1.6.1. Dezvoltarea rurală în Uniunea Europeană

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

Anii '80 imprimă o direcţie de reorganizare a reţelei rurale, prefigurată ca o reducere a numărului de sate. În 1981 se consemnează deja astfel de modificări în statutul juridic al 1823 de sate, din care 1749 au fost desfiinţate prin contopire, 53 au trecut în categoria oraşelor, iar 21 de sate au fost dezafectate în totalitate (motivaţiile se orientează pe aspectele depopulărilorşi, mai ales pe exploatarea intensivă a terenurilor pentru agricultură pe care factorii politici ai timpului o prefigurau ca „tot mai performantă”; statistici „pe hârtie” raportau producţii uriaşe care justificau ridicarea nivelurilor de ambiţii în domeniul vizat). Pentru aparenta contracarare a unei modernizări prin restrângeri de vetre rurale s-a abordat şi creearea a 10 aşezări noi, rezultate în urma permanentizării funcţiei rezidenţiale în grupări de aşezări mici. În anul 1989, 23 de sate trec în categoria oraşelor la care, până în 2005, se mai adaugă 51 aşezări rurale cărora li se modifică statutul, contribuind la reducerea numerică a satelor în continuare şi la amplificarea numărului de oraşe (menţionăm că noile oraşe se află în situaţiile îndepărtate de atingerea parametrilor de dotare necesari pentru buna funcţionare în acest statut). Paralel cu scăderea numărului de sate se observă creşterea ponderii satelor mici şi foarte mici (care, în anul 1966, reprezentau 38% din totalul aşezărilor rurale, pentru ca în anul 1977 să ajungă la 41%, iar în prezent la peste 45%, cu o frecvenţă mare în Podişul Mehedinţi, Podişul Bârladului şi în Carpaţi). Acest fapt se datorează, în mare măsură redistribuirii populaţiei rurale la nivelul mediului sătesc, cu o concentrare a locuitorilor în sate mari şi foarte mari, bine poziţionate geografic şi cu un potenţial economic, social şi cultural ridicat.

1.6. SPAŢIUL RURAL (AREALE ŞI FENOMENOLOGIE) – REPERE EUROPENE

1.6.1. Dezvoltarea rurală în Uniunea Europeană

În Europa, şi în lume, ruralul este un obiect de studiu, interesul primordial gravitând în jurul reperelor geografice şi antropologice/sociologice (etnografie, „univers arhetipal”). De-a lungul timpului, s-au conturat mai multe viziuni de cercetare (Zamfir şi Vlăsceanu, 1994). S-au luat în considerare: • Modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural, respectiv satul, ca fiind adevăratul păstrător al spiritualităţii, specificităţii şi originalităţii unei culturi, a unei societăţi, cercetările de acest fel căutând să releve valorile, comportamentele şi simbolurile rurale tradiţionale; • Modelul meliorist, care consideră mediul rural ca fiind forma genetică a unei societăţi insuficient evoluate şi care trebuie adusă la nivelul celor urbane; cercetările din acest domeniu măsoară, în general, decalajele dintre urban şi rural, din perspectiva veniturilor, educaţiei, confortului şi al productivităţii; • Modelul ecologic, care relevă specificitatea, particularităţile şi avantajele modului de viaţă contemporan rural integrat mediului înconjurător; • Modelul cronoregresiv, utilizat, în general, în monografiile de aşezări, bazate pe înregistrări de evenimente în ordine cronologică (Bleahu, 2005). Abordarea ruralului presupune, implicit, şi o definire spaţială a acestuia. În practica Uniunii Europene a fost adoptat criteriul OECD, bazat pe densitatea populaţiei..