Vavila Popovici (SUA) – Eseu/Pag

Eseu pentru eseu

Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA)

Nu ne mai interesează valorile spirituale, ci numai cele materiale, cele de la care putem să ne alegem cu ceva pentru un trai mai îndestulat. Adică, valorile care ne pot aduce profit. Ce profit poate aduce o statuie, o operă de sculptură care să ne amintească o personalitate, un eveniment, la ce? Mai bine să nu ne amintim, ci clipele prezente ale vieții să le trăim. Mai interesează pe cineva simbolurile? Auzi: simboluri! De ce să ne îngreuneze conștiința cu conținuturile ei inconștiente? Cât a trăit, unde a trăit, ce a făcut? Doar el e mort! De ce să trecem pe lângă statuie, să ne oprim, s-o privim sau s-o ignorăm, când este mai bine, mai ușor s-o demolăm? „Jos cu ea!” Ce caută această carte în biblioteci, nu mă interesează cine și ce a scris în ea! „S-o arză focul!” Și regimul comunist din România așa a făcut, imediat după instaurare. Martoră am fost de copil, când la stingerea focului m-am dus să mai caut printre cenușă o carte scăpată din focul „iadului”. Mă întreb: se va instaura și aici comunismul? Uneori mă întreb și eu pe mine însămi: de ce scriu toate acestea? De fapt, am și fost întrebată de ce scriu, ca și cum ar trebui sămi justific „păcatul” de a scrie. Și uite-așa, cu astfel de oameni – primitivi, alții puternic îndoctrinați, fiindcă ei mai există printre noi infiltrați – puterea de creație va scădea. Ce ne trebuie atâți artiști, atâți scriitori? Mai bine – la muncă fizică cu ei! Nu așa făcea comunismul nostru din România? Îi trimitea în minele de cărbuni... „La munca de jos, tovarășe!” La intrarea în facultățile de artă se ajunsese a se planifica anual un număr din ce în ce mai mic de locuri și aceia nu intrau decât dacă „pile” aveau sau erau recomandați de organele superioare de Partid. Ce nevoie are țara de cântăreți, instrumentiști, pictori? Să intre direct în producție, să lase visurile deoparte, să muncească! Să le iasă din cap veleitățile spirituale! Auzi, matale: veleități spirituale! La ce ne trebuie biserica? Să se roage lumea în ea? Auzi, mata! Mai bine punem o bombă în ea! Frumosul e o obsesie perimată în ochii comunistului, pragmatismul e cel care va aduce valoare societății. Nu așa făceau comuniștii români? Schimbau destinele tinerilor înzestrați cu Har Dumnezeiesc. Totul trebuia tăiat de la rădăcină, pentru ca să nu mai existe speranța în revenirea la „vremurile bune.” „Omul nou” era scopul lor! Omul fără Dumnezeu! Când ne construiam casa, au venit trei indivizi direct din capitală, unul de la Comitetul Central, un arhitect și unul „cu ochi albaștri” (așa-i numeau românii pe cei din securitate). În urma lor ne-a venit înștiințarea scrisă de a sista orice lucrare până la noi dispoziții. Și am rămas cu zidurile casei ridicate, fără a fi protejate de intemperiile vremii. Am avut noroc de oamenii din sat care s-au îndurat și pe propria lor răspundere în fața legii (fiindcă puteau fi pedepsiți), ne-au pus cartoane asfaltate peste ziduri, au confecționat uși și clădirea a fost astfel protejată câțiva ani de zile. Totul a fost făcut cu înștiințarea și aprobarea primarului care, om cu judecată, le-a permis intervențiile. Ce importanță are truda pentru înfrumusețarea locului în care trăim? Ce i-o fi venit unuia care se numea Dostoievski să scrie că frumusețea va salva lumea? Dar, și scrierile lui ce mai caută în biblioteci? Și altul pe nume Tolstoi, cu romanul său Ana Karenina, de ce a trebuit să-i dea femeii rolul de amantă respinsă de un nobil și care s-a mai și sinucis din cauza lui, aruncându-se în fața unui tren? La ce ne ajută analiza sufletească a omului? Să nu lăsăm timp oamenilor să gândească prea mult, să le dăm noi treabă de făcut!

Așa hotărâseră comuniștii noștri, să elimine gândirea individuală, și ne cereau să efectuăm ore de muncă suplimentare – neplătite, care ne zdruncinau sistemul nervos, fiind o altă formă de sclavie, în fața căreia nu aveai dreptul să crâcnești. Organizau cenacluri în orașe, șezători în sate nu pentru relaxare ca pe vremuri, ci pentru supraveghere și dirijare spre o gândire colectivă. La ce ne trebuie povești și basme când acum se pleacă în cosmos? Poveștile Fraților Grimm, poveștile românești ale unuia care umbla Creanga și altul care se Inspira, Petre parcă-i spunea; arii de opere cum este Carmen de Bizet, în care frumoasa țigancă e vrăjitoare... De ce să fie vrăjitoare? Și ucisă tocmai de unul ca Don Jose... Interzise să fie, domnule! Uitasem! Ce ia venit lui Shakespeare să scrie despre Richard al III-lea, un rege rău care a distrus pe toți care urmau la tron, ca să-și asigure domnia? De ce să se scrie despre regi? Nu pot fi scoși din istorie? Afară de pe scenă cu astfel de arii și piese de teatru! Bibliotecile trebuie cernute de cărți a căror soartă va trebui să fie transformarea în cenușă. Diabolic sistem!

Și am scris eseul „În ce lume trăim”, și am pus motto-ul o poezie din volumul de versuri „Nopți albe”: „Ceva în lume s-a schimbat./ Cineva a trădat./ Privighetorile tac,/ primăverile întârzie,/ trupurile-şi pierd frăgezimea,/ ploile-s meschine,/ verile-s prea calde,/ florile se ofilesc/ prea repede,/ gândurile-și pierd trăinicia./ Cineva a trădat,/ Ceva în lume s-a schimbat.//