Simona Ferrante (Franța) – Proză/Pag

Același rău ca și atunci…

Mărturie. Omagiu mamelor.

Cornelia Petrescu (Franța)

Cruzimea ucigaşă pe care o credeam sufocată de civilizaţie şi pace şia scos din nou ghearele, şi-a scos tancurile şi bombardierele şi striveşte, dărâmă, ucide, alungă... Pe obrajii celor alungaţi de prăpăd se prelinge amărăciunea, iar vorba este sufocată de lacrimă. O mamă strânge la piept şi îşi alăptează bebeluşul, iar alături cea „mare”, căreia dacă îi poţi da 6 ani, împinge căruciorul din care te priveşte cu uimire un ursuleţ de pluş. Şi ochii ei... Ochii celei „mari”... Inocenţa este copleşită de o tristeţe fără de margini. Aveam şi eu atunci şase ani. Atunci când aceeaşi cizmă ne-a alungat din cuibul nostru din Călineşti, satul din Bucovina locuit de ucraineni, în care părinţii mei, învăţători, întemeiaseră şcoala în limba română. Mobilizarea generală fusese de multă vreme anunţată de clopotului bisericii. Aud şi acum tragicul dangăt profund petrecând bărbaţii care plecau pe front: Tata, unchiul Sandi, preotul Crainicu... Ultime îmbrăţişări, ultime vorbe de rămas bun şoptite... Şi-apoi din nou dangătul clopotului care ne trimitea în pribegie. Femeile pe care le văd azi salvându-şi copiii din calea invadatorului mi-o readuc în minte pe Mama, aşa cum era atunci, cu aproape 80 de ani în urmă. Soţie, mamă şi dăscăliţă, modestă, curajoasă şi vrednică, a trebuit să dea ascultare clopotului ca să îşi pună copiii la adăpost. Familiile tuturor învăţătorilor din satele din Nordul ţării au primit ordin să se refugieze spre Sud, să fugă din calea inamicului rus, care împingea spre Vest armata germană, cu care cea română mai era aliată în acele zile. Sărbătoarea Paştelui se apropia în acel teribil an 1944, când am plecat în pribegie noi trei: Mama, sora mea mai mare şi eu, care abia depăşisem primii cinci ani ai vieţii mele. Dimineaţa aceea... Mi-o amintesc atât de bine! Caii, Draga şi Suru, erau deja înhămaţi la căruţa pe care era cocoţat un acoperiş, un coviltir făcut din preşuri şi muşamaua de pe masa de Acasă. Câteva femei erau în jurul căruţei şi altele nu conteneau să intre în curte şcolii. Mama le îmbrăţişa, ştergându-şi pe furiş câte o lacrimă, iar ele îi sărutau mâna plângând şi îi urau în limba ucraineană: Dai Boje, zdarove! La intrare în oraşul Fălticeni: Stop! Bariera pe care flutura un steguleţ alb cu cruce roşie nu părea să oprească avântul cailor noştri, dar Mama le-a ordonat cu fermitate blândă: Draga, Suru, Prr! Şi caii s-au oprit cuminţi ca nişte mieluşei. O doamnă îmbrăcată în alb mi-a întins zâmbitoare trei biscuţi care miroseau ademenitor, dar Mama îmi spusese să nu întind mâna niciodată. Poţi să îi iei de data asta şi să spui mulţumesc, doamna este de la Crucea Roşie, mi-a şoptit ea, după care m-a luat de mână şi m-a condus printr-un tunel lung în care mirosea straşnic de înţepător şi o altă doamnă în alb a verificat dacă sunt curată pe mâini şi gât şi mi-a răsfirat părul. După ce caii au luat-o din nou la drum, Mama ne-a spus că trecuserăm prin controlul de sănătate şi dezinfecţie organizat de Crucea Roşie română şi ne-a povestit despre înfiinţarea acesetei organizaţii de regina Maria în Primul Război Mondial.

