1.6.3. Aşezările rurale din Europa

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

 TRDI (Temporary Rural Development Instrument) (pentru cele 10 ţări noi membre ale UE) este un instrument susţinut de EAGGF şi cuprinde principalele măsuri de uniformizare a politicilor din cele 10 ţări noi membre ale UE şi restul spaţiului European, cuprinzând: o serie de măsuri pentru protecţia mediului, pensionarea timpurie, împădurire şi acordarea de plăţi

Principiile de bază ale politicilor dezvoltării rurale promovate în Europa sunt următoarele: • Luarea în considerare a faptului că viaţa la ţară prezintă un interes deosebit, nu doar pentru mediul rural, ci pentru societate în ansamblu; • prezervarea diversităţii rurale europene, în vederea păstrării patrimoniului cultural şi natural; • încurajarea agriculturii multifuncţionale; • diversificarea agriculturii, inovarea şi acordarea de noi valenţe produselor, în funcţie de cererea consumatorilor; • aplicarea politicilor de dezvoltare rurală în toate statele UE, având în vedere nevoile diferite ale ruralului şi realizarea unui factor de coeziune; • funcţionarea pe principiul subsidiarităţii; • implementarea politicilor de dezvoltare rurală în parteneriat între organizaţii private şi societatea civilă; • aplicarea experienţelor acumulate prin programul LEADER în ceea ce priveşte instituirea parteneriatelor; scopul trebuie să fie întotdeauna explorarea şi exploatarea noului; • definirea clară a responsabilităţii în cadrul parteneriatelor (fapt care va face posibilă transparenţa, monitorizarea şi evaluarea acestora); • crearea de reţele pentru schimbul şi promovarea practicilor pozitive; • simplificarea politicilor de dezvoltare rurală; acestea trebuie să se bazeze pe un singur program, o singură sursă de finanţare şi un singur organ de control (Bleahu, 2005).

1.6.3. Aşezările rurale din Europa

Sunt evidenţiate pe continentul european trei zone de referinţa pentru evoluţia aşezărilor rurale: a) Zona ţărilor nordice; b) Zona Europei de Vest şi Centrală; c) Zona mediteraneană.

a) Aşezările rurale din zona ţărilor nordice.

În arealul ţărilor nordice se includ Danemarca, Suedia, Norvegia şi Finlanda. Toate sunt ţări cu o economie avansată. Ele se caracterizează prin densităţi demografice reduse, potenţialul demografic general redus şi dominanţa populaţiei urbane.

Modelul tipologic comun tuturor statelor Europei de nord-vest este cel de tip burg (sat-târg) care se menţine în categoria ruralului doar prin numărul redus de populaţie. În această categorie de sate se concentrează de regulă, dotări comerciale şi deservesc sub acest aspect ferme şi sate de pe areale destul de extinse.

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

În Finlanda : • predomină cătunele; • organizarea spaţiului s-a făcut dinspre litoral spre interior, în lungul principalelor râuri şi pe ţărmul lacurilor; • pe litoral aşezările rurale cunosc fenomenul de aglomerare, iar din punct de vedere funcţional se îmbină funcţia piscicolă cu cea forestieră.

În Norvegia: • aşezările rurale sunt de tipul fermelor şi ale gospodăriilor izolate; • fermele în cea mai mare parte sunt construite din lemn şi dispun de mai multe dependinţe • aşezărilr sunt specializate funcţional (pentru locuit, pentru provizii, pentru animale, pentru ustensilele de pescuit); • majoritatea aşezărilor au profil agro-forestier, puţine având şi funcţii comerciale, de transport şi artizanale.

Aşezările rurale din Suedia şi Danemarca au în componenţă câteva elemente comune: • gospodăria dispersată; • satul; • satul-târg.

