fondurilor europene şi a sprijinului primit din partea statului. Structurile care pun în aplicare acest plan de informare şi instruire în vederea constituirii de asociaţii şi societăţi agricole sunt reprezentate de Camerele Agricole Judeţene, organizate potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1609/2009 privind înfiinţarea camerelor agricole judeţene, prin reorganziarea oficiilor/ centrelor de consultanţă agricolă judeţene, aflate în subordinea Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă, urmând a fi înfiinţate potrivit Legii nr. 283/2010 privind camerele pentru agricultură, silvicultură şi dezvoltare rurală. Asocierea în agricultură este considerată o acţiune prioritară, 97

având în vedere că aceasta constituie principala modalitate de creştere a dimensiunii exploataţiilor agricole, de folosire eficientă a terenului, ca o consecinţă a gradul de fărâmiţare existent în prezent. Până în prezent, situaţia formelor de asociere este următoarea: circa 105 cooperative agricole sunt în funcţiune, constituite în baza Legii nr. 566/2004, cu modificările şi completările ulterioare; 35 de grupuri de producători pentru categoriile de produse agricole şi 22 de grupuri de producători, recunoscute preliminar, care au a activitate principală comercializarea fructelor şi legumelor. La nivel judeţean, situaţia privind grupurile de producători se prezintă astfel: • grupuri de producători pentru cereale şi oleaginoase: Bihor (7 grupuri de producători), Alba (3 grupuri), Argeş, Călăraşi, Iaşi, Timiş (câte 2 grupuri), Arad, Botoşani, Brăila, Covasna, Dolj, Neamţ, Satu Mare, Vaslui, Ilfov (câte 1 grup); • grupuri de producători pentru sfeclă de zahar: Alba şi Covasna (câte 1 grup); • grupuri de producători pentru cartof: Braşov (3 grupuri de producători); • grupuri de producători pentru tutun: Mureş, Teleorman, Bucureşti (câte 1 grup); • grupuri de producători recunoscute preliminar pentru fructe şi legume: Arad şi Galaţi (câte 3 grupuri), Dolj, Iaşi, Mureş, Vâlcea, Vrancea (câte 2 grupuri în fiecare judeţ), Dâmboviţa, Olt, Sibiu, Timiş, Tulcea, Vaslui (câte 1 grup). În concluzie, numărul de exploataţii agricole care au beneficiat de ajutoare în bani pentru activităţile agricole din subvenţii sau din fondurile publice în cadrul măsurilor de dezvoltare rurală este destul de mic. În domeniul agriculturii au fost încercate mai multe sisteme de subvenţionare, începând de la cele cu o anumită sumă în bani la hectar, la cele prin cupoane valorice sau subvenţiile pe produs. Uneori aceste măsuri au urmărit nu doar spijinirea directă a producţiei, cât şi încurajarea unor forme asociative de exploatare a terenurilor agricole pentru a reduce gradul de fragmentare al acestora şi revitalizarea, pe cale de consecinţă, a spaţiului rural. „Viitorul optimist?” Tendinţe generale, zonale, regionale În prezent, Direcţia Generală pentru Dezvoltare Rurală se află în proces de elaborare a Programului Naţional de Dezvoltare Rurală pentru perioada 2014-2020, în conformitate cu noile prevederi aferente acestei perioade de programare, urmând să fie demarată consultarea publică cu reprezentanţii societăţii civile. Formularea acestuia se bazează pe noile problematici ale spaţiului rural. Astfel, se conturează promovarea practicilor de planificare integrată a dezvoltării în zonele rurale în funcţie de nevoile locale, prin introducerea principiilor de optimizare a utilizării terenurilor, pentru adaptarea la condiţiile schimbătoare de mediu (secetă îndelungată, alunecări de teren, inundaţii, etc), la piaţa produselor şi serviciilor generabile la nivel local şi pentru dezvoltarea de activităţi economice alternative. Îmbunătăţirea utilizării patrimoniului natural prin prisma proporţiei teren arabil/ păşune/pădure se va realiza la propunerea şi după voinţa proprietarilor terenurilor respective, cu acordul autorităţilor statului competente şi pe baza expertizei tehnice, în scopul atingerii unor structuri optime pe categorii de folosinţă , care să ia în considerare toate aspectele de ordin economic, social şi ecologic. 98

Pentru stabilirea acestor structuri „optime”, Mnisterul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale va scoate la licitaţie, în cadrul programului operaţional sectorial de cercetare sau a altor programe aferente, realizarea unui Ghid de bună practică privind optimizarea utilizării terenurilor la nivel local. De asemenea, se recomandă promovarea unui act normativ privind optimizarea utilizării terenului la nivel de unitate administrativă şi obligaţia realizării planurilor de dezvoltare la nivel local. Prin acestea se pot crea premisele implementării unor sisteme integrate de dezvoltare la nivel local (irigaţii cu perdele, sisteme agroforestiere sau silvopastorale, coridoare riverane, păşuni şi fâneţe). Asemenea sisteme pilot trebuie promovate şi extinse prin programe demonstrative şi de instruire derulate de Oficiile Judeţene de Consultanţă Agricolă. În planurile de dezvoltare locală trebuie introduse analiza economică şi consultarea socială pentru promovarea planurilor de dezvoltare (Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, 2008b). O planificare regională adecvată a utilizării terenului şi implementarea unor măsuri corespunzătoare în materie de politică de mediu şi agricolă vor perm ite reducerea daunelor provocate de efectele extinderii utilizării economice a spaţiului rural (de exemplu restabilirea biodiversităţii, diminuarea poluării solului, extinderea şi diversificarea practicilor agricole). Perspectiva regională se bazează pe un parteneriat între oraşe, indiferent de mărimea lor, şi mediul rural înconjurător. În acest caz, oraşul şi mediul rural trebuie să urmeze o abordare integrată, pentru că ele constituie o regiune şi împart împreună responsabilitatea dezvoltării. Oraşele din mediul rural îndeplinesc, în plus, un important rol de impulsionare a dezvoltării economiei regionale. În regiunile cu densitate mică a populaţiei, numai oraşele pot asigura un anumit nivel al infrastructurilor şi serviciilor şi să atragă activităţi economice. În aceste zone, oraşele joacă un rol special în păstrarea structurii habitatului şi a peisajului cultural. Perspectiva supra-regională se bazează pe o repartizare a funcţiunilor la scară mare între regiunile urbane şi metropolitane şi zonele rurale. În principiu, face apel la o abordare bazată pe parteneriat pentru a ajunge, la scară mare, la o conciliere a intereselor, care să ia în calcul atât aspectele economice şi ecologice, cât şi pe cele sociale. Perspectiva inter-regională şi transnaţională se bazează pe schimbul de experienţă şi instruirea reciprocă. Aici nu este vorba de a concilia interesele în cadrul unui parteneriat, ci de a evalua şi de a transmite experienţe privind cooperarea oraş-rural sau de proiecte şi iniţiative concrete.

CAP. 5. CALITATEA LOCUIRII ÎN MEDIUL RURAL SUPORT AL PĂSTRĂRII SAU DISPARIŢIEI IDENTITĂŢII LOCALE Calitatea locuirii reprezintă componenta de bază a calităţii vieţii. Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020 prevede o serie de obiective care trebu ie atinse în scopul îmbunătăţirii calităţii locuirii şi implicit a vieţii populaţiei rezidente din mediul rural. Prolemele demografice şi sociale divers distribuite din punct de vedere teritorial şi segregarea grupurilor vulnerabile, coroborate cu îmbătrânirea populaţiei şi depopularea aşezărilor sunt factori cu un puternic impact asupra coeziunii socioteritoriale, a furnizării serviciilor publice, asupra pieţei forţei de muncă şi nu în ultimul rând asupra calităţii fondului de locuinţe. Grupurile vulnerabile şi o serie de minorităţi etnice sunt localizate majoritar în mediul rural, ceea ce implică, pe de o parte, probleme majore de integrare în societate şi pe de altă parte, modul precar de locuire care se reflectă în calitatea vieţii acestora. Disparităţile şi decalajele accentuate între satul aflat în componenţa oraşului şi satul localizat în areale slab urbanizate sunt identificate în profil teritorial prin lipsa accesului la utilităţile tehnico-edilitare de bază (apă, canalizare, gaze). Indiferent de caracter, diversificarea arealelor urbane sau rurale trebuie să ţină cont de caracteristicile esenţiale şi caracterul identitar. În mod obiectiv, teritoriile rurale, în special cele periferice şi slab populate au nevoie de o îmbunătăţire a accesului la utilităţi şi infrastructura de transport, să cultive spiritul antreprenorial şi să construiască şi să promoveze capacităţi locale puternice, bazate pe potenţialul local. Dar tendinţa manifestă la nivelul satului românesc, chiar a celui caracterizat de un potenţial natural sau antropic ridicat este aceea de creştere a vulnerabilităţii patrimoniului, înţeles în sensul său cel mai cuprinzător. Faţă în faţă cu „modernizarea”, tradiţiile se metamorfozează până la desfigurare. Primordial, protecţia şi utilizarea durabilă a capitalului teritorial, a funcţiilor ecologice şi a serviciilor furnizate trebuie să devină priorităţi ale dezvoltării durabile. În acest context, o atenţie particulară trebuie focalizată asupra grupurilor sociale defavorizate din zonele periferice rurale şi slab populate, având în vedere fragilitatea conştiinţei comunitare, puternic vulnerabilizată de lipsuri de toate naturile. Faţă în faţă cu probleme de această natură, încurajarea parteneriatelor rural-urban se prezintă ca una din soluţiile de dezvoltare integrată, inteligentă şi favorabilă incluziunii, conform Agendei Teritoriale a Uniunii Europene 2020. Planificarea integrată, pe bază de parteneriate locale, la care se adaugă strategiile de dezvoltare locală pot constitui instrumente de reducere a disparităţilor existente la nivelul mediului rural şi de îmbunătăţire a calităţii vieţii. La nivelul satului românesc disfuncţionalităţile de locuire sunt legate de izolarea spaţială şi slaba polarizare urbană, precaritatea accesibilităţii în zone dificile din punct de vedere al reliefului sau în relaţia rural-urban, precum şi cea generală a echipării edilitare (apă, canalizare, gaze). În ultimă instanţă, slaba polarizare urbană coroborată cu depopularea masivă conduce la marginalizarea din punct de vedere administrativ a localităţilor rurale, în special a celor care nu sunt reşedinţă de comună. Izolarea spaţială şi administrativă, asociate cu precaritatea resurselor de existenţă şi slaba acoperire cu servicii sociale (educaţie, sănătate, cultură, asistenţă 100

medicală, etc.) pot fi clasate ca unele din cauzele precarităţii locuirii. La aceasta se adaugă ponderea populaţiei rrome ce a înlocuit, în multe cazuri o populaţie de diverse etnii, care a migrat definitiv. Sărăcia şi deprinderile ancestrale ale unei populaţii „nomade” conduc în mare măsură la lipsa de integrare a acestora în societate, fapt exprimat adesea printr-un comportament neadecvat din punct de vedere etic. Integrarea populaţiei rrome, reprezintă un subiect important pentru dezvoltarea multor aşezări rurale, luând în considerare faptul că, deşi prejudiciile aduse de comportamentul evocat sunt semnificative pentru denaturarea autenticităţii rurale, populaţia rromă manifestă reale aptitudini în domeniile tehnicilor tradiţionale de construcţie şi în activităţi artizanale. În acest sens, regenerarea fondului locuibil rural din anumite aşezări repopulate de rromi, fond denaturat printr-o precară întreţinere şi proastă utilizare poate deveni cel mai semnificativ exerciţiu de integrare concertată. 5.1. LOCUIREA ŞI PĂSTRAREA IDENTITĂŢII LOCALE Se constată în acest moment că locuirea rurală trece printr-o serie de transformări formalizate în structura spaţio-funcţională care ignoră tradiţia veritabilă a locului şi încărcătura istorică a acestuia. Globalizarea şi transformările socio-economice prin care a trecut satul, în special în primele decenii ale tranziţiei post-socialiste, au răsfrângeri vizibile în domeniul locuirii. Deduse din schimbări ale modului de viaţă, distorsiunile locuirii în mediul rural frizează absurdul unor amestecuri greu de clarificat în timp. Apariţia treptată a unor construcţii de locuit cu fluxuri funcţionale confuze, „atacând” echilibrul volumetric şi stabilitatea tradiţională a „casei legate de pământ” reprezintă, de fapt, atacuri la un bun simţ tradiţional al săteanului român. Şi dacă formele construcţiilor sunt manifestarea vizibilă a acestor distorsiuni, schimbările modului de viaţă tradiţional rurală sunt, pe cât de fireşti (urmare a unui inevitabil proces de evoluţie a mediului specific), pe atât de negative, având în vedere denaturările trăsăturilor fundamentale ale vieţii din acest mediu. Asistăm la o amalgamare a modului de locuire urban cu cel rural, rezultatele fiind expresii hibride, impersonale. Mutaţiile care s-au produs la nivelul factorilor ce influenţează locuirea au avut particularităţi diferite în timp. Astfel, dacă pentru circa 50 de ani, în perioada postbelică satul a fost supus unui control autoritar, de la proprietate la sisteme sociale şi de la mobilitatea spaţială forţată, la controlul extinderii şi dezvoltării acestora, după 1989 satul a fost supus acţiunii unor factori mai degrabă aleatori, specifici capitalismului şi noii economii de piaţă. Pe de o parte, contactele directe cu noile modele culturale occidentale se răsfrâng asupra mentalităţii populaţiei rurale şi implicit asupra imaginii rurale şi a modului de locuire în mediul rural. Pe de altă parte, forţe inerţiale ale vechiului mod de viaţă contribuie la distorsionarea noilor tipologii „importate” (avem de-a face cu construcţii cu forme şi volume nefuncţionale care nu pot să răspundă nevoii de comunicare interior-exterior specifice unei vieţi marcate de această relaţie, de „case-muzeu”noi care, în virtutea obiceiului restrângerii familiei în „bucătăria de iarnă”, respectiv în jurul locului „cu foc” stau nelocuite, îngheţând o imagine străină, ale cărei disfuncţii nici măcar nu se fac sesizate prin practica utilizării). În loc de conservare şi valorificare asistăm frecvent la o remodelare, o redesenare şi o modernizare forţată a mediului construit din mediul rural. Mutaţiile la nivelul satului, trecute şi actuale, au avut un impact deosebit asupra mentalităţii şi asupra stilului de viaţă şi a modului de a locui. Sesizăm în această categorie şi faptul că reversibilitatea adaptării modului de viaţă, de la urban la rural este uneori, departe de 101

posibilităţile mentale umane, fiind aproape imposibil ca o persoană din mediul urban, revenită în diferite circumstanţe în mediul rural (reorganizarea unei familii prin revenirea copiilor lângă părinţi, voinţa reocupării şi regenerării unui imobil moştenit, a aportului personalizat la adaptarea unor case „bătrâneşti”, transformarea unor construcţii tradiţional rurale în case de vacanţă „rustice”, apropiate de natură, pentru refugii de week-end sau concedii, etc.) să se adapteze la stilul de viaţă din mediul rural, cu precădere la lipsa utilităţilor tehnico-edilitare. În ultimă instanţă se impune menţionată o anumită lipsă de comunicare între generaţii privitoare la tradiţii, importanţa lor cultural-istorică, raţionalitatea necesară a sensului evolutiv al vieţii rurale. Tineretul manifestă o pozitivă forţă a recuceririi mediului rural, dar „arde etape” de evoluţie firească prin asocierea unor precare informaţii, distorsionate de mijloace de informare scăpate de sub control, prin atitudini de înnoire nefiltrată. Îşi fac loc în mod nociv, alături de un folclor inspirat dint-o viaţă cotidiană aproape vulgară, o cultură nouă a artizanatului ce-şi pierde originile şi o arhitectură care va caracteriza ireversibil fondul fizic al aşezărilor (îndeosebi cel de locuinţe), expresie gravă a dezechilibrelor estetic-funcţionale şi tehnice. 5.2. FACTORI DE REFERINŢĂ PENTRU CALITATEA LOCUIRII ÎN MEDIUL RURAL ÎN PERIOADA POSTBELICĂ Una din cauzele distorsiunilor sus menţionate se regăseşte actualmente în dinamica schimbărilor impuse de viaţa comunitară europeană. Dar istoriceşte, transformările locuirii au fost multiple, în funcţie de factori privind relaţia om-casăcadru natural, resursele de viaţă, tendinţele demografice, progresele tehnologice şi nu în ultimul rând, evoluţii contextuale politice, respectiv economice sau ale sistemului de proprietate. Pentru România, perioada postbelică reprezintă o etapă în care evoluţia mediului rural cunoaşte sub-etape de orientări diferite radical, în care aceeaşi factori determinanţi au acţionat diferenţiat conducând la sensibilizarea mediului rural aflat astăzi în deteriorare. Se impune o evaluare nuanţată a acestei perioade pentru sesizarea vulnerabilităţilor create. Considerăm astfel: o etapă de traversare a organizării politice de tip socialist/comunist, urmată, într-o formă de tranziţie prelungită, dar marcată de „praguri” de bruşte transformări, de o etapă de „re-organizare” politică de tip capitalist. Schimbările majore ale sistemului politic, ale celui economic şi ale exercitării nerestrictive a tuturor formelor diferite de proprietate au determinat schimbările modului de viaţă rural, reflectându-se implicit şi în modul de locuire. Factorii determinanţi sunt: a) Factori politici – acţiunea lor în perioada socialistă se caracterizează prin modificarea treptată a modului de desfăşurare a activităţii agricole (implicit a modului de viaţă al ţăranului român) şi, ulterior de politicile de sistematizare a aşezărilor rurale tradusă, fie prin „naşterea” unor oraşe noi, fie prin transformări administrative (comasări numerice de aşezări, preconizate a exprima reduceri de terenuri dedicate unor funcţiuni neagricole); în perioada post-socialistă asistăm la restructurări economice, care determină migraţia şi schimbarea opţiunii rezidenţiale, fie dinspre rural înspre urban, în căutarea unui loc de muncă, fie migrarea în afara graniţelor, cu reveniri, mai mult sporadice pentru sprijinirea familiilor din ţară; toate aceste aspecte se traduc în malformările tipologiei de viaţă rurală şi, implicit de construire evocate mai sus;

102

b) Factori demografici - “boom-ul demografic” din perioada socialistă susţinut prin politici pro-nataliste şi de creare de noi locuri de muncă în centrele rurale cu un grad de dezvoltare superior a fost urmat de o scădere a generală a populaţiei, determinată în mare măsură de aspecte economice semnificative; direct sau indirect, mediul rural a reacţionat şi el la aceste modificări, care, coroborate cu celelalte aspecte au indus, în funcţie de nivelurile locale de trai pre-existente, transformări inegale, dezordonate, inclusiv în ceea ce priveşte locuirea; c) Factori sociali – un tip de echitate socială, idealizat conceptual şi clamat în perioada socialistă a favorizat perpetuarea caracteristicilor spaţiului rural; după 1989, segregarea socială favorizată îndeosebi de oscilaţii ale dezvoltării economice a generat fenomene enunţate deja în prezenta lucrare: „urbanizarea” pe diferite căi a ruralului, pendularea categoriilor de populaţie ocupată în diverse sectoare de activitate şi, în ultimă instanţă, transformarea locuirii în funcţie de relaţia economie – comunitate şi/sau de relaţia rural – urban însăşi. 5.2.1. Accesul mediului rural la utilităţile tehnico-edilitare Situaţia actuală a infrastructurii fizice din mediul rural nu este satisfăcătoare, ea reprezentând una dintre cauzele calităţii scăzute a vieţii, precum şi ale inexistenţei oportunităţilor de dezvoltare pentru multe comune din ţară. Localităţile rurale au o serie de avantaje care trebuie conservate şi bine valorificate. Prin asigurarea utilităţilor publice, multe comune pot deveni atractive pentru vizitatori, dar mai ales pentru investitori, care pot oferi, la rândul lor, locuitorilor din mediul rural, oportunităţi de dezvoltare personală şi profesională, fără renunţarea la specificul rural. Infrastructura fizică de bază la nivel rural cuprinde: drumuri, reţele de apă potabilă, de canalizare a apelor uzate şi epurare a acestora, alimentare cu energie electrică, termică, gaze naturale. 5.2.1.1. Infrastructura de drumuri Infrastructura de drumuri deserveşte aproximativ 3/5 din populaţia rurală, mare parte din ea fiind impracticabilă pentru circulaţia rutieră; doar aproximativ 3,41% din drumurile comunale sunt modernizate. În general, fiecare comună este străbătută de aproximativ 60-80 km de drumuri, ierarhizate procentual astfel: drumuri europene -1%, drumuri naţionale -5%, drumuri judeţene -15%, drumuri comunale -18%, străzi -32% şi drumuri vicinale -29%. Străzile din intravilanul localităţilor rurale sunt acoperite cu asfalt (pondere de 29%), cu beton (pondere de 2%), cu piatră (pondere de 35%), cu piatră cubică (pondere de 2%), restul de străzi sunt din pământ (pondere de 32%). Principalele probleme care afectează calitatea activităţii de administrare a drumurilor de către autorităţile locale sunt: • lipsa resurselor financiare; • utilizarea neadecvată a drumurilor; • lipsa studiilor de fundamentare; • lipsa cooperării administratorilor de drumuri naţionale, judeţene, locale. 5.2.1.2. Infrastructura de apă şi apă uzată O altă problemă deosebită o reprezintă şi asigurarea infrastructurii de alimentare cu apă, de canalizare şi epurare a apelor uzate. Serviciile publice de alimentare cu apă şi

103

canalizarea apelor uzate sunt esenţiale pentru o aşezare, din mai multe puncte de vedere: • sănătatea locuitorilor; • confortul şi nivelul de igienă al locuitorilor; • atractivitatea pentru investiţii în activităţi productive şi servicii; • valorificarea potenţialului turistic, unde este cazul; • protejarea mediului înconjurător. Activitatea de întreţinere şi dezvoltare a sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare a apelor uzate este o problemă la nivel local, costisitoare din punct de vedere financiar, având în vedere nivelul de trai scăzut al populaţiei din mediul rural. Situaţia la nivel naţional a serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare în mediul rural este următoarea: Alimentarea cu apă Din cele 2.861 de comune, alimentarea cu apă prin instalaţii centralizate se asigură în 1.935 de comune, reprezentând o pondere de 67,6%. Din populaţia totală rurală, numai 33% (cca. 3,4 milioane de locuitori) beneficiază de alimentare cu apă prin instalaţii centralizate. Lungime reţea distribuţie apă potabilă (km) total ţară mediul rural pondere (%)

2006

2007

2008

2009

2010

50.821 24.867,9 48,93

52.578,1 26.942,3 51,24

56.809,2 30.413,7 53,54

60.456,4 33.599,1 55,58

63.094,9 35.869,1 56,85

Tabel 5.1. Lungimea reţelei de distribuţie a apei potabile (km) în mediul rural în perioada 2006 - 2010 (INSSE, 2012)

Cantitatea de apă potabilă distribuită în spaţiul rural este de 161.578mii m 3/an (an de referinţă 2010), reprezentând o pondere de 15,8% din cantitatea totală de apă potabilă distribuită în localităţi (1.024.239 mii m3). Situaţia alimentării cu apă în mediul rural s-a îmbunătăţit în ultima perioadă, ca urmare a atragerii de fonduri europene pentru realizarea infrastructurii de apă potabilă în mediul rural. Cantitatea de apă distribuită pentru consum în mediul rural a crescut în ultima perioadă, dar în raport cu cantitatea de apă distribuită pentru consum la nivel naţional rămâne tot nesatisfăcătoare. Apă potabilă distribuită (mii m3/an) total ţară mediul rural pondere (%)

2006

2007

2008

2009

2010

1.069.797 144.235 13,48

1.065.174 153.027 14,37

1.074.795 157.185 14,62

1.064.858 164.675 15,46

1.024.239 160.814 15,7

Tabel 5.2. Evoluţia alimentării cu apă a mediului rural în perioada 2006 - 2010 (INSSE, 2012)

104

Cantitatea mică de apă potabilă distribuită, în anul 2010, în raport cu creşterea lungimii reţelelor de apă ilustreză faptul că pierderile de apă în reţea sunt mult mai mici, ca urmare a utilizării tehnologiilor şi materialelor conforme cu normele actuale (norme aliniate celor europene), precum şi a creşterii gradului de contorizare a consumului de apă potabilă distribuit. Canalizarea apelor uzate Sistemul de canalizare şi epurare a apelor uzate în mediul rural are o pondere deosebit de mică în raport cu cel din mediul urban, dar şi cu sistemul de alimentare cu apă existent în localităţile rurale, situaţie care are efecte negative asupra mediului înconjurător, în special asupra resurselor de apă. Din cele 2861 de comune, numai 489 de comune beneficiază de canalizare publică, reprezentând o pondere de 17,1%. La nivel naţional, lungimea totală a reţelelor de canalizare a apelor uzate din mediul rural este de 3.109,1 km, reprezentând o pondere de 14,15% din lungimea totală la nivel naţional de 21.977,5 km (an de referinţă 2010). Lungime reţea de canalizare ape uzate (km) total ţară mediul rural

2006

2007

2008

2009

2010

18.602,3 1.441,4

19.355,5 1.806,4

20.364,4 2.203

20.953,3 2.585,9

21.977,5 3.109,1

Tabel 5.3. Evoluţia infrastructurii de canalizare a apelor uzate (km) în mediul rural în perioada 2006 - 2010 (INSSE, anul 2012)

În ultima perioadă lungimile reţelelor de canalizare a apelor uzate au crescut, ca urmare a implementării proiectelor de înfiinţare şi reabilitare a sistemului de canalizare şi epurare a apelor uzate în mediul rural, cu finanţări din fonduri europene. Aceste creşteri nu acoperă nici 50% din lungimea reţelelor de alimentare cu apă existente, după cum reiese din Tabelul 5.4. Lungime reţea (km) alimentare cu apă apă uzată pondere

2006

2007

2008

2009

2010

24.867,9

26.942,3

30.413,7

33.599,1

35.869,1

1.441,4 5,8%

1.806,4 6,7%

2.203 7,24%

2.585,9 7,7%

3.109,1 8,67%

Tabel 5.4. Lungimea reţelelor de alimentare cu apă şi apă uzată (km) în mediul rural în perioada 2006 - 2010 (INSSE, 2012)

Epurarea apelor uzate canalizate prin aceste reţele se realizează numai în 94 de comune din cele 489. Capacitatea staţiilor de epurare aflate în funcţiune este de 55716 m3/zi (an de referinţă 2004). 5.2.1.3. Infrastructura pentru alimentarea cu gaze naturale În spaţiul rural, la nivelul anului 2010 se constată că există 627 de comune în care se distribuie gaze naturale, reprezentând o pondere de 22% în totalul comunelor. 105

Lungimea medie a conductelor de gaze în comunele alimentate cu gaze naturale este de 15 km. Tariful ridicat al gazului natural, presiunea scăzută a acestuia şi resursele financiare limitate ale populaţiei din mediul rural sunt principalele probleme în asigurarea optimă a acestui serviciu. 5.2.1.4. Alimentarea cu energie electrică Alimentarea cu energie electrică se realizează în 85% din totalul de 2861 comune, toate satele din aceste comune fiind racordate la reţeaua de alimentare cu energie electrică. Cea mai mare parte din lucrările de alimentare cu energie electrică s-a realizat între anii 1960-1965, puţine lucrări de extindere fiind realizate în ultimii ani. Numărul mediu de gospodării care au acces la reţeaua de alimentare cu energie electrică este de 1.100 şi în 95% din cazuri accesul este de 24 de ore/zi. Principalele probleme existente în alimentarea cu energie electrică în mediul rural sunt de natură tehnică: reţele nemodernizate, tensiune scăzută. 5.2.1.5. Dezvoltarea generală a infrastructurii fizice Concluzionând rezulatatele analizelor de mai sus, se poate aprecia că relocarea unor activităţi economice sau a unor instituţii creşte o dată cu dezvoltarea infrastructurii fizice şi a serviciilor publice, iar accesul către spaţiul rural devine mai comod, mai sigur, mai rapid. Dezvoltarea infrastructurii fizice din mediul rural are ca bază o serie de documente pragmatice, dintre care cele mai importante sunt: Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, Programul Operaţional Sectorial de Mediu, Agenda comunelor din România-2008, precum şi Strategia naţională pentru accelerarea dezvoltării serviciilor comunitare de utilităţi publice adoptată prin HG 246/2006, toate aceste documente având ca obiectiv principal alinierea faţă de cerinţele Acquis-ului comunitar. Programul Naţional de Dezvoltare Rurală pentru perioada 2007-2013, prin Anexa 3-Calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea economiei rurale propune promovarea unei dezvoltări echilibrate a spaţiului rural pentru realizarea coeziunii socio-economice. Măsură 322 - „Renovarea şi dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale” este o abordare integrată a nevoilor actuale ale spaţiului rural: renovarea, dezvoltarea şi modernizarea localităţilor rurale. Motivele care au impus o astfel de abordare au fost gradul înalt de interdependenţă al acţiunilor menţionate şi necesitatea revitalizării satelor româneşti. Unul dintre obiectivele operaţionale ale acestei măsuri este „Îmbunătăţirea infrastructurii fizice de bază în spaţiul rural”. Acţiunile necesare realizării şi modernizării infrastructurii fizice sunt: • înfiinţarea de drumuri noi, extinderea şi îmbunătăţirea drumurilor de interes local (comunale, vicinale, stăzile din interiorul satelor); • înfiinţarea, extinderea şi îmbunătăţirea reţelei publice de apă în localităţile rurale care au sub 10.000 locuitori echivalenţi; • înfiinţarea, extinderea şi îmbunătăţirea reţelei publice de apă uzată în localităţile rurale care au sub 10.000 locuitori echivalenţi;

106

• înfiinţare şi extinderea reţelei publice de joasă tensiune şi a reţelei publice de iluminat cu eficienţă energetică ridicată; • înfiinţare şi extinderea reţelei publice locale de alimentare cu gaz către alte localităţi sau către zone care nu sunt conectate la reţea. Viziunea pentru orizontul anului 2020 este aceea a unor colectivităţi rurale curate şi prospere, cu confortul şi siguranţa specifice societăţilor moderne şi cu oportunităţi variate de realizare a aspiraţiilor de viaţă ale locuitorilor lor. Comunele vor deveni o alternativă atractivă în raport cu viaţa la oraş, cu instituţii viabile, economii sustenabile şi acces universal la servicii publice esenţiale capabile să genereze, să reţină şi să atragă oameni instruiţi şi întreprinzători care vor contribui la rândul lor, la creşterea şi dezvoltare acestora. [Parteneriat M.A.I. – A.Co.R., (2011), Planul Strategic de Dezvoltare Durabilă a Spaţiului Rural].

