2.2.3. Elemente funcţionale

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

habitatelor şi nişelor ecologice din zonele urbane, precum şi a grupelor de organisme din cadrul micro-habitatelor (Gilbert, 1989). Analiza speciilor de animale ce pot trăi în ariile urbane a scos în evidenţă faptul că numărul speciilor de vertebrate este relativ mic. În răspândirea şi menţinerea speciilor, un rol important îl au „coridoarele” seminaturale din vegetaţie. Câinii şi pisicile vagabonde trebuie adăugate speciilor ce trăiesc în oraş. Reducerea numărului lor poate favoriza dezvoltarea speciilor „sălbatice” (Petrişor, 2008a). Datorită marii lor mobilităţi, care le asigură locurile de cuibărit, ca şi teritoriul pentru vânătoare, la distanţe mari unele faţă de altele, păsările reprezintă o categorie deosebită. Teritoriile puternic antropizate sunt, de obicei, locuite de păsări al căror peisaj originar îl reprezentau stâncile (porumbel sau stăncuţă). Speciile de preerie (vrabia) s-au adaptat foarte bine la condiţiile de viaţă din oraş. Numărul de specii de păsări variază semnificativ în raport cu poziţia ariei studiate în oraş, crescând de la câteva în zonele centrale la câteva zeci la periferie. Densitatea creşte, de asemenea, faţă de biotopurile originare, ariile urbane oferind o mai mare varietate de terenuri de hrană şi absenţa duşmanilor naturali. În plus, oraşul favorizează menţinerea speciilor omnivore. În ariile periurbane există specii aflate în migraţie sau care iernează în aceste zone, de aici se poate deduce importanţa acestor arii în studiul habitatelor naturale de pe teritoriul oraşului. În sfârşit, este importantă şi apariţia unor specii noi. Nevertebratele sunt reprezentate de artropode (mai ales insecte) şi viermi paraziţi. Zonele plantate rămân locul predilect pentru viaţa celor mai multe insecte, şi, parţial, a celorlalte nevertebrate, inclusiv în timpul iernii. Larvele diferitelor specii au un rol esenţial în ciclul nutrienţilor. În general, aceste specii de animale îşi găsesc loc practic în oricare dintre zonele de pe teritoriul oraşului, reacţionând în mod caracteristic la presiunile generate de biotopurile urbane (Petrişor, 2008a). Studiul vieţuitoarelor din sistemele acvatice se referă la ape curgătoare şi lacuri, a căror problematică este diferită. Apele curgătoare, prin lucrările de îndiguire executate ca protecţie la inundaţii, provoacă schimbări majore în regimul de curgere a apei, producând cel mai adesea creşterea vitezei şi erodarea mai puternică a malurilor, cu consecinţe în creşterea volumului suspensiilor, şi, în final, alături de poluare, în modificarea drastică a biotopului. Fitoplanctonul este extrem de sensibil la aceste schimbări. Introducerile de specii noi, pentru considerente economice sau accidental (specii decorative) au modificat profund biocenozele respective. Poluarea termică, pe de altă parte, poate stimula proliferarea speciilor termofile (ca, de exemplu, melcul de acvariu). Lacurile din ariile urbane sunt extrem de sensibile la elementele poluante, scăpările accidentale de substanţe poluante ca rezultat al unor procese tehnologice echivalând cu adevărate catastrofe ecologice. Pericolul eutrofizării este, de asemenea, mai ridicat decât în cazul apelor curgătoare (Petrişor, 2008a).

2.2.3. Elemente funcţionale

Pentru a se putea înţelege în ce constau particularităţile funcţionale ale sistemelor dominate de om, comparativ cu cele naturale, se vor prezenta unele dintre trăsăturile caracteristice ale ecosistemului urban, ceea ce va permite o mai bună înţelegere a aspectelor funcţionale prezentate ulterior. 1. Complexitatea sistemelor: descrierea unora dintre principalele caracteristici ale ecosistemului urban pleacă de la principiile generale ale teoriei sistemice; unul dintre acestea afirmă că, pe măsură ce creşte multitudinea elementelor unui sistem, apare tot mai evidentă tendinţa naturală de specializare în scopul îndeplinirii unui anumit rol funcţional. Creşterea nivelului de organizare se manifestă în