În secolul al XVIII-lea atât în Suedia, cât şi în Danemarca, dominantă era aşezarea rurală adunată ca urmare a existenţei unui pronunţat caracter de comasare a proprietăţilor funciare. Începând cu secolul al XIX-lea asistăm la un proces de „spargere” a satelor ca urmare a împroprietăririlor, gospodăriile ocupând loturile revenite în folosinţă. Gospodăriile izolate de tip fermă se găsesc la distanţă de câteva sute de metri între ele. Satele sunt rare şi mici şi au doar funcţii administrative (Surd, 2003).

b) Aşezările rurale din zona Europa de Vest şi Centrală. Această zonă este caracterizată printr-o mare varietate a formelor de populare şi a condiţiilor naturale, cu o pronunţată diferenţiere peisagistică (atlantică, centraleuropeană, alpină, baltică şi mediteraneană). Popularea întregii regiuni a început prin ocuparea spaţiilor libere c u p o i e n i naturale şi a câmpiilor aluviale cu soluri fertile. O diferenţă majoră faţă de nordul Europei, o prezintă acţiunea de cucerire a spaţiului care este în expansiune, luându-se în circuitul agricol noi şi noi suprafeţe atât prin defrişări şi desecări, cât şi prin crearea de aşezări noi de interes turistic în arealele montane ori cele de litoral Forma administrativă de organizare a ruralului este comuna. Populaţia medie pe comună variază de la cca. 1200 locuitori Franţa, la cca. 11000 în Olanda (3500 în Belgia, 2300 în Germania). Suprafaţa medie pe comună este de 3200 ha în Olanda şi între 1000 şi 1500 de ha în Franţa, Belgia şi Germania (Surd, 2003). După structură se disting aici cele trei tipuri majore de aşezări rurale: satul aglomerat, satul răsfirat, satul risipit. O alta tipologie remarcbilă este reprezntată de aşezările din spaţiul montan, unde se afirmă funcţia turistică. În Tirol aşezările situate la drumurile principale de acces, manifestă tendinţe de grupare şi de transformare în localităţi cu profil turistic. Poziţia geografică şi amenajările de interes turistic induc o dezvoltare urbană. Astfel unele aşezări rurale s-au transformat în oraşe de renume (Cortina D’Ampezzo, Bolzano, St. Moritz, Davos).

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

Fig. 1.9. Aşezare rurală din Munţii Alpi (Tirol) (Surd, 2003).

Un exemplu de sat aglomerat este satul german numit „Haufendorf ” (a), foarte răspândit la est de Elba. Forma a fost preluată de la slavi de către coloniştii germani ce au înaintat spre est în secolele XIII şi XIV. În sectoarele de la periferiile pădurilor a luat naştere satul Waldhufendorf (satul pădure, (b) întâlnit frecvent in Turingia, Pădurea Boemiei şi Pădurea Neagră. Alt tip de sat întâlnit la contactul dintre influenţa slavă şi cea germană, de-a lungul Elbei este satul Rundling (sat de formă circulară, (c) cu casele grupate în jurul unei pieţe centrale ce servea în trecut ca loc de protecţie a animalelor pe timpul nopţii. Tipul de sat kraal de forma circulară din Africa de Sud are aceeaşi funcţie, de adăpost şi supraveghere a animalelor pe timpul nopţii.

Fig. 1.10. Tipuri tradiţionale de sate în Germania: a) satul de tip Haufendorf; b) satul de tip Waldhufendorf; c) satul de tip Rundling (Hudson, 1976).

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

c). Zona mediteraneană

Situată la contactul a trei continente, zona se remarcă prin mari contraste peisagistice, prin popularea din antichitate şi prin ocupări teritoriale succesive de către popoare şi civilizaţii din nord, est şi sud-est care şi-au pus amprenta asupra tipurilor vechi de aşezări romane şi greceşti.

