1.4.1. Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

1.4. TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE

Locuinţele şi amenajările sezoniere sau temporare pentru activităţi specifice (stâne, sălaşe, colibe, cabane etc.) reprezintă un element de referinţă în evoluţia habitatului rural, de la formele cele mai simple, arhaice, izolate până la conglomerările aferente aşezărilor zilelor noastre, puternic diferenţiate ca mărime demografică, funcţie economică şi grad de modernizare. Satele au evoluat în timp şi spaţiu sub acţiunea hotărâtoare a legilor economico-sociale şi sub influenţa geografică specifică marilor unităţi naturale, în cadrul cărora s-au dezvoltat, înfăţişându-se azi ca o „sinteză” vie şi deosebit de originală.

1.4.1. Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România

• Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute sub denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori un tip primar de minerit; • H. H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din Evul Mediu timpuriu, erau sate devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s-au transformat ulterior în sate răzăşeşti specifice Moldovei şi sate moşneneşti în Ţara

Românească, ambele sate de ţărani liberi (Stahl, 2003); • În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma deposedării lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor. • Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România; Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit, pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost refăcut pe aceeaşi vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului;Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare, şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili din locuitori „adunaţi” de prin alte locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o anumită perioadă de timp.

Adesea, satele au fost întemeiate în urma deplasării populaţiei din satele preexistente spre alte localizări, din anumite motive. În acest sens amintim: „roirile”, „emigrările” populaţiei româneşti din interiorul arcului carpatic spre sud şi est, transhumanţa oierilor ardeleni, deplasările în grup ale populaţiei din motive politicosociale etc. Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi ogoare, păşuni sau fâneţe, care generează noi sate desprinse din satul matcă, s-a bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (H. H. Stahl), istorică (N. Iorga) şi geografică (S. Mehedinţi, V. Mihăilescu). Este considerată roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, limitată spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările, fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într-o anumită fază de

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

dezvoltare. Aceasta presupune creşterea densităţii populaţiei în vechea vatră, respectiv faptul că presiunea demo-economică asupra terenului agricol existent depăşeşte nivelul de întreţinere, devenind iminentă necesitatea obţinerii unor noi suprafeţe agricole de către anumite contingente de populaţie. Procesul se poate repeta în timp, acelaşi sat-matcă generând unul sau mai multe sate noi, în funcţie de vitalitatea lor, mărimea moşiei şi caracteristicile substratului fizic, care pot deveni, la rândul lor, vetre de alimentare a unor noi roiri. De aici şi marea frecvenţă a satelor cu denumiri dublate „de sus-de jos”, „mic-mare”, „de câmp-de coastă”, a celor cu nume ce derivă din toponimul „poiană”. Satele roite apar cel mai frecvent în zona extracarpatică deluroasă până la Dunăre şi Marea Neagră. Există păreri potrivit cărora aşezările omeneşti temporare, de tipul sălaşelor sau odăilor, au stat la temelia satelor roite. Funcţia dominantă a sălaşelor (colibe, căsoaie) este pastorală - legată de creşterea animalelor, căreia i se asociază şi funcţia socială de a fi locuite de om, sezonier şi chiar permanent.

Fig. 1.4. Odăi în zona Bran-Rucăr (Foto: arh M. Voica)

Schimbările intervenite în urma evoluţiei raportului dintre cele două funcţii permit schiţarea principalelor etape ale dezvoltării sălaşelor spre statutul de aşezări permanent locuite (sate), proces deosebit de activ în decursul secolelor XV–XIX şi chiar prima jumătate a secolului XX: • Într-o primă fază are loc instalarea sălaşelor (colibe, căsoaie) în sectoarele poienite, ca sedii ale activităţilor economice legate de recoltatul fânului, locuite sezonier sau temporar, în sezonul cald al anului. • Schimbările radicale se produc în momentul în care funcţia productivă începe să fie concurată şi egalată de funcţia rezidenţială, chiar dacă administrativ şi parţial economic, sălaşele rămân, în continuare, dependente de satul „matcă”. Apar şi schimbări evidente în aspectul, mărimea şi gradul de confort al acestor locuinţe. • Fenomenul de slăbire continuă a relaţiilor economice dintre sălaşe şi satele „matcă” şi dobândirea unei reale independenţe economice şi sociale duce, în cele din urmă, la formarea unor noi aşezări. • O importanţă deosebită în dezvoltarea reţelei de aşezări rurale l-au avut mişcările organizate de populaţie, mai ales cele de populaţie românească din Transilvania, care au întemeiat numeroase sate în spaţiul extracarpatic (generic, populaţia a fost recunoscută sub denumirea de „Ungureni”). Prin emigrarea ungurenilor de pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali s-au format, mai ales în zona subcarpatică, adevărate sate pereche, „de