Drumul nostru în casa pe roţi a durat aproape o săptămână, cu treceri prin barierele de Cruce Roşie din oraşele Roman, Bacău, Focşani şi, în fine, Râmnicu Sărat, oraş în preajma căruia se găseşte satul Costieni, în care Mama avea adresa unor gospodari, părinţi ai unei prietene de-a ei. Şi oamenii ăştia ne-au primit cu braţele deschise în casa lor şi la masa lor modestă. Satul prăfos, cu oameni

proză de Cornelia Petrescu

primitori, ne-a fost refugiu pentru câteva luni. Mama s-a pus de îndată, şi ne-a invitat şi pe noi, la muncă în grădina care trebuia lucrată de primăvară şi în bucătăria care a cunoscut miresmele şi gusturile celei din Bucovina. Mi-am făcut în scurt timp o bună prietenă, Oana, o fetiţă subţirică, inimoasă şi veselă. Când ne-am văzut a doua oară, pe malul părâului, mi-a întins cu timiditate jumătate din hrinca mare de pâine albă din care se înfrupta cu poftă, raritate la care râvneam în vremurile în care mămăliga umplea foamea românior rămaşi la vatră. Acolo, pe malul părâului, uitam de timp modelând caloieni, figurine din lut pe care Oana îi boteza cu nume de tineri din sat căzuţi la datorie, pe care îi îngropam după ritul ortodox şi îi plângeam cu lacrimi nevinovate de copil. În una din zile, Mama ne-a sculat devreme, ne-a pus să ne dichisim cât nu se poate mai bine şi să îmbrăcăm hainele de duminică, pe care nu ştiam că le pusese în unul din baloturile care ne însoţiseră în periplul nostru. Ne-a spus că Tata insistă, în scrisorile lui de pe front, să aibă o fotografie cu noi trei. A pus caii la căruţă şi am plecat la Râmnicu Sărat, unde Mama şi-a uşurat, cu un oftat, portofelul pentru a se coafa, ca apoi să ne lăsăm sub ochiul orbitor al straniului aparat al fotografului târgului.

Într-o zi, Rada ne-a curmat jocul spunându-ne că Mama trebuia să plece undeva departe. Şi întradevăr, Mama a plecat lăsându-ne în grija gospodinei la care locuiam. Primise trista veste că unchiul Sandi, soţul surorii ei mai tinere, tanti Miza, mama verişoarelor mele Lia, de 9 ani, şi Lulu, de numai 1 an, căzuse la datorie. Cu inima desigur strânsă şi-a lăsat copiii şi a străbătut ţara de-a latul în vremurile acelea cumplite ca să ajungă la Arad, la peste 700 de kilometri, pentru a-şi consola şi ajuta sora fragilă, refugiată acolo cu cei doi copii. Zilele de aşteptare a reîntoarcerii Mamei au părut nesfârşite. Cu Oana alături scrutam drumul prăfos pe care aşteptam s-o văd ivindu-se şi mă întrebam: Oare se va mai întoarce? Doar alarmele aeriene mă scoteau din veghea înfrigurată, atunci când Rada mă trăgea de mână şi-mi ordona: La adăpost! La adăpost în groapa săpată în curte, groapa din care priveam îngrozită, în timpul alarmelor de noapte, cerul năpădit de limbi de foc şi auzeam bubuituri îndepărtate. Bombardează americanii ca să îi lase pe nemţi fără petrol! Ard rafinăriile de la Ploieşti! şuşoteau cei mari. Nu ştiu când s-

a întors, dar într-o dimineaţă m-am trezit în braţele Ei şi cerul a devenit din nou blând şi luminos precum chipul Mamei! A doua zi am văzut o vânzoleală la poartă şi un străin care pleca cu caii noştri de căpăstru. Draga şi Suru nu mai erau ai noştri, iar pe obrajii Mamei curgeau lacrimi discrete. Şi am plecat în cel de-al doilea refugiu al nostru. Călătoria în trenul care abia se mişca între opririle nenumărate a fost lungă. Femei, bătrâni, copii, printre care nu puteai să strecori măcar un ac. Alarmă! Din nou şi din nou alarmă... Părăseam vagonul în grabă, să ne ascundem în lanuri de porumb sau în şanţuri, printre tufişuri. Şi avioanele şuierând deasupra noastră! Şi-apoi din nou îmbulzeala din vagon, în atmosfera sufocantă pe care Rada nu o putea suporta. Se făcea albă ca hârtia şi tremurătoare ca o frunză în vânt în braţele Mamei, pe al cărei chip citeam îngrijorarea. Apă! Mai are cineva puţină apă?, implora dânsa cu glas tremurător. Şi bidonaşul cu un rest de apă, probabil mult încălzită de trupuri, trecând din mână în mână până la buzele surorii mele... Mocrea! Satul acela frumos şi bogat din Ardeal! Şi casa mică şi dărăpănată la poarta căreia am coborât din carul cu boi, singurul mijloc de transport găsit la gara din Ineu. Îmbăţişări şi mai ales lacrimi. Două surori reunite de trista soartă şi trei copile îl plângeau împreună pe Sandi. Cea de-a patra copilă era prea mică pentru a înţelege, dar migdalaţii ei ochii albaştri spuneau prea bine cât de