107

CAP. 6. PROTEJAREA ŞI PROMOVAREA STRUCTURILOR RURALE TRADIŢIONALE, A PATRIMONIULUI ARHITECTURAL RURAL ŞI A CARACTERULUI IDENTITAR AL ACESTORA 6.1. TIPURI DE AGRESIUNI ASUPRA PATRIMONIULUI ARHITECTURAL ŞI CULTURAL DIN MEDIUL RURAL Tradiţia constituie, în general, un ansamblu de concepţii, de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se transmit din generaţie în generaţie, constituind pentru fiecare grup social trăsăturile lui specifice. Diversele definiţii asupra noţiunii de tradiţie şi de patrimoniu construit surprind atât nuanţele teoretice, cât şi rolul şi importanţa tradiţiei în procesul modernizării societăţii. Este necesar ca o arie rurală tradiţională, să fie protejată atât datorită valoarii istorice sau ambientale, stilistice sau ca obiectiv turistic, cât şi prin ceea ce conţine ca valoare arhitectonică şi urbanistică intrinsecă: conformaţie şi densitate rezonabile, materiale şi tehnologii sănătoase (Gheorghiu, 2008). Diferitele intervenţii din exterior - mutaţiile din perioada interbelică, pătrunderea capitalismului în mediul sătesc, perioada postbelică, perioada comunistă, economia de piaţă, au modificat structurile interne ale comunităţilor rurale, şi le-au deteriorat relaţiile ancestrale cu mediul natural. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, dezvoltarea economică şi globalizarea, pericolul marginalizării şi cel al dispariţiei cu care se confruntau numeroase comunităţi, precum şi erodarea treptată a credinţelor şi convingerilor tradiţionale au făcut imperios necesară reconsiderarea pe plan internaţional a locului patrimoniului cultural, precum şi a rolului acestuia în viitorul societăţilor. Trebuie constatat faptul că, în ceea ce priveşte protejarea patrimoniului cultural şi integrarea sa în marile proiecte de dezvoltare durabilă, România nu a pus în aplicare cu determinare şi consecvenţă măsuri eficiente, în conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale la care a aderat şi cu interesul public pe care îl reprezintă patrimoniul cultural şi natural. Rezultatul care se poate observa este o pierdere accelerată şi irecuperabilă a patrimoniului. Această stare de fapt are deopotrivă cauze istorice şi recente. Printre cauzele principale se numără politica de distrugere a patrimoniului cultural dusă de regimul comunist, care a inclus mutilarea legislaţiei domeniului şi desfiinţarea instituţiilor de protecţie, restaurare şi conservare. Ceea ce a lipsit României după 1989 a fost o atitudine coerentă din partea autorităţilor responsabile, care ar fi presupus recunoaşterea, inclusiv juridică, a faptului că patrimoniul cultural şi cel natural reprezintă o prioritate naţională, precum şi asumarea deciziei şi responsabilităţii politice de a acorda protecţiei, restaurării şi conservării patrimoniului consideraţia şi sprijinul financiar necesare. Factorul agravant pentru pericolul în care se află patrimoniul construit şi natural din România îl constituie însă, odată cu creşterea economică, presiunea investiţiilor imobiliare şi a dezvoltărilor necontrolate, care antrenează distrugerea a ceea ce a mai rămas intact după demolările din perioada comunistă: centrele istorice ale oraşelor,

108

zonele de arhitectură protejată, siturile arheologice, arhitectura rurală tradiţională, siturile şi rezervaţiile naturale, peisajele şi căile de acces la acestea. Alături de degradarea fondului construit tradiţional cauzată de lipsa de întreţinere, apar şi alţi factori care contribuie la distrugerea patrimoniului construit: tendinţa de import rapid de principii şi tehnici moderne, străine, în detrimentul tradiţiei, utilizarea de noi materiale, cu calităţi inferioare celor tradiţionale (mai consumatoare de energie, mai scumpe, dificil de pus în operă, nedurabile în timp, cu efecte incerte pe termen lung); lipsa de logică şi bun simţ (demolarea casei vechi şi construirea uneia noi cu amplasament, gabarit şi formă ce ies din tradiţia locului; demolarea anexelor; dotarea defectuoasă cu instalaţii etc.). Distrugerea sau degradarea patrimoniului construit şi natural înseamnă dispariţia memoriei şi a identităţii culturale şi, în consecinţă, incapacitatea de a transmite această moştenire generaţiilor următoare. Edificarea unui viitor durabil nu poate avea loc fără includerea în strategiile de dezvoltare ale României şi valorificarea în consecinţă a ceea ce are ea mai preţios – patrimoniul său cultural şi natural. Distrugerea sau neglijarea acestuia înseamnă totodată sărăcirea ireversibilă a contribuţiei României, ca membră a Uniunii Europene, la diversitatea culturală europeană. „Patrimoniul construit şi natural al României este reprezentat nu numai de obiecte separate – edificii sau arbori protejaţi – ci şi de o ţesătură consistentă din care acestea fac parte: clădiri, ansambluri, centre istorice, cu străzi, pieţe şi parcuri, vestigii arheologice, vecinătăţi caracteristice, constituind peisaje cu aşezări urbane şi rurale, ape, relief, păduri. Fiecare dintre aceste elemente, ca de altfel întregul în sine, cuprinde valori cultural-istorice, etnografice, artistice, religioase, performanţe tehnice, reprezintă un cadru personalizat de culturile umane care l-au locuit şi oferă un suport de calitate pentru dezvoltarea societăţii.” (Administraţia Prezidenţială, 2008). Patrimoniul construit şi natural este pus în pericol şi de factori naturali (fenomene atmosferice, inundaţii, seisme), dar şi de surse de nocivităţi, incendii, agresiuni, distrugeri provocate de oameni. 1. Agresiuni asupra monumentelor istorice

Fig. 6.1. Sit arheologic Galaţi infestat de gunoaie (http://galatiorasulpericulos.blogspot.ro /2010_11_01_archive.html)

Fig. 6.2. Conacul Rosetti-Solescu din Soleşti (www.vrn.ro/monumentele-istorice-vasluiene-strigadupa-ajutor)

109

2. Abandonarea şantierelor de restaurare Ansamblul curţii nobiliare de la Râu de Mori, judeţul Hunedoara a fost inclus în Programul Naţional de Restaurare, dar a fost în cele din urmă abandonat şi lăsat în paragină.

Fig. 6.3. Curtea Cândeştilor, com. Râu de Mori, jud. Hunedoara (ghidvideoturistic.ro)

3. Abandonarea fortuită “O situaţie specifică este aceea a localităţilor sau monumentelor care sunt lăsate în paragină şi distruse treptat din cauza lipsei resurselor, a situaţiilor juridice incerte, a nepăsării sau a diminuării drastice a comunităţilor cărora le aparţin şi care astfel nu le mai pot proteja. Este cazul patrimoniului majorităţii aşezărilor săseşti din Transilvania.” (Administraţia prezidenţială 2008). Multe localităţi din ţară au populaţie îmbătrânită datorită migrării tinerilor spre oraşe, spre locuri de muncă, iar locuinţele sunt parăsite sau se află într-o stare avansată de degradare din cauza imposibilităţii bătrânilor de a le întreţine. Distrugerea arhitecturii vernaculare din mediul rural “este un fenomen acut, prezent în toate zonele ţării. Un caz particular îl reprezintă însă satele maramureşene, în care arhitectura vernaculară este prea puţin protejată prin legislaţia privind monumente istorice sau prin documentaţii de urbanism.

Fig. 6.4. Case abandonate în Banat (www.tracologie.info/cultura/schimb-depopulatii-in-banat-dupa-plecarea-svabilorpatrimoniul-acestora-a-fost-distrus-de-noiiveniti-2913.html)

Fig. 6.5. Case abandonate în Prejmer (Panoramio.com)

110

Fig. 6.6. Case abandonate în Banat (www.agenda.ro/banatenii-mai-putini-maibatran /180364)

Fig. 6.8. Monument istoric abandonat Castelul Kornis din Mănăstirea, jud. Cluj (http://www.gazetadecluj.ro/)

Fig. 6.7. Case abandonate în zona Moeciu (arhiva personală arh. Marius Voica)

Fig. 6.9. Monument istoric abandonat - Biserică de lemn din Gorj (www.pandurul.ro/Investigatii/2011-09-12/)

Meseriile tradiţionale legate de cultura construirii în lemn sunt din ce în ce mai puţin transmise generaţiilor noi. Casele tradiţionale sunt deseori fie părăsite şi distruse pentru recuperarea lemnului, fie demontate şi vândute colecţionarilor din străinătate. În locul lor apar construcţii hibrid, importuri de arhitectură de slabă calitate, utilizand forme, proporţii, materiale sau culori ce nu mai au nimic de-a face cu tradiţia locală. Această nouă arhitectură demonstrează, pe de o parte, existenţa unor importante resurse materiale, dar şi, pe de altă parte, lipsa oricărei preocupări a comunităţii sau a autorităţilor locale pentru păstrarea valorilor tradiţionale.” (Administraţia prezidenţială 2008).

Fig. 6.10. Locuinţă tradiţională abandonată (Administraţia prezidenţială 2008).

Fig. 6.11. Locuinţă tradiţională abandonată (Foto: arh. Marius Voica)

111

6. Locuinţe insalubre

Fig. 6.12. Locuinţe insalubre din mediul rural (Foto: arh. Marius Voica)

6.2. VALORI CULTURALE, URBANISTICE ŞI ARHITECTURALE TRADITIONALE Valoarea - creaţie umană, sumă de virtuţi dinamice, de calităţi esenţiale măsurabile, care o proiectează în timp şi spaţiu . Prezenţa valorii în creaţia arhitecturală este cu atât mai importantă cu cât aceasta marchează, pe mai multe generaţii, civilizaţia poporului care a realizat-o. În ceea ce priveşte arhitectura, valoarea - ca atribut artistic complex şi specific - deriva tocmai din exprimarea clară şi concisă a acordului dintre funcţiune, tehnologie şi formă. Arhitectura autohtonă din teritoriul românesc reprezinta ilustrarea unor evidente intuiţii privind proporţia, ritmul şi armonia, sintetizând optim multiple manifestări ale artei, dar mai ales un exemplu de acord ideal şi armonie între volum, materiale şi tehnologie. Arhitectura tradiţională românească având o identitate aparte se integrează în natura locului în modul cel mai armonios. Construcţiile cu ritmuri şi proporţii îndelung cristalizate, încărcate de semnificaţii, de simboluri şi de bun gust, variind de la o zonă la alta şi reflectând specificul local prezintă totuşi caracterul unitar al arhitecturii şi al artei româneşti. Tipologia construcţiilor tradiţionale a fost determinată de factori obiectivi: constrângerile programului, adică situl, activitatea economică, diferenţele economico-sociale, mijloacele de execuţie, componentele arhitecturale, planimetria şi volumetria, materialele şi tehnicile de execuţie. (Patraşcu, 1984) Observând diversele tehnici şi abordări ale procesului edificării, din provinciile istorice ale României, se constată o impresionantă unitate de gândire, ca şi o armonie de fond. Conceptia unitară a volumelor este ilustrată de casele din Oltenia de la Curtişoara (Gorj), de la Becheşti (Vâlcea), din Muntenia de la Rucăr sau Nămăieşti (Argeş), din Moldova de la Agapia (Neamţ), sau din Bucovina.

112

Fig. 6.13. Locuinţe tradiţionale din zona Moeciu (Foto: arh. Marius Voica)

Fig. 6.14. Cula de la Măldăreşti (Foto: arh. Marius Voica)

Fig. 6.15. Casa Cartianu (Foto: arh. Marius Voica)

Fig. 6.16. Locuinţe populare in situ (Foto: arh. Marius Voica)

6.3. STAREA PATRIMONIULUI DIN MEDIUL RURAL ŞI DEZVOLTAREA PRIN TURISM ŞI CULTURĂ Turismul reprezintă o şansă sau un risc pentru cultură, în funcţie de modul în care este gestionat. Turismul continuă să fie printre cele mai importante forme de schimb cultural, tot mai apreciat că o formă pozitivă a conservării culturale care generează fonduri, educă comunitatea şi influenţează strategiile economice. Turismul excesiv sau dezvoltarea lui prost organizată pot ameninţa natura, integritatea şi caracteristicile cele mai importante ale patrimoniului, având ca ultimă consecinţă degradarea experienţei vizitatorilor. În afară de beneficiile pe care turismul le aduce comunităţii gazdă, el trebuie să genereze o motivaţie puternică şi continuă a acesteia de menţinere a patrimoniului de

113

protejare şi conservare a sa. Această menţinere, plus implicarea şi cooperarea comunităţii locale cu specialiştii externi pot garanta o dezvoltare turistică durabilă. Conceptul de “turism cultural” este menţionat în majoritatea prelegerilor legate de dezvoltarea comunitară în România. Este o formă de turism interesată de cultură, peisaje, mediu şi patrimoniu artistic, arhitectural, urbanistic, de valori şi stiluri de viaţă, de obiceiuri şi specific local. Dezvoltarea turismului cultural, de patrimoniu, presupune identificarea, restaurarea şi renovarea clădirilor valoroase şi în general a patrimoniului istoric existent la care se adaugă identificarea şi promovarea tradiţiilor locale, valorizarea acestora prin produse culturale (festivaluri, expoziţii, publicaţii). Se constată o relaţie de dependenţă între atenţia acordată patrimoniului istoric şi dezvoltarea economică, regenerarea urbană şi calitatea vieţii. Dincolo de ideea, general acceptată, a dezvoltării infrastructurii şi utilităţilor (majoritatea investiţiilor în proiectele de dezvoltare rurală au dus la dezvoltarea de reţele şi de servicii pentru utilităţi), se promovează conceptul de iniţiativă privată. Însă activităţile de la sate sunt circumscrise agriculturii (incluzând apicultură, pomicultură, viticultură, legumicultură etc.) şi exploatării resurselor naturale, toate funcţionând într-o economie mai mult sau mai puţin formală. Infrastructura culturală ar atrage vizitatori şi ar determina creşterea calităţii vieţii făcând o anumită locaţie mai atractivă pentru investiţii care la randul lor ar genera locuri de muncă şi ar stimula dinamica economică a unei zone. Dar din punct de vedere al accesibilităţii, foarte multe din obiectivele turistice din România nu dispun de o infrastructură satisfăcătoare. Fie se află la o distanţă mare de comună / sat, nu beneficiază de rute de transport regulat (autobuze, trenuri), nu sunt accesibile autoturismelor (drumuri înfundate, localizări în terenul arabil, drumuri de calitate inferioară) etc. Puţine obiective de patrimoniu sunt realmente administrate corespunzător, au servicii de întreţinere specifice, ghizi turistici, au venituri provenite din vânzări de bilete şi promovare turistică. Trebuie menţionat că multe obiective de patrimoniu din mediul rural nu au activitate de turism, nu oferă locuri de cazare, servicii de masă (restaurant, cantine) în afară de localurile săteşti. Printre acţiunile de promovare turistică se pot menţiona: • Implicarea autorităţilor centrale sau locale în procesul de finanţare; • Implicarea organizaţiilor analoage pentru realizarea unui circuit turistic; • Implicarea Ministreului Culturii şi Cultelor pentru renovarea şi conservarea elementelor de patrimoniu; • Re/construirea infrastructurii şi utilităţilor în zonele defavorizate din mediul rural şi implicit din zonele obiectivelor de patrimoniu; • Parteneriate cu organizaţii mediatice locale sau centrale; • Promovare prin site-uri webb etc. 6.3.1. Peisajul cultural românesc Peisajul natural este marcat pretutindeni de prezenţa omului şi a creaţiilor sale antropice, arhitecturale, de modelare a spaţiului, diverse construcţii şi amenajări. Nimic nu redă mai fidel amprenta istorico - spirituală a unui popor, sau a unei epoci trecute, decât operele de artă şi arhitectură.

114

Arhitectura autohtonă, în special cea din mediul rural, s-a înscris în ritmul, modulat natural al spaţiului geografic. Arhitectura creată aici s-a încadrat intim mediului natural suport, precum şi în paleta de ritmuri şi forme de relief, ce coboară treptat din catena munţilor, spre câmpia Dunării de jos. Construcţiile reuşite, integrate organic mediului în care sunt amplasate, reprezintă exemple majore de trăire a, ceea ce numim, sentimentul spaţiului, relevant şi propriu meşterului creator al ambientului uman. Elementele naturii au marcat creaţiile arhitecturale. Natura caracteristică a spiritualităţii autohtone este sentimentul solidarităţii cu întregul, cu macrocosmosul. Peisajul cultural reprezintă peisajul natural, în care naturalitatea primordială, a fost potenţată marcant de culturalitatea umană, prin creaţiile adăugate de om, creaţiilor naturii. De aceea, culturalitatea trebuie să pună în valoare natura, potenţând-o cu valorile spiritualităţii umane, iar nu s-o înlăture, degradând-o. Cu alte cuvinte, creaţiile umane ar trebui, din principiu, să aibă un impact pozitiv asupa mediului preexistent şi nicidecum un impact negativ. Criza ecologică reprezintă de fapt o criză de sistem a civilizaţiei contemporane (Păun, 2003). Valorile cadrului natural autohton sunt potenţate cu creaţiile umane, în majoritate locuinţe familiale urbane, colective sau individuale şi gosăpodării tradiţionale din zona rurală. Arhitectura clădirilor şi gospodăriilor are meritul de a reprezenta cele mai fidel, standardul de locuire, de frumos, tradiţia şi arta românească.

Fig. 6.17. Casa specifică Dobrogei (Enisala) (http://blog.razvan-voiculescu.ro/tag/sat/page/2/)

Fig. 6.19. Casă specifică zonei Gorjului (Muzeul Satului Curtişoara) Foto. Arh. M. Voica

Fig. 6.18. Gospodărie specifică (Ciocanul, jud. Braşov) (www.panoramio.com)

Fig. 6.20. Case specifice satului Ciocăneşti, jud. Suceava (www.panoramio.com)

115

6.3.2. Spaţiul intermediar în arhitectura populară Spatiul construit tradiţional în satul românesc este deschis către lume, către exterior, prin spaţiul intermediar, care are rolul celui de-a al treilea spaţiu, nici închis dar nici complet deschis, având multiple valenţe. Prispă (cerdac, pridvor, foiţor, târnaţ, tindă) realizează trecerea firească, graduală dintre spaţiul interior către cel exterior al casei , eliminând hotarele rigide, ferme, bruşte, ale delimitării spaţiale. Psihologic, spaţiul intermediar constituie o deschidere prin comunicarea umană şi sociabilitate, dincolo de deschiderea spaţială, arhitecturală, fizică.

Fig. 6.21. Spaţii intermediare în locuinţa tradiţională (Foto: arh. Marius Voica)

Casele mai vechi aveau proporţia foişorului mai mare în comparaţie cu cele noi, raportat la partiul spaţiului închis. Foişorul ieşit mai mult de sub acoperişul casei mari şi având propria streaşină, era amplasat, de regulă, cu faţa spre miazăzi, ca dealtfel prispa sau pridvorul, numit, în anumite zone din Ardeal - verandă.

Fig. 6.22. Muzeul satului din Curtişoara (Foto: arh. M. Voica)

Fig. 6.23. Muzeul Satului din Sibiu (Foto: arh. Marius Voica)

Foişorul este o încăpere deschisă a casei de locuit, care a fost adaptat cu uşurinţă, multiplelor cerinţe în timp, ale familiei. El deschide procesul de locuire spre exterior. Funcţiunile acestui spaţiu intermediar erau de comunicare cu mediul natural, cu comunitatea exterioară locuinţei, de supraveghere a gospodăriei, putea servi ca loc de muncă, de odihnă, de belvedere şi de taifas. Constituia un adăpost al intrării în casă, un loc de păstrare la umbră a vasului cu apă de băut, loc de primire a oaspeţilor şi de luat masa, loc de odihnă şi de somn în timpul verii. 116

Fig. 6.24. Spaţii intermediare în locuinţa tradiţională: prispa şi foişorul (ICCPC, IP Prahova (1985) Studii de arhitectura tradiţională în vederea conservarii şi valorificării prin tipizare, Ploieşti)

Pridvorul este o prispă mai dezvoltată, care are, de regulă, stâlpii şi balustrada din piatră, ori din cărămidă, ca la biserici. Mesajul străvechi a avut forţa de a determina preluarea şi adoptarea spaţiului internediar, de legătură a interiorului cu exteriorul, chiar şi la locuinţa din blocuri, prin prezenţa balconului a loggiei urbane. Arhitectura ţărănească a precedat-o pe cea urbană şi sacră. În zeci de milenii, ea s-a putut rafina, mai mult decât oricare alta. Arhitectura urbană a fost trecerea logică de la estetica arhitecturii tărăneşti la nevoile oraşului şi orăşeanului (Joja, 1989). 6.3.3. Spaţiul generat de trasee regulatoare. Secţiunea de aur Identificate mai ales în artele plastice, dar bine cunoscute şi în arhitectură sau urbanism, traseele regulatoare sunt acele structuri invizibile ale compoziţiei, care par să pre-existe obiectului creat şi să-i esenţializeze ordinea ascunsă a elementelor morfologice care compun întregul. Imagini, grile sau metafore ale structurilor de ordine din univers, sunt instrumente cu care omul reorganizează materia, deliberat sau nu, în virtutea unor predispoziţii culturale sau genetice.

Fig. 6.25. Faţade înscrise în dreptunghiuri având secţiunea de aur (desene de arh. Adrian Gheorghiu)

117

Aceste matrice ordonatoare ale microcosmosului şi macrocosmosului se regăsesc de fapt în mentalul uman ca tipare structurale şi stabilesc starea de armonie între om şi univers, de cele mai multe ori inconştient în cazul arhitecturii populare. Nu de puţine ori, arhitectura tradiţională românească ne dă adevărate lecţii de proporţii şi armonie, asimilate în timp, de-a lungul veacurilor, prin şlefuiri succesive de rafinament compoziţional.

Fig. 6.26. Faţade din Dobrogea înscrise în dreptunghiuri generate de secţiunea de aur (ICCPC, IP Prahova (1985) Studii de arhitectura tradiţională în vederea conservarii şi valorificării prin tipizare, Ploieşti)

În spatele a ceea ce numim a fi frumos, se află de fapt o anumită proporţionalitate, care se verifică prin rapoarte geometrice. Studiile interbelice ale arhitecţilor G. M. Cantacuzino şi Cristofi Cerchez, sau cele ulterioare ale lui Adrian Gheorghiu, Henrietei Delavrancea- Gibory şi ale lui Constantin Joja, ne conduc către valorile arhitecturale autentice, care utilizează proportii dinamice si sectiunea de aur.

Fig. 6.27. Faţade din satele Pomezeu şi Roşia, jud Bihor înscrise în dreptunghiuri generate de secţiunea de aur (ICCPC, IP Prahova (1985) Studii de arhitectura tradiţională în vederea conservarii şi valorificării prin tipizare, Ploieşti)

În căutarea legilor obiective ale frumosului, numărul de aur poate fi considerat ca o constantă a fenomenului estetic, atât în natură, cât şi în arhitectura populară autentică (Păun, 2003). În lumea mineralelor, numărul de aur se regăseşte în cristale, materii anorganice, care prezintă simetrii de ordinul 4 şi 6. În regnul vegetal şi animal, numărul de aur abundă, numărul 5 fiind regăsit în spiralele cochiliilor, dar şi în proporţiile corpului uman. Vitruvius definea numărul de aur, ca valoarea unei proporţii între un minim de termeni, înţelegând prin ordonare, relaţiile convenabile de mărime, care armonizează întregul cu părţile sale, relaţii care pot corecta şi înfrumuseţa dimensionările strict utilitare. Numărul de aur este dat de raportul dintre (1+ √5) ∕ 2, care este egal cu 1,618). El exprimă legătura cea mai strânsă dintre întreg şi părţile sale componente. Este posibil ca proporţia de aur să fie unul din ritmurile ordonatoare sau, cum spunea Platon, ritmul sufletului lumii. Proporţiile de aur în spaţiul antropic armonizează ritmurile fiziologice umane cu ritmul cosmic, contribuind la creşterea gradului de coerenţă al fiinţei umane, semnalul cosmic transformându-se în semnal de conştiinţă, reechilibrând planul psihic (Păun, 2003). 118

6.3.4. Arhitectura la scară umană În România, arhitectura tradiţională este concepută la scară umană, atat in cazul locuintelor cat si al edificiilor de cult. Acest lucru oglindeşte mentalitatea specifică românilor, de a se reculege în spaţii intime, la scara şi măsura cerută de smerenia omului. Existenţa unor biserici constuite la scară modestă dar care se impun prin supleţea şi harul proporţiilor, fără ostentaţie, oferă o lecţie a măsurii cu care trebuie să ne alcătuim creaţiile arhitecturale pentru locuire şi reculegere (Păun, 2003).