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

mod diferit în sistemele urbane, unde reducerea biodiversităţii şi creşterea complexităţii structurilor urbane, cu care elementele naturale din oraş se află într-un echilibru permanent, face ca nivelul de organizare a viului să fie mai redus faţă de ecosistemele naturale. Procesele fundamentale ale funcţionării sistemelor sunt mult mai reduse în ceea ce priveşte vieţuitoarele din teritoriul oraşelor, în detrimentul funcţionării sistemului urban. Structura piramidală este perturbată de puternica antropizare a oraşului (Petrişor, 2008a). 2. Acţiunea unor legităţi ecologice: legea minimului acţionează extrem de drastic, dat fiind faptul că o serie de parametri esenţiali pentru viaţa multor specii de plante şi de animale sunt reduşi la minimum şi chiar anulaţi, acţionând concomitent şi ca factori limitativi; legea toleranţei se manifestă în sensul limitării intervalului optim dintre pragul inferior şi cel superior al factorilor ce influenţează dezvoltarea unei specii; legea lui Mitscherlich, care explică diminuarea din ce în ce mai accentuată a acţiunii factorilor favorabili asupra creşterii şi dezvoltării unui organism, odată cu mărirea dozelor, este valabilă în analiza acţiunii omului de a menţine anumite ecosisteme (în speţă, spaţiile verzi) prin introducerea unei cantităţi din ce în ce mai mari de energie (Petrişor, 2008a). În ceea ce priveşte diferenţele funcţionale între ecosistemele urbane şi cele naturale, acestea se manifestă cu precădere referitor la: 1. Circuitele biogeochimice. Ecosistemul natural este, de obicei, un sistem complet, adică independent în ceea ce priveşte resursele şi funcţionarea (fiind dependent doar de fluxul de energie radiantă solară, înglobată în sistem de către producătorii primari). În cadrul acestui ecosistem se întâlnesc mai multe specii de vieţuitoare cu specializări foarte distincte. Majoritatea componentelor este reprezentată de plantele verzi, care transformă energia radiantă solară în energie chimică. Spre deosebire de acesta, ecosistemul urban este un sistem incomplet, în sensul că reducerea biodiversităţii nu poate asigura specializarea componentelor sale. Consumatorii nu se pot organiza în cadrul unor lanţuri trofice incomplete. Aceasta are drept consecinţă simplificarea sau liniarizarea circuitelor biogeochimice. Din acest punct de vedere, ecosistemele urbane pot fi caracterizate ca fiind tinere. Circuitul materiei este afectat în sensul că circuitele biogeochimice sunt perturbate, ajungându-se la o liniarizare a acestora (Petrişor, 2008a). 2. Fluxul de energie prezintă cele mai importante trăsături definitorii ale ecosistemului urban, prin perturbarea sa prin activităţile omului, aportul energetic al acestuia fiind determinant pentru menţinerea unor asociaţii de plante şi animale pe teritoriul oraşului. Hrana introdusă de om în oraş este produsă în agroecosisteme. Cantităţile de energie introduse de om în ecosistemul urban pe diferite căi (îngrăşăminte, pesticide, prelucrarea solului, îngrijirea spaţiilor verzi, introducerea de hrană, ca, de altfel, întreaga energie ce are drept consecinţă antropizarea teritoriului urban) depăşesc cu mult energia solară introdusă în sistem de producătorii primari. Ecosistemul urban este dependent de energia auxiliară introdusă de om, energie preluată din ecosistemele rămase în regim natural; se poate afirma, deci, că ecosistemul urban este parazit energetic al ecosistemelor în regim natural. Cel mai important consumator final al energiei este industria. Intensitatea consumului de energie variază în funcţie de tipul industriei, care, la rândul lui, depinde de oraş, ţară şi de nivelul de dezvoltare. În ţările puternic industrializate se extind rapid industriile energointensive: a metalelor feroase şi neferoase, a minereurilor, chimică, a celulozei şi hârtiei. Deci, conservarea energiei trebuie să se adreseze unui număr mic de industrii. Acest proces a

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

început în ţările dezvoltate, prin reducerea consumului de energie, îmbunătăţirea eficienţei utilizării energiei şi reducerea risipei de energie (Petrişor, 2008a). 3. Fluxul de informaţie. Se poate aprecia că cea mai mare parte a ecosistemelor urbane sunt create de om, pentru a îndeplini funcţiuni precise. Aspectul funcţional primează în ceea ce priveşte decizia şi modalitatea de realizare a acestora, de aceea rezultă ecosisteme simple sub aspectul biodiversităţii, uneori direct dependente de om sub aspectul stabilităţii lor (Petrişor, 2008a). 4. Funcţii specific urbane. În afara funcţiilor specifice oricărui ecosistem, oraşele îndeplinesc funcţii specifice, fiind componente ale sistemului socioeconomic uman. Dintre acestea pot fi amintite funcţia militară, funcţia comercială: târguri, porturi, funcţia industrială (industrie extractivă sau prelucrătoare), funcţia culturală (universitară, literară, artistică, oraşe ale muzeelor, festivalurilor sau congreselor), funcţia de rezidenţă temporară (oraşe-spital, balneare, staţiuni de pensionari) şi funcţia administrativă (capitale).

