1.4.5. Tipologia funcţională a aşezărilor

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

1.4.5. Tipologia funcţională a aşezărilor

Comunităţile rurale au evoluat în strânsă legătură cu potenţialul productiv al terenului, cu tehnicile agricole, axate pe cultivarea pământului şi creşterea animalelor, ulterior pe specializarea în domeniul meşteşugurilor şi al activităţilor industriale, cunoscând perioade de creştere, stagnare sau de regres economic determinate atât de contextul social-istoric, cât şi de fenomenele demografice şi economice interne, contactul cu zonele periferice având o influenţă deosebită în timp. Criteriile de bază în stabilirea tipurilor de activităţi sunt cele ale structurii socioprofesionale ale populaţiei active, în strânsă corelare cu valoarea producţiei, poziţia geografică a aşezărilor rurale (care justifică în parte existenţa unor anumite activităţi economice) şi volumul fluxurilor de navetişti. Pe baza lor, au fost delimitate 4 mari tipuri funcţionale de aşezări rurale: 1. aşezări rurale cu funcţii predominant agricole; 2. aşezări rurale cu funcţii predominant industriale; 3. aşezări rurale cu funcţii mixte; 4. aşezări rurale cu funcţii speciale.

1.4.5.1. Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole

Asemenea aşezări se caracterizează prin predominarea populaţiei agricole, care reprezintă peste 65% din populaţia activă dar şi prin valoarea producţiei agricole ce constituie peste 70% din totalul producţiei globale a aşezării respective. Populaţia neagricolă pendulează spre oraşele apropiate, spre diferite puncte de exploatare forestieră sau centre ale industriei extractive sau chiar este ocupată, pe plan local, în activităţile din sectorul secundar şi terţiar. Se disting mai multe subtipuri: 1. agricol; 2. agricol cu industrie mică şi meşteşugărească; 3. agricol cu rol de cazare a forţei de muncă. a. Aşezările agricole. Profilul agricol nu este static în spaţiu şi timp, el se modifică în funcţie de necesităţile economiei şi populaţiei la un moment dat, de mijloacele de producţie existente şi de ponderea producţiei agricole, întâlnim astfel: • aşezări cu profiluri cerealiere şi de creştere a animalelor, care se suprapun teritorial marilor unităţi de câmpie şi de podiş, unde culturile cerealiere, respectiv creşterea animalelor şi culturile cerealiere deţin ponderea cea mai mare; • aşezări cu profil legumicol - sunt relativ recente. Au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu ascensiunea marilor centre urbane şi industriale, ca bază de aprovizionare a acestora cu materii prime agricole. Producţia de legume deţine ponderea cea mai mare în totalul producţiei vegetale, aceasta constituind şi principala sursă de venituri a populaţiei; • aşezări cu profil viticol în care peste 15% din suprafaţa agricolă este ocupată cu vii (cele predominant viticole au peste 30% din suprafaţa agricolă cultivată cu viţă-de- vie). Le întâlnim în zonele subcarpatice şi în zonele; • aşezări cu profil de creştere a animalelor (asociate de cele mai multe ori cu activităţile forestiere); constituie activitatea de bază în marea majoritate a aşezărilor montane bogate în păşuni şi fâneţe.

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

b. Aşezările rurale cu activităţi meşteşugăreşti sau ale industriei mici şi

artizanale - se bazează pe valorificarea unor resurse locale de materii prime menite să asigure aprovizionarea populaţiei din producţia proprie cu articole de uz casnic şi gospodăresc - ţesături, confecţii, semiconserve, produse lactate etc.

c. Aşezări agricole cu rol de cazare a forţei de muncă - le întâlnim în apropierea unor puternice centre polarizatoare, pe marile artere de circulaţie, caracterizate prin pendularea forţei de muncă. Funcţia de bază rămâne agricultura (participă cu peste 70% la realizarea producţiei agricole), însă o bună parte din populaţia activă (uneori chiar peste 50%) s-a integrat în fluxul activităţii industriale sau terţiare din localităţile rurale sau urbane învecinate. Un rol deosebit de important în apariţia lor 1-a avut dezvoltarea puternică a industriei şi serviciilor din oraşul apropiat, concomitent cu modernizarea reţelei de transporturi.