Fig. 6.28. Studii pe faţade în vederea modificării scării arhitecturale, cu consecinţe nefaste în ceea ce priveşte scara umană în proporţia faţadei (ICCPC, IP Prahova (1985) Studii de arhitectura tradiţională în vederea conservarii şi valorificării prin tipizare, Ploieşti)

Exemple de păstrare a scării umane a construcţiilor, găsim atât la arhitectura din lemn, cât şi din cărămidă şi piatră. Lipsa de trufie şi modestia reculegerii profunde se observă, cel mai bine, în arhitectura troiţei. Fie că sunt simple locuinţe, conace sau palate, biserici ori ctitorii domneşti, aceste construcţii ilustrează, prin arhitectura lor, măsura şi sobrietatea autohtonă bunul gust şi lipsa de ostentaţie. 6.4. PĂSTRAREA CARACTERULUI IDENTITAR AL AŞEZĂRILOR RURALE 6.4.1. Locuinţa românească în scrierile călătorilor străini O mare şi importantă sursă de documente privind locuinţa românească străveche, cotidianul, dar şi obiceiurile şi materialele de construcţie legate de construcţia caselor, ne parvin de la călătorii străini care au străbătut atât Transilvania, Moldova, Ţara Românească cât şi Dobrogea în secolele XV-XVIII. Fie că aceşti călători erau misionari, soli ai unor ţări, militari, fie că au fost simpli negustori străini – italieni, englezi, francezi, germani, suedezi, armeni sau maghiari, au relatat subiectiv despre acest aspect. Descrierile făcute de aceşti călători sunt informaţii directe si importante prin impactul de imagine pe care îl resimţeau în contact cu populaţia locală. Un aspect principal care apare în descrierile călătorilor străini, pe lângă descrierea locuinţelor este şi descrierea zonei. Un călător francez, care a venit în ţara noastră din proprie iniţiativă, Jacques Bongars (1554-1612) - un foarte bun cunoscător al antichităţii clasice, într-o călătorie de a sa prin Transilvania, ne relatează câte ceva despre localităţile săseşti, târgurile frumoase ale saşilor cu biserici sub forma unor cetăţi şi despre castelele din zona Sibiului. „La o jumătate de leghe de oraş, am trecut Mureşul pe un pod de lemn pînă unde se spune că se întindea în vechime oraşul; pietrele, statuile şi coloanele care se scot de acolo stau mărturie pentru aceasta. Am lăsat la dreapta Sebeşul oraş săsesc, 2 119

m<ile> de Alba; am dormit la Miercurea 2 1/2 mile, tîrg săsesc bine clădit şi mare şi <bine> populat ca toate celelalte. A doua zi pe la prînz, am ajuns la Sibiu 2 1/2 <mile>; am trecut prin 5 sau 6 tîrguri mari şi frumoase ale saşilor, cu biserici făcute în chip de cetăţi şi de castele. Oraşul de frunte al saşilor, unde se ţin dietele lor etc. în germană Hermanstadt, de la întemeietor <şi> Cibinum de la un rîu mic care trecea pe alături numit Cibin. Oraş bine întărit prin meşteşug omenesc şi prin aşezare, pentru că este înconjurat de mlaştini şi de mocirle şi este bine construit.” (Holban et al., 1971)

Fig. 6.29. Oraşul Sibiu

Fig. 6.30. Oraşul Braşov

Tot din jurnalul francezului aflăm şi o scurtă descriere a oraşului Cronstadt azi oraşul Braşov – „Am ajuns la Braşov, 4 m <ile>. Braşovul este un oraş mic bine clădit, înconjurat aproape de jur împrejur de munţi ca o coroană. ... <Oraşul> este populat din cauza tîrgului ce se ţine acolo în fiecare vineri şi sîmbătă la care vin toţi muntenii şi moldovenii ca la un bîlci. înspre Sibiu <se află> o cîmpie ce se sfîrşeşte printr-o trecătoare a munţilor care formează intrarea în oraş”. (Holban et al., 1971) Un alt francez, Francois de Pavie, (1563-1611), baron de Fourquewaux, face o relatare despre o călătorie de a sa în jurul anului 1585 prin ţinuturile Moldovei, descriind pe scurt o locuinţă boierească şi o zonă de locuinţe de la periferia Iaşului. „Şi într-adevăr nu face <să te minunezi> fiind clădită numai din lenm şi cu foarte puţină piatră, prost îmbinată.” (Holban et al., 1971) 120

„... în afara înconjurului Iaşilor se află un număr de case ce socotesc eu ca ajung la doua mii, toate clădite din paie şi din lemn şi în care locuiesc multe familii din acele neamuri rătăcitoare numite ţigani sau <în părţile> dinspre noi, egipteni; care plătesc tribut ducelui”. (Holban et al., 1971) „Am trecut prin multe sate fără însemnătate, pamîntul fiind ca şi în cealaltă parte, şes şi bun de păşune.” (Holban et al., 1971) O scurtă descriere anonimă din anul 1587 a Ţării Româneşti: „Este lungă de 12 zile de mers şi lată de 4 zile de mers; este în cea mai mare parte cîmpie, udată de rîuri dese şi adînci ce se varsă în Dunăre, care scaldă o jumătate din ţară, servindu-i aproape de şanţ de apărare împotriva bulgarilor care se întind de cealaltă parte pînă la Marea Neagră. Ţara Românească are 4 mii de sate, dintre care cel mai mic este de 100 de case, şi de aceea principele acestei ţari are oameni mai mulţi şi venituri mai mari decît acel al Moldovei.” (Holban et al., 1971) Călătoria lui Harrie Cavendish spre şi de la Constantinopol, 1589 este povestită de Fox, omul său de casă. După o şedere de numai două săptămâni în capitala Imperiului Otoman, cavalerul de comitat Harrie Cavendish s-a întors în Anglia prin: Bulgaria, Ţara Românească, Moldova, Polonia şi Germania descriind pe scurt cele două regiuni româneşti: „... După cum am spus, am trecut de cealaltă parte a rîului în Ţara Româneasca şi după o jumătate de zi de drum, <am pornit> spre Iaşi în acea zi marţea următoare am poposit la Buzău, un oraş mare <cu case> de lemn, unde am întîlnit <nişte> negustori din Cipru, cu ajutorul cărora ne-am aprovizionat mult mai bine. În ziua următoare am poposit într-un sat prin care trece un rîuleţ ce desparte Ţara Românească de Moldova.” (Holban et al., 1971) „Ţara Românească este o ţară de şes, fără dealuri, <cu> pămîntul roditor, dar din lipsă de bună gospodărire produce numai grîne de calitate slabă. ...Ţara dă o cantitate mică de lemn şi apă foarte proastă, dar pentru călători drumurile cele mai pitoreşti pe care le-am întîlnit în toată călătoria noastră.” (Holban et al., 1971) „Acest Iaşi este doar un biet oraş <cu case> de lemn şi curtea domnului este <construită> numai din lemn şi acoperită cu şiţă. ...Moldovenii sînt gospodari mai buni decît muntenii, căci imaşurile lor sînt bine înzestrate cu vite, boi, vaci cît şi oi şi au o rasă bună de cai. Ţara are un pămînt bun şi roditor, bine împădurit şi cu apă foarte bună, dar locuinţele lor sînt acoperite cu papură şi rogoz şi ca şi celelalte <din Ţara Românească> tot din lemn.” (Holban et al., 1971) În darea de seama a venirii celor o sută de toscani în Transilvania şi Ţara Românească în anul 1595, figurează o descrierea geografică a celor două regiuni:

Fig. 6.31. Vedere din Ardeal

121

„...Transilvania este înconjurată toată de munţi foarte înalţi dar toţi frumoşi la înfăţişare... Aceştia // îi dau ţării tărie şi siguranţă. Căci înconjurînd-o în întregime, lasă 'intrarea numai prin patru trecători, dintre care una se îndreaptă spre Bulgaria superioară, doua sint întoarse spre Ţara Românească, şi cealaltă spre Moldova; şi dintre toate aceste porţi ca sa zicem aşa — ale ţarii bine întărită şi bine păzită, ultima care vine din Moldova este cea mai sigură, munţii fiind mai abrupţi şi mai greu de trecut aici. ...Iar Ţara Românească ce creşte bărbaţi şi femei asemănători la fire şi la obiceiuri cu transilvănenii e mai bogată în şesuri decît <în> dealuri, pline de păduri încîntătoare şi udat de multe rîurii îmbelşugată în grîu, cereale <de tot felul> şi în păşuni, pentru tot soiul de animale. Este o ţară puţin locuită, poate pentru că, avînd de îndurat dese schimbări din cauza războaielor, rămîne întotdeauna prada învingătorului.” (Holban et al., 1971) Iezuitul maghiar Paul Beke (? - 1652) a trecut prin Moldova, în luna iunie 1644, trimis de superiorul misiunii din Transilvania, Gaspar Raike, într-o călătorie de explorare. Prima impresie despre oraşul Iaşi: „Acest oraş este aşezat pe două dealuri mari pe care sînt peste 7 000 de case, care ar trebui mai adevărat numite cocioabe decît case. Nu este nici un zid înconjurător şi nici o împrejmuire... Abia se poate crede că printre cocioabe se ascunde o aşa mare mulţime de oameni ce au zburat aici din împărăţiile Asiei şi Europei. Aici doar boierii români de seamă îşi au locuinţele lor mai arătoase decît căsuţele poporului de rînd.” (Holban et al., 1971)

Fig. 6.32. Iaşi - vedere generală

Marco Bandini (1593? - 1650) administrator apostolic al Moldovei descrie capitala Moldovei: „Oraşul are dinspre miazănoapte vii plantate pe acelaşi deal pe care este aşezat el însuşi. Între vii sînt două mănăstiri. Spre răsărit se află în parte dealuri foarte bune pentru semănatul bucatelor, în parte o vale foarte Iată pe care o uda rîuletul Bahlui. Dinspre miază-zi, după valea dintre ele este un deal cu vii ţi cu sate, sub care se văd două mănăstiri în fata oraşului. ...Construcţia palatului nu este toată de piatră si nici toată de lemn. Căci turcii nu îngăduie să fie construite în întregime din piatră decît doar mănăstirile. De departe oraşul se arata celor ce-I privesc ca o nouă Romă, deoarece turlele, bisericile ţi mănăstirile oferă ochilor oarecare măreţie, iar dacă intră cineva, nu află înăuntru decît colibe si cocioabe, si nici chiar marii boieri foarte bogaţi nu au case măreţe, si nu le construiesc decît cu pereţii din lemn acoperit cu lut [= din vălătuci). E drept că în anul acesta, 1647, unii mari boieri au de gînd să înalţe case de piatră,

122

întrucît din cauza deselor incendii nu există nici o siguranţă în construcţiile de lemn.” (Holban et al., 1971)

Fig. 6.33. Popas într-un han (Stampa)

Dregătorul suedez Clas Brorsson Ralamb (1622-1698), descrie Ţara Românească, vizitată în scurta sa călătorie din 1657, ca pe una din ţările cele mai binecuvîntate din Europa, prin aşezarea ei şi prin dărnicia naturii. „Nu sînt locuitori decît de-a lungul munţilor, unde îsi caută un adăpost cînd năvălesc turcii si tătarii.Centrul ţării este o cîmpie întinsă, unde nu se găseşte nici cea mai mică ridicătură de pămînt. Această cîmpie nefiind cultivată, aici se află multe păduri de stejar ca nişte insule într-un lac. ...Călătorul nu găseşte multe înlesniri aici; de-a lungul drumurilor zile întregi nu găsesti nici un sat. La fiece două mile însă este cîte o crîsma mică, clădită din stuf si acoperită cu paie, unde sînt cîteva butoaie de vin şi unde drumeţul poate găsi cîte ceva de ale mîncării.” (Holban et al., 1971) Clericul sirian Paul de Alep (1637-1667) a lăsat o amplă descriere a călătoriei întreprinse împreună cu patriarhul Macarie în ţările române şi în Rusia. „Casele din această ţară, de la Măcin pînă în Moldova în întregime... sînt clădite din lemn, din bîrne şi din scînduri. Acoperişul este în două ape şi înalt, pentru ca zăpada să nu rămînă pe el. Înlăuntrul caselor sînt scaune de jur împrejur şi o masă sprijinită la mijloc pe un picior ca în casele europenilor. În loc de mobilier sînt numai covoare şi covoraşe atîrnate pe pereţi. în fiecare casă este un cuptor — care are pe dinafară un fel de horn din lut <vopsit> verde sau roşu, iar la cei bogaţi din faianţă, pentru a opri fumul, şi care se sprijină <în partea anterioară) pe doi stîlpi; deasupra este o bara de fier; numele lui în limba lor este kubtor < = cuptor). Sînt multe cuptoare în timpul iernii, casele sînt mai calde decît băile.” (Alexandrescu-Dersca et al., 1976) Un alt fragment din această descriere face referire şi la satul Filibaşti (Filipeştii de Tîrg) sat în judeţul Prahova. „...Ieşind din biserică ne-am coborît în palatul acelui postelnic. Sînt clădiri domneşti ce uimesc mintea, fiind mai frumoase decît clădirile din oraşe. Acolo se află o baie elegantă a cărui marmură e minunată; apa care o alimentează este adusă de roţi cu găleţi aşezate pe rîu ; ... Acolo se află case clădite ca la Istanbul, căci toţi boierii din Ţara Românească au clădiri minunate în satele lor. Fiecare are întotdeauna lîngă casa lui o mănăstire mare înzestrată cu danii...” (Alexandrescu-Dersca et al., 1976) Evlia Celebi (1611-1684?) ne oferă date interesante despre regiunile care fuseseră transformate, timp de mai multe secole, în provincii turceşti sub denumirea de raiale, ca Dobrogea, Banatul, o parte din Transilvania, cu centrul la Oradea, zonele din jurul cetăţilor Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia, Bender, Hotin ş.a. Evlia Celebi întocmeşte 123

adeseori adevărate statistici în legătură cu numărul străzilor sau al caselor, al monumentelor de artă şi cultură din sate sau oraşe, referindu-se uneori şi la trecutul lor, ca şi la starea lor din vremea aceea. Bogăţia informaţiilor lui Evlia Celebi despre ţările române se datorează şi faptului că el a avut prilejul să cutreiere, o dată sau de mai multe ori, Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, ca şi Dobrogea, Banatul şi celelalte raiale, vizitând un număr impresionant de regiuni, sate şi oraşe de pe aceste meleaguri, ca participant direct la diverse campanii ale oştilor turco-tătare. (Mehmet et al., 1976). Descrierea cetăţii Giurgiu: „...în partea de răsărit a cetăţii, tot pe malul Dunării, există un oraş înfloritor, cu grădini, cu vii şi cu şase sute de case frumoase, acoperite cu şindrilă. Are o baie publică, precum şi şaptezeci-optzeci de dughene mici.” (Mehmet et al., 1976)

Han vechi Bunoaica, Mehedinţi (www.drobetaturnuseverin.net/)

Casă foarte veche Cireşu, Mehedinţi (www.drobetaturnuseverin.net/) Fig. 6.34. Construcţii vechi

Analizând datele care ne sunt oferite de către călătorii străini aflăm următoarele: • În regiunile mai sus menţionate casele au fost construite din lemn şi paie (nu doar în mediul rural ci şi la oraşe şi târguri). • Cu timpul, acoperişurile din paie ale caselor de lemn au fost înlocuite cu cele din şindrilă. • În toate regiunile casa a fost compartimentată cu o cameră şi o tindă care era folosită pe post de cămară. • Toate casele erau văruite atât în interior cât şi în exterior. • În fiecare casă exista un cuptor cu un fel de horn din lut, vopsit în verde sau roşu. • Existau şi unele clădiri zidite din piatră alături de cele din lemn (mai ales în cetăţi şi la oraşe). • Întotdeauna în centrul satului se afla biserica, construită din lemn sau piatră. Biserica s-a păstrat ca element central al unei comunităţii în jurul căruia se grupau gaspodăriile ţăranilor. • Motivul pentru care casele erau construite din lemn era abundenţa materiei prime. Lemnul era cel mai ieftin material de construcţie, constituia o posibilitate mai uşoară de a reconstrui prin mijloace proprii gospodăria în caz de incendii şi alte calamităţi sau ca urmare a unor incursiuni inamice.

124

6.4.2. Materiale şi tehnici de construcţie Locuirea rurală constituie un subiect de cercetare util pentru arheologi, istorici, etnografi, arhitecţi pentru că dezvăluie modul de viaţă, comportamentele tehnice, sociale si spirituale la nivelul comunităţii. De aici avem indicii semnificative pentru conturarea cadrului vieţii cotidiene, a modului de asigurare a adăpostului permanent şi durabil caracteristic populaţiilor sedentare. Casa din mediul rural a fost construită în funcţie de factorii economici, sociali şi chiar politici, în funcţie de aria geografică şi de zona de abundenţă a materialelor de construcţie.

Fig. 6.35. Lemnul ca material de construcţie

Construcţia unei case presupune mai multe operaţii preliminare, la fel de importante pentru ţăranul român ca şi construcţia însăşi: • alegerea locului: curat, sănătos, loc ridicat, orientat cu faţa la amiază, aproape de izvor, să nu fie pe cât posibil pe locul unei foste case. • începerea lucrului de luni, „ca să se termine casa”. (Avram, 2004) • sfinţirea locului şi a apei, săparea temeliei şi punerea de ofrande, sfinţirea temeliei. • după ridicarea căpriorilor sau a pereţilor, la casele din chirpici se punea o cruce de lemn pe căpriori sau pe zid, apoi se făcea o cunună, ori se punea o batistă roşie şi un colac. • după ce se termina acoperişul crucea de lemn se lipea de zid. 125

• sfinţirea casei şi mutarea în casă nouă „să potriveşti să fie lumină (lună) plină taman în seara aceea” (Ştefănucă, 1938)

Fig. 6.36. Satul Ernea, jud. Sibiu (www.FOTOBANK.com)

Arhitectura din mediul rural, mai ales în regiunile muntoase, este în primul rând o arhitectura a lemnului. Materialele de construcţie sunt diferite de la o regiune la alta: s-a folosit lemnul de brad, stejar, fag, dar şi piatra, pământul bătut sau amestecat cu paie şi pleavă şi folosit sub forma de bulgări sau chirpici. Pentru construcţia unei case din lemn, materia primă era aleasă cu precizie. Tăierea lemnului se facea în anumite zone în perioada de toamnă - iarnă pentru că lemnul conţine mai puţină sevă. Cel mai bun şi cel mai rezistent lemn pentru construcţie era lemnul crescut în locuri aride de pe vârfurile dealurilor. În anumite regiuni existau anumite ritualuri în momentul tăierii unui copac. Pentru protejarea lemnului de cari arborele era tăiat la lună nouă. (Feresăuariu, 1928). După unii cercetători lemnul tăiat şi adus la lună plină, avea şi un rol special, de a proteja gospodăria de nenorociri şi lucruri necurate. Gorunul fiind un lemn rezistent la umezeală era folosit la confecţionarea parţilor expuse umezelii. Lemnul de fag fiind uşor de prelucrat era folosit la confecţionarea şindrilei, a mobilei şi a altor obiecte de uz casnic. Lemnul de salcâm era folosit pentru stâlpii de susţinere iar lemnul de brad era folosit uneori la temelia caselor în loc de bolovani. Pereţii erau construiţi din noroi (tină) amestecat cu paie şi pleavă. Chirpicii sunt bucăţi de lut amestecate cu paie şi bălegar şi uscate la soare în formă de cărămidă. Muruiala era un amestec de lut cu balegă cu care se ungeau pereţii pentru umplerea crăpăturilor. Spoiala era un fel de argilă de culoare vânătă, amestecată cu apă, având după uscare o culoare albăstruie. (Avram, 2004).

Fig. 6.37. Casa din lemn - detaliu (arhiva personala arh. M. Voica)

Fig. 6.38. Casa din lemn zona Ţibleşului (http://grosiitiblesului.ro/?p=405)

126

Fig. 6.39. Muzeul Satului Curtişoara - Gorj (Foto: arh. Marius Voica)

Fig. 6.40. Structura din lemn (Foto: arh. Marius Voica)

Tehnici de construcţie Un cunoscător al valorilor arhitecturii ţărăneşti din România, George Matei Cantacuzino aprecia: “Am spus cândva că ţăranul român este cel mai bun arhitect. El a dat toate indicaţiile de felul cum trebuie armonizată o locuinţă românească cu mediul geografic climatic şi social, sensibilitatea lui a dat tema formelor. Arhitectura ţărănească rămâne ca un mare învăţământ, căci ea a unificat aspectul ţării, ea a creat atmosfera plasticii româneşti şi a fost o expresie unitară a acestui neam, ca şi limba românească.” (Cantacuzino, 1977) Arhitectura populară este în primul rând (mai ales în regiunile muntoase) o arhitectura a lemnului. De aceea, din cauza perisabilităţii materiei prime, cele mai vechi monumente de lemn nu depăşesc 400 de ani. Primul proprietar al unei case era meşterul sau ajutorul meşterului care o înălţa. Această participare directă, afectivă şi efectivă la construirea (durarea) propriei case, îi imprima o armonie prezentă atât în aspectul exterior, cât şi în organizarea interiorului. Şi, deşi fiecare casă ţărănească poartă pecetea sensibilităţii, a personalităţii creatorului ei, a condiţiilor naturale şi social – economice în care a fost realizată, arhitectura tradiţională din România este definită, între alte elemente, printr-o constantă unitate în spaţiu şi în timp. Arhitectura populară românească este caracterizată în primul rând prin ingeniozitate, prin eleganţa liniilor şi echilibrul volumelor. Caracteristicile arhitecturii populare româneşti sunt funcţionalitatea, măsura şi armonia în alegerea proporţiilor şi a decorului.

Fig. 6.41. (arhiva personala arh. Marius Voica)

Fig. 6.42. (arhiva personala arh. Marius Voica)

127

Gospodăriile sunt construite diferit, în funcţie de climă, de ocupaţie, dar si de starea social-economică a celor care le locuiau. De exemplu, în regiunile agro pastorale, apar gospodăriile cu curte dublă iar în cele cu sate împrăştiate, unde ocupaţia predominantă este păstoritul şi creşterea vitelor, casele au ocol întărit, asemănându-se unor cetăţi în miniatură. Temelia – era compusă de obicei din 2 părţi: baza din piatră ca izolant (alcătuită din patru bolovani de mari dimensiuni) şi talpa care purta construcţia. Excepţia o constituie podişul central al Moldovei unde nu exista temelie săpată construcţia pornind de la suprafaţa terenului. (Avram, 2004) Pereţii - casa cu pereţii din bârne era specifică zonelor de munte unde exista mult lemn. La construcţiile mai recente lemnul era folosit sub formă de bârnă cioplită cu secţiunea pătrată. Atunci când bârna nu avea lungimea peretelui, era înnădită prin tăierea ambelor bârne teşit şi apoi prinse cu cuie de lemn. (Avram, 2004) Tehnica pământului bătut se întălneşte în zona unde lemnul exista mai puţin sau chiar nu exista, cum ar fi în zona Bărăganului, Dobrogea, Ialomiţa, Teleorman. Tehnica presupune săparea unor şanţuri largi umplute cu starturi de pământ bătute cu maiul (ciocan de lemn). (Avram, 2004). Existau şi case cu pereţii din pământ bătătorit între cofraje. Podeaua – la casele vechi podeaua era din pământ bătătorit care avea şi denumirea de vatră, vatra casei (Vuia, 1980) iar la cele noi din scănduri. La început podeaua de scânduri se întâlnea doar în camera de oaspeţi sau în camera sub care era zidită pivniţa. Prispa – este considerată de unii arhitecţi drept un element de continuitate în cadrul locuinţei tradiţionale româneşti. Susţinută de unul sau mai mulţi stâlpi ea a influenţat forma acoperişului. Caracteristicile geografice influenţează forma acoperişurilor: la munte unde plouă abundent, casele au acoperişuri înalte, cu pante mari; la câmpie, în schimb, acoperişul imită pantele domoale ale reliefului, iar în Doborgea se regăsesc acoperişurile grele cu olane care să reziste vânturilor puternice specifice regiunii. In vechime învelitorile erau făcute din pământ amestecat cu paie sau coceni, din stuf sau trestie, din scânduri sau din tablă. Acoperişul caselor era de obicei în patru ape, excepţiile fiind datorate contactului cu populaţiile străine. Pe coama acoperişului se aşezau rânduri de şindrile tăiate în forme diferite, iar la capete bucăţi de lemn sculptat, numite ţepi.

Fig. 6.43. Tipuri de învelitori de acoperiş (arhiva personala arh. M. Voica)

Tinda constituia camera de trecere, adăpostind în unele zone şi cuptorul de pâine sau vatra liberă, caz în care era folosită ca bucătărie. În multe părţi ale României, în tindă se depozitau obiectele de uz gospodăresc şi unele provizii. Tinda e folosită uneori şi pentru locuit. În casele vechi, podeaua tindei era făcută din pământ bătut şi lipit, formând o pardoseala netedă care se lipea în fiecare săptămână, pentru a se asigura întreţinerea sa în bune condiţii.

128

În cămară, se depozitau uneltele de muncă, alimentele şi instrumentele folosite la industria casnică textilă. Începând cu secolul al XIX-lea în structura casei ţărăneşti este inclusă şi odaia curată (numită şi odaia frumoasă, casa curată, casa mare, odaia din sus), în care se păstrau cele mai frumoase mobile şi ţesături. Rolul său de depozitare a zestrei, a lucrurilor bune, este arătat şi de faptul că de obicei nu are sistem de încălzire. Caracteristică pentru casa românească tradiţională, indiferent de tipul acesteia, este prispa, aşezată în cele mai multe cazuri la intrarea principală. Prispa constituie un spaţiu de adăpost, dar şi de muncă. Ea are un rol foarte important în estetica locuinţei, fiind frumos decorată. Motivele predominante ale decoraţiunilor sunt cele geometrice, însă apar şi elemente florale, zoomorfe şi chiar stilizări antropomorfe, numeroase simboluri legate de credinţele trecutului. Porţile şi gardul, care trebuiau să protejeze de duhurile malefice, purtau uneori diverse simboluri cu caracter protector. La construcţia gardurilor se foloseau ca materiale de construcţie nuielele, ulucii, trestia şi mai puţin cărămida sau piatra. Imprejmuirile din piatră se întâlnesc mai ales în Transilvania, unde e mai dezvoltată arhitectura din piatră şi cărămidă. Cele mai renumite porţi din lemn sunt cele din Maramureş, decorate cu diverse motive cum ar fi (soarele, bradul, roata de car, crucea) sau motive zoomorfe. Casa cu etaj se găseşte în proporţie de 40% în sate din secolul al XVIII-lea. La parter erau situate pivniţele, cămările şi mai târziu bucătăriile de vară şi chiar odăile de locuit. La etaj se găseau camerele de locuit şi cele cu caracter sărbătoresc. Fiecare încăpere avea de obicei mai multe funcţii. Viaţa de familie se concentra de regulă în jurul încăperii în care se afla vatra şi focul cu ajutorul căruia se preparau alimentele şi care asigura lumina în timpul nopţii. La casele vechi în încăperea cu vatra locuia întreaga familie (camera de locuit). 6.4.3. Ofrande şi sacrificii în construcţii. Date etnografice Pentru ţăranul român soarta omului este legată de casa în care a văzut lumina zilei. De aceea riturile magice însoţesc construcţia oricărei locuinţe, ofrandele şi sacrificiile fiind menite să asigure protecţia asupra casei şi a membrilor ei. (Avram, 2004). Sărbătorile populare aveau origini străvechi, precreştine. Creştinismul le-a înglobat în calendarul său ele fiind atat de adânc înrădăcinate în spiritul populaţiei locale încat nu au putut fi îndepărtate. Respectarea anumitor ritualuri magice, celebrarea spiritelor protectoare, benefice sau a celor malefice care nerespectate puteau aduce nenorocire era obligatorie. Se aduceau ofrande sau se făceau sacrificii pentru a asigura echilibrul şi bunăstarea gospodăriei. Se disting 3 categorii de ofrande şi sacrificii: A - ofrande pentru alungarea spiritelor şi protajarea casei B - ofrande şi sacrificii de întemeiere, fondare C - ofrande pentru îmbunarea spiritelor. (Avram, 2004) A Cercetarea, dacă locul viitoarei construcţii este „bântuit”, se face prin mijloace magice, apelându-se şi la anumite semne prevestitoare de bine sau rău. (Ghinoiu, 1979) Sunt ocolite hotarele vechi, terenurile cultivate cu cânepă, locurile de la răspântii sau locurile unde au mai fost case.

129

La Bobotează pruncii înconjură cu clopoţele casa, grajdurile şi alte edificii, pentru ca să nu se apropie şerpii. (Gorovei, 1995) Unele femei se dezbracă în pielea goală şi înconjură casa de trei ori, întâia oară dimineaţa, a doua oară la amiază, a treia oară seara, pentru ca diavolul să nu se apropie de casă. (Marian,1994) În ziua de Măcinici se ard râze prin casă, ca să fugă şerpii. (Gorovei, 1995) Se sapă iarba cea mare şi se înşiră pe aţă, apoi se duce la biserică şi se lasă să şadă patruzeci de zile. Cu de aceea e bine să afumi în casă de orice boală şi de holeră, că te păzeşte. (Niculiţă-Voronca, I.). Ferestrele şi uşile caselor să nu le laşi deschise în vreme de furtună, că poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă şi se poate să trăsnească casa. Dracul trage mai mult la carpen şi de aceea e bine să nu pui la casă lemn de carpen ori să te adăposteşti sub carpeni în vreme de furtună. (Pamfile, 1997) Filipii erau nişte zeităţi sărbătorite în anumite zile, care dacă erau respectate apărau casa de rele, de primejdii, de foc, de lupi, de şerpi. Uneori, cât durează Filipii, se ţinea atârnată de lemnul coşului o secure, pentru ca întreaga familie să fie păzită de pagube. (Pamfile, 1997) Ovidenia era de asemenea o sărbătoare respectată. Din această zi începeau să se ungă cu usturoi ferestrele, uşile şi locurile de culcare, ca să nu se lipească de casă farmecele, căci de la Ovidenii încep şi fermecătoresele să vrăjească. (Pamfile, 1997) B Marţea şi Sâmbăta sunt socotite în general drept zile rele. Aceste zile din săptămână sunt însă legate de fenomenul morţii şi dedicate ofrandelor privitoare la cei trecuţi din lumea aceasta. Dacă cineva îşi construieşte o casă alege cu grijă ziua în care începe împlinirea unei astfel de lucrări. Un ţăran din Bucovina pornind să-şi ridice o casă de bârne s'a dus la pădure să taie cei dintâi copaci într-o luni de dimineaţă, „că aşa e obicei, să înceapă casa când începe şi lumina”. (Bernea, 1941) Este răspândită credinţa că la construcţia unei case trebuie să se facă o serie de practici magice, căci casa care nu are la temelie un suflet nu este durabilă. “Transferul” sufletului trebuie să se facă pe calea unui sacrificiu. Sacrificiul uman fiind combătut de creştinism s-a apelat la îngroparea măsurii umbrei unui om sub talpa casei, urmă luată pe furiş, deoarece omul era sortit morţii într-un scurt interval de timp. Există documente medievale care consemnează existenţa vânzătorilor de umbre, căutaţi de meşterii constructori de case. Sacrificiile umane, consemnate şi în balade, au evoluat de la formele violente care presupune renunţarea la un om drag, la unele subtile, îngroparea umbrei unui om care astfel era sortit pieirii, sau la îngroparea fotografiei - perioada modernă. (Avram, 2004). În multe zone ale ţării există şi obiceiul îngropării unui cocoş sau a capului acestuia la temelia casei. Potcoavele depuse pe prag sau la tocul uşii erau aducătoare de noroc, turnarea unei carafe de vin ajută ca viitorilor locuitori să le meargă din plin şi să aibă unui trai uşor. C Casa în care se naşte un copil trebuie să recunoască şi să protejeze noul membru al familiei. Femeile şi fetele torc patruzeci de fire ori împletesc de patruzeci de ori, pentru a avea ajutor de la mucenici pentru casă. (Speranţia, VII, f. 141) 130

Drăgaica (24 iunie) se ţine pentru bunul trai în casă. Cine n-o serbează, are gâlceavă în casă tot anul. (Speranţia, V, f. 406 v; VI, f. 92 v) Exista interdicţia de a se aduce în casă nouă lucruri vechi precum: mătură, furcă de tors etc. Aceste ritualuri au fost benefice din punct de vedere al păstrării coeziunii ca neam, dar şi ca tip de construcţie a casei, care respectă străvechiul ritual. (Avram, 2004) 6.4.4. Simbolul locuinţei Ca spaţiu de locuit, casa, în multe societăţii a fost mereu considerată drept simbol al centrului lumii şi imaginii universului. Casa ca spaţiu de locuit este: 1. spaţiu funcţional, 2. spaţiu ceremonial. Casa, de orice dimensiune ar fi, este considerată ca fiind imaginea intimităţii odihnitoare. Simbolismul casei este strâns legat de cel al centrului, care împreună cu cercul, crucea şi pătratul este considerat ca fiind unul dintre cele patru simboluri fundamentale. (Avram, 2004) Radu Drăgan într-o analiză a spaţiului de locuit observă că „la români centrul casei, ca şi centrul curţii rămâne gol. Casa nu este niciodată aşezată în mijlocul curţii şi nu se pune nici o mobilă în centrul casei”. (Drăgan, 2004)

Fig. 6.44. Interioare case tradiţionale (arhiva personala arh. M. Voica)

El consideră că acest spaţiu este folosit doar în cadrul ritualurilor la diferite sărbători, de exemplu masa de Crăciun, masa pentru ofrande sau aşezarea mortului. În perioada comunistă de exemplu, în care manifestările religioase ale comunităţii erau restrânse, tradiţiile de familie cu caracter religios sunt cele care au fost mai bine păstrate şi uneori amplificate, nefiind supuse controlului centrului politic, laic. Desigur casa rurală se deosebeşte radical de locuinţa urbană, unde dispariţia vetrei şi a simbolismului ei, transformă centrul de greutate care trece spre colţul cu icoane ca spaţiu sacru, de protecţie. Chiar dacă încărcătura de semnificaţii s-a diluat, s-a păstrat funcţia de spaţiu protejat, de siguranţă psihologică. (Avram, 2004) Casa, în mediul rural, a funcţionat pe baza unor cutume, chiar dacă incomplete, ca spaţiu ceremonial. Dimensiunea ritualurilor legate de simbolismul diferitelor părţi constitutive ale casei poate fi analizată în paralel cu apariţia şi dispariţia unor elemente simbolice. Factorii social-economici şi-au pus amprenta şi aici, schimbările fiind raportate mai frecvent în zona de influenţă a oraşelor. 131

Chiar în aceste condiţii casa îşi păstrează în principal acelaşi rol: un spaţiu protector şi protejat pentru familie şi în acelaşi timp rezultatul muncii şi efortului acesteia.