2.3. IMPACTURI ASUPRA MEDIULUI ÎN SISTEMELE URBANE ŞI RURALE

Odată cu creşterea populaţiei umane au crescut şi nevoile acesteia, sintetizate de Maslow sub forma unei piramide care îi poartă numele şi care ilustrează următorul aspect: atingerea unui nivel superior al necesităţilor presupune satisfacerea completă a necesităţilor corespunzătoare nivelului precedent. Chiar şi satisfacerea necesităţilor unui anumit nivel a crescut în amploare. Dezvoltarea societăţii umane a fost însoţită de efecte adverse asupra mediului. Deteriorarea mediului este un concept-umbrelă, care include activităţile umane cu impacturi negative asupra mediului (Petrişor, 2007): poluarea, erodarea genofondului şi ecofondului (reducerea biodiversităţii), fragmentarea habitatelor, introducerea de noi specii, manipulările genetice, execuţia marilor lucrări de hidroamenajare etc. Poluarea constă într-o perturbare (adesea liniarizare) a circuitelor biogeochimice. De cele mai multe ori, substanţele poluante există în mediu, dar activităţile umane determină o depăşire a concentraţiilor admisibile. Poluarea afectează atmosfera, apele, solul şi biocenozele. Deoarece poluanţii intră în circuitele biogeochimice, sunt supuse aceloraşi legităţi care guvernează circuitul materiei şi energiei, în principal concentrării de cca. 10 ori odată cu trecerea la nivelul trofic superior, astfel încât la nivelurile trofice de vârf se ating concentraţii care determină moartea indivizilor şi dispariţia unor populaţii şi specii. Astfel are loc, indirect, erodarea genofondului şi ecofondului / reducerea biodiversităţii. Omul este, în egală măsură, afectat de poluare şi, deoarece este un consumator de vârf, supus unor mari concentraţii de substanţe poluante (Petrişor, 2007). Erodarea genofondului şi ecofondului (reducerea biodiversităţii) constă în dispariţia unor specii de floră şi de faună, dar şi a unor întregi ecosisteme. Din cauza defrişării masive a pădurilor ecuatoriale, au dispărut specii şi ecosisteme înainte de a putea fi cunoscute. Dispariţia indivizilor are ca efect diminuarea fondului de gene al populaţiilor şi speciilor (genofond), iar dispariţia speciilor (care conduce la cea a biocenozelor şi ecosistemelor), sau, în mod direct, a ecosistemelor, reduce ecofondul. Prin erodarea genofondului şi a ecofondului este diminuată sub toate aspectele ei biodiversitatea (Petrişor, 2007). Aceste fenomene au drept cauze directe supraexploatarea unor specii (pentru vânătoare, pescuit, în scopuri industriale sau din alte interese), şi drept cauze indirecte alte forme de deteriorare a mediului care conduc la dispariţia indivizilor biologici, a populaţiilor sau a speciilor: poluarea, fragmentarea

