Simona Gânj (Belgia) – Proză/Pag

proză de Simona Gânj

Femeia cu ochi de mare

Simona Gânj (Belgia)

Seara se lăsa încet peste oraș, de parcă se prelingea, ca un fir de apă captiv într-o sită deasă, plină cu nisip. Rămășițele zilei purtau încă în ele lumina albicioasă ce părea sculptată pe colțuri de bănci și de trotuare. Înserarea palidă o păta din loc în loc, de parcă cineva se jucase la întâmplare cu o călimară întunecată de cerneală. Rotită cu grijă în mână, dar scăpată din când în când, suficient cât să împrăștie stropi mici de întuneric. Aceștia se agățau cu putere, după care se risipeau care încotro. Umbrele băteau timid la ușa nopții, numărându-și minutele, secundele până la momentul în care urmau să dispară una câte una. Siluete grăbite străpungeau orașul cu zgomote de pași încă vii. Unii mai lenți, alții mai fermi, își potriveau conturul încălțămintei în denivelări, de parcă voiau cu orice preț să își lase cumva certitudinea trecerii înfiptă în caldarâm. Agripina începuse să alerge. Sacoșa pe care o strângea în mână, însuflețită de la mișcare, depunea eforturi uriașe să nu se rupă din încheieturi. Clinchetul din ea dezvăluia, în amestec de texturi, cumpărăturile pe care femeia le făcuse în ziua aceea. Zgomot de sticlă, foșnet de ambalaje de hârtie, toate se încâlceau în semiîntuneric. O dată pe lună, lua trenul din gara micuță și înghițită parcă de timp. Câteva bancnote, legate cu un elastic îmbibat de praful vremurilor și transpirația mâinilor, stătea de obicei cuminte în buzunarul de la șorț. Din când în când, degetele se strecurau încetișor, atingându-l în treacăt, ca pentru a se convinge că nici o forță nevăzută nu îl înghițise. Erau ani de

trudă ascunși acolo și mâncarea pentru încă o lună. Femeia nu își dăduse seama când trecuse timpul. Ca niciodată parcă, nu aproximase corect distanța. Scările înalte, interbelice, cu fast scorojit, altădată ușor și plăcut de urcat sau coborât, i se părură nesfârșite, iar gradul de înclinație pentru a alerga, mult prea abrupt. Dacă pierdea trenul personal, altul nu mai era până dimineață. Ce va face în oraș? Va dormi pe o bancă în gară? Ce va spune băiatul când nu va fi nimeni lângă el dimineața să îl ajute la îmbrăcat și la celelalte îndatoriri zilnice, pe care de unul singur nu le putea îndeplini? Agripina era asemeni unui ceas al vieții. Fără să aibă unul, știa întotdeauna ce avea de făcut, ignorând secunde și minute, le știa, de fapt, pe de rost. Unde întârziase însă acum? Ce o făcuse să uite de timp? Căutase prin galantare ceva ce l-ar fi bucurat pe Mihai. Până la urmă o sticlă cu suc de portocale îi atrăsese atenția, era acidulat și rece. Mai mult ei îi plăcea. Mihai, în ultima vreme, se cam lăsase pradă altor licori. Îl ajutau să doarmă mai bine, să uite pesemne de durerile pe care le simțea grele, atârnând de capătul brațului infirm. Agripina nu îl certa, îl lăsa în pace, chiar și când îl vedea întorcându-se pe mai multe cărări de la birt. O durea mai mult lacrima pe care i-o simțea la nesfârșit fiului agățată de pleoape, ca o dantelă împietrită de ape sărate ce nu udau niciodată nimic. Poate doar părerea de rău că viața poate fi nedreaptă uneori, atunci când își întinde brațele asupra unora și altora, în feluri diferite. Mihai era singurul ei copil. Câțiva, le pierdusenumărul, trecuseră neștiut prin viață, lăsând semne pe care numai ea le mai vedea pe corp. Mihai fusese singurul care supraviețuise unei nașteri dificile. Medicii se strânseseră grămadă peste trupul în agonie al Agripinei, i-l tăiaseră în fel și chip, până scoseseră la lumina

