Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.
(500-1.000 loc.) şi mijlocie superioară (1.000-2.000 loc.); • aşezări mari (2.000-4.000/5.000 locuitori); • aşezări foarte mari (peste 4.000/5.000 locuitori). 1.4.4. Tipuri de aşezări după poziţia şi localizarea geografică a vetrei Poziţia şi localizarea geografică sunt categorii teritoriale care au repercusiuni directe sau indirecte asupra tuturor manifestărilor de viaţă subordonate satului. Prima categorie teritorială defineşte suma relaţiilor nemijlocite ale vetrei cu componentele majore ale spaţiului geografic - limite de contact între unităţile de relief, ape, văi, căi de comunicaţie, obiective industriale, zone de specializare agricolă, pieţe de desfacere, integrate sau periferice satului. Imaginile aeriene arata aşezarea tradiţională pe văi a satelor componente ale comunelor, fapt care poate susţine chiar teorii privitoare la ocuparea terenurilor dinspre munte/deal spre vale, în funcţie de favorabilitatea condiţiilor naturale.
Fig.1.6. Comuna Capreni, jud Gorj (sursa: Google Earth)
Cea de-a doua, „localizarea”, reflectă relaţia directă dintre partea materializată prin fondul construit şi natura terenului pe care s-au aşezat. Ca localizare, vatra ocupă punctul optim, de interferenţă şi convergenţă geografică, atât în cuprinsul hotarului său firesc, cât şi în contextul componentelor majore teritoriale periferice ale acestuia. Această centralitate optimă, determinată în esenţă de modul cum este parcelat pe categorii de folosinţă agricolă, trupul moşiei, îi permite o integrare rapidă şi o valorificare avantajoasă a tuturor condiţiilor economice ce decurg din raporturile şi legăturile vetrei cu elementele teritoriale înconjurătoare. Aceste categorii geografice cuprind şi elemente restrictive, care apar în procesul evoluţiei satului, frânând progresul său, cum ar fi riscurile naturale (alunecările de teren, inundaţiile) provocate printr-o utilizare neechilibrată a teritoriului (de exemplu: despădurirea). Degradarea parţială sau integrală a acestui „punct optim” duce uneori la stagnarea sau chiar la dispariţia totală a vetrei. Privită din perspectiva poziţiei geografice în teritoriul naţional, reţeaua vetrelor rurale relevă o aliniere, o concentrare şi o predominanţă a satelor către râuri şi văi, către ariile de contact ale marilor unităţi geografice - câmpie şi deal, deal şi munte -, cu o slabă distribuţie în spaţiile dintre râuri (interfluvii). 18