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

Ungureni” şi „de Pământeni”, satele de ungureni fiind sate de colonizare liberă: Berevoieşti Ungureni, Măneciu Ungureni, Albeşti Ungureni, Tismana Ungureni, Bădeni Ungureni etc. (Popp, 1943). • Alte sate, tot de colonizare liberă, s-au format prin deplasările în grup ale populaţiei din motive politico-sociale, cum sunt satele înfiinţate de bănăţeni în Oltenia, în sec. XIV–XV (Almăjel, Cireşeni), sau cele înfiinţate de olteni în Banat, în sec. XVIII (Stinăpari, Cărbunari etc.). Tot în această categorie intră satele formate în urma procesului de transhumanţă a oierilor din Transilvania în Muntenia (Daia, Lisa, Ciopeea), în Dobrogea (Sibioara, Săcele, Galeşu, Făgăraşu Nou), în lunca Dunării (Olteni, Mârleanu) etc. • Dezvoltarea agriculturii în Câmpia Română şi Câmpia Moldovei, după 1829 (odată cu liberalizarea comerţului pe Dunăre şi desfiinţarea monopolului turcesc), dezvoltarea industriei extractive în anumite areale, a industriei forestiere în zona carpatică, împroprietăririle din 1864, 1921, 1945, amenajarea unor căi de comunicaţie în zonele mai izolate au dus la crearea unor sate noi, recunoscute după forma şi textura regulată în general (se remarcă faptul că reglementările de organizare căpătau forme scrise, rod al aplicării prescipţiilor Regulamentului Organic). • Aşezările de împroprietărire, din punct de vedere istoric, ar putea fi incluse într-o categorie specială a aşezărilor de colonizare liberă. Totuşi, dacă se analizează cauzele proliferării lor, ele fac parte din grupul aşezărilor formate în perioada creşterii suprafeţelor arabile destinate culturii cerealelor, a trecerii de la economia pastoral-agricolă la economia agricolă de tip cerealier, mai intensivă şi cu un necesar mai mare de forţă de muncă. Aşezările de împroprietărire s-au format în urma legilor agrare. „Explozia” acestui tip de sate începe însă odată cu „dotarea” cu pământ a însurăţeilor (Legea Rurală, 1864). Arealele cu cele mai mari densităţi de aşezări de împroprietărire se suprapun zonelor cerealiere din sudul ţării şi din Moldova. În ceea ce priveşte repartiţia satelor în teritoriu, se observă, în prezent, că aşezările rurale din zonele montane reprezintă doar 1,9% din numărul total al satelor şi concentrează 1,2% din populaţie. Ele sunt în general sate mici şi foarte mici sub aspect demografic, cu un grad de risipire accentuată a gospodăriilor. Este evidentă tendinţa de părăsire a satelor mici, cu accesibilitate redusă de pe platformele de nivelare inferioare sau de pe versanţi şi aglomerarea populaţiei rurale în zonele depresionare intra sau submontane sau în zonele de contact marginal. Zonele de deal şi de podiş, între 400-800 m, concentrează circa 20% din numărul total al aşezărilor rurale, care prezintă o anumită superioritate valorică, economică şi demografică faţă de cele din zona montană, datorită gradului de locuibilitate mai ridicat, varietăţii resurselor solului şi subsolului. Aici se înregistrează, de altfel, cea mai mare densitate a satelor cu valori între 8,1- 12,0 sate/100 km, cu mult peste media pe ţară (5,5 sate/100 km). Zonelor de câmpie joasă, sub 200 m sau din arii piemontane înalte, precum şi celor aferente unităţilor deluroase şi de podiş joase ( între 200-400 m altitudine), le revin peste 78% din numărul satelor, constituind ariile cele mai intens locuite, cu toate că densitatea satelor înregistrează aici valorile cele mai scăzute (2-6,8 sate/100 km).