1.4.5.2. Aşezări rurale cu funcţii predominant industriale

În cadrul acestui tip funcţional de aşezări rurale peste 65% din populaţia activă lucrează în industrie, iar valoarea producţiei industriale depăşeşte 70% din producţia globală. După profilul activităţii industriale, se diferenţiază mai multe subtipuri: 1. aşezări rurale cu industrie extractivă; 2. aşezări rurale cu industrie prelucrătoare; 3. aşezări rurale cu industrie extractivă şi prelucrătoare. a. Aşezări rurale cu industrie extractivă - au o largă răspândire în special în zonele subcarpatice şi de podiş. Apariţia lor a fost favorizată de existenţa zăcămintelor de cărbune, petrol, gaze naturale, sare, roci de construcţie, care au înlesnit construirea unor importante obiective industriale.

b. Aşezări rurale cu industrie prelucrătoare a materiilor prime agricole sau minerale - au o largă răspândire în toate regiunile geografice în funcţie de gradul de specializare a producţiei agricole, forestiere sau minerale, de capacitatea de producţie şi importanţa în teritoriu a unităţii respective.

1.4.5.3. Aşezări rurale cu funcţii mixte

Acestei categorii îi aparţin aşezările rurale în care activităţile agricole şi neagricole deţin ponderi aproximativ egale, între 35 - 65%. Se disting mai multe subtipuri: a. agro-industriale - ex.: Baloteşti – judeţul Ilfov, Fântânele - judeţul Mureş, Fundu- Moldovei - judeţul Suceava; b. agro-forestiere - asociate frecvent cu prelucrarea lemnului; c. agro-piscicole - în special în Delta Dunării, dar şi în regiunile de câmpie şi podişuri (Câmpia Crişurilor, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei); d. agricol cu activităţi în transport - legate în primul rând de existenţa unor noduri de cale ferată; e. agro-industrial şi de servicii - în care peste 15% din populaţia i lucrează în sectorul terţiar.

1.4.5.4. Aşezări rurale cu funcţii speciale

În perioada actuală satul prezintă valenţe potenţiale inimaginabile, în viaţa satelor

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

intervin mutaţii uneori imperceptibile. Intervine deocamdată ca o valoare potenţială pentru marea majoritate a satelor, îndeosebi din zonele montane, valoarea turistică. Satul, prin poziţia lui în regiuni geografice complexe şi prin tradiţiile milenare ale locuitorilor săi conservă, de regulă, valori de mare interes turistic. Aprecierea funcţiei turistice ar putea modifica sau orienta multe din concepţiile actuale de modernizare a satului. Investiţiile în acest scop sunt realmente profitabile, atât pentru investitori, cât mai ales pentru localnici. Valorificarea turistică, deşi moderată, grupează funcţional satele în: a. aşezări rurale cu funcţii turistice - în care peste 25% din populaţia activă este ocupată în servicii, alături de funcţiile agricolă, forestieră sau chiar industrială. Deşi majoritatea lor sunt de importanţă regională sau locală, există şi aşezări rurale cu funcţii turistice de nivel internaţional. b. aşezări rurale cu funcţii piscicole şi turistice – specifice în cazul României, Deltei Dunării cu un fond turistic deosebit, unic în Europa.