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

habitatelor, introducerea de noi specii, manipulările genetice, execuţia marilor lucrări de hidroamenajare etc. Fragmentarea habitatelor are drept cauze directe extinderea spaţială a reţelei de drumuri în particular şi a aşezărilor umane în general, şi drept cauze indirecte extinderea turismului. Datorită prezenţei omului este perturbată libera circulaţie a speciilor de faună în interiorul ecosistemului, făcând imposibilă întâlnirea indivizilor biologici în vederea reproducerii. Ca urmare, indivizii dispar fără a lăsa urmaşi, ducând la dispariţia populaţiilor, a speciilor, deci la erodarea genofondului şi a ecofondului (Petrişor, 2007). Introducerea de noi specii este strâns legat de conceptul de nişă ecologică. După Hutchinson (1957), acesta reprezintă ansamblul condiţiilor de viaţă ale unei specii (habitat, hrană, relaţiile cu alte specii etc.). Speciile pot fi introduse în mod voit sau accidental (de exemplu, pin apa de balast a navelor care călătoresc pe distanţe foarte mari). După introducerea unei noi specii, aceasta ocupă o nişă liberă, sau pe care o eliberează înlăturând o altă specie (care va dispărea) prin efectul competiţiei. După colonizarea nişei, specia nou-introdusă se înmulţeşte exploziv, producând efecte catastrofale, iar după un timp (10-20 de ani) efectivul ei se stabilizează conform poziţiei în lanţurile şi reţelele trofice. Introducerea de noi specii este un proces ireversibil (Petrişor, 2007). Execuţia marilor lucrări de hidroamenajare. Execuţia marilor lucrări de hidroamenajare (îndiguirile, devierile cursului apelor, executarea barajelor, desecările şi crearea sistemelor de irigaţii) au efecte diferite. Executarea barajelor şi îndiguirile determină, în marea majoritate a cazurilor, fragmentarea habitatelor prin realizarea de baraje, ducând în final la erodarea genofondului şi a ecofondului. Devierea cursului apelor are ca efect modificarea regimului de curgere, cu impact asupra faunei din toate orizonturile apei, inclusiv asupra faunei bentice. Crearea sistemelor de irigaţii determină salinizarea (sărăturarea) solului, scăzând productivitatea zonei. Apele se acumulează în timp, mai ales în solurile cu drenaj deficitar, stagnând şi împiedicând procesul de respiraţie a solului. De asemenea, irigaţiile au ca efect creşterea nivelului apelor freatice; prin fenomenul de capilaritate, apele freatice bogate în săruri se ridică la suprafaţă, se evaporă şi astfel se produce fenomenul de salinizare secundară a solurilor. Canalele de irigaţii constituie locul predilect în care se dezvoltă vectori şi agenţi patogeni, precum şi gazde intermediare ale paraziţilor (Petrişor, 2007). De asemenea, impactul asupra mediului este determinat de (1) forma de materializare a proiectului (de exemplu, existenţa obiectivului – o fabrică de producere a hârtiei), (2) prelevarea resurselor naturale şi (3) existenţa emisiilor poluante în faza de execuţie şi în faza de consum, iar evaluarea sa se realizează din următoarele trei perspective (1) costul de oportunitate al utilizării resurselor naturale: dacă o resursă este alocată unei anumite activităţi, nu poate fi alocată alteia; se elimină anumite oportunităţi, şi este afectată valoarea economică totală a bunurilor de mediu, (2) modificarea capacităţii de autoreglare a mediului prin antrenarea unor resurse, şi (3) modificarea bunăstării umane (Negrei, 1996). Necesitatea unei abordări holistice a problemei dezvoltării durabile rezultă şi din „Europe’s Environment – The Dobříš Assessment” (rezultatul unei serii de evaluări a biodiversităţii continentului european: Dobříš – 1995, Aarhus – 1998, Kiev – 2003 şi Belgrad – 2007). Aceeaşi lucrare prezintă şi o listă conţinând 56 de probleme de mediu, considerate prioritare. Dintre acestea, şase au legătură directă cu dezvoltarea necontrolată a oraşelor: calitatea aerului în oraşe, securitatea alimentară, deşeurile

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

urbane, epuizarea resurselor pentru activităţile industriale, sănătatea socială şi zgomotul (Petrişor, 2008a). Alte probleme pot avea drept cauză şi dezvoltarea necontrolată a oraşelor: (1) creşterea nivelului radiaţiilor ultraviolete şi subţierea stratului de ozon stratosferic; (2) erodarea genofondului şi ecofondului; (3) acidificarea solului şi precipitaţiilor; (4) transportul şi depozitarea necontrolată a deşeurilor; (5) protecţia mediului în general şi a ecosistemelor vulnerabile în special; (6) poluanţii atmosferici cu viaţă lungă; (7) accidentele industriale; (8) contaminarea solurilor datorită depunerii deşeurilor; (9) producerea de deşeuri; (10) contaminarea solului şi a altor resurse naturale; (11) fragmentarea şi distrugerea habitatelor; (12) deteriorarea datorată turismului; (13) securitatea energetică; (14) eroziunea solurilor; (15) poluarea cu microorganisme a apelor de suprafaţă; (16) intensificarea utilizării terenurilor; (17) modificarea complexelor de ecosisteme; (18) sănătatea locuitorilor; (19) pierderea patrimoniului cultural tradiţional; şi (20) poluarea termică a apelor (Petrişor, 2008a). Faptul că specia umană dictează dezvoltarea oraşelor reprezintă un element cu o deosebită importanţă în controlul acestui proces. În plus, în 1995 Lester C. Brown, în „Probleme globale ale omenirii” include problematica activităţii de dezvoltare a oraşelor în sfera problemelor cu impact global major; astfel, se poate demonstra importanţa elaborării modelelor de dezvoltare a oraşelor. În plus, Régis Ambroise (Ministerul Agriculturii, Franţa), arată că „înainte, aceeaşi parcelă de teren producea hrană, energie etc.; astăzi, sectorializarea face ca fiecare necesitate să fie satisfăcută de diferite parcele. În curând vom avea nevoie de două planete pentru a ne satisface nevoile curente.” (Petrişor, 2008a) În acest sens, o metodă de evaluare a impactului antropic asupra complexelor de ecosisteme este calculul amprentei ecologice. Aceasta reprezintă măsoară presiunea antropică exercitată asupra sistemelor ecologice aflate în regim natural, prin estimarea suprafeţei terestre sau marine capabile de productivitate biologică care ar trebui regenerate datorită consumului de resurse şi generării de deşeuri de către populaţia umană, în condiţiile dezvoltării tehnologie şi cunoaşterii ştiinţifice din prezent. Altfel spus, amprenta ecologică măsoară suprafaţa naturală necesară pentru a susţine o populaţie umană care ar adopta în mod uniform acelaşi stil de viaţă prin trei metode (Chambers et al., 2000): • Estimarea suprafeţei (acoperite de vegetaţie) care ar putea absorbi dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili şi neabsorbit de oceane, • Suprafeţele cultivate care ar produce cantitatea de alcool echivalentă combustibililor fosili arşi, • Suprafaţa de teren (acoperit de vegetaţie) necesară în trecutul geologic pentru formarea combustibililor fosili (de exemplu, pădurile din care au luat naştere cărbunii în Carbonifer). În dinamica sistemelor socioeconomice se disting faze de creştere spaţială, structurală şi economică urmate de faze de perfecţionare structurală şi funcţională. Factorii care determină această dinamică sunt exogeni (cosmici, geologici –aceiaşi ca şi în cazul sistemelor naturale) şi endogeni (dinamica populaţiei umane, a nevoilor materiale şi nemateriale ale acesteia corelat cu dezvoltarea organizării sociale şi instituţionale, şi dezvoltarea mijloacelor şi tehnologiilor performante de acces şi de utilizare a resurselor – regenerabile şi neregenerabile – şi a serviciilor oferite de capitalul natural) – Vădineanu, 1998. Cuplarea sistemelor socioeconomice la cele naturale se realizează sub toate aspectele funcţionale (Petrişor şi Sârbu, 2010; Petrişor, 2012).

