1.4.2. Tipuri morfostructurale de aşezări rurale

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

1.4.2. Tipuri morfostructurale de aşezări rurale

Aşezările rurale întruchipează, înainte de toate, o cucerire prin populare a spaţiului geografic, dar şi conlucrarea îndelungată dintre factorii social-economici, naturali, istorici şi demografici. Ele sintetizează trăsăturile fundamentale ale peisajului agricol .Caracteristicile reliefului, gradul de fragmentare pe verticală şi pe orizontală, alături de activităţile economice dominante, specifice, au imprimat satelor o anumită textură (dată de modul de organizare a reţelei stradale) şi o anumită structură (dată de modul de grupare a gospodăriilor în vatra satelor). S-au conturat, astfel, tipuri caracteristice de sate: risipite, răsfirate, adunate cu o serie de variante.

Satele risipite, numite şi sate împrăştiate, sate diseminate sau sate cu case izolate, constituie aşezările rurale cele mai simple, născute din simţul practic deosebit al omului de la munte şi puterea sa de intuiţie şi de adaptare perfectă la mediul natural caracteristic, cu un numit potenţial economic. Ele reprezintă, în opinia majorităţii etnografilor şi geografilor români, dar şi străini, faza embrionară atât ca formaţie de sat, cât şi ca formă de economie, forma arhaică a liberei ocupări a pământului, „satul ţăranului liber şi autohton, care a putut să ocupe pământ cât a vrut şi unde a preferat” (Vuia, 1975).

Fig. 1.5. Tipologia satului împrăştiat: Sat Peştera, comuna Moeciu (Foto : M Voica si Google Maps)

Apărute încă în neolitic şi perioada antică, în urma dezvoltării habitatului pastoral şi permanentizarea acestuia prin roirea populaţiei, satele risipite au stat la originea formării reţelei de aşezări rurale (din ele evoluând, în timp, celelalte tipuri de sate). Ele confirmă predominanţa şi persistenţa localizării nedirijate a satelor, evoluţia

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

lor autarhică, în strânsă legătură de dependenţă cu specificul resurselor locale. Din punct de vedere economic au o importanţă deosebită pentru că prin ele au fost integrate în circuitul economic general vaste arii montane, au fost valorificate unele resurse naturale specifice. Satele cu case izolate sunt deci caracteristice zonei fâneţelor, fiecare dintre gospodăriile ce compun aceste sate „odihnindu-se” pe propria sa moşie, asigurând pe un spaţiu oarecare, bine delimitat, funcţii de producţie, depozitare/conservare, şi de rezidenţă (odihnă). Ocupaţia de bază a locuitorilor este creşterea animalelor, cu toate că satele risipite prezente nu se limitează numai la păstorit. Ele şi-au afirmat vigoarea şi viabilitatea prin adaptarea agriculturii la condiţiile de relief înalt, gospodăriile făcând loc, în perimetrul lor, şi peticelor de arătură, pe care se cultivă secară de primăvară, orz, ovăz, rar porumb şi chiar grâu, legume şi zarzavaturi necesare consumului familial etc.

Satele împrăştiate pot prezenta o pulverizare generală, areolară, a gospodăriilor între limitele vetrei, care se identifică aproape în totalitate cu moşia suprapusă plaiurilor sau versanţilor domoli. Se diferenţiază şi o risipire lineară de vale, cu sau fără nuclee de adunare (grupări ale gospodăriilor pe „trupuri”). Suprafaţa satelor risipite este, de obicei, foarte mare, în numeroase cazuri vatra satului suprapunându-se în totalitate moşiei. Alteori, gospodăriile sunt grupate în „cătune” izolate pe micile platforme sau pe versanţii domoli. Comunicaţia între gospodăriile satului (ce pot fi distanţate între ele de la 100 - 200 m) sau cu satele vecine este asigurată de o reţea de poteci; rareori se întâlnesc uliţe scurte şi neorganizate, mai ales în sectoarele cu crânguri. Satele risipite pot urca în altitudine cu sălaşe, odăi, colibe, stâne etc., ce pun în valoare păşunile şi fâneţele montane.

Satele răsfirate constituie, din punct de vedere structural, un tip de tranziţie de la risipire excesivă la cel adunat - în cadrul căruia se observă o tendinţă evidentă de separare a vetrei de moşie. Satul răsfirat este mai puţin influenţat, în modul de organizare interioară, de relief şi mai mult de ocupaţia locuitorilor. Este rezultatul unei economii diversificate, unde îndeletnicirile specifice câmpiei se îmbină cu cele ale muntelui, iar gospodăriile distanţate între ele prin terenuri cultivate şi fâneţe prezintă o împrăştiere mult mai redusă faţă de satele risipite. Extensiunea satului se face prin construcţii noi plasate periferic. Ca urmare, sporul de populaţie contribuie la extinderea suprafeţei satului pe axe radiale, tentaculare şi generează forme variate de vatră. Satul răsfirat apare ca o formă veche de organizare cu caracter agropastoral, relativ închegat, străbătut de uliţe înguste şi, de regulă, întortocheate, fără vreo ordine. În funcţie de condiţiile topografice locale, aceste sate pot prezenta o răsfirare liniară (de vale, de drum, de culme etc.), o răsfirare areolară (de versant, de contact, de culme, de vale), o răsfirare de tip alveolar-pluri-celular etc. • Satele răsfirate lineare se dezvoltă în lungul apelor şi/sau drumurilor, dar şi în zonele de culme, în special în zona deluroasă a Olteniei, Dealurile Sălajului, în zona montană şi deluroasă. Ele au o textură mono, bi - sau pluriliniară şi pot atinge câţiva km lungime (10 şi peste 10 km), iar uneori se constituie într-un şir continuu de sate. • Satele răsfirate areolare pot fi întâlnite în toate zonele ţării, au forme diverse: poligonale, rotunde, neregulate; pot prezenta tendinţe de risipire spre periferii sau adunare în partea centrală a vetrei.