proză de Cornelia Petrescu

mult o doare că a rămas orfană. În cămara batrânei Ester, căreia îi aparţinea casa modestă alocată refugiaţilor, fuseseră uitaţi câţiva saci cu nişte bobiţe mici despre care ni s-a spus că se numesc mei, plantă de care nu auzisem până atunci. Tot a bătrânei doamne Ester, care se instalase la copiii ei, mai era şi o vacă costelivă, pe care o scoteam la păscut pe imaşul din faţa casei. Din puţinul lapte pe care îl mulgea Mama putea îndestula cele şase guri şi ne oferea nouă, copiilor, nemaipomenita delicatesă: mei cu lapte îndulcit cu dovleac. Simt şi acum gustul acela bun, parfumat şi catifelat, gust pe care nu l-am mai regăsit niciodată... Am încercat să îmi fac o prietenă şi acolo, la Mocrea. În şcoala satului locuia familia directorului, domnul Raţiu, care avea o fată de vârsta mea, Luiza. Am intrat cu sfială în încăperea îngustă cu poliţe de-a lungul pereţilor, pe care se odihneau o mulţime de jucării. Luiza a luat în braţe o păpuşă minunată, cum nu mai văzusem până atunci, o păpuşă care închidea ochii când o culcai şi spunea muti. Luiza a legănat-o şi i-a şoptit vorbe într-o limbă necunoscută, pe care eu, mai exact dorinţa mea, le-a înţeles ca invitaţie de a strânge şi eu în braţe minunea vorbitoare. Mâna mea întinsă a primit replica unei palme destul de usturătoare pe care a aplicat-o Luiza rostind pe un ton ridicat: Nain! Am refuzat-o cu încăpăţânare pe Mama când mia propus să mai mergem în vizită la familia directorului... Într-una din zile, pe când o ajutam pe Lulu să facă primii paşi, o umbră ne-a tulburat dulcea degustare a dudelor care cădeau din singurul copac ce se găsea în curtea aceea. Tata! A venit Tata! Îmbrăţişări, lacrimi... Şi iar, şi iar. Cele câteva zile de permisie au trecut repede, şuşotelile celor mari nu se terminau şi genunchii Tatei erau prea puţin disponibili pentru patru copii. În schimb, bomboanele pe care ni le-a adus, raţia lui şi a altor camarazi de la care le obţinuse prin renunţarea la ţigări, ne-au amintit gusturi uitate... Nu mult după reîntoarcerea Tatei pe front s-a încheiat armistiţiul cu Rusia, la 23 august 1944. Frontul războiului a început să se deplaseze spre Vest, iar populaţia civilă s-a văzut din nou constrânsă să fugă din calea urgiei. Atunci am plecat în al treilea refugiu, de data asta în munţii Apuseni, care ne-au adăpostit în perioada tulbure, căreia i se spunea întoarcerea armelor. Am mers mai întâi cu un cărucior pe şine care purta ciudatul nume de drezină, manevrat de un ungur care vorbea prost româneşte şi de care mia fost frică, mai ales atunci când, pe o vale pustie, a oprit drezina şi a strigat un nume: Ioşca! Inima mi-a luat-o la goană gândind că nişte bandiţi fioroşi vor apărea din pădurea neagră din spatele singurei case în ruine din acel loc uitat de lume. Unicul bandit s-a dovedit a fi doar un băiat, nu cu mult mai mare decât mine, care a recuperat în grabă un pachet de la mecanicul drezinei, care ne-a spus: Ioşca, băiatu la mine. Rusu bombardat casa la noi. Cu drezina am ajuns în gara Gura-Honţ şi de acolo, înt-un car cu boi, am pornit agale spre... Poiana. Paşnicul legănat a carului cu boi a fost tulburat de unul dintre cele mai dramatice episoade ale periplului nostru. Mama aşezată lângă bătrânul care îndemana boii. Tanti Miza cu Lulu în braţe şi noi trei, Rada, Lia şi eu, cuibărite ca vai de lume în căruţa aşternută cu fân. Deodată, răsărit nu se ştie de unde, un avion se prăbuşeşte din înaltul cerului. E aproape, aproape de să-l atingi cu mâna şi se roteşte vuind năpraznic în jurul nostru. Boii au încremenit, iar oamenii, adulţi şi copii, au rămas cu ochii holbaţi la moartea care ne împresura. Nici o vorbă, nici un strigăt, ci doar privirile goale, înfricoşate, a şapte perechi de ochi. Cât o fi durat? De câte ori ne-o fi dat ocol până a se ridica acolo de unde coborâse. Vorbele moşului, rostite ca o rugăciune după un timp nemăsurat de lung: Mulţumescu-Ţi, Doamne, că le-ai dat gând bun şi le-o fost milă de copchii nevinovaţi! Nici o altă vorbă până la Poiana, sat răsfirat pe coame de munte de pe care vecinii îşi vorbeau prin strigăte şi îşi chemau seara animalele cu îndemnuri ciudate. Am fost găzduite în şcoala în care locuia doamna învăţătoare Doru şi fiul ei Dan care avea şapte ani. Cele trei mame încercau mereu să prindă ştirile de pe front la un aparat de radio cu galenă, foarte capricios, care era în dotarea şcolii. Rada şi Lia se delectau cu puţinele cărţi din biblioteca şcolară, iar eu mă jucam cu Dan de-a Frumoasa din pădurea adormită. Îmbrăcată într-o delicată cămaşă brodată de-a domnei Doru, culcată pe două scaune, cu un măr muşcat pe piept, eu eram prinţesa, iar Dan, călare pe un căluţ de lemn, era prinţul. Sfântă copilărie vegheată de iubitoare mame curajoase! Chiar şi războiul era pentru noi un joc, iar mamele noastre erau zânele bune ce ne ţineau departe de urgia care ne înconjura! Popasul nostru în munţii Apuseni

