Adriana Zâna Ioniță (Irlanda) – Cronică/Pag

La capătul singurătății, captivă între lumi

Adriana Zâna Ioniță (Irlanda)

Cartea Dorinei Șișu, 7 ani, recent reeditată de ITACA Publishing House, se înscrie în proza psihologică din arealul topologic al feminismului (axat pe condiția Femeii în lume). Scrisă într-o tonalitate gravă, a ironiei tragice, aceasta pare a fi reflexia, multiplicată în oglinzi, a unui spațiu mundan ce reflectă un purgatoriu existențial. Oricare ar fi cronotopul ales – drumul, orașul, cartierul, casa, bucătăria, internatul, acesta reprezintă același loc al dualității viață–moarte, al coexistenței iubirii cu ura, a frumosului cu pestilențialul, toate duse la limita condiției umane: ”Vreau să mor și să mă nasc Acolo, un Acolo de unde să nu mă mai întorc aici, în acest loc al groazei.” Această dihotomie scindează ființa umană între o lume de afară – ostilă, alienantă – și un refugiu interior – în lumea dinlăuntru, solitară, anxioasă și în derivă, dar, totuși, singurul spațiu securizant pentru eul/sinele aflat mereu în pericolul disoluției. ”Rănile rămân deschise. Mă întreb obsedant: Sunt în viață? A cui glumă sunt?” Această schismă e prelungită în cele mai nebănuite forme de manifestare, de la scepticismul cu care sunt priviți, cu ochiul exterior, oamenii, la ascetismul retragerii în cea mai pură singurătate, cu poliedrica ei funcție, de conservare a sinelui aflat mereu sub amenințarea lumii din afară, de recăpătare a energiei și de aflare, totuși, a unui sens al vieții în tot marasmul nefericirii. ”Fericirea noastră ascundea foamea, înjosirea zilnică, supunerea la care eram obligate și faptul că familiile noastre au decis pentru noi.” Capătă încă o dată sens, citind cartea Doriei, apoftegma lui Friedrich Nietzsche: ”Cine are un DE CE pentru care să trăiască va afla mereu un CUM.”, iar rezistența eroică (a eroinei Elena) în fața circumstanțrelor deseori distructive demonstrează adevărul care e știut de învingători: Viața îți poate lua totul, mai puțin felul cum vei reacționa la ceea ce ți se întâmplă. Scrisă din perspectivă autodiegetică, suprapunând vocile narative auctorială/actorială, dar și viziuni extradiegetice și intradiegetice, cu transfigurarea eului, cartea respectă tiparul prozei autobiografice din zona scriiturii zero, despre care vorbește Roland Barthes. Fluxul gândirii necenzurat conferă autenticitate scriiturii, impresia vie de verosimilitate care adaugă un plus acelui captatio benevolentiae de intrare în lumea/diegesisul operei cu propria atmosferă, propriile personaje, legi, timp, spațiu. Aceasta se reflectă deopotrivă în bogăția registrelor limbii, de la cel poetic la cel popularargotic, marcând și prin expresia lingvistică plurisratificarea socială a realității referențiale. Titlul cărții, 7 ani, ca element de paratextualitate, are o simbolistică miticomagică dată de semnificațiile multiple ale numărului ezoteric șapte, menționate de toate culturile. În contextul epic al structurii narative a cărții, simbolul ”șapte” recurent în diverse circumstanțe, marchează fatalitatea destinului implacabil, instanța supraumană care decide pe deasupra capetelor, independent de voința ființei umane. Aparentele coincidențe, șapte ani de văduvie, șapte ani de căsătorie, de așteptări... revelează fulgurant, parcă, un cadran al destinului, pe care s-ar măsura de sus viața. Eroina însăși mărturisește la un moment dat: ”Viața e o glumă. Nu tu ești în măsură să-mi faci portretul. Nu ți-am cerut povești despre mine. Nu mă plâng de monotonie. Trăiesc doar în glumă viața și râd în sinea mea.”(p. 37) Desigur, exprimarea prin antifrază ”Viața este o glumă”, pentru o viață de infern, de fapt, acutizează ironia tragică prezentă pe tot parcursul diegesisului.

Intrarea ex abrupto într-o lume pervertită, în care păcatul are fețele răului, ale intoleranței, sau violenței chiar, se conturează mai cu seamă în maniera comportamentismului, reliefat de forța gesticii, a expresiilor lingvistice, a obiceiurilor. Toate dezvăluie o nelume deformată de sărăcie, lipsuri, restricții, limite definitorii pentru perioada comunismului, era ticăloșilor cum o numea Marin Preda. Grotescul devine crud cu atât mai mult cu cât această nelume e văzută prin ochii copilei Elena, care nu înțelege, nu are cum să asimileze, în candoarea copilăriei, nedreptatea violenței tatălui vitreg, absurdul umilinței celor obidiți, condamnați să stea la cozi pentru carne, lapte, adică pentru supraviețuire. Optica epurată de zgura vremii și astfel reflectată prin ochii copilului devine tragică. Proiecția acestei abrutizări a omului se resimte în limbajul frizând vulgaritatea într-o voit necenzurată defulare a urii, a furiei omului în fața dezumanizării constante, specifice comunismului ce îngenunchea demnitatea umană prin înfometare, sărăcie. O disecare a acestei realități - matcă a formării tinerei Elena ar conduce la un studiu de caz psihologic, cu implicații freudiene, care ar explora defulările spaimei, frigului interior și exterior, certurilor, abandonului generate de o copilărie fără copilărie marcată fundamental și dureros de moartea tatălui în primii ani de viață. Atunci, moartea era de neînțeles pentru copila ce putea admite că ”tata face nani”, dar nu că dispariția tatălui va lăsa un abis de singurătate în viața ei. Sindromul orfanului devine axial pentru construcția interioară a cărții. Toate nucleele narative sunt, dramatic-tragice: violența tatălui vitreg, datul afară din casă, abandonul, obligația de a urma o școală profesională în pofida vizibilelor aptitudini intelectuale superioare ale copilei, scenele de o cruzime inimaginabilă din perioada internatului. Subliminal, la nivelul stării de tristețe profunde, se decriptează cauza suferinței recurente: lipsa protecției paterne resimțite în subconșitient ca vina esențială pentru toate nedreptățile, loviturile date de soartă, ”direct în față”, cum mărturisește eroina. ”Cu acest neînțeles (al urii, al limbajului agresiv