Fig. 1.11. Imagini de „Sate albe” în Andaluzia (Foto M Voica)

Forme principale de activitate precum cultura pământului, arboricultura şi păstoritul, şiau pus pregnant amprenta asupra acestui spaţiu rural. Terenurile cele mai favorabile desfăşurării aşezărilor sunt cele de litoral cu ţărmuri înalte, golfuri mici şi plaje. Aşezările din aceste spaţii beneficiază şi de posibilităţi de diversificare funcţională (agricultură, turism, pescuit, extragerea unor substanţe minerale utile). Predomină construcţiile din piatră, lemn şi chirpici. Aşezările au o răspândire neregulată, şi ca poziţie geografică şi ca tip de aşezare. Cele mai evidente grupări se întâlnesc în zonele de litoral unde aşezările se înşiră pe toate tipurile de ţărmuri. La poalele Munţilor Apenini se dezvoltă aşezări continui cu nuclee de concentrare la bază, răsfirare în lungul văilor şi risipire pe versanţi. Aşezările rurale din partea sud-estică a Spaniei sunt profilate majoritar pe cultura fructelor şi a legumelor în sisteme intensive. Livezile şi câmpurile legumicole se întind până la periferia marilor oraşe, aceste sisteme agricole intensive purtând denumirea de „huerta” (Surd, 2003).

Fig. 1.12. Aşezări rurale şi culturi intensive de tip huerta în împrejurimile oraşului Murcia (Surd, 2003).

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

Aşezările aglomerate sunt condiţionate în primul rând de tipul de economie. O economie rurală complexă şi intensivă generează de regulă, fenomenul de aglomerare. După forma vetrei, în cadrul aşezărilor aglomerate întâlnim satul linear condiţionat de căile de comunicaţie specific regiunii Venetto, precum şi pe cel cu vatra circulară specific regiunii Timocului. În zonele montane predomină ca materiale de construcţie lemnul şi piatra iar în cele de podiş şi câmpie piatra şi chirpiciul.

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

CAP. 2. CONSIDERAŢII ECOLOGICE PRIVIND SUSŢINEREA PROCESULUI DE URBANIZARE PRIN ADAPTAREA STRUCTURILOR RURALE TRADIŢIONALE

2.1. CRITERII ECOLOGICE DE DELIMITARE URBAN-RURAL

Noţiunea de mediu a fost interpretată, în decursul evoluţiei ecologiei ca ştiinţă, prin prisma a două abordări: abordarea antropocentrică, înlocuită de ecologia sistemică cu abordarea holistică. În cazul abordării antropocentrice se vorbeşte despre mediul înconjurător. Accentul cade pe individul uman sau pe societatea omenească, iar mediul este ceea ce îl înconjoară. O astfel de abordare determină o dezvoltare necontrolată a societăţii omeneşti, cu impacturi negative asupra mediului. O abordare opusă celei de tip antropocentric este abordarea holistică (integralistă) oferită de ecologia sistemică. Prin mediu se înţelege întreaga ierarhie a sistemelor ecologice organizate, incluzând sistemele ecologice naturale şi sistemul socio-economic uman sau, altfel spus, societatea omenească (Petrişor, 2003). Apare, astfel, o primă delimitare între sistemele ecologice naturale şi cele dominate de specia umană. Pentru a putea analiza această delimitare, este importantă precizarea esenţei abordării sistemice, şi anume conceptul de sistem ecologic. Sistemele ecologice organizate sunt structuri funcţionale (acest termen presupune organizarea internă corespunzătoare desfăşurării unor funcţii). Astfel, un sistem ecologic este format dintro componentă lipsită de viaţă (abiotică), mai exact ansamblul factorilor geologici, geografici, climatici etc., şi una vie (biotică), reprezentată de totalitatea speciilor vegetale şi animale. Cele două componente sunt strâns legate, şi o astfel de legătură face ca ele să formeze un tot unitar. Principalele funcţii ale sistemelor ecologice sunt fluxul de materie şi de energie şi autoreglarea (Petrişor, 2007). Clasificarea sistemelor ecologice permite înţelegerea delimitării între sistemele naturale şi cele dominate de specia umană. După Vădineanu (1998), ultimele formează sistemul socioeconomic uman, compus din (1) ecosisteme rurale, agroindustriale, reţea de transport, (2) agroecosisteme şi (3) ecosisteme urbane. În afara acestora, în funcţie de scara spaţială ecologia distinge o ierarhie a sistemelor ecologice. La vârful acestor ierarhii se află sistemul planetar, ecosfera; dacă este privit ca sistem ecologic, componenta biotică a acestuia este biosfera, iar componentele abiotice celelalte geosfere – litosferă, hidrosferă, atmosferă, la care se adaugă sistemul socioeconomic uman – antroposfera şi componentele sale – tehnosfera. Pe următorul nivel se află complexele de ecosisteme (de nivel regional şi macroregional), având drept componentă biotică un biom şi componente abiotice reprezentate de diferitele unităţi hidrogeomorfologice. Pe ultimul nivel se află ecosistemul, a cărui componentă biotică este biocenoza ce populează componenta abiotică, biotopul (Petrişor, 2003, 2007, 2008a). Este important de precizat că literatura de specialitate – în particular cea anglosaxonă – distinge şi alte niveluri intermediare şi inferioare (Petrişor, 2008a). Petrişor (2010, 2011) arată că, în funcţie de întinderea şi complexitatea lor, oraşele se situează mai degrabă la nivelul complexelor de ecosisteme, mai ales atunci când includ sisteme terestre, acvatice, seminaturale şi puternic antropizate, deşi majoritatea autorilor vorbesc despre ecosisteme urbane. Diferiţi specialişti au realizat analogii între oraşe şi diferite niveluri de integrare şi organizare a materiei vii. Astfel,