proză de Simona Gânj

artificială a neoanelor un corp mic și întunecat, brăzdat și ridat, de parcă femeia născuse un bătrânel în locul unui copil. Asistentele îl lipiseră o clipă de obrazul femeii, ca pe un pansament de rana așteptării. Mihai îi va fi numele. De dragul bărbatului care nu mai apucase să își cunoască odrasla. În timp ce alerga cu gândurile piedică peste pași, își atinse obrazul, ca și cum ar fi vrut să reînvie momentul fericirii supreme din ziua nașterii, acea lipire de țesut nou cu aripi de fluture, devenite ca de oțel la momentul contactului. Momentul acela magic, în care copil și mamă se unesc pentru prima oară după ce întunericul matern se sparge în mii de bucățele, devenind lumina vieții. Așa îi era Mihai. Lumina vieții. Ar fi vrut să îl vadă așezat la casa lui, cu soție, copii, dar în zadar. De la momentul accidentului din fabrică, refuzase cumva să își mai viseze viața altfel decât în însingurare, de parcă ciotul rămas agățat pe vecie de mâna dreaptă, i-ar fi scris cu cerneală de sânge o scrisoare de rămas bun traiului normal. Ajunse pe peron. Văzu conturul trenului cu geamurile luminate, apoi fanionul angajatului ce tocmai dăduse semnalul de pornire. Se aruncă pe prima dintre trepte, lăsând fără să vrea să îi scape din mână sacoșa cu cumpărături. Cioburi, fragmente, resturi, zgomote amestecate se tânguiră o vreme pe peron. Trenul șuieră nepăsător, îndepărtându-se repejor. Agripina mai privi o vreme pe fereastră, blestemându-și neatenția și graba. Își simți buzele uscate, se gândi pentru o clipă la sucul de portocale irosit, cleios și dulce, acaparând portocaliu toate colțurile sacoșei. Poate că vreun necăjit ar mai fi putut recupera ceva. Ar fi o faptă bună în cele din urmă, chiar dacă nu cu intenție. Începu să numere gările, la a cincea ar fi trebuit să coboare. În mod de neînțeles, trenul acceleră după prima oprire, ignorându-le pe toate celelalte care urmară. Agripina se repezi într-un compartiment, încercând să afle de la alții ce se întâmplase. Nu era un tren personal, ci un rapid ce mergea către mare. Se așeză zăpăcită și obosită, răvășită și descumpănită, pe un colț de scaun. Tinerii din compartiment, cei mai mulți așa erau, tineri, o priviră mirați, dar se strânseră și îi făcură loc mai bine printre ei. Femeia în vârstă, cu părul alb, fantomatic, desprins sălbatic din baticul întunecat, le părea oricum insolită la ora aceea târzie din noapte. Îi priviră pe furiș, o vreme, mâinile pline de bătături cum stăteau întinse în poală. Pesemne că adormise. Se trezi în fața controlorului de bilete. Acesta cu mâna întinsă spre ea, aștepta cu nerăbdare, să primească în dinții compostorului de metal, cartonul de liberă trecere. Se priviră o clipă în tăcere, după care angajatul ieși din compartiment, lăsând-o în urmă cumva descumpănită, cu cuvintele aglomerate în dreptul buzelor, dar tăcute și fără glas. Ce să îi fi spus? Că nu mai avea niciun ban la ea, că urcase în trenul greșit? Că biletul pe care stătea ghemuit numele scurt al haltei ei, îi alunecase din mână o dată cu sacoșa pe peron? Că îi era foame acum? Că îi era sete? Că voia să meargă la toaletă, și nu la mare? Că voia să fie acasă? Să stea acolo ca în fiecare zi din ultimii zeci de ani, pe marginea patului, cu urechea ascuțită la orice zgomot ar fi venit din camera fiului ei... În compartiment lumina era tulbure. Neoanele împrăștiau o ceață gălbuie, modelând chipurile tuturor în mulaje improvizate ca de ceară. Ah, ce foame i se făcuse! Nările i se dilatară în timp ce, fără să vrea, înghițea din ochi orice fărâmă de mâncare ce defila prin față. Tânărul de la geam, ronțăia niște biscuiți. Firimiturile, scăpate înghițiturii, alunecau la vale, încălcînd frontiera bărbii stufoase și întunecate ce îi dădea o aură de pustnic. Agripina ar fi întins mâna să le culeagă, așa îi era de foame. Tânăra de lângă băiat, fu mai ageră în gând și faptă. Începu să culeagă resturile de biscuite, lăsându-le să alunece pe podeaua de o culoare neclară a compartimentului. Agripina închise ochii, strângând din pleoape și punând astfel piedică luminii să se mai strecoare în întunecata vizuină a minții. Un miros de pui prăjit o readuse la realitatea foamei. Pe bancheta din fața ei stătea acum o pereche mai în vârstă. Ea, corpolentă și lată, întinsese pe brațe, cu gesturi agere de gospodină un prosop impecabil și curat. Mâinile bărbatului de lângă ea, susțineau ca bucățile de pâine de casă și cele de pui, să rămână în