Fig. 6.45. Interioare case tradiţionale (www.icemtl.ro/delta_in_colectiile_muzeului)

Fig. 6.46. Casa tradiţională Prejmer

Fig. 6.47. Case tradiţionale româneşti (Muzeul Satului Bucureşti - Foto arh. Marius Voica)

După cel de-al doilea război mondial satul românesc a intrat într-o perioadă de schimbări, casa tradiţională românească fiind modifictă, pierzându -se obiceiurile, ritualurile, credinţele şi laicizându-se. Restaurarea şi conservarea caselor tradiţionale este necesară pentru păstrarea spiritului originar şi a istoriei, iar dispariţia caselor vechi de valoare este îngrijorătoare. Modificările nefaste sunt produse atât de factori de natură economică, socială dar şi politică. (Avram, 2004). Analiza acestor factori ne oferă în permanenţă o imagine de ansamblu asupra transformării vieţii satului şi implicit a caselor oamenilor. Pericolul vine de la dispariţia unui model de locuinţă tradiţional şi de la pătrunderea masivă a kitsch-ului în arhitectură, într-o perioadă în care legislaţia protejează monumentul istoric şi locuinţa orăşenească ce are valoare de patrimoniu, dar nu şi locuinţa rurală cu aceeaşi valoare pentru tipul tradiţional de locuire. (Avram, 2004) 6.5. PROTEJAREA PATRIMONIULUI RURAL Statul garantează şi asigură protejarea monumentelor istorice conform Legii 422 din 2001, republicată în noiembrie 2008. România este de asemenea, parte a programului Agenda 2000. Promovează protecţia zonelor rurale care au în posesie bunuri culturale mobile şi imobile valoroase. Strategia în domeniul Patrimoniului Cultural Naţional „are la bază ideea că patrimoniul este un factor important pentru păstrarea identităţii valorilor culturale şi naţionale, de 132

dezvoltare durabilă, coeziune şi incluziune socială, cu atât mai mult cu cât România a devenit stat membru al Uniunii Europene”. Zonele rurale din România prezintă o deosebită importanţă din punct de vedere economic, social şi din punct de vedere al diversităţii, al resurselor naturale şi umane pe care le deţin. Dezvoltarea economică şi socială durabilă a spaţiului rural este indispensabil legată de îmbunătăţirea infrastructurii rurale existente şi a serviciilor de bază. Pe viitor zonele rurale trebuie să poată concura efectiv în atragerea de investiţii, asigurând totodată şi furnizarea unor condiţii de viaţă adecvate şi servicii sociale necesare comunităţii. Pentru protejarea bunurilor culturale mobile există Decizia nr.1546 din 18 decembrie 2003 în sprijinul aprobării Normelor pentru conservarea şi restaurarea bunurilor culturale mobile clasificate. Decizia a fost realizată pe baza articolului 108 din Constituţia României, materializat în articolul III al Ordonanţei de Urgenţă nr.16/2003 pentru amendarea şi completarea Legii nr.182/2000 în completarea Patrimoniului naţional cultural mobil. Patrimoniul cultural din mediul rural este menţionat ca o Decizie pentru articolul 2 care este definit in următorii termeni: • Conservarea preventivă - activităţile permamente complexe realizate ca acte pentru contracararea tuturor factorilor care pot sa distrugă bunurile culturale destinate conservării • Conservarea remedială - un complex de măsuri menite să stăvilească efectele degradării biologice, chimice şi fizice ale bunurilor culturale mobile, executate prin servicii specializate de restaurare • Restaurarea - intervenţia completă cu măsuri adecvate asupra obiectelor culturale mobile, care propune stoparea procesului de degradare, pentru a păstra semnificaţia originală şi iniţială a respectivului obiect. • În mediul rural din România este de asemenea foarte important să menţionăm legislaţia despre colecţiile publice şi despre muzee deoarece există mai multe colecţii private şi publice în mediul rural ce transmit tradiţiile de-a lungul timpului. • Cea mai importantă Lege este Legea nr.311 din 8 Luie 2003 asupra muzeelor şi colecţiilor publice. In această Lege la articolul 2 termenii sunt definiţi după cum urmează: • Muzeele - instituţii publice culturale cu un caracter nonprofit in serviciul societătii, aflate in proprietatea publică, care inglobează păstrarea, securitatea, cercetarea, comunicarea şi expoziţiile, propunerile pentru studiul ştiinţific, educaţia, videntele spirituale ale comunităţilor umane, existenţa şi evoluţia lor in mediul natural in care s-au dezvoltat • Colecţiile - ansambluri de bunuri culturale şi naturale constituite sistematic de autorităti publice sau private. In mediul rural există muzee de folclor, tradiţii, artă straveche. • Pot fi parte a acestor muzee: • Bunurile imobile arheologice, istorice, artistice, etnografice, artistice, documentare, memoriale, cu valoare ştiintifică, tehnică, literară, heraldică, bibliografică, cartografică, epigrafică, reprezentând evidentele spirituale şi materiale ale evoluţiei societăţii umane şi potenţialul creator al oamenilor.

133

• Alte bunuri documentare, educaţionale, de interes public care pot fi folosite pentru expoziţii şi alte propuneri ale muzeelor. Menţinerea şi păstrarea moştenirii rurale şi a identităţii culturale În spaţiul rural, activitatea culturală este organizată în jurul căminului/centrului cultural al comunei/satului. Majoritatea căminelor culturale, caselor de cultură şi a altor aşezăminte culturale se află într-o stare continuă de degradare, neputând oferi astfel, servicii culturale populaţiei rurale, aspect ce se răsfrânge şi asupra situaţiei educaţionale a acesteia. Pe fondul lipsei de mijloace financiare, numeroase aşezăminte culturale din spaţiul rural nu şi-au mai putut desfăşura activitatea din cauza stării înaintate de degradare. Astfel, în anul 2002 din totalul de 6.147 de cămine culturale existente în ţară, doar 1.874 mai puteau desfăşura activităţi culturale. Mai mult decât atât, în ciuda faptului că 97% dintre căminele culturale beneficiază de un sediu propriu, dotarea acestora este mai mult decât nesatisfăcătoare pentru circa 80% dintre ele. De asemenea, obiectivele de patrimoniu, sunt în cea mai mare măsură supuse fenomenului de degradare, având drept cauză aceleaşi lipsuri financiare. Satele româneşti reprezintă importante centre ale moştenirii culturale (păstrarea tradiţiilor, a obiceiurilor, arta meşteşugurilor, ansambluri de biserici, situri arheologice, centre istorice etc.) şi adăpostesc o bogată cultură tradiţională, o arhitectură diversă şi un mod de viaţă bazat pe valori tradiţionale, care în general diferă de la o regiune la alta. Totuşi, satele româneşti nu reuşesc să utilizeze cu succes aceste resurse unice în avantajul economic al populaţiei. Cu toate că tradiţiile şi obiceiurile sunt influenţate de poziţia geografică a zonei şi de prezenţa resurselor naturale, identitatea culturală nu este definită doar de o simplă locaţie. Păstrarea şi conservarea moştenirii rurale sunt esenţiale pentru dezvoltarea turismului rural, reprezentând o posibilitate de promovare a satelor româneşti cu efect pozitiv asupra turiştilor şi populaţiei locale. Creşterea numărului de obiective de patrimoniu din spaţiul rural este sprijinita de urmatoarele masuri: • Restaurarea, consolidarea şi conservarea obiectivelor de patrimoniu cultural şi natural din spaţiul rural (peşteri, arbori seculari, cascade etc.); • Studii privind patrimoniul cultural (material şi imaterial) din spaţiul rural cu posibilitatea de valorificare a acestora şi punerea acestora la dispoziţia comunităţii; • Achiziţionare de echipamente pentru expunerea şi protecţia patrimoniului cultural. Deşi prin implementarea Programului SAPARD s-au realizat o serie de proiecte de infrastructură rurală (2.558 km drumuri construite şi modernizate, 4.918 km reţea de alimentare cu apă, 863 de km reţea de canalizare) şi proiecte axate pe activităţi meşteşugăreşti şi de artizanat (19 unităţi meşteşugăreşti susţinute în cadrul cărora activează 155 artizani), necesităţile de renovare şi dezvoltare a satelor sunt încă destul de mari. Numărul comunelor care au beneficiat de proiecte de infrastructură fizică de bază (drum, apă şi canalizare) au fost de 821 din care 441au beneficiat de proiecte pentru drumuri, 295 pentru apă şi 85 pentru canalizare. În acest moment, există oportunitatea de a duce la îndeplinire şi de a folosi cu succes aceste proiecte pilot, ca model pentru a fi reproduse la o scară mai largă

134

printr-un program de dezvoltare rurală, de amploare, finanţat prin FEADR şi contribuţia naţională. 6.6. TURISMUL RURAL – MODALITATE DE PROMOVARE ŞI DEZVOLTARE A RURALULUI De-a lungul timpului, omul a intervenit în mod creator în mediul natural, modificându-l nu prin simplu consum şi nici prin decupare mecanică de obiecte din mediu, ci prin producere şi multiplicare. El pune în valoare un fragment din natură şi cu ajutorul unor unelte adecvate foloseşte anumite specii de plante şi rase de animale, obtinând produse necesare supravieţuirii. Peisajul natural devine un „peisaj rural”, comportând acţiunea permanentă a unui grup comunitar asupra sa şi procedând la dezvoltarea economiei agricole.

Utilizarea spaţiului rural pentru petrecerea timpului liber are o lungă şi complexă istorie în multe dintre ţările lumii, dar a cunoscut profunde schimbări mai ales după cel de al doilea război mondial. Turismul şi activităţile de recreere au răspuns la transformările survenite la nivel global în plan economic şi social, devenind la rândul lor agenţi de schimbare în mediul rural. Această schimbare majoră a fost cauzată de mai mulţi factori aflaţi într -o strânsă corelaţie. Între aceştia se remarcă creşterea însemnată a rolului activităţilor de recreere în economia tuturor ţărilor dezvoltate, modificările survenite în agricultură, schimbările manifestate în preferinţele şi gusturile populaţiei şi efectele modernizării în planul tehnologiei şi al inovaţiei. Definirea noţiunilor de turism şi activităţi de recreere în spaţiul rural reprezintă unul dintre subiectele cheie ale literaturii de specialitate. O formă a turismului rural este agroturismul ce utilizează pentru cazare şi servirea mesei pensiunile şi fermele agroturistice, plasate într-un mediu nepoluat, pitoresc, cu atracţii turistice naturale dar şi cultural-istorice, tradiţii şi obiceiuri folclorice Pe de altă parte, atracţiile de recreere în rural sunt considerate a fi toate tipurile de utilizare neesenţială a acestui spaţiu, pornind de la simpla contemplare în trecere a peisajului până la desfăşurarea unor activităţi specifice mediului respectiv. Esenţial este faptul că, toate aceste tipuri de activităţi nu fac altceva decât să pună în valoare un potenţial al spaţiului rural foarte slab utilizat până nu demult, realizându-se astfel o exploatare complexă a acestuia.

135

Unul dintre cei mai recenţi factori determinanţi care afectează modul de utilizare a spaţiului rural în favoarea turismului este modificarea imaginii peisajului rural în viziunea publică. În statele puternic dezvoltate, ce se confruntă cu o accentuată degradare a peisajului tradiţional, una dintre metodele de mare eficienţă utilizate în ultimul timp pentru renaşterea acestuia în imaginaţia populaţiei predominant urbane este publicitatea prin mass-media şi nu numai. Acest miraj al spaţiului rural, păstrător al vechilor tradiţii şi obiceiuri, al identităţii naţionale şi culturale, ce s-au pierdut treptat sub presiunea globalizării, a modernizării specifice procesului de urbanizare, a permis şi susţinut în acelaşi timp dezvoltarea activităţilor tradiţionale, legate în special de de potenţialul natural şi cultural.

Fig. 6.48. Indicele resurselor antropice (monumente arheologice, situri arheologice, monumente, ansambluri şi rezervaţii de arhitectură, monumente şi ansambluri memoriale, monumente tehnice şi de artă, muzee şi colectii publice, elemente de folclor şi artă populară, instituţii de spectacole si concerte, manifestări culturale repetabile etc.) (C.C.C.D.C., 2011)

136

Fig. 6.49. Indicele resurselor turistice - componente ale mediului natural şi antropic, care, prin calitătile şi specificul lor, pot fi valorificate prin turism, in măsura in care nu sunt supuse unui regim de protecţie integrală. (C.C.C.D.C., 2011)

Fig. 6.50. Zone turistice în spaţiul rural (Foto: arh. D. Bubulete şi arh M. Voica)

Forma cea mai viabilă satisfacerii nevoii de „natural şi tradiţional“ pe care turiştii ultimelor decenii o simt pregnant este agroturismul. Acesta deschide calea reîntoarcerii la ruralitate a locuitorilor oraşelor. Caracteristicile sale sunt bine definite în literatura de specialitate: • întreaga gamă de activităţi se desfăşoară în mediul rural, esenţiale fiind calitatea pensiunii şi serviciile de primire la fermieri, cunoaşterea mediului natural, uman şi cultural, originalitatea produselor turistice; • este o activitatea economicǎ complementarǎ exploataţiei agricole, nu o alternativǎ sau o substituţie a acesteia; • investiţiile necesare amenajǎrii de infrastructurǎ şi suprastructurǎ turisticǎ sau pentru alte dotǎri de profil nu sunt foarte mari; • oferta turisticǎ este invariabil autenticǎ, diferenţiatǎ, multiplǎ în diversitatea sa, organizatǎ şi condusǎ de localnici; • este o ofertǎ avantajoasă pentru populaţia cu venituri reduse, creîndu-i acesteia positilitatea de petrecere a timpului liber în peisajul pitoresc al mediului rural; • nu există pericolul apariţiei aglomerǎrilor turistice ca în cazul celor din staţiunile balneare litorale sau montane; • este o formă de turism „difuz“ rezultată din oferta specific diversificată şi puternic diseminată în spaţiu; în cazul nedepăşirii „pragului ecologic“ şi al celui fizic, nu prejudiciază mediul natural şi nici pe cel construit; • nu este compatibil cu turismul de masǎ 137

Fig. 6.51. Pensiune agroturistică (www.100dolari.ro/idei-de-afaceri/pensiuneaagroturistica-o-afacere-rurala/)

Fig. 6.52. Pensiune agroturistică (agroromania.manager.ro/articole/ diverse/pensiune-turistica-si-agroturistica)

În ceea ce priveşte noile forme de activităţi, acestea le completează pe cele tradiţionale (tab. 6.1). Pot fi, de asemenea, rezultatul noilor tehnologii, care au impulsionat dezvoltarea lor atât prin extindere spaţială cât şi prin accesibilitatea crescută datorită preţurilor în scădere dar şi echipamentelor ce permit utilizarea acestora fără dificultăţi şi în condiţii de confort şi siguranţă. Totuşi, literatura de specialitate subliniază faptul că cel mai nou model de utilizare a spaţiului rural pentru recreere este mai apropiat de stilul de viaţă urban. Există tendinţa ca ruralul să devină din ce în ce mai mult un spaţiu pentru activităţile de recreere ce nu au nimic în comun cu tradiţia şi care necesită doar spaţiu larg şi resurse suficiente. Această realitate decurge şi din lipsa, uneori, a unei complementarităţi reale a activităţilor tradiţionale cu cele moderne, aflate mai degrabă în competiţie. Activităţi tradiţionale

Activităţi noi

Excursii cu automobilul

Schi pe zăpadă

Plimbări

Snowmobil

Vizitarea siturilor istorice

Ciclism montan

Organizarea de picnick-uri

Şofatul pe teren accidentat

Studiul naturii

Activităţi de orientare în spaţiu

Fotografierea peisajelor

Exerciţii de supravieţuire în condiţii extreme

Vizitarea obiectivelor turistice, contemplarea peisajelor etc.

Windsurf

Pescuitul

Sporturi de rezistenţă

Vizite la ferme

Planorism Tabelul 6.1. Activităţi de recreere în spaţiul rural

Un alt subiect des abordat în studiile referitoare la dezvoltarea turismului rural în ultimele decenii este cel privitor la impactul pe care activităţile de turism şi recreere îl au asupra arealelor în care s-au dezvoltat. Analizele efectuate au condus la concluzia că cele mai importante modificări s-au produs în două planuri esenţiale, cel economic şi cel al mediului înconjurător. În acelaşi timp, s-a remarcat şi caracterul bivalent al schimbărilor survenite, efectele intervenţiei fiind atât pozitive cât şi negative. Iată câteva dintre acestea prezentate în lucrarea Turismul rural între mit şi realitate (Talabă, 1999): 138

Efecte pozitive: Stabilizare demografică şi socială

Efecte negative: Modificarea structurii sociale a satelor

Efect multiplicator economic: apariţia de noi activitǎţi, de noi profesii şi locuri de muncǎ Eficienţǎ economicǎ mai mare decât în cazul activitǎţilor tradiţionale Utilizarea resurselor locale Promovarea culturii şi civilizaţiei locale, deschiderea spre alte spaţii culturale

Apariţia concurenţei pentru alte activitǎţi (agricultura) Efort mai mare cu venituri relativ mici comparativ cu alte activităţi Poluare Dezechilibrarea tradiţiilor locale, poluare moralǎ

Spaţiul rural românesc are un potenţial turistic important, conferit de resursele naturale şi antropice extrem de variate. Gradul său de atractivitate turistică, rezultat din prezenţa la nivel regional şi local a unor zone protejate, a celor ce-şi păstrează încă specificul tradiţional atât în arhitectură cât şi în obiceiuri populare, a staţiunilor balneare de importanţă naţională sau locală, a fost determinat prin analize aprofundate în cadrul unor studii realizate cu scopul revitalizării spaţiului rural. Aceste studii s-au bazat pe determinarea matematică a indicatorului respectiv, conturându-se astfel o scală cu trei intervale: grad redus de atractivitate turistică (comune cu obiective turistice s-au naturale de interes local), grad mediu de atractivitate turistică (comune ce deţin resurse naturale deosebite dar şi obiective construite, de interes naţional); grad ridicat de atractivitate turistică (comune pe teritoriul cărora se află rezervaţii ale biosferei şi obiective turistice ce aparţin patrimoniului naţional şi universal). Analiza distribuţiei localităţilor rurale din România evidenţiază predominarea celor ce dispun de elemente de potenţial turistic mediu şi ridicat (fig. 6.53). Dintre acestea circa 20% sunt deţinătoare ale unui potenţial turistic foarte valoros. Astfel, se disting cinci mari zone turistice de importanţă deosebită în spaţiul rural: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Banatului, Munţii Apuseni, Litoralul Mării Negre şi Delta Dunării, cu aşezări rurale pitoreşti situate într-un mediu nepoluat, păstrătoare de tradiţii şi cu un bogat trecut istoric. Din punct de vedere economic aceste zone ar putea fi puternic şi divers dezvoltate (agricol, industrial, servicii). Agroturismul poate reprezenta o şansă reală de dezvoltare pentru economia locală. Este recunoscut faptul că între agroturism şi dezvoltarea economico-socială a zonelor rurale există o relaţie de interdependenţă, de reciprocitate. Acesta influenţează complex mediul în care se dezvoltă, punându-şi amprenta asupra nivelului general de dezvoltare a regiunii. Totuşi, deşi activităţile de turism rural pot constitui surse importante de venituri individuale dar şi comunitare, în momentul actual turismul românesc şi implicit cel rural traversează o puternică criză, activităţile turistice fiind slab dezvoltate în raport cu potenţialul natural şi cultural existent.

139

Fig. 6.53. Gradul de atractivitate turistică a spaţiului rural românesc (Florian, Rusu, Sârbu, Toma, 1998)

Un alt indicator ce surprinde foarte bine situaţia gradului de valorificare a importantului potenţial turistic de care dispune România este capacitatea de cazare turistică, exprimată prin numărul de locuri de cazare pe comună (fig. 6.54). Din analiza realizată a rezultat faptul că aproximativ 95% din aşezările rurale nu dispun de capacităţi de cazare (cabane, pensiuni, moteluri, hoteluri, etc.) Dintre spaţiile ce pot asigura locuri de cazare în rural se disting zona montană şi Delta Dunării, condiţiile de confort constituind însă o sursă de nemulţumire pentru turiştii interesaţi.

Fig. 6.54. Capacitatea de cazare turistică (Florian, Rusu, Sârbu, Toma, 1998)

140

Tipologia potenţialului turistic în mediul rural Mediul rural sau mai recent spaţiul rural este prezentat în literatura de specialitate ca o zonă interioară ce include satele şi micile oraşe, în care marea parte a terenurilor sunt utilizate preponderent pentru: • agricultură, silvicultură, acvacultură, pescuit; • activităţi economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie, servicii, etc.); • zone neurbane şi de distracţii amenajate (sau rezervaţiile naturale); • alte utilizări, în afara celor de locuit. Carta europeană a spaţiului rural determină funcţiile principale ale spaţiului rural: • economică, inclusiv asigurarea bazei necesare activităţilor de recreere şi turism; • ecologică; • socio-culturală. Toate împreună compun spaţiul rural fizic şi social. Potenţialul turistic sau oferta turistică rurală este exprimată, în general, de ansamblul atracţiilor (naturale, istorice etc.) care pot determina vizitarea anumitor zone de către turişti, precum şi capacitatea reţelei (baza tehnico-materială, infrastructura, dotările edilitare etc.) de a satisface, în anumite condiţii, cererea populaţiei. In oferta turistică rurală este inclusă totalitatea resurselor naturale (peisaje geomorfologice, climatologice, faunistice etc.) şi cultural-istorice (monumente istorice de artă, arhitectură, religie, muzee, case memoriale, elemente de etnografie, folclor, artă populară etc.), împreună cu baza materială aptă să le valorifice prin programe turistice rurale. Localităţile rurale din majoritatea statelor europene, în ultimul timp, îşi valorifică intens dimensiunea turistică a spaţiului natural şi socio-uman în care sunt amplasate. Potenţialul de atracţie de care dispun transformă mediul rural la fel de solicitat pe piaţa turistică ca şi destinaţiile urbane. Astfel comunităţile săteşti în general şi antreprenorii locali în particular exploatează toate resursele de care dispun pentru transformarea localităţilor în destinaţii turistice. O tipologie unică a diversităţii resurselor capabile să motiveze circulaţia turistică în mediul rural nu există, însă se remarcă cateva principii comune fiecărei interpretări: • potenţialul turistic este identificat cu resursele turistice sau oferta turistică (potenţială sau reală) a unei destinaţii; • potenţialul turistic incadrează in sine de regulă două mari categorii de resurse - naturale şi antropice; • potenţialul turistic este un factor de producţie în activitatea economică; • potenţialul turistic împreună cu infrastructura turistică şi baza materială a întreprinderilor turistice constituie patrimoniul turistic al unei zone turistice sau ţări. Resursele turistice, împreună cu baza tehnico-materială, infrastructura turistică şi bunurile destinate consumului turistic, toate constituie patrimonial turistic al ţării. Resursele turistice sunt: • naturale: elemente geomorfologice, de climă, de floră şi de faună, peisaje, zăcăminte de substanţe minerale şi alţi factori; • antropice: monumente arheologice, situri arheologice, monumente, ansambluri şi rezervaţii de arhitectură, monumente şi ansambluri memoriale, monumente tehnice şi de artă, muzee, elemente de folclor şi artă populară etc. 141

Patrimoniul turistic, potrivit Dicţionarului poliglot explicativ de termeni utilizaţi în turism, este ansamblul de elemente ce stau la baza desfăşurării activităţii de turism pe un teritoriu dat: potenţialul turistic natural şi antropic, echipamentele de turism, infrastructura generală sau turistică. La randul său potenţialul turistic este văzut ca ansamblul de elemente naturale, economice şi cultural-istorice de interes turistic, care conferă unui teritoriu dat o anumită funcţionalitate turistică şi care constituie premize pentru dezvoltarea activităţii de turism. Poate fi deci o ofertă turistică potenţială. Resursele turistice, în sens restrâns, alcătuiesc ansamblul de elemente naturale şi antropice care prezintă interes turistic şi care pot fi valorificate în activitatea de turism. Spre deosebire de “atracţiile turistice”, resursele sunt privite mai mult ca “materii prime” ale unei activităţi economice, respectiv ale producţiei turistice. Zona turistică reprezintă teritoriul care cuprinde obiective turistice şi constituie o atracţie permanentă pentru turişti. Delimitarea zonelor turistice se face pe baza caracteristicilor comune ale unor elemente turistice sau după criteriul geografic. Obiectivele turistice, la randul lor, sunt atracţii turistice ale unor destinaţii, care constituie de regulă motivaţia deplasării turiştilor. Organizaţia Mondială a Turismului (OMT), în baza Agendei 21 aprobată la Summitul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă (Rio de Janeiro, 1992), a formulat conceptul turismului durabil, care satisface necesităţile actuale ale turiştilor şi ale regiunilor de primire, protejând şi sporind oportunităţile pentru viitor. Astfel, managementul tuturor resurselor trebuie să se efectueze într-un mod care ar permite să fie satisfăcute necesităţile economice, sociale şi estetice, menţinandu-se integritatea culturală, procesele ecologice esenţiale, diversitatea biologică şi sistemele de suport ale vieţii. In strategia naţională de dezvoltare a turismului sunt promovate următoarele aspecte ale turismului durabil: • durabilitatea ecologică, care garantează o dezvoltare adecvată in condiţii de respectare a diversităţii biologice şi a resurselor biologice; • durabilitatea socială şi culturală, care contribuie la dezvoltarea şi protejarea valorilor culturale; • durabilitatea economică, ce garantează o dezvoltare a societăţii in condiţiile de gestiune adecvată a resurselor cu obţinerea unor efecte economice atat pentru prezent, cat şi pentru viitor. In cadrul descrierii resurselor turistice este recomandată terminologia acceptată de comunitatea internaţională (UNESCO, “Convenţia pentru Protejarea Patrimoniului Cultural şi Natural al Omenirii”, 16.XI.1972), precum şi de legislaţia naţională (legile privind protecţia naturii şi patrimoniului cultural). Astfel, potrivit Convenţiei UNESCO: Patrimoniu natural sunt considerate: (a) formaţiuni ale naturii, care sunt alcătuite din forme de expresie fizică şi biologică, ce din motive estetice sau ştiinţifice constituie o valoare universală deosebită; (b) formaţiuni geologice sau arealuri fizico-geografice exact delimitate, care formează spaţiu de viaţă pentru specii de plante şi animale, care din motive ştiinţifice şi datorită stării de conservare sunt de o valoare universală; (c) situri naturale sau teritorii exact delimitate care din motive ştiinţifice sau datorate stării nealterate cu o valoare estetică şi peisagistică remarcabile, sunt de o valoare universală. De remarcat că, valoarea universală deosebită este argumentată prin motive ştiinţifice, gradul de conservare, motive estetice. 142

