Adriana Ruță Neagoe (SUA) – Proză/Pag

proză de Adriana Ruță Neagoe

Open house Adriana Ruță Neagoe (SUA)

– Simți mirosul de marijuana? mă întreabă Paul. Îl simt la câte-o pală de vânt. E inconfundabil. Lamele de vânt rece, dinspre nord, îl bărbieresc pe Paul, abia ieșit din căldura mașinii, trezit duminica, mai devreme decât obișnuiește. O doză goală de Natty Light se rostogolește, zornăind, pe trotuar. Blocul se află întro zonă săracă a Bostonului, unde, paradoxal, profiturile cresc. Tot astăzi, mai avem pe listă încă trei blocuri de vizitat. – Ăsta-i cel cu șase apartamente, cu un profit de 9 %, spun eu. Dacă miroase a ceva, atunci miroase a investiție cu cap, Paul. Fă abstracție de buruiană! Parcă ziceai că banii n-au miros. – Să bagi banii în spelunca asta? O șandrama cu nenorociți de drogați, drept chiriași? Nu ești zdravănă! Nu-i răspund, dar pocnetele pe care le face ciungam-ul meu pot fi luate drept semne de exclamație pentru tot ce-mi spune. Mestec guma dulce, împreună cu replici posibile, pe care le-aș putea rosti atunci când își dă cu părerea despre oameni pe care nu-i cunoaște. Constat, totuși, că domeniul imobiliarelor îmi place, primul semn că antidepresivul mă ajută să ies din deprimarea asta tâmpită, în care mă aflu de mai bine de un an. Agentul ne așteaptă înăuntru, la intrarea în bloc. Frig al dracului, afară! Ne întreabă dacă dorim să vedem mai întâi subsolul. Răspundem că da și începem cu subsolul. Instalațiile sunt noi, ni se explică. Există căldură, apă caldă, aer condiționat, pus luna trecută. Acoperișul abia la refăcut, acum doi ani, și a costat o grămadă de bani, dar o să-i scoată din chirii, nu-i așa? Pentru că, ne confirmă el, cererea de apartamente a crescut. Chiriașii se bat pe ele. Sunt și chiriași care nu deschid ușa, e drept. Plătesc lunar și nau contract anual. Însă chiriile merg bine. Scara veche, din lemn, geme sub pașii noștri. Agentul ciocăne la prima ușă. Nici o mișcare. Ciocăne mai tare. Nimic. Se apropie de ușă, să asculte. Dinăuntru, nici musca. La ușa următoare, aceeași tăcere. Dar valurile de miros de buruiană îi trădează. Fumează acolo, în spatele ușilor închise. La etajul doi, aceeași liniște parfumată. Și doar vizita noastră fusese anunțată. Poate au luat A-Bomb și-acum visează. Asta-i noua găselniță, dope cu iarbă. – Ar trebui să-i ia cineva la zgâlțâit pe nenorociții ăștia. Ce dracu’, de ce nu ne deschid? O să-nceapă să-mi pută hainele a buruiană dacă mai stau mult aici. Așa e Paul, n-are niciodată răbdare. Agentul bate și la alte uși. Pe culoar, lucruri de prisos, aruncate la grămadă. Jucării stricate, cizme, covorașe, cutii din carton. Mizerie. Cum se poate trăi așa? În lumina slabă, urc până la ultimul etaj. Mă aplec spre casa scărilor. Paul e mai jos, se uită nervos la ceas. Balustrada groasă șerpuiește în spirală. Cum ar fi să te-arunci deaici? Închid ochii. E o răspundere să trăiești. Mulți trăiesc mai mult decât a trăit Iisus, fără vreun motiv anume și fără să iubească oamenii. Deschid ochii și-i rotesc după sunete. Aproape că aud zgomotele cu ochii în liniștea asta. Dacămi place de cineva, eu îi aud cu ochii vorbele. O ușă scârțâie, vioaie. A deschis cineva de la etajul doi. Haidem! E o femeie de culoarea abanosului. Ochii agentului se împlântă în ea, ca două gheare. Părul ei sârmos e tuns scurt. Zâmbește larg, și albeața dinților spune că nu fumează. Pare stăpâna casei, așa, sigură pe ea și îmbrăcată-n pantaloni. Nu-i pot da o vârstă.