proză de Simona Gânj

echilibru și așa precar de la viteza cu care trenul ducea oamenii către mare. Agripina contabilizase o vreme gările cu felinarele lor sparte, îndoite, vandalizate, apoi pădurile știute, tunelurile cunoscute, după care se lăsase pradă necunoscutului. Îi trecuse prin cap la începutul călătoriei să sară din tren la vreo încetinire, privise cu jind la semnalul de alarmă stând împietrit și rece în așteptarea unei mâini imprudente care să îl tragă vârtos de mâner. Renunțase cumva să mai lupte cu această călătorie. Până la urmă, chiar nu văzuse niciodată marea. Niciodată. Bărbatul îi povestise pe vremuri de apele neliniștite care nu oboseau să iubească țărmul cu patimă, după care, cu aceeași ardoare să plece departe de el, în căutarea unor orizonturi îndepărtate și niciodată atinse cu adevărat. Dacă tot urcase în trenul greșit, ce ar fi dacă... Își așeză fusta, netezind fiecare pliu cu grijă în jurul genunchilor umflați. Apă la genunchi. O auzea clipocind la fiecare mișcare. De parcă o cascadă se revărsa zi și noapte pe sub straturile de carne, săpând în os obosit, ca în munte. Doctorii îi tot spuseseră că ar fi necesară o operație. Dar de unde bani? Și cine ar fi avut grijă de Mihai în lipsa ei? De grădina lor? De florile de pe mormântul bărbatului ei? Mirosul de pui era din ce în ce mai puternic. Nu îi mai putu rezista. Se ridică cu greu, dar și sfioasă în același timp, să nu deranjeze. Ieși din compartiment, făcându-și cu greu drum printre trupurile tinere înghesuite în dreptul ferestrelor. Parcă și pe hol mirosea a mâncare. În toaletă, apăsă cu piciorul pedala de sub robinet și văzu mirată cei câțiva stropi care împroșcară haotic în jur, irosindu-se însă înainte ca palmele ei căuș să îi mai poată prinde. Buzele îi frigeau. Erau uscate ca după o zi epuizantă pe câmp. Se gândi la sucul de portocale. La mâncarea din sacoșă. La turtele coapte pe plită, de acasă, care o așteptau pe marginea sobei, învelite în prosoape, să se păstreze moi. Intră în compartiment. Pe locul ei, pe o bucată de șervețel o așteptau o bucată aurie de pui și o felie de pâine. Femeia de alături o privi cu un zâmbet uriaș pe chip și o îmbie din priviri să mănânce. Ce hulpav înghiți totul... Puiul fusese rupt și împărțit. Tot compartimentul mâncase din el. Un fel de pomană neașteptată a nopții, și a trenului. Se opri speriată. Aruncă un bogdaproste sfios, aruncându-se din nou asupra bucății de carne. Adormise apoi, sătulă de mâncare, sau cine mai știe, poate de viață. Cineva o bătu pe umăr. Fata ce culesese mai devreme firimiturile de biscuite, o anunță într-o doară că ajunseseră la mare. Că trebuia să coboare. Începu să plângă. Unde să se ducă? Să aștepte trenul de întoarcere? Coborî totuși cu pași îngrijorați, atât de încet, de parcă nu călca pe pământ, ci pe cioburi sau pe pântece de mormânt. Era doar o siluetă în straie întunecate pe peronul înțesat cu trupuri exhibate în haine sumare și colorate. Fără să vrea, se gândi la nuditate, la goliciunea cărnii. Cât de rușine îi fusese odată să se dezbrace în fața unui medic. Stătuse ca împietrită, cu sânii ascunși în palme, cu mâinile încrucișate pe corp, în timp ce stetoscopul impasibil îi umbla pe piele ca un șarpe rece. Inima îi bubuise în piept. Aproape să iasă. Să se rostogolească ca o minge denivelată de tenis pe masa vieții, căutând un loc liniștit în care să se aciueze. De atunci, ar fi trebuit să ia tratament zilnic. Medicamentele însă stăteau și acum în firida de la sobă, clădite unele peste altele, într-un fel de piramidă a refuzului de a trăi mai mult decât îi era dat. Nici la control nu se mai întorsese. Era bine, doar din când în când inima îi bubuia, de parcă era un clopot ce bătea într-un înveliș de sticlă. Se așeza atunci pe pat, așteptând să îi treacă. Tabela îi dezvălui orarul trenurilor. Al ei era abia pe seară. Ieși abătută din clădirea gării, ținânduse după silueta fetei din tren și a prietenului acesteia. Se furișă pe urmele lor, lipindu-se astfel de singura fărâmă de cunoscut din orașul niciodată văzut. Un punct pe o hartă. Atât. Când îi văzu îndreptându-se spre un taxi, acceleră pasul.