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

• Fluxul de materie este preluat din sistemele naturale, omul intervenind ca un consumator (adesea de vârf) în lanţurile trofice. Prelevarea resurselor se face direct din aceste sisteme sau în urma transformării lor în sisteme antropizate de tipul agroecosistemelor. • Prelevarea energiei (şi a resurselor) se face prin intermediul tehnologiilor dezvoltate de specia umană. Sub aspect energetic, sistemele socioeconomice disipă energia naturală, pe care o introduc pe diferite căi (îngrăşăminte, pesticide, prelucrarea solului, îngrijirea spaţiilor verzi, hrana etc.) în cantităţi ce depăşesc cu mult contribuţia producătorilor primari (Petrişor, 2008a). Mărirea cantităţii absorbite de sistemele antropice se realizează prin creşterea complexităţii canalelor de absorbţie a resurselor de către societatea umană, evidenţiind caracterul structurator al activităţilor umane asupra spaţiului geografic (Sârbu, 2006). • Modificarea circuitelor biogeochimice şi reducerea biodiversităţii scade stabilitatea sistemelor socioeconomice, a căror autoreglare devine astfel dependentă de intervenţiile omului. Această dinamică este în strânsă relaţie cu conceptele de ecoenergie şi urbanizare. Ecoenergia primară desemnează energia iniţială a unui sistem teritorial înainte de intervenţia omului ca factor conştient în structurile sale. În procesul de urbanizare, sistemele naturale devin antropizate, apoi antropice, concentrarea de populaţie şi de activităţi economice determinând un consum diferenţiat al resurselor, apreciate ca ecoenergii primare. Evaluarea ecoenergiilor se face în raport cu aprecierea calitativă a nivelului de degradare a geosistemelor iniţiale, iar gradul de antropizare este proporţional în intensitate cu distribuţia ecoenergiilor primare, dar corelat în mod invers cu aceasta şi răspunzător de accentuarea complexităţii geosistemelor (Ianoş, 2000). Coordonatele dinamicii sistemelor socio-economice sunt: (1) extinderea spaţială prin substituirea componentelor naturale şi seminaturale ale reţelei ecologice şi transformarea acesteia prin simplificare, fragmentare şi restrângerea conectivităţii; (2) diversificarea şi specializarea structurii interne, creşterea densităţii fluxurilor de materie şi energie şi a volumului de bunuri şi servicii cu valoare de piaţă, (3) multiplicarea canalelor de absorbţie a resurselor regenerabile şi neregenerabile şi a serviciilor şi creşterea densităţii fluxurilor de materie şi energie la nivelul fiecărui canal, (4) creşterea şi diversificarea canalelor (surse punctiforme şi difuze) de dispersie a produşilor secundari ai proceselor tehnologice, a celor speciali (pesticide, detergenţi, clor-fluorocarburi), a celor uzaţi şi a entropiei în special în sistemele acvatice şi troposferă, (5) creşterea ratelor de transfer material şi energetic cu liniarizarea circuitelor biogeochimice, (6) absorbţia, acumularea, concentrarea resurselor minerale neregenerabile ca deşeuri sau sub forma capitalului construit în paralel cu epuizarea stocurilor deţinute de capitalul natural şi (7) regionalizarea şi globalizarea sistemelor socio-ecologice ca efect al creşterii gradului de interdependenţă dintre acestea (Vădineanu, 1998). Principalul impact este reprezentat de extinderea aşezărilor umane. Aceasta se realizează, în perspectivă istorică, prin trecerea gradată de la un sistem natural către unul rural, care devine, în cele din urmă, urban. După cum s-a mai precizat, urbanizarea este reprezentată de tendinţele fireşti de atenuare a efectelor spaţiale ale apariţiei şi dezvoltării unui oraş într-un anumit loc. Suburbanizarea are rădăcini antice, dar în perioada modernă a fost determinată de schimbarea logicii de organizare a spaţiului intraurban şi de dezvoltarea sistemelor de transport, inclusiv individual. Declinul centrului urban a fost însoţit de o localizare a imigranţilor şi etniilor