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

Crăciun (2008) consideră că oraşul este asemănător unui organism viu, în acest context identificând, prin analogie cu indivizii biologici, atât un metabolism care, prin procese de asimilare şi eliminare a produşilor toxici şi/sau inutilizabili, asigură funcţionarea sa în condiţii normale, cât şi disfuncţionalităţile acestuia, prin analogie cu patologiile. Relaţiile dintre oraş şi teritoriul adiacent sunt studiate prin prisma fenomenelor de interfaţă. O astfel de abordare este conformă cu teoria Gaia, elaborată de James Lovelock, potrivit căreia Gaia (nume dat planetei Pământ pornind de la Geea  Γαία, din mitologia greacă), este „o entitate complexă care include biosfera, atmosfera, oceanele şi solul de pe Terra; acest ansamblu este un sistem autoreglabil sau cibernetic aflat în căutarea un mediu optim fizico-chimic necesar existenţei vieţii pe această planetă” (Lovelock, 1979), asemănător unui organism. Acestei abordări i se poate reproşa ignorarea scării spaţiale şi a eterogeneităţii interne. Deşi aparent delimitarea între sat şi oraş este o problemă de urbanism, în realitate numărul domeniilor care au contribuit la această departajare este mult mai mare. În SUA, în particular în Columbia, definiţia Biroului pentru Recensăminte (1995) clasifică drept urbane zonele cu o densitate de peste 620 locuitori/km2 (McIntyre, Knowles-Yánez şi Hope, 2000). În Bucureşti, teritoriul aflat în limitele oraşului este considerat urban, şi de regulă în Europa, zonele urbanizate sunt definite pe baza „unui număr minim de locuitori” (1500 în Irlanda, 2000 în Franţa, 5000 în România), şi pe faptul că „majoritatea forţei de muncă lucrează în alte domenii decât agricultura”. Deci urbanizarea este definită în Europa mai mult pe baza gradului de dezvoltare decât a densităţii de locuire. În România, urmând modelul european, oraşele în general şi municipiile în particular sunt definite, cel puţin în teorie, conform unui instrument legal bazat pe un set de indicatori. Astfel, principalii indicatori cantitativi şi calitativi minimali de definire a localităţilor urbane sunt stabiliţi conform legii nr. 351/2001 (Parlamentul României, 2001). Modul de definire a zonelor urbane impune realizarea unei distincţii între oraş şi zona urbană. Astfel, Biroul pentru Recensăminte din SUA (1995) clasifică drept urbane zonele cu o densitate de peste 620 locuitori/km2. În Europa zonele urbanizate sunt definite pe baza „unui număr minim de locuitori” (1500 în Irlanda, 2000 în Franţa, 5000 în România), şi pe faptul că „majoritatea forţei de muncă lucrează în alte domenii decât agricultura” (Petrişor şi Meiţă, 2011). În sfârşit, o ultimă abordare, mult mai pragmatică, porneşte de la legătura dintre aceste clasificări şi conceptele de acoperire şi utilizare a terenului (Petrişor, 2008b). Diversitatea tipurilor de ecosisteme (biodiversitatea de tip β) este reflectată de diversitatea tipurilor de habitate, care corespund biotopurilor, şi evaluată prin acoperirea terenurilor. Astfel, în Uniunea Europeană se foloseşte clasificarea CORINE (Coordinated Information on the European Environment  Informaţii de Mediu Coordonate pentru Europa), adresată iniţial biotopurilor şi aplicată astăzi parcelelor de teren pentru a reflecta acoperirea şi utilizarea acestora (Commission of the European Communities, 1995, pag. 21; de Lima, 2005). Echivalentul nord-american al acestei clasificări, a fost elaborat de Anderson et al. (1976). Termenul de utilizare a terenului arată cum este folosit terenul respectiv de om, în timp ce acoperirea terenului arată ce se află pe suprafaţa respectivă, din punct de vedere biofizic (Jensen, 2000, pag. 413). Pe baza acestei abordări, acoperirea terenului este reflectată de primul nivel al clasificării, iar utilizarea acestuia de către comunităţile umane, în funcţie de gradul de detaliere, de ultimele două niveluri (Petrişor et al., 2010).

