2.2.2. Biocenoze urbane şi rurale

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

avantajele concentrării şi zonării funcţionale a localităţilor (avantaje economice, dar şi legate de natura utilizării terenurilor), şi dezavantajele legate de poluarea generată. În acelaşi context se poate încadra şi poluarea sonoră. Zonificarea funcţională rezolvă parţial problema zgomotelor şi vibraţiilor produse de industrie, în schimb zgomotul produs de trafic este prezent practic în majoritatea zonelor urbane. Habitatele naturale sunt puternic afectate, fenomenul ducând la părăsirea lor de către vieţuitoare, în special mamifere şi păsări, deci la reducerea biodiversităţii în oraşe. 2. Poluarea apei: apele de suprafaţă sunt cel mai adesea poluate, datorită tratării inadecvate a apelor menajere şi industriale reziduale. Poluarea aerului, ca şi contaminarea solului, induc şi poluarea apelor freatice. Un exemplu îl oferă parametrii apelor curgătoare la intrarea într-un oraş şi la ieşirea din acesta: parametrii bacteriologici au valori crescute de zece ori, iar cei chimici arată o cerere de oxigen crescută de trei ori. La aceasta se adaugă şi poluarea termică (cu un plus de 50 C sau mai mult), care, alături de ceilalţi factori, contribuie la modificarea habitatului originar al plantelor şi animalelor acvatice. Lucrările hidrotehnice au dus la schimbări majore ale ecosistemelor acvatice, prin restrângerea suprafeţelor inundabile şi modificarea malurilor ce ofereau condiţii de viaţă caracteristice anumitor specii; în acelaşi timp, au produs schimbări în regimul hidrografic, cu influenţe asupra debitelor, turbidităţii şi afluxului de substanţe nutritive pentru producătorii primari. Mijloacele tehnice şi urbanistice pot reduce unele dintre efectele antropizării ecosistemelor acvatice din oraşe. 3. Poluarea solului: substanţele aflate în atmosferă sunt antrenate de precipitaţii către sol; alte substanţe, ca hidrocarburile, metalele grele sau sarea folosită pentru drumuri ajung direct pe sol. Împreună cu modificările fizice, chimice şi biologice, solul majorităţii ariilor urbane prezintă un declin al activităţii ca sistemsuport al vieţii. În plus, lucrările de terasare, nivelare sau amplasarea diferitelor construcţii subterane şi supraterane conduc, pe lângă modificări topografice importante, la schimbarea structurii lui, reducându-i până la dispariţie capacitatea de suport al vieţii.

2.2.2. Biocenoze urbane şi rurale

Ideea fundamentală a concepţiei ecologice despre biocenoze postulează că fondul de specii din care este alcătuită biocenoza corespunde cu condiţiile de existenţă oferite de biotop. Factorii de comandă antropici de la nivelul ecosistemelor urbane prezintă, însă, variaţii extreme, care generează abateri de la această regulă. Un exemplu îl oferă selectarea speciilor şi introducerea speciilor noi de către om. Gradul redus de biodiversitate al biocenozelor urbane are drept consecinţă simplificarea acestora, biocenozele urbane devenind caracteristice pentru zone cu o arie relativ restrânsă (raportate la zone funcţionale sau, chiar, părţi ale acestora). La baza biocenozelor stau nişele ecologice. După Hutchinson (1957) acestea reprezintă ansamblul condiţiilor de viaţă ale unei specii (habitat, hrană, relaţiile cu alte specii etc.) pe care aceasta nu le împarte cu nicio altă specie simpatrică, adică aflată în acelaşi areal.

Fitocenoze. Asociaţiile de plante sunt supuse pe teritoriul oraşului, de obicei, puternicei acţiuni modelatoare a omului, dar studiul succesiunii în ariile urbane a arătat că se pot dezvolta fitocenoze mai complexe şi în ariile urbane, independent de mărimea teritoriului pe care se află. Dezvoltarea oraşului a presupus, în cea mai mare măsură, distrugerea ecosistemului iniţial şi înlocuirea aproape completă a vegetaţiei originare. Schimbările pedologice au influenţat aproape decisiv restrângerea ariilor de răspândire în oraş a unor specii de plante, şi, datorită presiunii antropogene, chiar specii relicte au

Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.

suferit modificări puternice în ceea ce priveşte prezenţa lor. În general, se consideră că vegetaţia actuală din oraşe este reflectarea interacţiunii influenţelor umane şi succesiunii naturale. Spaţiile verzi, constituind pe teritoriul oraşului habitatul natural cel mai des întâlnit pentru speciile de plante şi animale, din punctul de vedere al structurii urbane au un puternic caracter funcţional. Un aspect practic neglijat în formularea soluţiilor de realizare a spaţiilor verzi îl constituie conceperea acestora ca habitate pentru diferite specii de faună. Simonds (1967) consideră că spaţiile verzi reprezintă ambianţa în care tiparele de viaţă umană se corelează cu elemente naturale sau artificiale ale acestora, ceea ce stimulează sentimentul trăirii sociale, intelectuale, afective şi emoţionale. Structural se consideră că spaţiile verzi reprezintă biocenoze artificiale, decorative, amenajate pe baze ştiinţifice. Funcţional, fiind constituite preponderent din vegetaţie lemnoasă, au, în general, aceleaşi funcţii ca şi pădurile. Specificitatea lor face să crească funcţia recreativă, mai ales cea estetico-peisagistică, dar şi igienică (Petrişor, 2008a). În ceea ce priveşte numărul de specii de plante sălbatice din oraşe, studiile au arătat că:

1. Fluctuaţiile de prezenţă sunt foarte mari; 2. Speciile efemere sunt prezente în număr relativ ridicat; 3. Sunt preponderente speciile neofite; 4. Circa un sfert din numărul total de specii de plante întâlnite în oraşe sunt comune tuturor oraşelor (în special zonelor puternic antropizate, ca centrele oraşelor).

O formă specială de prezenţă a vegetaţiei în oraşe o constituie pădurile urbane, locuri unde pot fi studiate în detaliu evoluţia fitocenozelor şi posibilităţile de reconstrucţie a ecosistemelor originare. Unele specii de plante, în speţă lichenii, sunt bioindicatori ai poluării, constituind un subiect continuu de observaţie de aproape două secole, ceea ce poate oferi date relevante privind evoluţia în timp a calităţii condiţiilor de viaţă din oraşe. Toate aceste date pot fi corelate cu amplasarea şi mărimea suprafeţelor plantate de pe teritoriul oraşului. Analiza globală a sistemelor de spaţii verzi în intravilanul localităţilor a arătat că, practic, ariile acestora s-au redus progresiv, remarcându-se o „insularizare” a acestora. Cel mai adesea, spaţiile verzi orăşeneşti nu alcătuiesc un sistem omogen din punct de vedere spaţial. În teritoriu acest fenomen este, de asemenea, prezent, în sensul existenţei unor „insule” verzi, reprezentate de parcuri şi păduri, în mijlocul unor spaţii puternic antropizate, reprezentate de terenurile agricole (Petrişor, 2008a).

Zoocenoze. La nivelul oraşului, relaţiile trofice dintre speciile de animale superioare sunt puternic simplificate, însă afirmaţia nu rămâne valabilă în cazul populaţiilor organismelor inferioare (de exemplu, edafotopul poate adăposti zoocenoze cu structuri relativ complexe). Zoocenozele urbane se întâlnesc, în special, în zone verzi sau oglinzi de apă. În funcţie de mărimea lor şi de poziţia faţă de alte zone funcţionale ale oraşului (în special cele generatoare de poluare), zoocenozele au grade diferite de complexitate. În „La maison nichoir” (Casa-cuib), Noblet (1994) prezintă speciile de animale cu care omul îşi împarte locuinţa, în zone rurale sau urbane. În continuare, Noblet acreditează ideea unei posibile coabitări armonioase între om şi aceste vieţuitoare, vorbind despre „o casă veche cu câteva cucuvele, un dihor şi câţiva lilieci”, în spiritul reconcilierii cu natura. O astfel de casă ar deveni, în concepţia autorului, un fel de „arcă a lui Noe”. Există specii care „ocolesc” regiunile urbane (hemerofobe), specii „indiferente” (hemerodiafore) şi specii „însoţitoare” ale procesului de urbanizare (hemerofile şi sinantrope). Există o mare diversitate a micro-