Patrimoniu cultural sunt considerate: (a) monumente: opere ale arhitecturii, plasticii şi pictura monumentelor, obiecte sau resturi arheologice, inscripţii, peşteri sau forme de expresie legate, care din motive istorice, artistice sau ştiinţifice sunt de o valoare universală; (b) ansambluri: grupe de clădiri singulare sau legate intre ele care datorită arhitecturii lor, a unităţii sau a poziţiei lor in cadrul peisajului sunt dinmotive istorice, artistice sau ştiinţifice de o valoare universală; (c) lăcaşuri: opere făurite de mainile oamenilor sau opere comune ale omului şi ale naturii, precum şi regiuni incluzand lăcaşurile arheologice care din motive istorice, estetice, etnologice sau antropologice sunt de o deosebită valoare universală. Valoarea universală deosebită este argumentată prin motive istorice, artistice, ştiinţifice, estetice, etnologice, antropologice. Legislaţia determină că patrimoniul turistic constituie factorul fundamental ce se află la baza ofertei turistice şi este format din bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate privată, valorificată şi protejată în condiţiile legii. Evidenţa (prin înscrierea în Registrul turismului), atestarea şi monitorizarea obiectelor patrimoniului turistic se efectuiază de către autoritatea naţională de turism ( în prezent Agenţia Naţionala de Turism), care elaborează criteriile de atestare a acestor obiecte şi direcţiile de valorificare - dezvoltare a patrimoniului turistic. Proprietarul sau administratorul legal al obiectului îin baza certificatului de patrimoniu turistic are dreptul să organizeze exploatarea turistică a obiectului şi să-l protejeze. Dezvoltarea obiectelor patrimoniului turistic se asigură prin amenajarea turistică teritorială în conformitate cu documentaţia de urbanism şi amenajare a teritoriului. Activitatea de turism în teritoriu se reglementează de către autoritatea naţională de turism în colaborare cu autorităţile publice locale, care pot crea servicii de specialitate. Acestea inventariază principalele resurse turistice, contribuie la protecţia şi conservarea lor prin respectarea normelor de punere în valoare, creează condiţii favorabile pentru activitatea agenţilor economici de turism în teritoriu, contribuie la dezvoltarea diferitor forme de turism, delimitează şi autorizează teritoriile pentru odihnă şi agrement, antrenează populaţia locală în activitatea de turism, etc. Evaluarea şi monitoringul resurselor turistice este un complex de măsuri menite să efectueze un control periodic în spaţiu şi timp a unui sistem bine delimitat de obiective de interes turistic. In linii mari acest complex de măsuri presupune: • Delimitarea în spaţiu a obiectivelor de interes turistic pentru monitorizare; • Gruparea acestor obiective după principiul geografic sau caracteristici comune în anumite zone turistice clar delimitate de alte zone; • Aplicarea unui regim de conservare (stabilit prin lege sau hotărâri ale administraţiei publice locale) cu măsuri de protecţie specifice fiecărui tip de resurse turistice; • Sporirea valorii obiectivelor incluse in zonele turistice prin programe şi studii ştiinţifice (istorice, artistice, estetice, ecologice, biologice etc.) şi măsuri de promovare activă; • Sporirea funcţionalităţii pentru activităţile de turism prin: • delimitarea in fiecare zonă turistică a suprafeţelor interzise pentru vizite, suprafeţelor pentru agrement, locuri pentru construcţii uşoare şi capitale, trasee locale, inclusive dotări pentru turismul neorganizat etc; 143

• certificarea obiectivelor din patrimoniul turistic şi promovarea acestora in zonă şi peste hotarele ei; • includerea zonelor turistice in circuite internaţionale. • Crearea unei baze de date a patrimoniului turistic existent in ţară care trebuie să se caracterizeze prin eficienţă şi accesibilitate; • Crearea centrelor de informare turistică in zonele turistice, prin care să se realizeze programele de selectare, analiză primară şi transmitere spre stocare a informaţiilor necesare monitorizării eficiente a resurselor turistice; Criteriile de bază pentru buna funcţionare a monitoringului resurselor turistice trebuie să fie: • Eficienţă (de exemplu: gradul de valorificare in turism a zonei turistice este exprimat în număr de turişti); • Universalitate (aplicabil pentru toate tipurile de resurse turistice); • Flexibilitate şi simplitate (neincărcat de proceduri greoaie); • Minimalizarea cheltuielilor de intreţinere. In practica internaţională sunt mai multe metodologii de evaluare şi interpretare a potenţialului turistic. De remarcat modelul nord-american, cunoscut şi implementat inclusiv în unele ţări europene (Franţa, Spania), care promovează în fişa de inventariere a resurselor turistice următoarelor criterii de evaluare: a) Caracteristica generală (număr, data, nume investigator); b) Obiectul şi situaţia (denumire, harta, coordonate geografice, altitudine, adresă, suprafaţă, proprietate); c) Accesibilitate (căi de acces, starea drumului, restricţii); d) Domeniul de interes: geologie (minerale, tectonica, stratigrafie, paleontologie, eroziune, ape terestre şi subterane, pedologie, alte); floră (specii şi asociaţii remarcabile, specii introduse, alte); faună (specii remarcabile, specii introduse, alte); ecologie; arheologie (preistorie, protoistorie, antichitate, alte); istorie (tip, datare, alte); tehnologie (tip, datare, alte). e) Interesul faţă de obiect: ştiinţific, pedagogic, estetic, interpretare. f) Protecţie (sistem de protecţie, rezervaţie, suprafaţă de protecţie, alte) g) Observaţie: frecvenţa turistică actuală (intensitate, perioadă, provenienţa vizitatorilor), pericolele legate de acest loc, protecţia propusă (urgenţa – timp scurt, mediu sau lung, modalităţi practice şi juridice). Ca şi pentru alte domenii, în turism resursele economice (sau productive) reprezintă ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în prestarea de servicii turiştilor şi producerea de bunuri necesare acestora în timpul călătoriei (echipament, suvenire, hărţi etc.). Astfel resursele economic e disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică a intreprinderilor turistice, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de producţie. Pe exemplul sectorului turistic acestea sunt: hoteluri, agenţii de turism, pensiuni rurale, restaurante, firme producătoare de echipament turistic şi suvenire, sanatorii ş.a. Resursele caracteristice turismului sunt: potenţialul natural, patrimoniul istoric, artistic, cultural, resursele de muncă, resursele de capital şi infrastructura. Turismul este singura ramură economică ce valorifică potenţialul natural şi patrimoniul istoric, cultural şi artistic. Importanţa resurselor turistice este 144

justificată numai de caracterul lor original sau unic, caz în care ţara posesoare dobandeşte chiar poziţia de “monopol” în cadrul unei anumite specializări. Specificul pronunţat al potenţialului turistic oferă posibilitatea diferenţierii “producţiei turistice” în relaţia cu piaţa internaţională. Totodată, o regiune care dispune de resurse turistice importante dar care nu posedă capital suficient, nu poate dezvolta cu mijloace financiare proprii capacităţile de producţie turistică, iar resursele sale devin astfel subutilizate. Aceasta este situaţia majorităţii ţărilor slab dezvoltate, în care se observă practica importului de capital, transferului de tehnologie şi necesitatea unei colaborări internaţionale. Totodată, turismul valorifică la maximum facilităţile oferite de infrastructura generală a unei ţări. Infrastructura generală constituie ansamblul formelor de construcţii necesare unei zone locuite pentru comunicarea cu restul lumii, care sprijină şi fac posibilă dezvoltarea economică (şosele, căi ferate, poduri, aeroporturi, reţeaua de furnizare a apei, de drenare şi canalizare, instalaţii de furnizare a curentului electric, telecomunicaţii). Infrastructura trebuie să preceadă orice dezvoltare sau proiect de investiţii, precum şi să corespundă necesităţilor atat a rezidenţilor, cat şi a turiştilor sosiţi în zona respectivă. Infrastructura turistică astfel constituie o totalitate de forme sau tipuri de construcţii necesare pentru comunicarea unei zone turistice cu alte zone, a căror existenţă este necesară înaintea execuţiei altor lucrări de investiţii turistice, dar şi în timpul desfăşurării activităţii turistice propriu-zise. Tradiţional, infrastructura turistică este determinată de: • reţeaua de trasee turistice, • reţeaua de staţiuni turistice, • sistemul de zone turistice, • reţeaua de transport turistic specializat, • reţeaua de plaje, • reţeaua de complexe pentru deservirea turiştilor, etc. 6.7. MĂSURI DE CONSERVARE A PATRIMONIULUI CONSTRUIT ÎN SCOPUL PROMOVĂRII IDENTITAŢII LOCALE A SATULUI TRADIŢIONAL ROMÂNESC Conservarea patrimoniului construit şi păstrarea astfel a identităţii locale la nivelul mediului rural se poate realiza printr-o serie de măsuri prioritare la care trebuie să conlucreze atât factorii de decizie locali, cât şi proprietarii pe fondul unui cadru legislativ adecvat: • corelarea Strategiei de dezvoltare durabilă 2030, a Strategiilor Naţionale, a Planului naţional de dezvoltare 2007-2013 şi a strategiilor locale de profil în ceea ce priveşte conservarea patrimoniului construit şi al celui cultural prin armonizarea legislaţiei actuale în scopul atingerii acestui obiectiv; • recenzarea tuturor locuinţelor vechi cu elemente specifice tradiţionale şi declararea acestora ca patrimoniu naţional; conservarea lor se poate face fie prin protejarea acestora prin măsuri legislative specifice, fie prin înfiinţarea la nivelul satelor a unor sit-uri protejate şi incluse în circuitul turistic, iniţiativă care poate dezvolta mediul antreprenorial în zonă, poate constitui o sursă importantă de venit pentru populaţia rurală şi poate contribui la reducerea decalajelor de dezvoltare existente la nivelul mediului rural;

145

• clasarea locuinţelor tradiţionale alături de elementele sale componente, includerea lor pe Lista Monumentelor Istorice şi protejarea lor prin reglementări aferente zonelor protejate sau în cadrul unor noi muzee ale satului; • realizarea unor strategii locale şi a unui Plan Local de Acţiune prin care să se creeze suportul tehnico-legislativ pentru implementarea unor măsuri de restaurare; • promovarea exemplelor de bune practici şi elaborarea unor birouri de informare turistică care să atragă turiştii iubitori de naturaleţe şi autenticitate; • alocarea unor sume destinate achiziţionării acestor locuinţe sau pentru ecorestaurarea acestora în scopul protecţiei acestui patrimoniu construit; • organizarea de evenimente în sensul promovării valorilor culturale, a tradiţiilor şi obiceiurilor locale, a meşteşugurilor şi astfel dezvoltarea mediului antreprenorial; • organizarea de activităţi care să promoveze identitatea locală, multiculturalismul, diversitatea etnică şi dialogul între generaţii; • soluţii alternative de protecţie a specificului arhitectural local, în schimbul plăţii impozitelor pe clădiri; accesarea de fonduri prin Programul Operaţional Regional 2007-2013 poate duce la dezvoltarea turismului prin promovarea caracterului identitar şi al culturii tradiţionale rurale; • relocarea clădirilor de patrimoniu care nu mai pot fi conservate în situ, în alte zone, iar acolo unde este posibil, conservarea să se realizeze în interiorul sistemului rural; • elaborarea unor modele de locuinţe funcţionale care să respecte arhitectura zonei şi specificul local; atât Inspectoratul de Stat în Construcţii cât şi Planurile Urbanistice Generale trebuie să reglementeze această situaţie în scopul protecţiei şi conservării clădirilor de patrimoniu; • strategiile de dezvoltare locală trebuie să abordeze şi problema spaţiului construit în paralel cu obiectivele de dezvoltare; • înfiinţarea unor organisme locale, regionale sau naţionale de conservare a patrimoniului construit tradiţional, care să funcţioneze prin dezvoltarea unor programe de instruire şi funcţionare, să elaboreze strategii de conservare şi revitalizare a patrimoniului construit, să identifice fonduri destinate conservării şi revitalizării acestuia, să elaboreze baze de date cu arhitecţi şi meşteri specializaţi în restaurarea patrimoniului rural, să elaboreze un ghid al materialelor de construcţie agreate, să promoveze tradiţiilor şi obiceiurilor locale, să promoveze antreprenoriatul prin promovarea produselor locale tradiţionale şi să dezvolte turismul în zonă, singura posibilitate de reducere a decalajelor existente; • eficientizarea sistemului de disciplină în construcţii şi a sistemului de monitorizare a situaţiei patrimoniului construit tradiţional şi a intervenţiilor ilegale asupra acestora; de asemenea, trebuie evitată construcţia de locuinţe fără autorizaţie şi fără a respecta specificul local; • măsuri de sprijin financiar a proprietarilor care doresc să-şi reabiliteze locuinţele de patrimoniu şi astfel încurajarea acestora de a păstra specificul local; • promovarea turistică prin publicitate pe site-ul primăriei sau al altor organisme centrale, prin includerea în circuite turistice de promovare a valorilor identitare locale; o altă soluţie o poate constitui înfiinţarea de muzee ale satelor; 146

CAP. 7. CONTINUITATEA SPAŢIULUI RURAL ÎNTRE NECESITĂŢI ŞI POSIBILITĂŢI 7.1. LIMITELE EVOLUTIVE ALE SPAŢIULUI RURAL Statistic, spaţiul rural din România „îmbracă” actualmente teritoriile administrative ale unităţilor de tip „comună”, în număr de 2 861, înglobând subunităţi fizice de tip „sat”, în număr de 12 957. Componente ale reţelei naţionale de localităţi, comunele sunt definite după cum urmează: „Comună - unitate administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală reunită prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care îşi au sediul autorităţile publice ale comunei sunt sate reşedinţă”. (Conform Anexa 1 – Definirea principalilor termeni utilizaţi în Legea nr. 351/2001 privind aprobarea PATN – Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi). Pornind de la definiţiile conţinute în documentul de mai sus, se impun precizate şi elementele de caracterizare funcţională a localităţilor r urale: „Localitate rurală (sat ) - localitate în care: a. majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură, silvicultură, pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prin politicile de modernizare îşi va păst ra şi în perspectivă specificul rural; b. majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole, silvice, piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă, necesară în vederea declarării ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, va putea evolua spre localităţile de tip urban”. (Conform Anexa 1 – Definirea principalilor termeni utilizaţi în Legea nr. 351/2001 privind aprobarea PATN – Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi). Analizele din capitolele anterioare indică o evidentă complexitate a factorilor genetici şi transformatori ai aşezărilor rurale: situarea geografică, evoluţia istorică, condiţiile şi fluctuaţiile demografice, sociale, economice, culturale, starea proprietăţilor, precum şi evoluţiile de context politic naţional şi internaţional. Luarea în considerare a acestor factori şi, mai ales dinamica interacţiunii lor sunt elementele de sprijin pentru diagnosticarea stării mediului analizat. Din acest punct de vedere constatăm că spaţiul rural românesc se află astăzi la răscrucea unor fireşti, dar puternice curente transformatoare, în calea cărora trebuie să-şi afirme forţa de adaptare, întărindu-şi capacitatea de conservare şi valorificare a identităţii. În raport cu asemenea provocări, specialiştii implicaţi în multidisciplinara activitate de dezvoltare teritorială apreciază că este necesară sintetizarea unor atitudini care să sprijine convergenţa cu practicile ţărilor membre ale spaţiului comunitar, identificarea şi susţinerea trăsăturilor spec ifice ale arealelor vizate şi evitarea repetării unor greşeli recunoscute pe plan european şi/sau internaţional. Prof. dr. arh. Doina Cristea (2009) propune un „decalog” al dezvoltării spaţiului rural, sintetizabil după cum urmează:

147

1. Revizuirea/înnoirea definiţiei tradiţionale a spaţiului rural, cu scopul revizuirii atitudinii de opoziţie, faţă de sistemul urban, având în vedere potenţialele structurale şi funcţionale ale fiecăruia. 2. Diferenţieri ale spaţiului rural pe arii specifice aparţinând, fie aglomeraţiilor urbane, fie zonelor/coridoarelor urbanizate sau celor interstiţiale, rezultate între acestea, fie ca arii izolate/periferice şi/sau „poli verzi” de concentrare a unor conexiuni comerciale sau a unor activităţi de cercetare agro industrială, la nivel naţional sau regional. 3. Însuşirea modificărilor criteriilor de diferenţiere între urban şi rural conform cu transformările fizice şi mentale din Uniunea Europeană (adoptarea indicatorilor şi metodologiilor EUROSTAT şi ESPON). 4. Acceptarea accelerării procesului de urbanizare în paralel cu restructurarea sectorială, în perspectiva atingerii de către România, în anul 2025 a unei ponderi a populaţiei urbane de 66.9% (inclusiv prin ridicarea nivelului de educaţie şi modificarea stilului de viaţă rural). 5. Înţelegerea „urbanizării” ca un proces diferenţiat şi relaţionat cu evoluţia sistemului urban, apt să influenţeze dezvoltarea teritorială şi urbană integrată pe toate palierele dimensionale şi funcţionale. 6. Acceptarea politicilor de susţinere a unor modele diferenţiate de urbanizare ca „tipare” limitate şi indispensabil legate de policentricitate, fluxuri de populaţie, capital, bunuri, informaţie şi tehnologie şi de valorificarea creativă a potenţialului structural şi funcţional existent. 7. Promovarea celor mai moderne forme de asociere a comunelor rurale şi de parteneriate între acestea şi regiuni, aglomeraţii urbane şi, mai ales, oraşe mici şi mijlocii. 8. Conservarea identităţilor culturale, a potenţialelor naturale şi a peisajelor culturale, mai ales acolo unde mediul rural este mai expus unor schimbări structurale. 9. Valorificarea potenţialului rural de producere a unor energii neconvenţionale, descentralizate, sigure şi „prietenoase” cu mediul. 10. Protejarea teritoriului/localităţilor rurale de riscurile naturale şi/sau de efectele negative produse de urbanizare, de mari lucrări de infrastructură sau de schimbări climatice asupra mediului de viaţă al oamenilor şi asupra bio-diversităţii. Susţinerea tuturor acestor necesităţi reclamă, în mod evident, asumarea creşterii competitivităţii şi coeziunii teritoriale. Aceasta se traduce în relaţionarea economie – comunitate - identitate comunitară - asumarea dezvoltării teritoriilor rurale, relaţionare în care se regăseşte şi spaţiul asupra căru ia se pot aplica reguli de control şi intervenţie. Limitele evoluţiei spaţiului rural par a oscila, în momentul de faţă până la nivelul creării unor controverse. Cunoscuţi specialişti din diverse domenii şi locuri de pe continente afirmă că realităţile din ultima jumătate de secol indică o „deruralizare” teritorială, respectiv dispariţia lumii satului sau transformarea ei radicală. Se iau în considerare: mixtarea populaţiei care modifică structura „utilizatorilor” spaţiului rural, concomitent cu minimizarea culturii agricole, respectiv de-localizarea activităţilor din sectorul terţiar, cu „rezidenţializarea” ruralului şi cu construirea unei noi identităţi contemporane.

148

Şi dacă sistematizarea forţată a satelor din România s-a suspendat la sfârşitul anului 1989, ne putem pune întrebarea dacă, în virtutea disponibilităţilor sale, spaţiul rural românesc nu se află în pericolul de a fi din nou supus unui astfel de proces, menit să-i confere standardele unei societăţi consumiste? „Într-un spot publicitar TV recent, casa tradiţională de la ţară dispare sub umbra tractorului de ultimă generaţie şi a calculatorului. Nu seamănă izbitor cu propaganda comunistă a anilor '50 (când căruţa trebuia înlocuită de autocamion, iar uneltele tradiţionale de tractor) şi cea a anilor '80, când gospodăria tradiţională trebuia – şi a fost parţial – înlocuită de apartamentul de bloc?” (Gheorghiu, 2009) 7.2. NECESITĂŢI OBIECTIVE (FIZICE, FUNCŢIONALE, CULTURALE) ALE EVOLUŢIEI IDENTITARE La nivel european, circa 40% din populaţie trăieşte în mediul urban, aproape 25%, în zona rurală şi 35% reprezintă populaţia din zonele intermediare. Astfel, potrivit calculului EUROSTAT, la nivelul anului 2010, ţările cu cea mai mare populaţie rurală sunt Irlanda (73%), Slovacia (50%) şi Estonia (48%), urmate de Ungaria (47%) şi România (44,9%), iar cel mai mare grad de urbanizare din UE a fost înregistrat în Malta (100%), Olanda, Marea Britanie şi Belgia (68%). În 2010, populaţia din regiunile urbane a crescut cu 5,2 la 1.000 de locuitori. În toate statele membre UE numărul locuitorilor de la oraşe a crescut, cu excepţia Irlandei, Lituaniei şi Letoniei, unde populaţia urbană a scăzut. În România, populaţia urbană a crescut cu 2,5, iar cea rurală a scăzut cu 3,6 la mia de locuitori. Dar dinamica vieţii în rural îmbracă astăzi forme foarte variate. Există areale în care amploarea schimbărilor şi viteza lor este fără precedent, ceea ce nu înseamnă însă, că majoritatea populaţiei rurale trăieşte din ocupaţia tradiţională în agricultură. De aceea schimbările par a fi greu de controlat: intervenţiile de natură să producă transformări raţionale ale cadrului fizic şi profilului funcţional au nevoie de conştientizare, asumare politică (politici publice), educaţia comunităţilor şi fonduri materiale. Trebuie avut de asemenea, în vedere, că fractura politică istorică de 40-50 de ani care a influenţat teritorii cu mare fragilitate fizică şi socială din România a lăsat urme mai puţin adânci asupra aşezărilor necooperativizate în care „purtătorii spirituali” ai mode rnizării interbelice (reprezentanţii bisericii şi învăţătorii) au reuşit să fie şi conservatorii indirecţi ai continuităţii materiale şi culturale şi ai spiritului comunitar. Ceea ce în acest moment, devine sesizabil în satele româneşti, în primul rând ca impact vizual, este ostentaţia sau lipsa relaţiei decente dintre nou şi vechi. Localităţi din diverse regiuni ale ţării arată „impresionant de luxos, înfricoşător şi fantasmagoric” (Ianăşi, 2009) datorită investiţiilor făcute de localnici care, reveniţi în ţară după o perioadă de muncă în străinătate, au realizat case mari şi impresionante ce stau nelocuite, doar păzite de vreun bătrân membru al familiei care şi el locuieşte în „căsuţa din curte”. Un risc colateral al unei astfel de „modernizări” poate fi indus de neputinţa suportării pe lungă durată, a cheltuielilor de întreţinere din impozitele mici pe proprietăţi ale locuitorilor de drept care, adesea nu se mai întorc în ţară.

149

Fig. 7.1. Tipologia satului săsesc din Transilvania: Casa tradiţională Prejmer (Foto: arh. Doina Bubulete) şi imagini aeriene la Dealul Frumos (arh Marius Voica)

Fig. 7.2. Case tradiţionale la Moeciu (Foto: arh. Marius Voica)

150

Fig. 7.3. Casă tradiţională oşenească - Lechinţa Susani (www.emaramures.ro)

Fig. 7.4. Casa tradiţională oşenească (Muzeul Ţării Oaşului)

Fig. 7.5. Casa ucraineană tradiţională comuna Repedea - Maramureş (Muzeul Satului Bănăţean)

Fig.7.6. Peisajul rural actual între tradiţie şi modernitate - Localitatea Repedea, Maramureş. (Foto: Florin Puscaş)

Fig. 7.7. Casa Duca II din Ieud, Comuna Ieud, Maramureş (Muzeul satului maramureşean)

Fig. 7.8. Casa Comuna Mălureni, Argeş (Foto: Daniel Vâlceanu)

151

Fig. 7.9. Locuinţe moderne Comuna Certeze ( www.romanialibera.ro/ )

Fig. 7.10. Tipologii de locuinţe noi Comuna Certeze (www.politiaromana.ro/)

Fig. 7.11. Casă nouă Prejmer (Foto: arh. Doina Bubulete) Locuinţe noi cu valenţe estetice modeste

Fig. 7.12. Casă nouă Comuna Ieud, Maramureş (pensiunituristice.ro)

Dacă în cazurile sus menţionate vorbim despre schimbări ale structurii comunităţilor prin plecarea unor locuitori şi reveniri sporadice, (putem însă, menţiona şi situaţia accesului în sate al unor populaţii externe care apreciază ca „sufocant” mediul urban şi atractiv din punct de vedere al preţurilor ternurilor, mediul rural) trebuie să luăm în considerare că o creştere în anumite locuri, a accesibilităţii (infrastructuri diferite, accesibilitate virtuală, telecomunicaţii) este, în mare măsură obiectivă şi generează transformări ce nu pot fi oprite. Sesizabile sunt, în consecinţă: depopularea (noii locuitori folosesc doar temporar teritoriul asumat), transformarea funcţională zonală (producţia agricolă şi creşterea animalelor cedează locul loisirului), abandonarea terenurilor agricole şi a păşunilor şi banalizarea spaţiului productiv. Rezultatul final este o transformare morfologică (tipologia loturilor este dependentă de noile nevoi funcţionale) şi o modificare a arhitecturii care riscă pierderea încărcăturii culturale, respectiv estetice, armonia simbiotică cu natura.

152

Fig. 7.13. Case noi in Moeciu (Foto: arh. Marius Voica)

„În atmosfera super-optimistă care se revarsă azi pe toate canalele, anunţând prosperitate generală, standarde uniformizate, libera circulaţie a mărfurilor şi banilor şi multe alte fericite efecte ale globalizării şi economiei de piaţă, voci timide continuă să reclame cunoaştere, consideraţie şi şansă realităţilor regionale definite generic drept tradiţie. În ceea ce mă priveşte, mă mulţumesc cu tradiţia locuirii rurale, în care intră mai toate aspectele urbanistice şi constructive. Şi nu sunt puţine.” (Gheorghiu, 2009). Subscriem acestei atitudini, luând în considerare şi numeroase exigenţe internaţionale/europene exprimate în documente de importanţă generală care acordă locul cuvenit tradiţiei, fie ca reper al unui „existent” receptiv la dezvoltare viitoare, fie ca un „partener” al modernităţii. Întărirea acestei opinii este încurajată de gândurile strălucitului înaintaş G.M. Cantacuzino: „Tradiţia poartă cu sine o adâncă nelinişte; ea nu poate fi reacţionară pentru că alimentează spiritul critic. Istoria ne învaţă că doar prezentul este o necontenită bătrâneţe care plânge cu lacrimi amare o copilărie şi o tinereţe legendară.” (Cantacuzino, retipărire 2001) şi „Arhitectura tradiţională poate fi văzută şi în formele care reîncep, nu numai în cele care durează.” (Cantacuzino, 1977). Persistenţa, în anumite zone/regiuni din România (Banat – Crişana, sudul Transilvaniei, Ţara Moţilor, văile Prahovei, Doftanei şi Teleajenului, sudul Moldovei, Delta Dunării, ş.a) a unor case de locuit în forme, pe amplasamente şi realizate cu tehnici şi materiale absolut tradiţionale, purtătoare ale emblemei momentului edificării ne creează revelaţia apariţiei lor fireşti chiar la nivelul epocii moderne (sec. XIX- XX), fără motivaţii artificiale de natură doctrinară.

153

Fig. 7.14. Tradiţional şi contemporan la învelitori din stuf: Delta Dunării, Muzeul satului şi Mogoşoaia (Foto: arh. Marius Voica)

De cele mai multe ori, remarcăm teritorii pe care trăsăturile definitorii ale modului de organizare a aşezării şi gospodăriilor indică suprapuneri sau aglutinări datorate unor aşezări iniţiale spontane (rodul aplicării doar al unor vechi cutume), amplificate cu organizări reglementate ulterior de „legi scrise”, valabile pe regiuni sau pentru toată ţara. Evidenţa perenităţii unor structuri morfologice (mai ales în arii locuite) din perioadele nereglementate, anterioare secolelor XVIII – XIX este legată în mod evident de relaţia simbiotică natural-construit. Ea îmbracă forme de mare subtilitate, avansând de la bordeiele integrate aproape mimetic în peisajul natural, până la „prelungirile” gospodăriilor care par să se contopească prin grădini, vii şi livezi cu pădurile de pe dealuri sau munţi. Situaţiile capătă relevanţă suplimentară când aşezarea gospodăriilor se leagă de cursuri de ape sau văi cu torenţi, relaţia denotând, deopotrivă „pragmatism şi prudenţă” (apele pot folosi irigării naturale a grădinilor, dar gospodăria se „apără” de potenţialele lor „furii”, ferind construitul de vecinătatea imediată a cursului respectiv).

