3.1.2. Noţiunea de aşezare

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

Spaţiul rural poate fi caracterizat printr-o serie de elemente care îi conferă individualitate, autenticitate şi specificitate şi care îl diferenţiază de cel urban, pe diferite planuri: • structura economică - în spaţiul rural, activităţile agricole ocupă, de regulă, cele mai întinse zone, agricultura fiind considerată „coloana vertebrală” a ruralului; • ocupaţionalitatea - spaţiul rural este, preponderent un spaţiu de producţie, în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de ridicată din punct de vedere economic; • proprietatea - în spaţiul rural este predominantă proprietatea privat - familială, cea publică şi privată a statului fiind mult restrânsă faţă de zonele urbanindustriale şi reducându-se îndeosebi, la rezervaţii şi parcuri naţionale, unele terenuri cu destinaţie specială, etc.; • densitatea populaţiei şi dimensiunea aşezărilor umane - spaţiul rural este considerat aerisit şi umanizat; • peisajul - peisjul rural, cu o importantă componentă naturală, este mai apreciat decât cel urban; • modul de viaţă - în spaţiul rural, mai mult decât în alte medii sociale, este guvernat de o serie de norme rezultate din experienţe bogate ale locuitorilor, din tradiţii, obiceiuri şi cultură locală; • respectarea principiilor continuităţii şi complementarităţii activităţilor – activităţile proprii mediului rural se bazează pe complementaritatea faţă de agricultură; • intervenţia statului - pornind de la iniţiative private, în ţările dezvoltate, statul a încurajat, prin politici regionale şi specific rurale, dezvoltarea unor activităţi de prelucrare a unor materii prime locale; în spaţiul rural s-au implantat întreprinderi mici şi mijlocii, care au angajat forţa de muncă din zonele respective şi astfel, segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a lucra cu timp integral, în industrie sau servicii, şi cu timp parţial, în agricultură. Principiul integrării activităţilor agroalimentare a constituit unul dintre pilonii politicilor rurale ale ţărilor dezvoltate; conform acestui principiu, este mai uşor şi mai economic transportul produsului finit decât acela al materiei prime, ceea ce a condus la extinderea investiţiilor; • extinderea infrastructurii - pe baza măsurilor şi obiectivelor precizate anterior, acest proces a evoluat în cele mai diverse domenii de activitate economico-socială, spaţiul rural fiind menţinut la anumiţi parametri de dezvoltare.

3.1.2. Noţiunea de aşezare

Aşezările pot fi definite ca „grupări de locuinţe şi utilităţi diverse şi de oameni ce îşi desfăşoară activitatea pe un anumit teritoriu, a cărui înfăţişare îmbracă caracterul formaţiei social-economice şi a cadrului natural” (Mehedinţi, 1994). Într-o altă formulare, aşezarea reprezintă „totalitatea categoriilor de grupări umane ce constituie unităţi de viaţă socială (de la cătun la oraş)” (Mihăilescu, 1934). Asupra repartiţiei aşezărilor rurale îşi pun amprenta atât factorii de ordin natural, cât şi cei social-politici. Influenţa lor se exprimă în: alegerea şi ocuparea unui loc (relaţia cu mediul natural), conformarea generală a aşezării (structura ei materială