Holul scării își schimbă lumina într-un galben dulce, de la soarele dinăuntru, care iese prin ușa larg deschisă. Primitoare femeie și curat în casa ei! În bucătăria caldă, mă simt ca acasă. Nu miroase a mâncare, deși e ora prânzului. E car că familia ne așteptase vizita, de vreme ce nu i-am găsit la masă.

proză de Adriana Ruță Neagoe

– Mi-a picat fisa cu nedeschisul ușilor, îmi spune deodată Paul în românește. Așa face el mereu, iar eu mă simt prost. („Nu vreau să știe ei ce vorbim”, „Paul, nu-i frumos! Cum se simte omul, nu te gândești?”, „Nu-i frumos, da-i sănătos. Dacă româna nu folosește la altceva aici, măcar ne ajută să avem limbajul nostru cifrat. Și nu strică printre străini. Mai ales când e vorba de bani.”) Agentul devine curios și neliniștit. Întreabă ce limbă e asta. Exact întrebarea care-l scoate din sărite cel mai mult pe Paul. – Pe-o sută că nu ghicești din cinci încercări? Agentul nu vrea să parieze. Cu metoda asta a lui, Paul nu dă niciodată greș și reușește să nu mai răspundă la întrebarea care nu-i convine – Proprietarului încă îi convin chiriile, continuă el să-mi vorbească, în timp ce toți ceilalți cască gura fără să priceapă. Blocul l-a costat ieftin acum patru ani. Mă rog, l-a mai îmbunătățit ici și colo. Tu-l cumperi mult mai scump. Acesta va fi profitul lui. Normal că tu ai să mărești chiriile. Că de-aia investești. Deci chiriașii ar prefera să nu-l cumperi, pricepi? De-aia nu-ți deschid ușa. Încep să mă doară tâmplele. Paul a fost întotdeauna mai deștept decât mine. Explicația asta nu-mi trecuse prin minte. Are dreptate, e logic ce-a spus. Deschid capacul care-mi acoperă capul, bag informația în el și-l înfiletez la loc. Agentul îi arată lui Paul cifre. Suprafața apartamentului, anul construcției, prețuri. Paul bate în pereți, se uită la ferestre, la plafon. O întreb pe femeie cât plătește chirie. Apoi îmi zice că primește bani de la stat, „Section 8”. Li se dă o sumă fixă, la limită. Și de cât timp locuiește în apartament? De șase ani. Și plănuiește să se mute cumva? – Dă-i pace negresei cu-ntrebatul! – Mă-ngrijorează să cumpărăm o clădire și-apoi să rămânem cu apartamentele goale. De-asta întreb, Paul, îi șoptesc, cu teama că o să ridice iar vocea. Femeia se uită speriată-n ochii mei. Nu spune nimic, dar o pot auzi cu ochii. Nu s-ar muta, dar depinde de ce măsuri va lua noul proprietar. Dacă mărește chiria, trebuie să plece. Intrăm în dormitor. E mobilat sărăcăcios, dar curat ca lacrima. Cei trei copii au privirile înfipte în televizor. Sunt cu toții tuciurii și stau îngrămădiți în mica încăpere. Cred că bărbatul cel mare și ostenit, care stă lungit în pat, e tatăl lor. E de culoare și el, dar nu-mi scapă conjunctivele lui galbene, de om bolnav, când ne salutăm. Mai e și o tânără, tot cu pielea de abanos, care are un țânc. – Ăștia se fut în draci și fac copii ca iepurii! comentează Paul tot în limbajul său cifrat. Baia e aici? Când deschid ușa, lovesc pe cineva dinăuntru. Tânărul cu bandană vrea să iasă, dar mai întâi îmi face loc să intru. Râde spre mine, spunând că tocmai a terminat. Îl întreb, amuzată și eu, dac-a fost bine. Tribul din abanos mă găsește comică. Râdem cu toții cu poftă. Intru și ies repede, gata, am inspectat și baia. E cald și bine la ei! Mi-e necaz că lui Paul nu-i place de ei. Doar numărul lor îl interesează. A terminat Politehnica în țară, le-a avut mereu cu cifrele, poate din cauza asta. Pe scară, mai discutăm cu agentul despre chiriași. Nu le convine, n-au decât să se mute. Găsiți, domnule, chiriași. Nu-i problemă. Chiriile se mai pot ridica. Coborâm în stradă. Paul o ia înainte spre mașină, fără să salute. E preocupat de fermoarul gecii. În timpul ăsta, agentul primește un alt cuplu de vizitatori. Mă uit în sus. La geam apar dinții frumoși ai femeii. Îmi zâmbește de sus, de la fereastra deschisă. Pot s-o aud cu ochii. Îi zâmbesc și eu, fiindcă îmi place s-o aud. Îi fac cu mâna, și-i strig: – N-ar trebui să te muți! Dacă aș cumpăra eu blocul, nu v-aș lăsa să plecați! Mă cuibăresc înfrigurată în mașină, lângă Paul. – Ți-am mai zis s-o lași naibii-n pace. – Femeia ne urase noroc. Și spusese să mai venim. Așa spusese ea, de la geam. Am auzit-o, am auzit-o clar, cu ochii. Zău, Paul, de ce nu mă crezi? Mă privește exasperat, fixându-și centura. Cum spuneam, în jurul capului simt că-mi este înfiletat un capac, ca acela de la borcănașul plin cu pastile antidepresive, pe care tocmai îl desfac, ca să mi le vărs pe toate în palmă. Îmi simt capul plin, nu mai încape nimic în el.

– Și te mai dădeai mare, că te pricepi la afaceri!, spuse el demarând plictisit spre următoarea adresă, cu privirea ațintită în față, la drum.