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

Ecosistemelor dominate de specia umană le corespunde prima categorie –suprafeţe artificiale, deşi în unele situaţii, şi mai ales în cazul sistemelor ecologice rurale se întâlnesc şi zone agricole sau naturale, uneori zone umede, iar apele pot fi prezente atât pe teritoriul oraşelor, cât şi pe cel al satelor. Desigur, diferenţele între sistemele ecologice urbane şi rurale se manifestă şi în ceea ce priveşte prezenţa şi ponderea unor sub-categorii ale nivelului al III-lea al clasificării – de exemplu, ţesutul urban continuu este caracteristic mai ales oraşelor, unde se întâlnesc şi unităţile industriale sau comerciale, porturile şi aeroporturile, spaţiile verzi urbane şi facilităţile pentru sport şi loisir.

2.2. TRASATURI CARACTERISTICE SISTEMELOR URBANE ŞI RURALE

Pornind de la accepţiunea potrivit căreia sistemele dominate de specia umană –în special cele urbane şi rurale – sunt sisteme ecologice, putem identifica cu uşurinţă trăsăturile comune acestora, şi care le diferenţiază de cele naturale. Termenul de ecologie urbană a fost folosit pentru prima dată în anii 1950, dar a devenit cunoscut în 1968, prin lucrările simpozionului „Lupta pentru supravieţuire în megalopolisuri”. Astăzi, mulţi autori privesc oraşele (şi, în general, aşezările umane) ca ecosisteme. Componenta abiotică este reprezentată de elemente staţionare (geografice, hidrogeologice şi pedologice) şi antropogenice, generate de necesităţile speciei umane şi de activităţile specifice ale omului, iar componenta biotică este reprezentată de un număr redus de specii, şi caracterizată de dominanţa speciei umane asupra celorlalte. În afara funcţiilor specifice oricărui ecosistem (fluxul de materie şi de energie şi autoreglarea, ultima asigurând continuitatea ecosistemului în timp şi spaţiu), oraşul îndeplineşte o funcţie aparte în cadrul celorlalte aşezări umane, şi modul de desfăşurare a funcţiilor specifice oricărui ecosistem diferă de cel caracteristic sistemelor naturale (Fig. 2.1).

Fig. 2.1. Sistemul ecologic urban [după Sârbu (1999), cu modificări]