proză de Cornelia Petrescu

a durat câteva săptămâni, până atunci când din aparatul de radio s-a putut desluşi ştirea că frontul a ieşit de pe teritoriul României, intrând în Ungaria, în drum victorios spre Berlin!

Nu mult timp după această ştire am luat drumul spre Bucovina noastră. Ne întorceam Acasă! Cântam de bucurie, nu ştiam că drumul va fi atât de lung şi greu. Gara din Ploieşti, unde am schimbat trenul, mi-a rămas în minte ca o adunătură de moloz, iar oraşul un cer năpădit de fum. În gara Mărăşeşi, oprire lungă. Începând de acolo, spre Nord, linia ferată fusese lărgită după model rusesc şi civilii nu erau acceptaţi în trenuri. Am dormit câteva nopţi în vagonul cu care veniserăm din Ploieşti. La un lăsat de seară, un militar a dat buzna cu brutalitate în compartimentul în care ne adǎposteam şi s-a repezit la Mama, care era lângă uşă, i-a proptit arma în piept şi a urlat: Iot foi mati! Davai denghi! Davai! Lulu a început sǎ plângă. Mama l-a rugat ceva în limba ucraineană, înţelegeam doar cuvântul Spasivo, dar străinul zbiera şi îi presa pieptul şi mai tare. Atunci Mama a smuls de la gâtul meu pernuţa cu bani, pe care mi-o încredinasţase, şi a încercat să scoată nişte bani, dar el i-a dat peste mână, a golit trăistuţa şi a luat tot ce mai era în ea, dupăcare a mai înjurat o dată şi a plecat. Într-o zi, Rada şi Lia m-au luat şi pe mine la vizitarea Mausoleului eroilor din Primul Război, care se află nu foarte departe de gara Mărăşeşti. La întoarcerea în gară, Mama ne aştepta pe peron şi era voioasă cum nu o văzusem de multă vreme. Azi Nuca împlineşte şase ani şi a primit nişte daruri, ne-a spus ea întinzându-mi un cornet cu bomboane asemănătoare cu cele pe care ni le adusese Tata în permisia lui. Un domn ofiţer din satul bunicilor voştri, acelaşi care ţi-a dăruit bomboanele, ne-a instalat într-un vagon care se va ataşa la un tren cu destinaţia Suceava. Vom ajunge Acasă! Zicând vorbele astea, Mama ne-a condus printre linii la un vagon, mare, întunecos, fără geamuri, în care ma ajutat să urc pe o scară înaltă. Acolo, pe nişte scânduri puse pe jos, era aşternut un şervet alb cu dungi roşii pe care erau aranjate bunătăţi: pâine, ouă fierte, un castron cu iahnie de fasole, iar nu departe de uşă un coş cu struguri. Vocile celor două mame şi cele ale surorii şi verişoarei mele mai mari s-au unit într-untremurat La mulţi ani! care a alungat, pentru o scurtă clipă, tristeţile războiului. În acel scurt răstimp au început să se simtă nişte icnituri şi, dintr-o singură suflare, cele două mame au exclamat: Ne-au ataşat la locomotivă! Vom ajunge