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

dezavantajate. Periurbanizarea este un fenomen mai difuz, dar care a favorizat noul tip de urbanism, permiţând dezvoltarea şi chiar crearea de noi oraşe. Gentrificarea este un proces relativ rar şi presupune elitizarea centrelor urbane (Ianoş, 2004) sau, mai precis, infiltrarea de persoane cu pregătire ridicată şi venituri mari în zonele centrale (Pascariu, 2006; Mureşanu, 2010). Aceste procese pot fi privite şi ca fenomene de interfaţă (membrană) între sistemul urban şi sistemele adiacente, sau între subsistemele unui oraş. Urbanizarea este un proces aparent generalizat, dar în realitate se sprijină pe condensarea punctuală a caracteristicilor urbane (în anumite locuri) şi difuzia acestora din aproape în aproape sau în cascadă. Centrul oraşului (inclusiv hinterlandul) are tendinţa de a se hipertrofia prin convergenţa de fluxuri investiţionale, iar periferia de a sărăci prin golirea de forţă de muncă în particular şi de resurse în general. Dominanţa centrului determină relaţii de dependenţă a periferiei, care va reverbera la toate mutaţiile care au loc în centrul respectiv. După atingerea unui punct de maximă dependenţă este necesar un proces de descentralizare naturală sau ca urmare a unei decizii politice. Acest model centru-periferie a fost elaborat de John Friedmann (1966) şi constă în două etape: (1) individualizarea stadiului timpuriu de hipertrofiere a centrului, (2) stadiul intermediar al oraşului primat, (3) stadiul oraşului primat avansat, (4) stadiul oraşului intermediar timpuriu, (5) stadiul oraşului intermediar avansat. În această fază, datorită concurenţei oraşelor mici, se poate ajunge la rurbanizare. Urbanizarea rezultată din succesiunea stadiilor descrise şi individualizate prin analiza migraţiei nete a fost denumită de Hermanus S. Geyer şi Thomas Kontuly (1993) urbanizare diferenţială (Ianoş, 2004). Deşi adesea nu se poate realiza o distincţie între planul unui oraş şi evoluţia acestuia în timp, ambele determinând actuala configuraţie spaţială, există diferenţe între cele două. Astfel, după Beaujeu-Garnier şi Chabot (1971), planul oraşului poate fi rectangular (trama stradală rectangulară) – de exemplu, Columbia reconstruită, radiarconcentric, liniar, adaptat la obstacole: drumul măgarului sau mixt, iar extinderea acestuia se poate face prin aglutinare, extindere în formă de stea, prin absorbţia satelor, prin dezvoltarea suburbiilor şi periferiilor – cartiere de tip bidonville (Chabot), polinuclear sau în mod planificat (Brasil). (Mitrea, 2008) propune două categorii de configuraţii spaţiale ale dezvoltării şi mai multe sub-tipuri: compact (de exemplu, dezvoltarea concentrică) şi difuz: în pete, în franjuri, tentacular, federativ etc., ducând prin dispersie la apariţia „oraşului global”. Dezvoltarea pe verticală nu promite reducerea consumului de teren sau eliberarea de teren, conduce la alterarea nedorită a siluetei urbane şi la crearea unor confuzii privind rolul elementelor cu valoare de reper, alterează (prin apropierea de centrul oraşului) moştenirea patrimonială arhitecturalurbanistică şi ambianţa, iar locuirii „pe verticală” i se reproşează insecuritatea, însingurarea, deconectarea de la mediul ambiant şi costurile socioeconomice (faptul că se adresează numai unui segment al populaţiei) şi ecologice (Mitrea, 2008).

