Dezvoltarea rurală ca factor de competitivitate teritorială în vederea reducerii disparităţilor intraregionale. Faza VIII - Susţinerea procesului de urbanizare prin adaptarea structurilor rurale tradiţionale şi promovarea caracterului identitar al fondului construit.
1.4. TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE Locuinţele şi amenajările sezoniere sau temporare pentru activităţi specifice (stâne, sălaşe, colibe, cabane etc.) reprezintă un element de referinţă în evoluţia habitatului rural, de la formele cele mai simple, arhaice, izolate până la conglomerările aferente aşezărilor zilelor noastre, puternic diferenţiate ca mărime demografică, funcţie economică şi grad de modernizare. Satele au evoluat în timp şi spaţiu sub acţiunea hotărâtoare a legilor economico-sociale şi sub influenţa geografică specifică marilor unităţi naturale, în cadrul cărora s-au dezvoltat, înfăţişându-se azi ca o „sinteză” vie şi deosebit de originală. 1.4.1. Tipuri genetice de sate şi forme de organizare socială în România
• Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco-romane, cunoscute sub denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori un tip primar de minerit; • H. H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din Evul Mediu timpuriu, erau sate devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s-au transformat ulterior în sate răzăşeşti specifice Moldovei şi sate moşneneşti în Ţara Românească, ambele sate de ţărani liberi (Stahl, 2003); • În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma deposedării lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor. • Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România; Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit, pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost refăcut pe aceeaşi vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului;Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare, şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili din locuitori „adunaţi” de prin alte locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o anumită perioadă de timp. Adesea, satele au fost întemeiate în urma deplasării populaţiei din satele preexistente spre alte localizări, din anumite motive. În acest sens amintim: „roirile”, „emigrările” populaţiei româneşti din interiorul arcului carpatic spre sud şi est, transhumanţa oierilor ardeleni, deplasările în grup ale populaţiei din motive politicosociale etc. Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi ogoare, păşuni sau fâneţe, care generează noi sate desprinse din satul matcă, s-a bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (H. H. Stahl), istorică (N. Iorga) şi geografică (S. Mehedinţi, V. Mihăilescu). Este considerată roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, limitată spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările, fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într-o anumită fază de 12