al pedagogei) am trăit multă vreme încercând să pricep ura față de noi.” Urmând o diacronie relativă a timpului cronologic, firul narativ susține, pe lângă faptele narate cu scene de violență domestică, de familie, un plan al sugestiei, al lucrurilor greu de exprimat. ”Sunt momente pe care nu le pot scrie” spune autoarea, (și nu poți să nu treci nedumerit peste această supoziție, ce ar putea fi mai brutal, mai crud decât ceea ce a fost trăit deja, ce superlativ are suferința? Sugestia devine mai puternică decât o potențială descriere. De altfel, descrierile sunt lapidare, forța relatării stă în puterea și în frecvența dialogului, care nu numai că dă verosimilitate faptelor literare, dar aproape dramatizează scenele. Cele douăsprezece capitole (simbolizând parcă, la nivel formal, o tentativă de a da sens de întreg vieții, fie acesta numai în oglinda operei) poartă titluri sugestive, Șapte ani, Lovituri, Începuturi, Dincolo de viață, Orizonturi, De mână cu moartea, Ce alegi, Decizia, Altă alegere, Amintirile, Să treci de moarte, Cum să mori acasă. Toate nucleele narative o includ pe eroină, așa cum presupune perspectiva subiectivă. Se configurează, astfel, un profil tragic, acela al copilei, apoi, al tinerei care, într-o lume care o minimalizează ”De ce mă văd atât de mică?”, aproape se obiectualizează, ”Rămân un punct fără valoare, privind de pe margine tot ce trece pe lângă mine”, devine obiectul alegerilor făcute de alții într-un joc, din întâmplare, parcă, al vieții ei. ”Ce am să fac mâine? Dar poimâine? Ce contează? Oricum, fac ce spun alții”. Incipitul ex abrupto, în miezul divergențelor din familia care, după șapte ani, se destramă, mamă și fiică fiind izgonite din casă. Umilință, frig, refugii provizorii în orfelinat sau gazda, care le oferă două farfurii, două linguri și o oală... determină o maturizare peste noapte a fetiței Elena. Aflată la limita rezistenței, a subzistenței, mama decide soarta Elenei alegând singura cale posibilă, școala profesională, deși surorilor mai mari le înlesnise studiul la liceu. O alegere nepotrivită pentru copila înzestrată cu talent și dragoste de carte: ”Îmi era dor de pictură, de poezie, aveam poftă să scriu... Auzeam poezie și citeam cărți tot timpul, numai să nu aud plânsul mamei.”

Urmările vin punitiv, într-o continuă frustrare, o nedreptate pe care Elena o primește ca pe o jertfă. Iar suferința, cu întreaga ei cohortă de forme, nu întârzie: umilința: ”Eu nu aveam mătură, măturasem parcul cu mâinile.” Sentimentul anihilării sinelui: nimeni nu are nume, aglutinate în apelative vulgare, în imprecații. Scena gimnasticii desculțe pe zăpadă e aproape de absurdul kafkian: ”O să alergi fără papuci, fără, fără, până te văd cu sânge în gură”. Foamea, frigul: ”Plângeam de foame, de frig, de murdăria care se lipea de mine. Simțeam frigul în cerul gurii...” Sentimentul înstrăinării e dus până la alienarea ființei ”Mă gândeam la mama, la lumea de afară, la mine și mă găseam prinsă într-o lume care numi închipuiam că există.” Abuzul asupra libertății ființei și ignorarea în toate circumstanțele (familiale, sociale, psihologice, relaționale, afective) a liberuluiarbitru este o subtemă esențială a cărții 7 ani centrată pe tema axială a tragismului generat de limita condiției femeii în societate, singurătatea/alienarea femeii într-o lume care nu îi recunoaște statutul de ființă integră, înzestrată cu calități ce i-ar acorda dreptul la alegerea destinului propriu, violența ca o constantă a vieții de familie, abuzul sexual pe toate treptele ierarhiei sociale, reificarea femeii devenite obiect de plăcere, de șantaj, de schimb. Desigur, nici o prezentare nu poate fi exhaustivă, când subiectul cărții este Omul cu urmele lui de paradis în suflet, dar mereu pus la încercare de forțele răului.

Dar dacă o carte rămâne în memorie cu un pasaj, o lecție de viață, o poezie a felului de a privi viața dincolo de purgatoriul ei, atunci acea carte nu numai că ar trebui citită, ci și-ar afla un loc în orice bibliotecă sau pe un raft al memoriei, iar cartea 7 ani a Dorinei Șișu și-a câștigat acest drept.