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

2.4. DEZVOLTAREA DURABILĂ A SISTEMELOR URBANE ŞI RURALE

Pe măsură ce a crescut populaţia, au început să apară efectele adverse asupra mediului, resimţite în anii ’70, când s-a produs criza energetică. În acel moment, omenirea a conştientizat faptul că dezvoltarea necontrolată, bazată pe extinderea spaţială şi pe exploatarea resurselor capitalului natural, constituie forţa motrice care determină pe de o parte sărăcirea acestuia, iar pe de altă parte produsele reziduale ale activităţii omului sunt deversate în sistemele ecologice naturale, având un impact negativ asupra acestora. În 1972, Clubul de la Roma propune modelul unei „creşteri-zero”, dar o astfel de soluţie nu permite dezvoltarea societăţii omeneşti. Recomandările Clubului de la Roma poartă în literatura de specialitate numele de conservare strictă a sistemelor ecologice sau prezervare a acestora (Petrişor, 2007). Începând cu acest moment, sunt propuse diferite soluţii. Accentul cade fie pe măsuri ce ţin de conştiinţa şi etica cetăţenilor (Clubul de la Budapesta, 1993 – László, 2004), fie pe măsuri tehnologice („Programul pentru mediul antropic” al Universităţii Rockefeller a organizat în 1996 conferinţa „Traiectoriile tehnologiei şi mediul antropic”, rezultatele fiind publicate într-o ediţie specială a revistei Daedalus), fie pe strategii mixte (Petrişor, 2003). În anul 1987 dr. Gro Harlem Brundtland, Preşedinte al Comisiei Internaţionale pentru Mediu şi Dezvoltare şi prim ministru al Norvegiei, semnează un raport intitulat „Viitorul nostru comun”, în care defineşte dezvoltarea durabilă ca „dezvoltarea care permite societăţii umane de a asigura satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi în acelaşi mod” (Brundtland, 1987). Cheia înţelegerii acestui concept este reprezentată de „pilonii economici, sociali şi ecologici ai dezvoltării durabile, şi cum sunt aceştia conectaţi în mod intrinsec” (Buge şi Watters, 2003). Altfel spus, dezvoltarea durabilă se bazează pe perceperea „mediul înconjurător”, care include deopotrivă mediul fizic şi biologic natural, precum şi mediul transformat de către specia umană ca o ierarhie de sisteme socio-ecologice cuplate (Vădineanu, 2004) sau, din perspectiva economiei (BSRIA, 1996), ca pe un tot unitar format din patru tipuri de capital: natural (bunuri şi servicii de mediu, inclusiv biodiversitatea şi culoarele ecologice), produs de om (clădirile, utilajele şi infrastructura aferentă), uman (cunoştinţele şi abilităţile practice ale populaţiei umane) şi social (relaţiile juridice şi socio-economice care dau coeziune şi stabilitate societăţii omeneşti). La cele patru tipuri, summitul de la Oagadougou (Burkina Faso, 2004) a adăugat o componentă culturală, diversitatea culturală fiind un factor de creştere economică, iar patrimoniul cultural, un vector al dezvoltării durabile (CCPEC, 2006). Astfel, reunind aceste abordări, dezvoltarea durabilă „presupune în egală măsură utilizarea resurselor naturale în limitele capacităţii de suport a sistemelor ecologice, conservarea diversităţii biologice în arii naturale protejate, reconstrucţia ecologică a ecosistemelor deteriorate de acţiunea omului, şi măsuri de protecţie a mediului integrate în strategiile sectoriale de dezvoltare, vizând internalizarea costurilor de mediu şi evaluarea impactului activităţilor umane asupra sistemelor ecologice” (Petrişor, 2009). Documentele Conferinţei Europene a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) arată că dezvoltarea spaţială durabilă, ce poate fi definită ca „acea dezvoltare care asigură un echilibru teritorial al satisfacerii necesităţilor economice, sociale şi ecologice ale generaţiilor prezente şi viitoare la aceeaşi rată” (Petrişor, 2008c), asigură coerenţa obiectivelor socioeconomice în raport cu teritoriul şi funcţiile ecologice şi culturale ale acestuia, având ca obiectiv ameliorarea calităţii vieţii

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

generaţiilor prezente şi viitoare, prin crearea unor comunităţi durabile capabile să gestioneze şi să utilizeze resursele în mod eficient, exploatând potenţialul inovator ecologic şi social al economiei şi garantând prosperitatea, protecţia mediului şi coeziunea socială (Colignon, 2009). Materializarea teritorială a dezvoltării spaţiale durabile este reprezentată, în cazul aşezărilor umane, de apariţia comunităţilor durabile, definite ca „regiuni în care locuitorii acestora doresc să trăiască şi să lucreze, atât în prezent, cât şi în viitor” (ODPM, 2006). Pe aceeaşi linie se înscrie şi conceptul de sat de sine-stătător, dezvoltat de Fundaţia Mihail Eminescu Trust, „un concept original care promovează dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale prin valorificarea tezaurului lor unic de monumente, arhitectură vernaculară, peisaj şi biodiversitate” (Fernolend, 2010).