Acasă! Până Acasă am mai făcut o pauză în casa bunicilor de la Pătrăuţi, unde ne-am petrecut Crăciunul anului 1944. Casa bunicilor a rămas în mintea mea ca un binecuvântat colţ de rai, dar acum îmi dau seama cât de neîncăpătoare erau cele două încăperi: bucătăria şi cas’cea mare pentru a adăposti opt suflete. Mama dorea mult să ne revedem în locuinţa din şcoală şi să sune clopoţelul pentru redeschiderea claselor. Era plină iarnă când a reuşit să trimită vorbă la Călineşti, de unde a venit să ne ia badea Melniciuc cu sania trasă de doi cai blânzi, care mi i-a adus în minte pe Draga şi Suru...

Am regăsit şcoala din Călineşti, care fusese folosită de ruşi ca spital de campanie, într-un hal de distrugere şi murdărie de nedescris. Pe pereţi erau scrise nişte enorme litere ciudate, pe care nu le cunoşteam, iar în cotloane erau maldăre de gunoaie rău mirositoare. Am dormit câteva nopţi pe cuptorul lelii Ulitia, care locuia în faţa şcolii și ne-a primit şi ospătat cu multă bucurie şi bunătate. A doua zi după ce am ajuns acolo, oamenii din sat au venit cu unelte şi materiale: cazmale, fierăstraie, scânduri, var şi câteva plăci de sticlă care fuseseră ascunse într-un cavou din cimitir... În câteva zile locuinţa noastră şi sălile de clasă străluceau de curăţenie şi pereţii văruiţi în alb miroseau atât de bine! Când m-am trezit după un somn bun în prima noastră noapte Acasă, aroma de pâine scoasă din cuptor se răspândea în locuinţă şi în sălile de clasă, iar Mama suna clopoţelul chemând copiii la şcoală. Pe Tata l-am revăzut abia după câţiva ani, când a fost eliberat din prizonieratul la prietenii noştri. Dar l-am revăzut, pe când pe unchiul Sandi şi pe atâţia ca dânsul nu i-a mai revăzut nimeni niciodată...

Privesc dărâmăturile şi scheletele negre în care au fost prefăcute casele, şcolile, bisericile, spitalele celor care astăzi trăiesc o incredibilă întoarcere a războiului ucigător. Refuz să admit că şarnierele din Butcha, Marioupol, Irvin... ascund crimele făcute de oameni împotriva altor oameni. Privesc miile de mame care îşi salvează copiii ducând-u-i dincolo de graniţele unei ţări prospere, în care vrăjmaşul a adus teroarea şi moartea. Târăsc după ele un rucsac, un câine sau o pisică şi mai ales îşi târăsc copiii... Zâmbetul lor trist... Uimirea lor inocentă... Ochii lor... Lacrimile lor...

Mă întreb cu tristeţe şi neputinţă: îşi vor regăsi oare vreodată acel Acasă la care le este mereu gândul? Vor mai adulmeca vreodată mireasma pâinii coapte în cuptoarele lor? Îşi vor mai regăsi şcoala? Dar pe soţi, taţi şi bunici, îi vor mai regăsi?