Fig. 7.15. Bordeie - Ocna Sibiului (arhiva foto arh. Doina Bubulete)

154

"Ceea ce este minunat in Transilvania este relaţia unică dintre om şi mediul înconjurător. Acest lucru lipseşte din societatea noastră. Oamenii tânjesc după un anumit sentiment al apartenenţei, al identităţii şi al semnificaţiilor.” (declara Prinţul Charles al Marii Britanii pentru presa britanica, după vizitele şi acţiunile întreprinse în România). Este evident că stabilitatea mărturiilor evocate este dependentă şi de evenimente istorice (deopotrivă generate de natură – dezastre naturale, dar şi de incendii, invazii, războaie, colonizări, schimbări administrative şi politice, etc.). Din acest unghi de vedere perenităţile se asociază semnificativ arealului intracarpatic (aflat sub influenţa/dominaţia modelelor cultural-istorice vest-europene), în opoziţie cu cel extracarpatic (dominat de fragilitatea situaţiilor de „răscruci de vânturi” geopolitice, climatice, culturale, etc.) Suprapunerile treptate dintre „spontan” şi „reglementat” de la finele secolului VIII şi începutul secolului XIX se reflectă cu timpul şi în perenitatea materială, elementele determinante ale aşezărilor (contur arie construită, forme şi dimensiuni parcelare, reţele stradale, constituirea pieţelor centrale şi a spaţiilor comunitare, organizarea gospodăriilor) stabilizându-se pentru „dăinuire”, după reguli scrise. Ulterior, colonizări şi întemeieri de noi aşezări beneficiază de modele prestabilite, normate riguros şi aplicate pentru facilitarea administrării şi controlului fiscal, fapt ce conduce chiar la o modernizare globalistă. În acest fel „…tradiţia se dovedeşte a fi un proces viu, adaptabil la situaţii diverse, în egală măsură rezistent şi permisiv.” (Gheorghiu, 2009).

Fig. 7.16. Contemporan în context tradiţional: Casa de vacantă la Peştera, Moeciu (Autor arh. M. Voica)

Însuşirea noţiunii de „tradiţie” ca simbol al continuităţii şi utilizarea ei în practicile adecvate dezvoltării spaţiului rural reprezintă o formă de responsabilizare 155

pentru toţi actorii implicaţi în acest proces, de la membrii comunităţilor locale, la administratorii publici, la profesioniştii istorici, antropologi, economişti, sociologi, urbanişti, arhitecţi, constructori, etnologi, artişti, peisagişti, etc., la investitori, organizaţii non-guvernamentale, reprezentanţi mass-media, ş.a. În sprijinul acestei atitudini remarcăm, parafrazând aserţiunile Prof. dr. arh. T.O.Gheorghiu: departe de o opţiune pentru forme neprelucrate şi conservatoare, compararea unui produs construit tradiţional rural cu produsul prezentului sau al viitorului influenţat de globalizare înclină balanţa avantajelor spre primul. Se poate aprecia că localizarea produsului tradiţional este atu-ul său principal, el fiind pregnant cu atât mai mult cu cât recurge la realizarea în tehnici şi din „materiale naturale, simple, ieftine, sigure, sănătoase, utilizate şi conformate obiectiv” şi „este într-un perfect echilibru între permanenţă şi dinamică ponderată, este autonom şi durabil” (Gheorghiu, 2009). Prin comparaţie, produsul prezentului şi/sau al viitorului prefigurat este „uniformizat (standardizat) la scară mondială, lipsit de personalitate (anonim), bazat pe tehnici artificiale, complicate, consumatoare exagerate de energie şi bani, riscante, prea des dovedite nesigure sau chiar periculoase, are o dinamică excesivă (necorelată cu dinamica mentalului sau fizicului colectiv sau individual), este complet dependent de piaţa materialelor şi tehnologiilor, este capricios (subiectiv) şi efemer, captiv al consumismului.” (Gheorghiu, 2009). Traducerea în proces a rezultatului produs arată comparativ şi atu-urile obţinerii primului în mod firesc şi simplu, cu acoperire mare de utilitate în timp, faţă de complicaţiile, costurile şi perisabilitatea celui de-al doilea (dependent de preţ, publicitate, standardizare, tehnologii). Prezentul studiu selectează din cele de mai sus ideea de continuitate prin tradiţie, apreciind-o ca o expresie completă a identităţii, necesară şi suficientă pentru a acompania evoluţia mediului rural şi pentru a contribui la eliminarea posibilelor disparităţi inter- sau intra-regionale. Remarcăm că demersul utilizării tradiţiei ca garant al dezvoltării durabile are nevoie de înţelegerea a ceea ce s-a remarcat în eseurile de mai sus: dinamica transformării mentalităţii membrilor comunităţilor rurale, a calităţii liderilor locali (de la primar la preot, medic şi învăţător), a rolului şi ponderii factorilor externi de susţinere (administraţie centrală, factori politici) şi a celor tehnici (proiectanţi, constructori, furnizori de tehnici şi materiale de construcţii) şi, nu în ultimul rând, a concepţiei individuale şi colective despre spaţiul rural (tipologie morfologică, volumetrie şi forme arhitecturale, estetica obiectelor - modele sau „mode” locale sau importate, peisaje, etc.). Încrederea în transcendenţa tradiţiei este fundamentată de persistenţa multor exemple foarte pozitive de conservare a unui mediu rural profund sănătos şi recognoscibil ca atare, justificat de calitatea constituirii morfospaţiale şi a conservării peisajului personalizat.

156

Fig. 7.17. Tipologia locuinţelor săteşti la nivel naţional (I.C.C.P.D.C.)

157

Fig. 7.18. Tipologie volumetrică – Locuinţa sătească tradiţională (prelucrare după I.C.C.P.P.D.C., 1989)

7.3. BARIERE ŞI OPORTUNITĂŢI ALE DEZVOLTĂRII SPAŢIULUI RURAL. RĂSPUNSURI POSIBILE LA DILEMELE MOMENTULUI S-a invocat în multe rânduri, în cadrul prezentului studiu de cercetare, translatarea „grăbită”, nemijlocită şi perturbatoare a caracteristicilor mediului urban în spaţiul rural, într-o lume în care dorinţa concertată de perfecţiune contrastează puternic cu pregătirea societăţii. Pe un fundal de reglementări urbanistice superficiale (planuri urbanistice generale şi regulamente locale de urbanism, foarte „modest” fundamentate, întocmite şi aprobate sau tendenţios derogatorii), multe din comunele, respectiv satele româneşti au actualmente, direcţii neechilibrate de dezvoltare (intravilane excesiv şi nejustificat extinse, dezorganizări de reţele stradale şi spaţii publice, lipsuri majore de echipamente tehnico-edilitare, lipsa unor rezerve de terenuri în proprietate publică, depersonalizări ale cadrului fizic, degradări ale arhitecturii construcţiilor, respectiv ale peisajului, etc.). Concomitent, susţineri „oculte” ale promovării nejustificate obiectiv, a unor comune în ranguri de aşezări urbane provoacă distorsiuni în evoluţiile viitoare ale respectivelor entităţi şi chiar în reţeaua regională sau naţională de localităţi. Nu în ultimul rând, tranziţia post comunistă mult prelungită, ca şi inevitabilele traversări ale unor crize economice şi sociale de nivel naţional şi internaţional au produs şi produc efecte sociale 158

negative majore, fie prin înlocuirea unor populaţii locale (ex.: orăşeni, străini, rromi în locul saşilor), fie prin migrarea temporară /definitivă pentru muncă în afara ţării, fie prin „rarefierea” unor segmente de populaţie locală ce a edificat şi utilizat aşezări rurale, dar care a migrat către oraşe sau este foarte îmbătrânită. Analizate la o scară mai detaliată, barierele coerenţei menţionate anterior se multiplică după cum urmează: • Morfologia satelor suferă transformări structurale generate, îndeosebi de descompuneri şi recompuneri de loturi, adaptate unor noi funcţiuni; apar loturi „moarte”, amplasate în zone greu accesibile şi imposibil de exploatat; loturile foarte lungi („curelele” din vârfuri de dealuri până la firele văilor) rezultate deja în urma repunerilor în posesie, se re-divid transversal, transformând ţesătura de fâşii lungi în „petice” mici şi disproporţionate; loturile mari se fragmentează în încercarea de a exploata la maximum accesibilitatea la stradă şi capătă ierarhizări atipice; • Structurile generale de organizare ale satelor trec din formele integrate armonios cadrului natural, în compoziţii dezechilibrate prin aglutinări generate de interese de eficienţă şi confort individualizat; • Arhitectura locală discretă, aproape organic înscrisă în peisaj se „schimonoseşte” sau se banalizează conducând, fie spre ostentaţie vizuală, fie spre depersonalizare şi pierzând definitiv orice mesaj cultural al prototipurilor arhetipale; • Valoarea peisajului (definit conform Convenţiei Europene a Peisajului, 2000 ca „o parte de teritoriu perceput ca atare de către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani”) se modifică devenind banal, atipic şi lipsit de încărcătură patrimonială şi de recognoscibilitate prin utilizarea de materiale şi tehnologii de construire puternic îndepărtate de tradiţiile locale şi prin denudarea cadrului natural (defrişări de păduri, dispariţii de vii, livezi, etc.); • Expresia generală a multor aşezări rurale relevă difuzia până la eliminare a stratificării istoric-culturale, fapt ce determină o indirectă pierdere a conştiinţei comunităţilor umane privind apartenenţa la un teritoriu cu încărcătură spirituală – cultură, credinţă, artă -, valoroasă şi omogenă. În particular, denaturările arhitecturale ale locuinţelor - cele mai frecvente putătoare ale mesajelor de „schimbare”- reflectă alterări severe ale tipologiei locuirii/gospodăriei în mediul rural, luând în considerare, nu atât transformările generate de schimbări ocupaţionale, cât de un mimetism urban denotând degradarea „gusturilor” până la apariţia fenomenului kitch. Se petrec în ţesuturile existente: • Demolări de case vechi, urmate de construiri de case noi, cu amplasamente, gabarite şi forme complet neadaptate funcţionalităţii locului; • Demolări de anexe specifice, urmate de extensii ale construcţiilor existente prin adăugiri nearmonizate; • „Modernizări” ale unor părţi de construcţii prin utilizarea betonului armat în asociere incorectă cu cărămida, a mortarelor de ciment nespecifice, a unor finisaje stridente coloristic şi ca material, ş.a.; multe din aceste intervenţii accelerează colapsurile fizice ale unor clădiri; • Dotări defectuoase cu instalaţii nepotrivite sau prost amplasate, capabile de producerea unor efecte similare de degradare. 159

Alertată în faţa desprinderii de tradiţie în chiar în cele mai dezvoltate ţări, Comunitatea Europeană sesizează: „În ce priveşte adecvarea, multe din clădirile contemporane prezintă standarde necorespunzătoare… Crezând cu sfinţenie în potenţialul infinit şi de nestăvilit al creşterii, demolăm clădiri după 20 de ani pentru că nu pot fi adaptate la o altă funcţiune. Acest lucru este inacceptabil… În ceea ce priveşte durabilitatea, astăzi, în ciuda reglementărilor de natură tehnică, risipa resurselor a devenit un obicei comun. Clădirile consumă aproape o jumătate din energia primară a Europei şi deja au înrăutăţit substanţial sistemul de încălzire terestru.. Materialele sintetice au scăzut calitatea aerului din interiorul locuinţelor… Proiectarea de proastă calitate şi tehnicile de construcţie au dus la proliferarea unei adevărate industrii de reabilitare.” (Architect's Council of Europe, 1995) Pe parcursul îndeplinirii celor mai complexe cerinţe ale integrării europene continue, România va trebui să-şi orienteze atenţia asupra unor astfel de semnale, mai ales când alterările semnificative ale situaţiei economice şi, implicit sociale naţionale ating cote alarmante. Amplificarea sus menţionată a „barierelor coerenţei” privind evoluţia mediului populat de cea mai autentică categorie socială, făuritoare de identitate naţională trebuie contracarată responsabil cu răspunsuri logice, realiste şi ferme din partea societăţii. Toate straturile acesteia pot juca roluri determinante, utilizând oportunităţi de orice nivel sau dimensiune. Putem aprecia că: • Există încă multe aşezări a căror dezvoltare s-a desfăşurat logic, nefiind „viciate” de intervenţii distorsionante, nici în mediul fizic (construit), nici în cel moral al comunităţii (de cele mai multe ori vorbim de aşezări care, datorită amplasării în zone cu relief complex, nu au fost supuse procesului socialist de cooperativizare a agriculturii, care au conservat relaţia simbiotică dintre mediul natural şi cel construit şi care au reuşit, pe fondul acestei situaţii să întreţină o bună stare economică şi morală a comunităţii); • Se conservă (chiar şi numai în forme latente) un potenţial cultural specific spaţiului rural, posibil a fi valorificat prin politici adecvate; pe lângă evidenţa formală a unui fond construit cu caracteristici arhetipale există un folclor muzical perpetuat de „împătimiţi” culegători, interpreţi şi organizatori de evenimente repetabile, numeroase tradiţii artizanale/de meşteşuguri, de gastronomie, de artă naivă şi artă populară, tradiţii de târguri şi pieţe periodice, tradiţii de evenimente/pelerinaje religioase, etc.; • Se manifestă un interes real de sprijinire a revigorării culturilor specifice (urbane şi rurale) ale unor naţionalităţi conlocuitoare de către organizaţii, asociaţii, forumuri ale acestora, constituite în ţară sau în afara graniţelor României (etnici germani, maghiari, ucraineni, evrei, armeni, etc.); avem de a face cu susţinerea unor iniţiative de natura refacerii unor obiective de patrimoniu specific, de dezvoltare/redezvoltare a unor comunităţi sau a amplificării unor evenimente cu participare internaţională, în vederea instituirii unor „bune practici”; • Există condiţii de iniţiere a unor proiecte coerente sectoriale, cu finanţare naţională sau europeană, cu finanţări nerambursabile sau cu subvenţionări, care să integreze coerent activităţi stimulatoare pe domenii (optimizarea utilizării terenurilor, dezvoltarea de activităţi economice alternative, promovarea turismului tematic adecvat, ş.a.); 160

• Se evidenţiază o disponibilitate a tinerei generaţii, mai ales a celei aparţinătoare unor categorii sociale defavorizate, de a se instrui, punând în valoare trăsături culturale specifice (se includ aici şi programe dedicate educării şi integrării etniei rrome); • România se bucură încă de o „natură generoasă”, ale cărei „daruri” nu se epuizează sau sunt capabile de regenerare, chiar în condiţiile unor schimbări climatice globale sau a unor agresivităţi greu de controlat. Demersul prezentului studiu de a evidenţia dinamica transformărilor spaţiului rural şi raportul dintre barierele şi oportunităţile de dezvoltare ale acestuia se încheie prin câteva remarci: • Este nevoie de recunoaşterea şi sublinierea puternică a interesului naţional faţă de spaţiul rural prin promovarea şi susţinerea unor politici adecvate; • Este necesară stimularea dezvoltării unui mediu economic nuanţat, care să contribuie la funcţionarea spaţiului rural ca un „organism viu, dinamic şi expresiv”; • Este necesară o conjugare de obiective specifice dezvoltării durabile prin strategii de dezvoltare zonală/regională, apte să valorifice atuurile naturii şi culturii şi să confere spaţiului rural importanţa pe care el o are în manifestarea firească a acestei legături. În scopul atingerii acestor ţinte studiul sesizează ca necesare: • Reevaluarea permanentă a stării comunităţilor rurale (în planul fizic al teritoriului şi în planul spiritual al vieţii sociale), cu marcarea gradului de conştientizare a valorii de autenticitate locală; • Animarea spiritului de apartenenţă al cetăţenilor la spaţiul rural prin susţinerea unor activităţi economice şi/sau culturale care să evidenţieze caracterul identitar al acestuia şi să-l regenereze permanent; • „Deschiderea aşezărilor spre lume” prin ridicarea permanentă a gradului de educaţie şi, implicit de comunicare al populaţiei, prin absorbţia controlată, dar continuă a tehnologiilor informaţionale, prin studierea, interpretarea şi valorificarea peisajului, îndeosebi a peisajului cultural, prin încurajarea unor forme adecvate de turism. • Încurajarea construirii în spiritul tradiţiilor locale sau zonale (resurse, tehnologii, stiluri), astfel încât să se asigure o bună conjugare a valorii de utilizare, a valorii culturale şi a perenităţii fondului fizic al aşezărilor; • Revizuirea abordării dezvoltării spaţiale a aşezărilor rurale prin sensibilizarea şi flexibilizarea cadrului de întocmire a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

161

CONCLUZII Prezentul studiu, reprezentând o nouă fază a proiectului DEZVOLTAREA RURALĂ CA FACTOR DE COMPETITIVITATE TERITORIALĂ ÎN VEDEREA REDUCERII DISPARITĂŢILOR INTRAREGIONALE, ridică un set de probleme, în cea mai mare măsură privitoare la natura formală, a „expresiei satului românesc actual”. Demersul întreprins a analizat situaţii reale împreună cu cauzalităţile lor, urmând analizelor tipologiilor rurale bazate pe origini de aşezare, istoria dezvoltării, caracteristici funcţionale, culturi, vocaţii, fragilităţi, realităţi. Suma acestor analize conduce la un set de concluzii după cum urmează:  Spaţiul rural şi-a menţinut, la „trecerea prin istorie”, ponderea şi vocaţia în teritoriul românesc, independent de fenomene obiective sau atitudini subiective; 40-50 de ani de evoluţie în societatea socialistă/ comunistă, amprentaţi, fie de procesele colectivizării/cooperativizării, fie de conceptul restrângerii forţate a vetrelor săteşti nu au schimbat realitatea obiectivă a existenţei unui mediu rural, bine ierarhizat şi structurat în formele de aşezare; în egală măsură, refacerile posesiunilor funciare (următoare transformărilor politico-sociale şi economice de după anul 1989), ca şi transformări artificiale de statut şi stratificare morfo-spaţială ale unor comune, generate de un proces necontrolat de urbanizare nu au produs încă dezechilibre majore în reţeaua de localităţi.  Dincolo de aspectele generale sus menţionate, evidenţa stabilităţii unor trăsături definitorii pentru multe aşezări rurale (tradiţia activităţilor legate de agricultură – vezi teritorii identitar productive studiate în alte faze ale prezentului proiect -, ţesuturile morfologice şi relaţiile organice cu terenul, stratificarea proprietăţilor, substanţa construită şi relaţia simbiotică cu natura, trăsături ale comunităţilor umane, tradiţii culturale) reprezintă un element de „rezistenţă” al spaţiului rural la fenomenul unei urbanizări accelerate, caracteristice secolului XXI.  Vulnerabilitatea la urbanizarea neselectivă se relaţionează indiscutabil cu fragilităţile psiho-sociale ale comunităţilor umane, având în vedere deteriorări grave ale stării unor aşezări în care notorietatea autenticităţii îmbrăca, până nu demult, cele mai omogene forme (a se vedea cazul Ţinutului Maramureşului, afectată de invazia unor construcţii şi amenajări aberante); cazurile cunoscute se leagă de exodul unei populaţii harnice şi păstrătoare ale unor tradiţii de activităţi (construirea de case din lemn, sculptura decorativă în piatră şi lemn, gastronomie regională, etc.) către alte ţări unde recompun „din bucăţi” obiecte din patrimoniul propriu, construind „altoiuri” culturale îndepărtate de propriul univers; la reîntoarcerea pe meleagurile proprii, o nouă stare materială, îmbunătăţită în urma acestor activităţi creează oamenilor voinţa eliminării unor trecute frustrări prin edificări opulente, scăpate imoral de sub o logică a autorizărilor legale.  Evoluţia unor activităţi care pot valorifica parţial sau integral „universul material şi spiritual” rural (turism, mică industrie prelucrătoare a resurselor naturale agro-zootehnice, gastronomie, artizanat/meşteşugărie, „producţie” de evenimente, etc.) este, în momentul de faţă extrem de dinamică şi diversificatoare; în aceste condiţii,

162



relaţionarea dintre surse şi produse prin justă adecvare poate genera noi identităţi, aşteptate ca semn al evoluţiei societăţii. Teritoriul aferent spaţiului rural este, până în momentul de faţă, depozitarul celor mai importanta valori ale patrimoniului construit naţional (cele mai semnificative monumente incluse în Lista Patrimoniului Mondial se regăsesc în acest spaţiu; valorificarea lor poate furniza, în egală măsură, avantajele evidenţierii unor simboluri, cât şi preţuirea unor culturi generatoare care pot fi, după caz, re-imaginate, reconstituite sau revitalizate în conjuncturi stimulatoare). Se remarcă iniţiative de regenerare a unor spaţii rurale cu disponibilităţi multiple (spaţii cu tradiţii de păstrare a substanţei specifice, comunităţi cu atitudine pro-activă, potenţial de obţinere a unor importante valori adăugate) din partea unor susţinători profesionişti ai valorilor culturilor rurale care reprezintă organisme interne şi/sau internaţionale (asociaţii, fundaţii culturale, etc.); în condiţiile în care iniţiativele au la bază fonduri corespunzătoare importanţei acţiunii şi susţinere de notorietate, ele trebuie receptate cu valori de „bune practici”şi, deci, cu forţă exemplificatoare remarcabilă. Nu în ultimul rând, spaţiul rural are importante mărci emblematice derivate din relaţia cu natura (de la tipologia aşezărilor şi a construirii, până la metaforice comuniuni între om şi elementele cadrului natural devenite, adesea, subiecte literar-artistice); ceea ce se impune perpetuat este echilibrul relaţional, capabil să susţină eficient principiul dezvoltării durabile.

Finalitatea prezentului studiu propune conjugarea concluziilor de mai sus cu o serie de viitoare activităţi de investigare, cercetare, reglementare după cum urmează:  Inventarierea sistematică integrală şi coordonată a patrimoniului material şi imaterial din teritoriul rural (inclusiv a unor infrastructuri tehnice – drumuri, poduri de lemn sau de piatră, căi ferate forestiere sau căi înguste, cu „mocăniţe”, mori, ateliere meşteşugăreşti cu dotările tehnice aferente, ş.a.);  Studiul evolutiv al tipologiilor de producţie agricolă şi agrozootehnică, al locuirii, serviciilor şi structurilor tradiţionale de „primire” turistică în satele româneşti, al relaţiei natural-construit;  Repertorierea pe zone istorice, regiuni geografice sau zone etnografice a tipurilor de gospodării, a arhitecturii şi plasticii specifice, a tehnologiilor constructive şi a materialelor de construcţie în vederea realizării unor ghiduri de practici constructive în mediul rural;  Studiul corelativ al tipologiilor tradiţionale de construire în mediul rural cu cele mai noi tehnologii de construire urbană, urmărind inovarea tehnicilor, tehnologiilor şi structurii materialelor de construcţie şi de infrastructuri, precum şi buna relaţionare dintre costuri şi beneficii în procesul de edificare modernă din spaţiul rural;  Studiul comportamentului colectivităţilor din spaţiul rural, cu accentuarea formării unei conştiinţe moderne de „sătean” respectabil ca standard de viaţă, educaţie, ocupaţie;  Definirea peisajului rural specific, în sensul documentelor europene (Convenţia Europeană a Peisajului, 2000) şi construirea unei 163

 

metodologii specifice de analizare şi delimitare a unităţilor de peisaj, în vederea abordării coerente a spaţiului (după caz se va putea proceda la reconfigurarea unor peisaje deteriorate, în scopul recompunerii unor spaţii puternic alterate); Inventarierea celor mai puternice agresiuni, dar şi al celor mai importante avantaje ale relaţiei parteneriale actuale urban-rural; Iniţierea unor studii de fundamentare pe zone, judeţe şi regiuni care să furnizeze elementele de redefinire a spaţiului rural în context suprateritorial şi să contribuie la flexibilizarea cadrului metodologic de întocmire a documentaţiilor de urbanism (PUG; PUZ; PUD); Analizarea, în contextul menţionat, a disparităţilor teritoriale şi propunerea unor moduri eficiente de contracarare a acestora prin intervenţii particularizate la nivelul comunităţilor rurale. Elaborarea de ghiduri şi îndrumare de dezvoltare locală pentru aşezări rurale, cu accentuarea eficienţei economice, a relevanţei modernizării la nivelul conştiinţei cetăţenilor şi a stimulării spiritului partenerial şi antreprenorial al administratorilor şi locuitorilor.

164

BILBIOGRAFIE Cap 1. Bleahu, Ana (2005), Dezvoltarea rurală, în uniunea europeană, „ Calitatea vieţii”, 3-4, XVI, (www.iccv.ro); Charpentier, M., A. (1997), Periurbanul în Franţa, Sinteză documentară; Deneke, D., Gareth, S. (1988), Urban expansion, Planning, vol. 3; Hudson, F. S. (1976), Geography of settlements, Second edit., Macdonald end Evans Ltd., Estover, Plymouth; Stahl, Henry H. (2003), Istoria sociala a satului românesc, Paideia, Bucureşti; Sluka, Nikolaj A. (2000), INFORMNAUKA - INEVITABLE URBANIZATION,www.informnauka.ru; Surd, Vasile (2003), Geografia aşezărilor, Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca; Minea, Elena-Maria (2007), Urbanism şi amenajarea teritoriului, Note de curs, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca; Nikolaj A.Sluka (2000), INFORMNAUKA INEVITABLE URBANIZATION, www.informnauka.ru; Roman Toma (2004), Sociologie economica rurala,Editura ASE, Bucureşti; Popp, Mara N. (1943), Ungurenii, Editura Imprimeria Natională, Bucureşti; Vuia, Romulus (1975), Studii de etnografie şi folclor, Editura Minerva, Bucureşti; Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr (1993), Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti; *** (2003), Rural Development in the European Union, European Commission, Agriculture and Rural Development, Luxemburg; *** (1965),Dictionar Enciclopedic Roman, Acad. R.P.R., ed. Pol.Buc., vol. 3; *** (1997), Agenda 2000, Bruxelles; *** (2003), Sudiile elaborate de OCDE şi UE;

Cap.2. Anderson J. R., Hardy E. E., Roach J. T., Witmer R. E. (1976), A land use and cover classification system for use with remote sensor data, US Geological Survey Professional Paper nr. 964, 28 pag. Beaujeu-Garnier J., Chabot G. (1971), Geografia urbană, 496 pag., Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Brown L. R. (1995), Probleme globale ale omenirii: Starea lumii 1995, Editura Tehnică, Bucureşti, 206 pag., ISBN 973-31-0845-6. Brundtland G. H. (1987), Our Common Future, WCED, Oxford University Press, Oxford. Bugge H. C., Watters L. (2003), A Perspective on Sustainable Development after Johannesburg on the Fifteenth Anniversary of Our Common Future: An Interview with Gro Harlem Brundtland, Georgetown International Environmental Law Review 15:359-366. Building Services Research and Information Association – BSRIA (1996), Sustainable construction – the UK viewpoint, Report 79150/1 Draft 2 for consultation. Centrul de Cercetare, Proiectare, Expertiză şi Consulting – CCPEC (2006), Conceptul Naţional de Dezvoltare Spaţială România 2025 – Sinteză, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”.

165

Chambers N., Simmons C., Wackernagel M. (2000), Sharing Nature's Interest: Ecological Footprints as an Indicator of Sustainability, Earthscan, Londra, 200 pag., ISBN 1-85383-739-3. Colignon P. (2009), Situation et défis du monde rural – Le patrimoine et le paysage au cœur des enjeux du développement territorial durable, Aménagement du territoire européen et paysage 88:99-103. Commission of the European Communities (1995), CORINE land cover: Part One  Methodology, 94 pag., European Environment Agency. Crăciun C. (2008), Metabolismul urban. O abordare neconvenţională a organismului urban, Editura Universitară „Ion Mincu“, Bucureşti, 366 pag., ISBN 978973-1884-34-9. de Lima N. M. V. (2005), IMAGE2000 and CLC2000 Products and Methods, Joint Research Centre (DG JRC), Institute for Environment and Sustainability (IES), Land Management Unit, 150 pag., ISBN 92-894-9862-5. DG Regional Policy (2004), Third Interim Territorial Cohesion Report (Preliminary results of ESPON and EU Commission studies), Office for Official Publications of the European Communities, Luxemburg, 103 pag., ISBN 92-894-00000. Fernolend C. (2010), 10 ani de experienţă a fundaţiei Mihai Eminescu Trust în activitatea de revitalizare a satelor din Transilvania - un angajament pentru valorificarea patrimoniului cultural românesc, Conferinţa Naţională Urban Concept – Dezvoltare urbană modernă în România, Sinaia, 12 martie 2010. Gilbert O. L. (1989), The Ecology of Urban Habitats, Chapmann and Hall, London, New York, 369 pag., ISBN 0-412-28270-4. Hutchinson G. E. (1957), Concluding remarks, Cold Spring Harbor Symposia on Quantitative Biology 22(2):415-427. Ianoş I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti, 197 pag., ISBN 973-31-1482-0. Ianoş I. (2004), Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban românesc, Editura Tehnică, Bucureşti, 213 pag., ISBN 978-973-312-139-8. Ianoş I., Heller W. (2006), Spaţiu, economie şi sisteme de aşezări, Editura Tehnică, Bucureşti, 373 pag., ISBN 978-973-31-2298-2. Jensen J. R. (2000), Remote Sensing of the Environment. An Earth Resource Perspective, Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey, 544 pag., ISBN 978-0-13489733-1. László E. (2004), Science and the Akashic Field: An Integral Theory of Everything, Inner Traditions, Rochester, Vermont, 224 pag., ISBN 978-1594770425. Lovelock J. E. (1979), Gaia: A new look at life on Earth, Oxford University Press, Oxford, 157 pag., ISBN 0-19-217665-X. McIntyre N. E., Knowles-Yánez K., Hope D. (2000), Urban ecology as an interdisciplinary field: differences în the use of “urban” between the social and natural sciences, Urban Ecosystems 4:5-24. Mitrea V. (2008), Creşterea oraşelor, Arhitext 4(182):92-95. Mureşanu F. (2010), Oraşul în era informaţională, teză de doctorat, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, Bucureşti, 395 pag. Negrei C. C. (1996), Bazele economiei mediului, Editura Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti, 169 pag., ISBN 973-3059013. Noblet J.-F. (1994), La maison nichoir. Hommes et bêtes: comment cohabiter, Terre vivante, Paris, 128 pag., ISBN 2904082484. Nordic Centre for Spatial Development (2003), ESPON 1.1.1. Third interim report. The role, specific situation and potentials of urban areas as nodes in a polycentric development, NORDREGIO, Suedia, 610 pag.