La întrebarea fetei, dacă avea poate același traseu, nu avu răspuns. Spuse șoptit doar cuvântul “mare”. Se strecură, la invitația lor, în interiorul mașinii. Băiatul cu barbă indică scurt o adresă.

proză de Simona Gânj

Nu vorbeau, nu întrebau, nu răspundeau, privea fiecare pe partea sa de geam. Femeia cu mâinile strânse protector peste genunchi, le vorbea parcă doar acestora, bucăților dureroase din corpul ei, mângâindu-le și încercând să le alunge vaietul clipocitor. La destinație, coborî împreună cu tinerii. Aceștia se îndreptară spre plajă. Îi urmă cuminte, de parcă toți anii de pe umeri i-ar fi redevenit cumva copii. Le imită gesturile. Își scoase încetișor perechea de gumari din picioare, încercând să ascundă de ochii lumii picioarele pătate de la transpirație și de la vopseaua, de o calitate îndoielnică, a cauciucului. Unghiile erau tăiate scurt și îngrijit, de parcă nu îi aparțineau, dar colorate din belșug cu vopseaua lăsată de încălțămintea nepotrivită pentru plajă și mare. Le ascunse repede printre firele de nisip. Acestea nu pregetară să le primească între straturi ca pe o pasăre în frunziș. Soarele începuse să încălzească binișor, deși era încă devreme. Agripina auzi dintr-odată un sunet nou. Cu toate simțurile dilatate, privi înainte. Valurile trezite și ele din somn, se zbăteau, împletindu-se sălbatic cu dunele de nisip. Ce împreunare, gândi femeia, înaintând cu pași înceți, dar înghițiți repede de dune.

Puținii trecători, grăbiți oricum, luară cu ei mai departe spre amintire, din acea zi de toamnă firavă, vaietul mării în extra-sezon, pescărușii străpungând cerul cu țipete de neînțeles și silueta îmbrăcată în negru ce pășea desculță spre marginea apei. Baticul negru, tivit cu flori întunecate, de parcă duceau doliul câmpului, aducea la lumină, de sub el, privirea unui om năucit de noutate. Bluza, cu nasturi mici și mulți, ținea sub ea o inimă ce bătea mai puternic decât oricând. Nu bolnavă, doar îmbătată de noutate. Fusta i se ridica din când în când, fluturând asemeni unui zmeu de hârtie, în brațele vântului ce sufla anotimp nou. Agripina sorbi surprinsă și nesățioasă din aerul dens, pipăind cu limba buza de sus, gustând în felul acesta, fără să se mai sature, chiar marea. Încetul cu încetul, cu pași parcă mai potriviți pentru rugăciune, atât de sfioși erau, intră în apă. Răcoarea o traversă, înfigându-i săgeți tăioase prin tot corpul. Nu îi păsă deloc de sfredelul rece și păși mai departe. Spre ce, încotro, nici ea nu știa. Vedea și simțea marea pentru prima oară în viață. Hainele ude i se lipiseră de trup, dar el ardea pe sub ele. De bucurie, de surescitare. Un moment se gândi la Mihai, i-ar fi plăcut să fie și el aici. Valurile îi împleteau algele bogate în jurul trupului. Cicatricile de pe abdomen i se întăriseră, le simți dureroase, dar și vindecate într-un mod misterios. Marea născuse o stare de bine în ea. Golul de odinioară se umpluse. Auzi de departe niște voci înălțate în aer. Tinerii o strigau. Fluturau brațele în direcția ei. Le zâmbi, dar nu se întoarse la mal. Îi văzu aplecați peste încălțările ei. Gumarii pe care îi purta tot anul. Câteva secunde băiatul și fata stătură aproape îngenunchiați acolo, peste cauciucul înghițit de nisip, după care se îndepărtară cu mâinile aruncate în aer, făcându-i semne de rămas bun. Vacanța lor abia începea, în timp ce a femeii de o vârstă cu mamele lor, sau cu bunicile, nu își dăduseră seama prea bine, se termina cât de curând. Marea o va privi peste puțin timp cum se îndepărtează de țărm, cu apele șiroind din fusta neagră, cu baticul smuls de vânt purtat înapoi spre valuri. Părul alb va flutura a rămas bun, picioarele apretate de apele sărate se vor strecura iar în papucii de cauciuc. O bancnotă ascunsă în ei va ieși la iveală. Biletul ei de întoarcere acasă cu marea pe umeri, în plete, în urechi, în inima ce bătea cu putere, de fericire. Și când cineva îi va spune că ochii îi sunt de culoarea mării, va ști, nu va nega, aducându-și mereu aminte de prima și pesemne ultima întâlnire, cu aceasta.