1.5. DEZVOLTAREA RURALĂ

Conceptul de „dezvoltare rurală”, abordat încă din anii '80 în literatura de specialitate, a început să fie utilizat în documentele oficiale ale organismelor internaţionale de profil după Declaraţia de la Cork (Irlanda), din 1996. El defineşte „disciplina, esenţialmente socio-economică, al cărei obiectiv îl constituie menţinerea societăţilor rurale printr-o diversificare ocupaţională care să permită îmbunătăţirea calităţi vieţii şi să evite exodul rural. Totodată, urmăreşte utilizarea resurselor naturale cu posibilităţi de a fi folosite în alte sectoare economice" (OCDE şi UE, 2003). Obiectivele dezvoltării rurale, conform Declaraţiei menţionate, (intitulată „Un mediu rural viu"), sunt: frânarea exodului populaţiei tinere din zonele rurale, susţinerea locurilor de muncă (atât prin diversificare, cât şi prin pregătirea de specialitate), îmbunătăţirea calităţii vieţii (educaţie, sănătate şi infrastructură), protejarea mediului înconjurător, menţinerea sectorului agrar (alimente + cultură + peisaj + mediu ambiant), organizarea teritoriului, adoptarea de politici flexibile care să se adapteze particularităţilor fiecărei zone. „Măsurarea” dezvoltării rurale presupune găsirea celor mai relevanţi indicatori care să o reflecte. OCDE şi UE au constituit un grup interdisciplinar de specialişti care au sarcina să găsească formele şi metodele adecvate de măsurare a dezvoltării rurale. Concluziile desprinse din studiile elaborate până în prezent (OCDE şi UE, 2003) converg către ideea că se impune o diversificare a indicatorilor de referinţă, atât în ceea priveşte reflectarea internă a fenomenului ruralităţii, cât şi în privinţa relaţiilor acestuia cu celelalte componente ale societăţii. Politica de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze pe două principii: păstrarea identităţii şi a valorilor culturale ale comunităţii rurale; orientarea politicii rurale în sensul îmbunătăţirii calităţii vieţii (prioritare fiind dezvoltarea infrastructurii de toate felurile, formarea şi calificarea profesională, susţinerea prin măsuri economice a firmelor din mediul rural, mai ales a întreprinderilor mici şi mijlocii, protecţia mediului ambiant, politici speciale pentru tineri, femei şi copii). În ceea ce priveşte evoluţia şi dezvoltarea aşezărilor rurale româneşti se pot menţiona cronologic următoarele momente: • cooperativizarea agriculturii (încheiată în 1962), mecanizarea şi modernizarea ei, respectiv „privatizarea” ei prin Legea 18/1991; • industrializarea şi urbanizarea forţată începând, mai ales, cu anii ’70;

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

• prefigurarea unei noi sistematizări rurale, concepută ca un proces de transformare complexă a satului, de proliferare în rural a unor elemente de tip urban; • schimbarea politico-economică din decembrie 1989 şi perioada de tranziţie care a urmat, determinante ale unor mutaţii importante în structura internă a satelor, în structura sistemului de aşezări rurale, în organizarea spaţiului rural în general. Vatra satelor a încetat să îndeplinească doar o funcţie rezidenţială, crescând ponderea funcţiilor productive. Se observă chiar o tendinţă de zonare internă - funcţională a vetrei, asigurând condiţii optime pentru o bună organizare a serviciilor actuale şi viitoare. Noi organizări spaţiale sunt generate de aspecte derivate din îmbunătăţirea accesibilităţii şi a infrastructurilor de servicii sau edilitare, de amplasări de construcţii pentru mici industrii, de parcuri eoliene, etc. Ca efect al procesului de mecanizare şi modernizare a agriculturii, chiar agricultura s-a transformat dintr-o activitate primară într-o ramură productivă cu elemente de industrializare în ciuda dependenţelor sale esenţiale, de resurse naturale şi tehnici adecvate de prelucrare. Vecinătăţile marilor centre urbane au impus suplimentar specializări ale activităţilor agricole pentru orientarea producţiei spre satisfacerea pieţelor de consum.În aceste condiţii, agricultura are o evoluţie descendentă din toate punctele de vedere. Reţeaua aşezărilor rurale permanente (sate) era constituită, la mijlocul secolului XX, din 15.221 sate, din care circa 45% aveau sub 500 de locuitori, iar 989 sate chiar sub 100 locuitori. Cu ocazia reorganizării administrativ-teritoriale a României din 1968 se constată existenţa a 13.123 de sate, dintre care 599 figurează ca localităţi componente ale oraşelor, iar 232 sunt consemnate ca sate aparţinătoare municipiilor şi oraşelor, fiind incluse în limitele administrativ-teritoriale ale acestora.

Fig. 1.7. Densitatea populaţiei României (Sursa: nccmn.wikia.com)