166

Nordic Centre for Spatial Development (2005), ESPON 1.1.1. Potentials for polycentric development. Final Report, NORDREGIO, Suedia, 1000 pag., ISBN 9189332-37-7. Office of the Deputy Prime Minister – ODPM (2006), A common approach to creating sustainable communities: “The Bristol Accord“, în: UK Presidency. EU Ministerial Informal on Sustainable Communities. Policy Papers, ODPM Publications, London, Document 05 EUPMI 03656/A, 41 pag. Parlamentul României (2001), Legea nr. 351 din 06/07/2001 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, Secţiunea a IV-a, Reţeaua de localităţi, Monitorul Oficial 1(408). Pascariu G. (2006), Zona centrală în marile oraşe – note şi suport de curs, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, Bucureşti, 32 pag. Petrişor A.-I. (2003), Dezvoltarea durabilă: definiţii şi istoric, Tribuna construcţiilor 221:19. Petrişor A.-I. (2007), Analiză de mediu cu aplicaţii în urbanism şi peisagistică, Editura Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti, 89 pag., ISBN 978-973-7999-85-6 Petrişor A.-I. (2008a), Ecologie urbană, dezvoltare spaţială durabilă şi legislaţie. O abordare ecologică a relaţiilor dintre om, spaţiul construit şi mediu, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 272 pag., ISBN 978-973-163-305-3. Petrişor A.-I. (2008b), Levels of biological diversity: a spatial approach to assessment methods, Romanian Review of Regional Studies 4(1):41-62. Petrişor A.-I. (2008c), Către o definiţie a dezvoltării spaţiale durabile, Amenajarea Teritoriului şi Urbanismul 7(3-4):1-5. Petrişor A.-I. (2009), Teoria şi practica de conservare a diversităţii biologice prin planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului, Amenajarea Teritoriului şi Urbanismul 9(3-4):15-24. Petrişor A.-I. (2010), Mediul urban: o abordare ecologică, Revista Urbanistique, disponibil la adresa http://www.urbanistique.ro/mediul-urban-oabordare-ecologica-dr-alexandru-ionut-petrisor/#more-127 Petrişor A.-I. (2011), Systemic theory applied to ecology, geography and spatial planning. Theoretical and methodological developments, Lambert Academic Publishing GmbH & Co. KG, Saarbrücken, Germania, 172 pag., ISBN 978-3-84650260-0. Petrişor A.-I. (2012), Comparative critical analysis of systems studied by ecology, geography and spatial planning, în: Posea G., Andrei M. T., Zăvoianu I., Cruceru N., Benea I., Văduva I., Dumitraşcu C., Landscapes: Perception, knowledge, awareness, and action. Proceedings of the FG-SHU International Symposium on Geography 1:94-108, Addleton Academic Publishers, New York, ISBN 978-1-93549434-8. Petrişor A.-I., Ianoş I., Tălângă C. (2010), Land cover and use changes focused on the urbanization processes in Romania, Environmental Engineering and Management Journal 9(6):765-771. Petrişor A.-I., Meiţă V. (2011), Cadrul conceptual, în capitolul Conversia fostelor baze militare în centre de afaceri din perspectiva urbanismului şi amenajării teritoriului, în: Petrişor A.-I., Meiţă V., Simion-Melinte C. P. (Editori), FATE Conversia fostelor baze militare în centre antreprenoriale. O perspectivă românească, Editura Ars Docendi, Bucureşti, România, 184 pag., ISBN 978-973-558-597-6, pag. 915. Petrişor A.-I., Sârbu C. N. (2010), Dynamics of geodiversity and eco-diversity in territorial systems, Journal of Urban and Regional Analysis 2(1):61-70. Sârbu C. N. (1999), Reabilitare urbană şi dezvoltare – o dimensiune principală a tranziţiei socio-economice. Un exemplu de abordare: textura urbană, în: Vădineanu A., Dezvoltarea durabilă, Vol. al II-lea. Mecanisme şi instrumente, Editura Universităţii din Bucureşti, 348 pag., ISBN 973-575-333-2, pag. 298-329. 167

Sârbu C. N. (2006), Locuirea în România: o abordare-cadru, 138 pag., Editura Universitară „Ion Mincu“, Bucureşti, ISBN 978-973-7999-47-4. van Well L. (2006), ESPON project 1.1.3. Enlargement of the European Union and the wider European Perspective as regards its Polycentric Spatial Structure, The Royal Institute of Technology, Stockholm, Suedia, 404 pag., ISBN 2-9599669-3-7. Vădineanu A. (1998), Dezvoltarea durabilă, Vol. I. Bazele teoretice ale dezvoltării durabile, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 248 pag., ISBN 973-975-256-5. Vădineanu A. (2004), Managementul dezvoltării: o abordare ecosistemică, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 394 pag., ISBN 973-558-070-5.

Cap. 3 Beaujeau Garnier, J. şi Chabot, G. (traducere de catre Virgil Gârbacea, în anul 1971), Geografie urbană Carta Europeană a Spaţiului Rural, Recomandarea Consiliului Europei 1296/1996 Comisia Europeană Politica de Dezvoltare Rurală, pentru perioada 2007-2013 Comisisa Europeană Politica de Dezvoltare Rurală, pentru perioada 2014-2020 Comisia Europeană Regulamentul Consiliului privind sprijinul pentru dezvoltare rurala din noul Fond European Agricol pentru Dezvoltare Rurala (FEADR) si regulamentul de punere in aplicare al Comisiei. Candea, M., Simion, T., Tataru, A. (2007), Spaţiul rural, turismul rural şi agroturismul, Editura Transversal, Bucure;ti. European Spatial Development Perspectives (Potsdam 1999) – aprobat de consiliul informal al miniştrilor responsabili cu amenajarea teritoriului din statele membre - CEMAT Gheorghiu T. O. (2008), Locuirea traditionala rurala din zona Banat – Crisana – Elemente de istorie si morfologie,protectie si integrare, DTP Expres, Timisoara. Guvernul României Legea nr. 350/2001, privind amenajarea teritoriului şi urbanismul Hudson, F. S. (1976), Geography of settlements, Second edit., Macdonald end Evans Ltd., Estover, Plymouth. Ionescu G. (1986), Arhitectura romaneasca – tipologii, creatii, creatori, Editura tehnica, Bucuresti. Joja, C-tin (1989), Arhitectura romaneasca in context european, Editura tehnica, Bucuresti, Şandru, I. (1970), Geografia aşezărilor omeneşti, I. Aşezările rurale. Note de curs, Iaşi – Debrecen. Mehedinţi, S. (1994), Terra. Întroducere în geografie ca ştiinţă, Vol. II, Ediţia a II-a, Edit.Enciclopedică, Bucureşti. Mihăilescu, V. (1934), O hartă a principalelor tipuri de aşezări rurale din România, Bul. Soc.Geogr., vol. XLVI. Surd V. (2003), Geografia aşezărilor, Presa Universitară Clujeană Simon T., Cândea M., Tătaru A., Bogdan E. (2009), Turism rural, turism urban, Ed. Transversal, Bucureşti. Studiul de fundamentare a proiectului de Lege privind aprobarea PATN - Zone rurale (2006), INCD-Urbanproiect Bucureşti *** (2011), Centrul De Cercetare şi Consultanţă în Domeniul Culturii, www.culturadata.ro

Cap. 4.

168

Agenţia Europeană de Mediu (2011), Deficitul de precipitaţii, prognozat la nivel european, pentru intervalul 2021-2080, http://www.eea.europa.eu/data-and-maps/figures/precipitation-deficit-insummer-jja/precipitation-deficit-in-summer-jja. Bădescu I., Cucu-Oancea O. (2011), Dicţionarul de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti. Bălteanu D. (1992), Natural hazards in Romania, Revue Roumaine de Géographie 36:47-55. Bogdan O., Niculescu E. (1999), Riscurile climatice din România, Academia Română, Institutul de Geografie, Bucureşti. Brînzan O. (2006), Dezvoltare Rurală, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad. Cazac V., Boian I., Prepeliţă A. (2005), Principalele tipuri de hazarde naturale şi impactul lor asupra mediului şi societăţii, Natural and anthropogenic hazards 5(23):18-25. Cândea M., Bran F. (2001), Spatiul geografic romanesc. Organizare, amenajare, dezvoltare durabila, Editura Economică, Bucureşti. Cândea M., Cimpoeru I., Bran F. (2006), Organizarea, amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului geografic, Editura Universitară, Bucureşti. Consiliul European (1991), Directiva nr. 91/676/EEC privind protectia apelor impotriva poluarii cauzate de nitrati din surse agricole, http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=DD:15:02:31991L0676:RO:PDF. Constantin M.V. (2010), Eficienţa acţiunilor antropice asupra dezvoltării rurale durabile în centrul si nord-vestul Transilvaniei, teză de doctorat, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca, Şcoala Doctorală Facultatea de Agricultură, Cluj-Napoca. Guvernul României (2000), Hotărârea nr. 964/2000 privind aprobarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole şi a înfiinţării Comisiei şi a Grupului de sprijin pentru aplicarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole, http://www.prefecturaolt.ro/comunicate/2011/hg964-2000.pdf. Ielenicz, M. (2004), Geomorfologie generală, Editura Universitară, Bucureşti. ICPA (2009), Diagnoza zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi, http://www.hydrop.pub.ro/POLSOL189/WPolsol11.pdf. Institutul European din România (2006), Identificarea zonelor defavorizate din spaţiul rural şi sprijinirea lor după aderarea româniei la uniunea europeană, http://www.ier.ro/documente/SPOS2006_ro/Spos2006_studiu_6_ro.pdf. Institutul European din România (2009), Schimbările climatice şi rolul agriculturii pentru combaterea efectelor acestora, http://www.ier.ro//afaceri_europene/afeur/2009/fi_477.pdf. Merce E. (2010), Eficienţa acţiunilor antropice asupra dezvoltării rurale durabile în centrul si nord-vestul Transilvaniei, teză de doctorat, Universitatea de Stiinţe Agricole si Medicină Veterinară Cluj-Napoca, Scoala Doctorală Facultatea de Agricultură, Specializarea Management si marketing în agricultură, Cluj-Napoca. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (2008a), Planul Naţional Strategic pentru Dezvoltare Rurală 2007-2013, http://www.madr.ro/pages/dezvoltare_rurala/programul-national-strategicupdate_3.11.2008.pdf. Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (2008b), Strategia naţională privind reducerea efectelor secetei, prevenirea şi combaterea degradării terenurilor şi deşertificării, pe termen scurt, mediu şi lung, http://www.madr.ro/pages/strategie/strategie_antiseceta_update_09.05.2008.pdf.

169

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (2011), Recensământul General Agricol 2010, rezultate provizorii, http://www.madr.ro/pages/recensamant/rga-rezultateprovizorii-iunie-2011.pdf. Ministerul Educaţie şi Cercetării din România, Ambasada Franţei la Bucureşti (2000), Proiectul bilateral romano-francez, Educaţie pentru informaţie in mediul rural defavorizat, http://www.ccdis.ro/Prezentare proiect national- Proiectul bilateral franco.pdf. Ministerul Mediului şi Pădurilor (2010), Guide on the adaptation to the climate change effects, http://www.mmediu.ro/vechi/departament_mediu_en/climate_change.htm. Ministerul Transporturilor, Turismului şi Construcţiilor (2007), Identificarea şi delimitarea hazardurilor naturale (cutremure, alunecări de teren şi inundaţii), hărţi de hazard la nivelul teritoriului judeţean. Moţoc M. (1982), Ritmul mediu de degradare erozională a solului în România, Buletinul informativ ASAS 11, Bucureşti. OIRPOSDRU-Vest (2007), Planul de Dezvoltare Regională 2007-2013 Regiunea Vest, http://www.adrvest.ro/index.php?page=articol&aid=588. Oprea, M.G. (2012), Impactul dezvoltării infrastructurii de transport asupra turismului din Transilvania, teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca. Pavnutescu M. (2012), Bicicleta de la ţară, pe uliţele din Botoşani, Green Report, 16 octombrie 2012, http://www.green-report.ro/stiri/quotbicicleta-de-la-taraquotpe-ulitele-din-botosani Primăria Câmpulung (2012), Strategie locală pentru prevenirea şi combaterea abandonului şcolar în Municipiul Câmpulung, Educaţia, şansa noastră pentru un viitor mai bun, (POSDRU/23/2.2/G/31040), Rey V., Groza O., Ianoş I., Pătroescu M. (2006), Atlasul României, Editura Rao, Bucureşti. Stanciu M., Chiriac D., Humă C. (2010), Impactul schimbărilor ecoclimatice recente, Revista Calităţii Vieţii 1:237-250. Sârbu C. (2011), Teritoriul-între urban şi rural, http://www.eantropolog.ro/2011/09/teritoriul-%E2%80%93-intre-urban-si-rural-3/. Tudor M. (2011), Social structures. Evolutions in the transition period, teză de doctorat, Academia Română, Institutul de Cercetări Economice „Constantin C. Kiriţescu”, Bucureşti, Bucureşti. http://www.primariacampulung.ro/fisiere/file/Educatia%20sansa%20ta/STRATE GIE%20FINALA%5B1%5D.pdf.

Cap. 5. Bădescu I., Oancea O.C., Şişeştean G. (2009), Tratat de sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti. Comisia Europeană (2011), Agenda Teritorială a Uniunii Europene 2020, Bruxelles. Guvernul României (2007), Programul Operaţional Regional 2007 – 2013, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Bucureşti. Gheorghiu T.O. (2008), Locuirea tradiţională rurală din zona Banat-Crişana [Elemente de istorie şi morfologie; Protecţie şi integrare], Editura DTP Expres, Timişoara. Institutul Central de Cercetare, Proiectare şi Direcţionare în Construcţii (1989), Locuinţa sătească din România, Bucureşti. Institutul Naţional de Statistică, 2012. Ministerul Administraţiei şi Internelor (2011), Planul Strategic de Dezvoltare Durabilă a Spaţiului Rural, Parteneriat Ministerul Administraţiei şi Internelor – Asociaţia Comunelor din România.

170

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (2012), Progranul Naţional de Dezvoltare Durabilă 2007 – 2013. Muzeul Satului Bănăţean, www.muzeulsatuluibanatean.ro/index.php? pagina=ucraineana Muzeul Satului Maramureşean, www.muzeulmaramuresului.ro/? attachment_id=529 Pădurean, Claudiu (2009), România Liberă, www.romanialibera.ro; Păvnuţescu, Mihaela )2012), Green Report, www.green-report.ro; ***(2012), Poliţia Română, www.poliţiaromana.ro; Vedinaş T. (2001), Introducere în sociologie rurală, Editura Polirom, Iaşi. www.curteadearges.olx.ro www.pensiunituristice.ro

Cap. 6 Administraţia Prezidenţială, Comisia prezidentiala pentru patrimoniul construit, siturile istorice şi naturale, Patrimoniul construit şi natural al României în pericol, Masuri prioritare de protectie, O ilustrare a starii de fapt,Palatul Cotroceni, 2008 *** Călători străini despre ţările române, vol. III, 1971, vol. V, 1973, vol. VI, ed. 1976.Ştiinţifică, Bucureşti, *** Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, partea I, Paul de Alep, îngrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. Avram S. (2004), Locuinţa rurală românească – Moşteniri şi factori de schimbare, Ed. Techno Media, Sibiu. Bălinişteanu D., Honciat D., Matei D. (2002), Influenţa turismului asupra meseriilor satului, în volumul Turismul rural românesc, Editura Pan Europe, Iaşi Bernea E. (1941), Timpul la ţăranul român, tip. „Bucovina” I. E. Torouţiu Bernea E. (1941), Timpul la ţăranul român. Contribuţie la problema timpului în religie şi magie, Bucureşti, 1941 Cantacuzino G.M. (1977), Izvoare şi popasuri, Bucureşti, Ed. Eminescu. Drăgan R. (2000), Lumile răsturnate - Reprezentarea spaţiului în societatea tradiţională, Bucureşti, Editura Paideia. Erdeli G, Istrate I. (2006), Potenţialul turistic al României, Editura Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti Feresăuariu I. (1928) Cum se făceau casele acum 100-150 de ani în comuna Baia, jud. Folticeni, în „Şezătoarea. Revistă de Folclor”. An XXXVI, vol. XXIV, Folticeni. Florian, V., Rusu, M., Sârbu, A., Toma, L. (1998), Diagnoza economică, socială şi ecologică a spaţiului rural, IEA Glăvan V. (2006), Potenţialul turistic şi valorificarea sa, Editura Fundaţia „România de Mâine“, Bucureşti Glăvan V. (2003) - Agroturism, Editura Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti Gheorghiu T. (2008), Locuirea tradiţională rurală din zona Banat – Crişana – Elemente de istorie şi morfologie, protecţie şi integrare, DTP Expres, Timişoara. Ghinoiu I. (1979), Consideraţii etnografice asupra fenomenului de „întemeiere”a aşezării, în Revista de etnografie şi folclor, tom 24, nr.2, Bucureşti. Gorovei A. (1995), Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai şi Suflet– Cultura naţională, Bucureşti. Guran-Nica L., Rusu M. (2004), Probleme de geografie şi economie rurală, Ed. Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti. Holban I. (1971) - "Realizarea personalitatii: hazard sau stiinta?", Editura Enciclopedicã Românã, Bucuresti Ionaşcu G. (2003), Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România, perspectivă ecologică, Editura Tempus, Bucureşti Ionaşcu G., Problematica Zonelor protejate din teritoriu şi din aşezări umane, în revista Mediul înconjurător, vol. V, nr. 4/1994; 171

Joja C. (1984), Actualitatea tradiţiei arhitecturale româneşti, Editura tehnică, Bucureşti Joja C. (1989), Arhitectura românească în context european, Editura tehnică, Bucureşti Luntraşu M. (2002), Turismul rural şi dezvoltarea regională, EdituraT.R.R., Iaşi. Marian S. F. (1994), Sărbătorile la români, vol. I-II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti. Mitrache Şt., Manole V., Stoian M., Bran Fl., Istrate I. (1996), Agroturism şi turism rural, Editura Fax Press, Bucureşti Niculiţă - V. E. (1998), Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I-II, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti. Pamfile T. (1997), Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., Bucureşti. Patraşcu G. (1984), Arhitectura şi tehnica populară, Editura Tehnică Bucureşti. Păun S. (2003), România – valoarea arhitecturii autohtone, Editura Per Omnes Artes, Bucureşti Simon T., Cândea M., Tătaru A. Bogdan E. (2009), Turism rural; Turism urban, Editura Transversal, Bucureşti. Simon, T. (2006), Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Fundaţiei „România de Mâine“, Bucureşti. Speranţia Th. D. Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgâneşti, vol. VII (Putna, Tutova, Covurlui, Bacău, Tecuci, Fălciu, Iaşi) – ms. 4966; Speranţia Th. D. Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgâneşti, vol. V (Olt, Teleorman, Vlaşca, Ilfov) – ms. 4964 Ştefănucă P. (1991), Folclor şi tradiţii populare. Vol.I., Editura Ştiinţa, Chisinău. Talabă I. (1998), Turismul rural între mit şi realitate, în volumul Turismul rural. Actualitate şi perspective, Editura Pan Europe, Iaşi Vuia R. (1980), Studii de etnografie şi folclor, vol. II, Bucureşti, editura Minerva. Sursa fotografiilor: M. Voica - arhivă personală

Cap.7 Arhitect`s Council of Europe, (1995), Europe and architecture tomorrow, Editura Arhitect s Council of Europe, pag.41 şi urm. Cantacuzino G.M., (2001), Despre o estetică a reconstrucţiei, Editura Paideia, Bucureşti Cantacuzino G. M., (1977), Izvoare şi popasuri, Editura Eminescu, Bucureşti, pag.218 Cristea D. (2009), Un decalog al dezvoltării spaţiului rural, Urbanismul Nr.2, An IIISSN 1844-802X Gheorghiu T.O. (2009), Locuirea tradiţională rurală din zona Banat-Crişana [Ghid de intervenţie şi protecţie (urbanism-arhitectură)] - Câmpia Aradului (Mureşului), Editura ART PRES, Timişoara Gheorghiu T.O. (2009), Arhitectură tradiţională rurală? La ce bun? Urbanismul Nr.2, An II- ISSN 1844-802X Guvernul României, (2001) Legea nr. 351/2001 privind aprobarea PATN – Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi, Monitorul Oficial 408 din 24 iulie 2001 (M. Of. 408/2001) Ianaşi L. (2009), Satul ca peisaj cultural, Urbanismul Nr.2, An II- ISSN 1844-802X

172

RAPORT DE FAZA 1. Obiectivul proiectului : Stimularea dezvoltării rurale prin susţinerea valorificării potenţialului agricol în zonele rurale. 2. Rezultate preconizate pentru atingerea obiectivului Evidenţierea relaţiei dintre mediul economic, socio-cultural şi ecologic specifice mediului rural şi evoluţia cadrului de viaţă aferent, în sprijinul obiectivării şi susţinerii dezvoltării echilibrate şi eficiente a zonelor rurale 3. Obiectivul fazei : Identificarea trăsăturilor definitorii ale dezvoltării moderne a aşezărilor din mediul rural în vederea elaborării coerente a documentaţiilor de urbanism specifice 4. Rezultate preconizate pentru atingerea obiectivului fazei : Analizarea cuprinzătoare şi inventarierea principalelor trăsături ale cadrului aşezărilor rurale, determinarea caracteristicilor lor particulare, urbanistice şi arhitecturale şi propunerea unor măsuri de conservare/valorificare a acestora prin prisma utilizării potenţialului lor de compensare a disparităţilor intraregionale. 5.

Rezumatul fazei :

CUPRINSUL LUCRĂRII:

INTRODUCERE Cap. 1. URBANIZAREA RURALULUI 1.1. DEFINIREA PROCESULUI DE URBANIZARE (PROCES, EXIGENŢE, PARAMETRI, REALITĂŢI) 1.2. ABSORBŢIA SATELOR DE CĂTRE ORAŞ 1.2.1. Oraşul 1.2.2. Tranziţia de la mediul rural la zona periurbană 1.2.3. Extinderea oraşelor şi influenţa lor asupra mediului rural 1.3. RELAŢIA RURAL - URBAN 1.4. TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE 1.4.1. Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România 1.4.2. Tipuri morfostructurale de aşezări rurale 1.4.3. Tipuri de aşezări rurale după mărimea populaţiei 1.4.4. Tipuri de aşezări după poziţia şi localizarea geografică a vetrei 1.4.5. Tipologia funcţională a aşezărilor 1.5. DEZVOLTAREA RURALĂ 1.6.1. Dezvoltarea rurală în Uniunea Europeană 1.6.2. Principalele instrumente de promovare a dezvoltării rurale în Uniunea Europeană 1.6.3. Aşezările rurale din Europa Cap. 2. CONSIDERAŢII ECOLOGICE PRIVIND SUSŢINEREA PROCESULUI DE URBANIZARE PRIN ADAPTAREA STRUCTURILOR RURALE TRADIŢIONALE 2.1. CRITERII ECOLOGICE DE DELIMITARE URBAN-RURAL 2.2. Trăsături caracteristice sistemelor urbane şi rurale 2.2.1. Biotopul aşezărilor umane 2.2.2. Biocenoze urbane şi rurale 2.2.3. Elemente funcţionale 2.3. IMPACTURI ASUPRA MEDIULUI ÎN SISTEMELE URBANE ŞI RURALE 2.4. DEZVOLTAREA DURABILĂ A SISTEMELOR URBANE ŞI RURALE 173

Cap. 3. AŞEZĂRILE RURALE 3.1. CONSIDERATII GENERALE 3.1.1. Spaţiul rural. Conţinut şi semnificaţii 3.1.2.Noţiunea de aşezare 3.1.3. Distribuţia plan-spaţială a aşezărilor 3.1.4. Satul – componenta principală a spaţiului rural 3.1.5. Caracteristicile spaţiului rural 3.2. COMPONENTELE HABITATULUI RURAL 3.2.1. Populaţia rurală. 3.2.2. Vatra 3.3. LOCALIZAREA AŞEZĂRILOR RURALE 3.4. DISPERSIA AŞEZĂRILOR RURALE 3.5. CONCENTRAREA AŞEZĂRILOR RURALE 3.6. GOSPODĂRIILE RURALE 3.7. DOTĂRILE DE INTERES PUBLIC 3.8. IERARHIA AŞEZĂRILOR RURALE 3.9. CLASIFICAREA AŞEZĂRILOR RURALE DUPĂ POTENŢIALUL SOCIOECONOMIC ŞI NATURAL 3.10. IMPLICAŢIILE ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ÎN SPAŢIUL RURAL ROMÂNESC Cap. 4. MUTAŢII ÎN TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE. TRANSFORMĂRI OBIECTIVE/SUBIECTIVE 4.1. IMPACTUL SCHIMBĂRILOR CLIMATICE ACTUALE ASUPRA CALITĂŢII VIEŢII ÎN SPAŢIUL RURAL TRADIŢIONAL 4.2. VULNERABILITATEA PATRIMONIULUI NATURAL AFERENT SPAŢIULUI RURAL 4.3. ACCESIBILITATEA SPAŢIULUI RURAL-VECTOR DE PROPAGARE A MUTAŢIILOR FUNCŢIONALE ŞI STRUCTURALE 4.4. RELAŢIONĂRI URBAN-RURAL ÎN FORME DE STRUCTURARE SPAŢIALĂ, PERIURBANE ŞI METROPOLITANE 4.5. SCHIMBĂRI MORFOLOGICE ALE STRUCTURILOR RURALE 4.6. MIŞCAREA PROPRIETĂŢILOR ŞI FORME DE ASOCIERE RURALĂ DUPĂ ANUL 1989 Cap. 5. CALITATEA LOCUIRII ÎN MEDIUL RURAL - SUPORT AL PĂSTRĂRII SAU DISPARIŢIEI IDENTITĂŢII LOCALE 5.1. LOCUIREA ŞI PĂSTRAREA IDENTITĂŢII LOCALE 5.2. FACTORI DE REFERINŢĂ PENTRU CALITATEA LOCUIRII ÎN MEDIUL RURAL ÎN PERIOADA POSTBELICĂ 5.2.1. Accesul mediului rural la utilităţile tehnico-edilitare Cap. 6. PROTEJAREA ŞI PROMOVAREA STRUCTURILOR RURALE TRADIŢIONALE, A PATRIMONIULUI ARHITECTURAL RURAL ŞI A CARACTERULUI IDENTITAR AL ACESTORA 6.1. TIPURI DE AGRESIUNI ASUPRA PATRIMONIULUI ARHITECTURAL ŞI CULTURAL DIN MEDIUL RURAL 6.2. VALORI CULTURALE, URBANISTICE ŞI ARHITECTURALE TRADITIONALE 6.3. Starea Patrimoniului din Mediul Rural şi Dezvoltarea prin Turism şi Cultură 6.3.1. Peisajul cultural românesc 6.3.2. Spaţiul deschis, arhitectura deschisă 6.3.3. Spaţiul cu proporţii de aur. 174

6.3.4. Arhitectura la scară umană 6.4. Pastrarea caracterului identitar al aşezărilor rurale 6.4.1. Locuinţa românească în scrierile călătorilor străini 6.4.2. Materiale şi tehnici de construcţie 6.4.3. Ofrande şi sacrificii în construcţii. 6.4.4. Simbolul locuinţei 6.5. PROTEJAREA PATRIMONIULUI RURAL 6.6. TURISMUL RURAL – MODALITATE DE PROMOVARE ŞI DEZVOLTARE A RURALULUI 6.7. MĂSURI DE CONSERVARE A PATRIMONIULUI CONSTRUIT ÎN SCOPUL PROMOVĂRII IDENTITĂŢII LOCALE A SATULUI TRADIŢIONAL ROMÂNESC Cap. 7. CONTINUITATEA SPAŢIULUI RURAL ÎNTRE NECESITĂŢI ŞI POSIBILITĂŢI 7.1. LIMITELE EVOLUTIVE ALE SPAŢIULUI RURAL 7.2. NECESITĂŢI OBIECTIVE (FIZICE, FUNCŢIONALE, CULTURALE) ALE EVOLUŢIEI IDENTITARE 7.3. BARIERE ŞI OPORTUNITĂŢI ALE DEZVOLTĂRII SPAŢIULUI RURAL. RĂSPUNSURI POSIBILE LA DILEMELE MOMENTULUI CONCLUZII

Prezenta fază a proiectului sus menţionat abordează dezvoltarea şi amenajarea spaţiului rural prin prisma interesului de conservare a unui mediu economic, social-cultural şi ecologic identitar şi tendinţa independentă şi foarte dinamică de modernizare efectivă a cadrului fizic şi social. Luând în considerare variaţia minoră a ponderii spaţiului rural din totalul spaţiului european şi caracterul său specific pregnant, cerinţa menţinerii în dimensiunile actuale este un argument suplimentar de obiectivare a demersului. Temă a fost selectată pentru analizarea concretă a modurilor prin care procesul de modernizare a spaţiului vital, adeseori accelerat, poate să se desfăşoare fără alterarea calităţilor satului românesc, ci dimpotrivă, prin punerea în valoare a trăsăturilor de organizare, funcţionare, adaptabilitate, expresivitate. Logica studiului a determinat abordarea consecutivă a definirii procesului de urbanizare, a surprinderii aspectelor esenţiale ecologice privind adaptarea ruralului la cerinţele mediului modern, a sedimentării tipologiei aşezărilor rurale (cu studierea sintetică a tuturor componentelor definitorii), a evidenţierii şi analizării mutaţiilor semnificative ale mediului rural şi a unor aspecte cauzale ale acestora, a problematicii locuirii (ca o componentă esenţială a vieţii la sate), a protecţiei patrimoniului natural şi construit. Finalul lucrării propune câteva obiective ale dezvoltării spaţiului rural, ţinând cont de barierele şi oportunităţile sesizate în analizele menţionate. CAPITOLUL I. URBANIZAREA RURALULUI defineşte, în primul rând, procesul de urbanizare ca noţiune teoretică, în vederea stabilirii complexităţii sale şi a investigării influenţelor pe care acest proces le exercită asupra spaţiului rural şi a evoluţiei acestuia. Identificarea aspectelor caracteristice porneşte de la evidenţa amplificării sensului atractivităţii crescânde a oraşului faţă de sat, tradus ca un incipient fenomen de absorbţie. Principalele formule de tranziţie evidenţiate, inclusiv cu exemplificări (studii de caz) se materializează în: areale suburbane, teritorii periurbane şi expresii ale rurbanizării. Respectiva introducere în complexitatea procesului analizează şi dinamica fenomenelor, precum şi distorsiunile produse din extinderile spontane ale oraşelor. Detalierea efectivă a fenomenelor enunţate face obiectul subcapitoluluii următor, dedicat relaţiei „rural-urban”. Analiza porneşte de la definirea noţiunilor de bază cu explicitarea tuturor nuanţelor caracteristice spaţiului rural, respectiv cu stabilirea evoluţiei istorice, cronologice a acestuia (sunt definite astfel: etapa incipientă, de preponderenţă a activităţilor agricole, etapa „urbanizării satelor” şi etapa reactivării ruralului prin mediu, cu trecerea la aşa numitul „rural verde”).