Acordul de la Bristol prezintă opt caracteristici pe care ar trebui să le îndeplinească o comunitate pentru a fi considerată durabilă: • Active, cuprinzătoare şi sigure: cinstea, toleranţa şi coeziunea sunt atribute ale comunităţii, păstrându-se cultura locală şi activităţile specifice acesteia; • Bine administrate: participarea, reprezentarea şi conducerea sunt bazate pe principiile eficienţei şi incluziunii; • Bine conectate: reţelele de transport şi de comunicaţie asigură accesul la locurile de muncă, centrele de educaţie şi formare, centrele sanitare şi la alte servicii; • Cu servicii publice dezvoltate: servicii publice şi private care satisfac necesităţile publicului şi sunt accesibile tuturor; • Cu o conştiinţă ecologică dezvoltată: asigurarea spaţiilor destinate locuirii respectă normele de protecţie a mediului; • Înfloritoare: economia locală este în plin avânt, diversificată şi bazată pe inovaţii; • Bine proiectate şi construite: cadru natural şi construit de bună calitate; • Echitabile pentru toţi: incluziunea celor din alte comunităţi, atât în prezent, cât şi în viitor. La un nivel superior, aceste principii sunt strâns legate de alte concepte importante ale abordării spaţiale europene. Astfel, Noua Cartă de la Atena reflectă conceptul de coeziune teritorială, definită ca „distribuţia echilibrată a activităţilor umane în teritoriu” (DG Regional Policy, 2004, pag. 3). Echilibrul este atins prin reducerea disparităţilor existente (de exemplu, între reţelele urbane), prevenirea dezechilibrelor teritoriale (de exemplu, diferenţe între regiuni), prin politici sectoriale cu impact spaţial şi politici regionale mai coerente; procesul activ prin care se obţine coeziunea este denumit convergenţă (van Well, 2006, pag. 4). Dezvoltarea regională apare astfel ca proces de eliminare a discontinuităţilor prin translaţia acestora spre periferie şi suprapunerea pe limitele spaţiilor analizate: (1) apare ca urmare a existenţei unor decalaje, (2) decalajele devin evidente prin individualizarea arealelor-problemă, (3) individualizarea rezultă din analiza disparităţilor teritoriale, (4) disparităţile au la bază decupaje la scale mai fine, (5) disparităţile sunt evidenţiate prin agregarea partiţiilor pe baza unor indicatori, şi (6) disparităţile se conturează prin apariţia unor discontinuităţi spaţiale ca rupturi ale gradienţilor de dezvoltare teritorială (Ianoş şi Heller, 2006).

La nivelul teritoriului, coeziunea este asigurată de existenţa unei structuri policentrice. ESPON (abreviere a European Spatial Planning Observation Network,

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

Reţeaua Europeană a Observatorului de Amenajare a Teritoriului) defineşte sistemul urban policentric ca pe o „organizare spaţială a oraşelor caracterizată prin diviziunea funcţională a muncii, integrare economică şi instituţională, şi cooperare politică” (Nordic Centre for Spatial Development, 2003), şi bazată pe două tipuri de aspecte: morfologia teritoriului (număr de aşezări umane, ierarhia şi distribuţia acestora) şi relaţiile (fluxuri şi cooperări) dintre elementele (aşezările umane) prezente în teritoriu (Nordic Centre for Spatial Development, 2003). Se conturează trei niveluri ale policentricităţii: nivelul macro – la scară europeană, modelul constituie o alternativă la „Pentagonala” Londra, Paris, Munchen, Milano şi Paris (14% din aria EU27, 32% din populaţie şi 43% din PIB), nivelul mezo – nivel regional, în care două sau mai multe oraşe sunt complementare oferind locuitorilor şi companiilor din ariile comune acces la funcţiuni urbane care normal nu pot să apară decât în cazul unui oraş de rang superior şi nivel micro – intra-regional în care complementarităţile de funcţiuni urbane şi economice sunt întărite prin gruparea de localităţi (Nordic Centre for Spatial Development, 2005). La nivelul oraşului, policentricitatea se manifestă prin apariţia mai multor centre, conducând la apariţia oraşelor polinucleare, ceea ce poate conduce la fenomenele de extindere spaţială descrise în capitolul precedent.