175

Apropierea de substanţa problemei dezvoltării spaţiului rural se produce în continuare prin dezvoltarea subcapitolului dedicat tipologiei aşezărilor rurale. S-au dedus şi definit prin relaţionări diverse următoarele tipologii:  Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială  Tipuri morfo-structurale de aşezări rurale  Tipuri de aşezări rurale după mărimea populaţiei  Tipuri de aşezări după poziţia şi localizarea geografică a vetrei (cu localizări particularizate în cadrul văilor, în ariile de contact, pe interfluvii)  Tipologia funcţională a aşezărilor (respectiv aşezări cu funcţii predominant agricole, aşezări cu funcţii predominant industriale, aşezări cu funcţii mixte, aşezări cu funcţii speciale) Ultimele aspecte analizate în capitolul I al lucrării se referă la procesul dezvoltării rurale, privit în desfăşurarea lui de la definirea ca noţiune, până la stabilirea particularităţilor în cadrul dezvoltării României, precum şi la posibilităţile de contextualizare a dezvoltării rurale (Spaţiul rural; areale şi fenomenologie – repere europene). CAPITOLUL II. CONSIDERAŢII ECOLOGICE PRIVIND SUSŢINEREA PROCESULUI DE URBANZARE PRIN ADAPTAREA STRUCTURILOR RURALE TRADIŢIONALE vizează contextualizarea aspectelor dezvoltării spaţiului rural prin raportarea la cele generale, de dezvoltare durabilă a aşezărilor umane. Subcapitolele fac referiri la criteriile ecologice de delimitarea urban-rural, (definite prin toate formele ştiinţifice de abordare), trăsăturile caracteristice ale sistemelor urbane şi rurale (analizate prin componentele lor), impacturile asupra mediului în sistemele urbane şi rurale (cu accentuarea aspectelor particulare ale deteriorării mediului) şi respectiv, la dezvoltarea durabilă s sistemelor urbane şi rurale (urmărind sublinierea clară a caracteristicilor unei aşezări durabile în scopul aplicării metodelor adecvate de dezvoltare a spaţiului urban şi rural, precum si de conlucrare în sistem a acestor spaţii). CAPITOLUL III. AŞEZĂRILE RURALE se dedică efectiv analizării detaliate a spaţiului rural. Această analiză se bazează pe criterii: geografice, plan-spaţiale (geometrii, dimensiuni, etc.), demografice, economice, funcţionale, de proprietate asupra terenurilor şi de tipologie a vieţii. Un subcapitol aparte se dedică componentelor habitatului rural, studiul fiind detaliat pe aspectul social al populaţiei şi pe realitatea palpabilă: vatra. Un alt unghi de analiză se referă la localizarea aşezărilor rurale, cu subcomponentele sale dispersia şi concentrarea. În toate situaţiile prezentate, accentul se pune pe motivaţiile acestor fenomene, urmărind investigarea cât mai completă a logicii dezvoltării aşezărilor. Detalierea în continuare a acestor probleme ia în considerarea gospodăriile rurale si dotările de interes public, având ca scop şi evidenţierea ierarhiilor aşezărilor rurale (rang şi statut). Sintetizând viziunea evolutivă a spaţiului rural redăm din studiu următoarele concluzii: „ Spaţiul rural s-a dezvoltat pe baza mai multor principii, astfel:  principiul ocupaţional fiind preponderent un spaţiu de producţie, în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere economic;  principiul proprietăţii în spaţiul rural fiind predominantă proprietatea privat- familială, proprietatea publică şi privată a statului fiind mult restrânsă (comparativ cu zonele urbanindustriale);  principiul continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare, activităţile neagricole, în special cele industriale şi de servicii, se bazează pe complementaritatea faţă de agricultură, respectând principiul complementarităţii. În zonele rurale îşi desfăşoară activitatea agenţi economici, ce au structura întreprinderilor mici şi mijlocii, şi care au angajat forţa de muncă locală. Astfel, segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral, în industrie sau servicii, şi cu timp parţial, în agricultură.”

CAPITOLUL IV. MUTAŢII ÎN TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE. TRANSFORMĂRI OBIECTIVE/SUBIECTIVE Principalele aspecte analizate în acest capitol sunt: impactul schimbărilor climatice actuale asupra calităţii vieţii în spaţiul rural tradiţional (eroziunea solului, alunecările de teren, fenomenul de secetă, deşertificarea, inundaţiile), vulnerabilitatea patrimoniului natural, dar şi accesibilitatea spaţiului rural – vector de propagarea mutaţiilor funcţionale şi structurale,

176

relaţionări urban-rural în forme de structurare spaţială, periurbane şi metropolitane, schimbări morfologice ale structurilor rurale, mişcarea proprietăţilor şi forme de asociere rurală după 1989. Studiul operează cu definiţii de concepte, clasificări de probleme şi sub-probleme, cu interpretări de date statistice şi face referiri la un număr însemnat de documente de referinţă româneşti şi internaţionale. Concluziile acestui capitol pledează pentru un „viitor optimist” referitor la tendinţele generale privind dezvoltarea zonală şi/sau regională. Pentru edificarea supra acestei viziuni redăm din textul lucrării: „O planificare regională adecvată a utilizării terenului şi implementarea unor măsuri corespunzătoare în materie de politică de mediu şi agricolă vor permite reducerea daunelor provocate de efectele extinderii utilizării economice a spaţiului rural (de exemplu restabilirea bio diversităţii, diminuarea poluării solului, extinderea şi diversificarea practicilor agricole). Perspectiva regională se bazează pe un parteneriat între oraşe, indiferent de mărimea lor, şi mediul rural înconjurător. În acest caz, oraşul şi mediul rural trebuie să urmeze o abordare integrată, pentru că ele constituie o regiune şi împart împreună responsabilitatea dezvoltării. Oraşele din mediul rural îndeplinesc, în plus, un important rol de impulsionare a dezvoltării economiei regionale. În regiunile cu densitate mică a populaţiei, numai oraşele pot asigura un anumit nivel al infrastructurilor şi serviciilor şi să atragă activităţi economice. În aceste zone, oraşele joacă un rol special în păstrarea structurii habitatului şi a peisajului cultural. Perspectiva supra -regională se bazează pe o repartizare a funcţiunilor la scară mare între regiunile urbane şi metropolitane şi zonele rurale. În principiu, face apel la o abordare bazată pe parteneriat pentru a ajunge, la scară mare, la o conciliere a intereselor, care să ia în calcul atât aspectele economice şi ecologice, cât şi pe cele sociale. Perspectiva inter-regională şi trans-naţională se bazează pe schimbul de experienţă şi instruirea reciprocă. Aici nu este vorba de a concilia interesele în cadrul unui parteneriat, ci de a evalua şi de a transmite experienţe privind cooperarea oraş-rural sau de proiecte şi iniţiative concrete.” CAPITOLUL V. CALITATEA LOCUIRII ÎN MEDIUL RURAL – SUPORT AL PĂSTRĂRII SAU DISPARIŢIEI IDENTITĂŢII LOCALE urmăreşte să ilustreze faptul că locuirea ca funcţiune dominantă a aşezărilor umane, implicit rurale imprimă cursul său fluctuant asupra evoluţiei localităţilor. În primă analiză semnale de atenţionare sunt reprezentate de carenţele/disfuncţiile locuirii în satul românesc. „Izolarea spaţială şi administrativă, asociate cu precaritatea resurselor de existenţă şi slaba acoperire cu servicii sociale (educaţie, sănătate, cultură, asistenţă medicală, etc.) pot fi clasate ca unele din cauzele precarităţii locuirii. La aceasta se adaugă ponderea populaţiei rrome ce a înlocuit, în multe cazuri o populaţie de diverse etnii, care a migrat definitiv. Sărăcia şi deprinderile ancestrale ale unei populaţii „nomade” conduc în mare măsură la lipsa de integrare a acestora în societate, fapt exprimat adesea printr-un comportament neadecvat din punct de vedere etic” Luând în considerare importanţa acestei funcţiuni, studiul evoluează spre relaţionarea locuirii cu păstrarea identităţii locale şi spre evidenţierea factorilor de referinţă pentru calitatea locuirii din mediul rural în perioada postbelică (politic, demografic şi sociali), analizând şi aspectele accesului mediului rural la utilităţile publice până la sintetizarea dezvoltării generale a infrastructurilor fizice ale localităţilor rurale. Redăm din textul lucrării: „Se constată în acest moment că locuirea rurală trece printr-o serie de transformări formalizate în structura spaţio-funcţională care ignoră tradiţia veritabilă a locului şi încărcătura istorică a acestuia. Globalizarea şi transformările socio-economice prin care a trecut satul, în special în primele decenii ale tranziţiei post-socialiste, au răsfrângeri vizibile în domeniul locuirii. Deduse din schimbări ale modului de viaţă, distorsiunile locuirii în mediul rural frizează absurdul unor amestecuri greu de clarificat în timp. Apariţia treptată a unor construcţii de locuit cu fluxuri funcţionale confuze, „atacând” echilibrul volumetric şi stabilitatea tradiţională a „casei legate de pământ” reprezintă, de fapt, atacuri la un bun simţ tradiţional al săteanului român. Şi dacă formele construcţiilor sunt manifestarea vizibilă a acestor distorsiuni, schimbările modului de viaţă tradiţional rurală sunt, pe cât de fireşti (urmare a unui inevitabil proces de evoluţie a mediului specific), pe atât de negative, având în vedere denaturările trăsăturilor fundamentale ale vieţii din acest mediu. Asistăm la o amalgamare a modului de locuire urban cu cel rural, rezultatele fiind expresii hibride, impersonale.

177

Mutaţiile care s-au produs la nivelul factorilor ce influenţează locuirea au avut particularităţi diferite în timp. Astfel, dacă pentru circa 50 de ani, în perioada postbelică satul a fost supus unui control autoritar, de la proprietate la sisteme sociale şi de la mobilitatea spaţială forţată, la controlul extinderii şi dezvoltării acestora, după 1989 satul a fost supus acţiunii unor factori mai degrabă aleatori, specifici capitalismului şi noii economii de piaţă. Pe de o parte, contactele directe cu noile modele culturale occidentale se răsfrâng asupra mentalităţii populaţiei rurale şi implicit asupra imaginii rurale şi a modului de locuire în mediul rural. Pe de altă parte, forţe inerţiale ale vechiului mod de viaţă contribuie la distorsionarea noilor tipologii „importate” (avem de-a face cu construcţii cu forme şi volume nefuncţionale care nu pot să răspundă nevoii de comunicare interior-exterior specifice unei vieţi marcate de această relaţie, de „case-muzeu”noi care, în virtutea obiceiului restrângerii familiei în „bucătăria de iarnă”, respectiv în jurul locului „cu foc” stau nelocuite, îngheţând o imagine străină, ale cărei disfuncţii nici măcar nu se fac sesizate prin practica utilizării). În loc de conservare şi valorificare asistăm frecvent la o remodelare, o redesenare şi o modernizare forţată a mediului construit din mediul rural. Mutaţiile la nivelul satului, trecute şi actuale, au avut un impact deosebit asupra mentalităţii şi asupra stilului de viaţă şi a modului de a locui.” „Viziunea pentru orizontul anului 2020 este aceea a unor colectivităţi rurale curate şi prospere, cu confortul şi siguranţa specifice societăţilor moderne şi cu oportunităţi variate de realizare a aspiraţiilor de viaţă ale locuitorilor lor. Comunele vor deveni o alternativă atractivă în raport cu viaţa la oraş, cu instituţii viabile, economii sustenabile şi acces universal la servicii publice esenţiale capabile să genereze, să reţină şi să atragă oameni instruiţi şi întreprinzători care vor contribui la rândul lor, la creşterea şi dezvoltare acestora. (Parteneriat M.A.I. – A.Co.R., (2011), Planul Strategic de Dezvoltare Durabilă a Spaţiului Rural).” CAPITOLUL VI. PROTEJAREA ŞI PROMOVAREA STRUCTURILOR RURALE TRADIŢIONALE, A PATRIMONIULUI ARHITECTURAL RURAL ŞI A CARACTERULUI IDENTITAR AL ACESTORA Acest capitol efectuează o primă translatare a problematicii rezultate din definirea trăsăturilor spaţiului rural în sfera practicilor de perpetuare a esenţei identitare a mediului rural. În acest sens, capitolul înglobează tipologizarea agresiunilor asupra patrimoniului arhitectural şi cultural din mediul rural, trecerea în revistă a principalelor valori culturale, urbanistice şi arhitecturale tradiţionale, evidenţierea stării patrimoniului. Nu în ultimul rând, urmărind ca valorificarea patrimoniului rural (cu acceptarea sensului larg al noţiunii) să utilizeze posibilităţile oferite de turism sau de alte activităţi asociate, capitolul înglobează o cuprinzătoare şi concretă analiză a trăsăturilor complexe ce pot fi puse în valoare (inclusiv prin studii antropologice şi/sau arhitectural-artistice). Se acordă o importanţă deosebită simbolisticii legate de locuinţă şi locuire, patrimoniului material, dar şi imaterial şi relaţionării specificităţii localizate a patrimoniului cu tipurile de activităţi care pot oferi maxima valorificare a tradiţiilor şi implicit, a identităţii. „Conservarea patrimoniului construit şi păstrarea astfel a identităţii locale la nivelul mediului rural se poate realiza printr-o serie de măsuri prioritare la care trebuie să conlucreze atât factorii de decizie locali, cât şi proprietarii pe fondul unui cadru legislativ adecvat: • recenzarea tuturor locuinţelor vechi cu elemente specifice tradiţionale şi declararea acestora ca patrimoniu naţional; conservarea lor se poate face fie prin protejarea acestora prin măsuri legislative specifice, fie prin înfiinţarea la nivelul satelor a unor sit-uri protejate şi incluse în circuitul turistic, iniţiativă care poate dezvolta mediul antreprenorial în zonă, poate constitui o sursă importantă de venit pentru populaţia rurală şi poate contribui la reducerea decalajelor de dezvoltare existente la nivelul mediului rural; • clasarea locuinţelor tradiţionale alături de elementele lor componente, includerea lor pe Lista Monumentelor Istorice şi protejarea lor prin reglementări aferente zonelor protejate sau în cadrul unor noi muzee ale satului; • realizarea unor strategii locale şi a unui Plan Local de Acţiune prin care să se creeze suportul tehnico-legislativ pentru implementarea unor măsuri de restaurare; • promovarea exemplelor de bune practici şi elaborarea unor birouri de informare turistică care să atragă turiştii iubitori de naturaleţe şi autenticitate; • alocarea unor sume destinate achiziţionării acestor locuinţe sau pentru eco-restaurarea acestora în scopul protecţiei acestui patrimoniu construit; • organizarea de evenimente în sensul promovării valorilor culturale, a tradiţiilor şi obiceiurilor locale, a meşteşugurilor şi astfel dezvoltarea mediului antreprenorial;

178

• • • • • •

• • •

organizarea de activităţi care să promoveze identitatea locală, multi-culturalismul, diversitatea etnică şi dialogul între generaţii; soluţii alternative de protecţie a specificului arhitectural local, în schimbul plăţii impozitelor pe clădiri; accesarea de fonduri prin Programul Operaţional Regional 2007-2013 poate duce la dezvoltarea turismului prin promovarea caracterului identitar şi al culturii tradiţionale rurale; relocarea clădirilor de patrimoniu care nu mai pot fi conservate în situ, în alte zone, iar acolo unde este posibil, conservarea să se realizeze în interiorul sistemului rural; elaborarea unor modele de locuinţe funcţionale care să respecte arhitectura zonei şi specificul local; strategiile de dezvoltare locală trebuie să abordeze şi problema spaţiului construit în paralel cu obiectivele de dezvoltare; înfiinţarea unor organisme locale, regionale sau naţionale de conservare a patrimoniului construit tradiţional, care să funcţioneze prin dezvoltarea unor programe de instruire şi funcţionare, să elaboreze strategii de conservare şi revitalizare a patrimoniului construit, să identifice fonduri destinate conservării şi revitalizării acestuia, să elaboreze baze de date cu arhitecţi şi meşteri specializaţi în restaurarea patrimoniului rural, să elaboreze un ghid al materialelor de construcţie agreate, să promoveze tradiţiilor şi obiceiurilor locale, să promoveze antreprenoriatul prin promovarea produselor locale tradiţionale şi să dezvolte turismul pentru reducerea decalajelor existente; eficientizarea sistemului de disciplină în construcţii şi a sistemului de monitorizare a situaţiei patrimoniului construit tradiţional şi a intervenţiilor ilegale asupra acestora; de asemenea, trebuie evitată construcţia de locuinţe fără autorizaţie şi fără a respecta specificul local; măsuri de sprijin financiar a proprietarilor care doresc să-şi reabiliteze locuinţele de patrimoniu şi astfel încurajarea acestora de a păstra specificul local; promovarea turistică prin publicitate pe site-urile primăriilor sau ale altor organisme centrale, prin includerea în circuite turistice de promovare a valorilor identitare locale.”

CAPITOLUL 7. CONTINUITATEA SPAŢIULUI RURAL ÎNTRE NECESITĂŢI ŞI POSIBILITĂŢI, ca ultim capitol al lucrării urmăreşte să concluzioneze principalele probleme pe care studiul şi le-a propus: care sunt limitele evolutive ale acestui spaţiu, sumarizarea necesităţilor obiective ale evoluţiei identitare şi stabilirea celor mai importante bariere şi oportunităţi ale dezvoltării sale, respectiv a răspunsurilor posibile la dilemele generate. „Demersul prezentului studiu de a evidenţia dinamica transformărilor spaţiului rural şi raportul dintre barierele şi oportunităţile de dezvoltare ale acestuia se încheie prin câteva remarci: • Este nevoie de recunoaşterea şi sublinierea puternică a interesului naţional faţă de spaţiul rural prin promovarea şi susţinerea unor politici adecvate; • Este necesară stimularea dezvoltării unui mediu economic nuanţat, care să contribuie la funcţionarea spaţiului rural ca un „organism viu, dinamic şi expresiv”; • Este necesară o conjugare de obiective specifice dezvoltării durabile prin strategii de dezvoltare zonală/regională, apte să valorifice atu-urile naturii şi culturii şi să confere spaţiului rural importanţa pe care el o are în manifestarea firească a acestei legături. În scopul atingerii acestor ţinte studiul sesizează ca necesare: • Reevaluarea permanentă a stării comunităţilor rurale (în planul fizic al teritoriului şi în planul spiritual al vieţii sociale), cu marcarea gradului de conştientizare a valorii de autenticitate locală; • Animarea spiritului de apartenenţă al cetăţenilor la spaţiul rural prin susţinerea unor activităţi economice şi/sau culturale care să evidenţieze caracterul identitar al acestuia şi săl regenereze permanent;

• „Deschiderea aşezărilor spre lume” prin ridicarea permanentă a gradului de educaţie şi, implicit de comunicare al populaţiei, prin absorbţia controlată, dar continuă a tehnologiilor informaţionale, prin studierea, interpretarea şi valorificarea peisajului, îndeosebi a peisajului cultural, prin încurajarea unor forme adecvate de turism.

179

• Încurajarea construirii în spiritul tradiţiilor locale sau zonale (resurse, tehnologii, stiluri), astfel încât să se asigure o bună conjugare a valorii de utilizare, a valorii culturale şi a perenităţii fondului fizic al aşezărilor; • Revizuirea abordării dezvoltării spaţiale a aşezărilor rurale prin sensibilizarea şi flexibilizarea cadrului de întocmire a documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.” CONCLUZII Prezentul studiu a întreprins o sumă de analize care au urmărit să evidenţieze probleme evoluţiei mediului rural românesc (în cea mai mare parte referirile se fac la aspecte formale, sesizabile), pornind de la o realitate concretă şi corelând-o cu tipologii studiate de aşezare, istorie a dezvoltării, caracteristici funcţionale, culturi, vocaţii, fragilităţi. Totalul analizelor a condus la o serie de concluzii după cum urmează: 

 

Spaţiul rural şi-a menţinut, la „trecerea prin istorie”, ponderea şi vocaţia în teritoriul românesc, independent de fenomene obiective sau atitudini subiective; în consecinţă, toate transformările petrecute în acest mediu nu au produs încă dezechilibre majore în reţeaua de localităţi.  Evidenţa stabilităţii unor trăsături definitorii pentru multe aşezări rurale reprezintă un element de „rezistenţă” al spaţiului rural la fenomenul unei urbanizări accelerate, caracteristice secolului XXI.  Vulnerabilitatea la urbanizarea neselectivă se relaţionează indiscutabil cu fragilităţile psiho-sociale ale comunităţilor umane, fapt ce reclamă măsuri de educare, dezvoltare sau, după caz, integrare/reintegrare;  Evoluţia unor activităţi care pot valorifica parţial sau integral „universul material şi spiritual” rural (turism, mică industrie prelucrătoare a resurselor naturale agro-zootehnice, gastronomie, artizanat/meşteşugărie, „producţie” de evenimente, etc.) este, în momentul de faţă extrem de dinamică şi diversificatoare; în aceste condiţii, relaţionarea dintre surse şi produse prin justă adecvare poate genera noi identităţi, aşteptate ca semn al evoluţiei societăţii.  Teritoriul aferent spaţiului rural este, până în momentul de faţă, depozitarul celor mai importanta valori ale patrimoniului construit naţional (cele mai semnificative monumente incluse în Lista Patrimoniului Mondial se regăsesc în acest spaţiu; valorificarea lor poate furniza, în egală măsură, avantajele evidenţierii unor simboluri, cât şi preţuirea unor culturi generatoare care pot fi, după caz, re-imaginate, reconstituite sau revitalizate în conjuncturi stimulatoare).  Se remarcă iniţiative de regenerare a unor spaţii rurale cu disponibilităţi multiple din partea unor susţinători profesionişti ai valorilor culturilor rurale care reprezintă organisme interne şi/sau internaţionale (asociaţii, fundaţii culturale, etc.); în condiţiile în care iniţiativele au la bază fonduri corespunzătoare importanţei acţiunii şi susţinere de notorietate, ele trebuie receptate cu valori de „bune practici”şi, deci, cu forţă exemplificatoare remarcabilă.  Nu în ultimul rând, spaţiul rural are importante mărci emblematice derivate din relaţia cu natura ceea ce se impune perpetuat este echilibrul relaţional, capabil să susţină eficient principiul dezvoltării durabile. Rezultate, stadiul realizării obiectivului, concluzii şi propuneri pentru continuarea proiectului : Rezultatele studiului se evidenţiază după cum urmează: Repertorierea trăsăturilor definitorii ale mediului rural românesc, respectiv a principalelor caracteristici identitare; Semnalarea celor mai grave fenomene de distorsiune prezente actualmente în mediul rural (sub aspectul mutaţiilor economice, spaţial-urbanistice, funcţionale, estetice, tehnice, de mediu, etc.), legate direct de urbanizare;

180

 

Determinarea principalelor atu-uri urbanistice şi arhitecturale ale satelor româneşti, cu evidenţierea patrimoniului înţeles în toate componentele sale; Propunerea unor măsuri de abordare conjugată în planul acţiunilor, a strategiilor şi planurilor de dezvoltare urbanistică (prin prisma ideii de modernizare/urbanizare ponderată şi particularizată), a proiectelor de arhitectură, a planurilor şi măsurilor de protejare a patrimoniului natural şi construit (patrimoniu material şi imaterial).

Finalitatea lucrării se propune a fi conjugarea concluziilor menţionate mai sus cu o serie de viitoare activităţi de investigare, cercetare, reglementare după cum urmează:  Inventarierea sistematică integrală şi coordonată a patrimoniului material şi imaterial din teritoriul rural;  Studiul evolutiv al tipologiilor de producţie agricolă şi agrozootehnică, al locuirii, serviciilor şi structurilor tradiţionale de „primire” turistică în satele româneşti, al relaţiei natural-construit;  Repertorierea pe zone istorice, regiuni geografice sau zone etnografice a tipurilor de gospodării, a arhitecturii şi plasticii specifice, a tehnologiilor constructive şi a materialelor de construcţie în vederea realizării unor ghiduri de practici constructive în mediul rural;  Studiul corelativ al tipologiilor tradiţionale de construire în mediul rural cu cele mai noi tehnologii de construire urbană, urmărind inovarea tehnicilor, tehnologiilor şi structurii materialelor de construcţie şi de infrastructuri, precum şi buna relaţionare dintre costuri şi beneficii în procesul de edificare modernă din spaţiul rural;  Studiul comportamentului colectivităţilor din spaţiul rural, cu accentuarea formării unei conştiinţe moderne de „sătean” respectabil ca standard de viaţă, educaţie, ocupaţie;  Definirea peisajului rural specific, în sensul documentelor europene (Convenţia Europeană a Peisajului, 2000) şi construirea unei metodologii specifice de analizare şi delimitare a unităţilor de peisaj, în vederea abordării coerente a spaţiului (după caz se va putea proceda la reconfigurarea unor peisaje deteriorate, în scopul recompunerii unor spaţii puternic alterate);  Inventarierea celor mai puternice agresiuni, dar şi al celor mai importante avantaje ale relaţiei parteneriale actuale urban-rural;  Iniţierea unor studii de fundamentare pe zone, judeţe şi regiuni care să furnizeze elementele de redefinire a spaţiului rural în context supra-teritorial şi să contribuie la flexibilizarea cadrului metodologic de întocmire a documentaţiilor de urbanism (PUG; PUZ; PUD);  Analizarea, în contextul menţionat, a disparităţilor teritoriale şi propunerea unor moduri eficiente de contracarare a acestora;  Elaborarea de ghiduri şi îndrumare de dezvoltare locală pentru aşezări rurale, cu accentuarea eficienţei economice, a relevanţei modernizării la nivelul conştiinţei cetăţenilor şi a stimulării spiritului partenerial şi antreprenorial al administratorilor şi locuitorilor.

Responsabil proiect, Dr. Arh. Marius Voica

181

Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale ...

Articles from Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale ...