Maria Cecilia Nicu (Canada) – Proză/Pag

proză de Maria Cecilia Nicu

Iustin Maria Cecilia Nicu (Canada)

„Vreau să-ţi spun ceva, Iustine...” Toată lumea vrea să-i spună ceva şi el abia aşteaptă să spună şi el şil lasă pe inginer să se aşeze la masa lui, ca şi cum s-ar fi aşezat Niţu, secretaru’ şi i-ar fi comunicat că ar fi cazul să convoace o adunare generală... ori Gheorghe, care s-ar pune pe confesat, ca şi cum cineva, oricine, ar putea să-i alunge neliniştile cu care l-a lăsat Anca... „Și nici măcar n-am ştiut că e bolnavă, mă, şi şi aşa, cum de şi-a pus funia de gât tot nu înțeleg” şi, ce mai, Iustin ar da cu el de pământ, să nu vorbească el aşa despre soru-sa. ”Mâine plec acasă, acasă sunt şi aici, ştiu eu mai bine ca tine, mă duc acasă-acasă, nu aici, că s-a pus praful peste tot şi e o harababură nemaipomenită, şi pe urmă, am şi o mulţime de treburi la judeţ, m-a sunat Lioara şi mi-a spus că mă caută lumea, mă duc şi să mai stau că m-au cam stors drumurile, ce rugăminte am eu, te duci tu cu băieţii la carieră la Brusturet şi aduci piatra pentru Zânele, e drumul ăla o grozăvie, ştii prea bine, o pădure de goruni nu-i de colea, mersul sub ea e ca suflarea, trebuie! Am vorbit cu primarul, îi trimit oamenii să se apuce de treabă, dar trebuie să aibă cu ce, eu nu mă întorc prea curând, n-o să am timp şi trebuie să-ţi spun că şia luat şi icoana aia de argint cu aur pe care o avea din neamul ăla al ei, pe care numai ea îl ştia, aş fi vrut să-i dau şi tabloul cu marea, Aivazovski ăla de ţi-a plăcut ţie, dar n-a vrut să-l ia, deşi ştiam că nu se potrivesc, aşa cum o ştii şi tu... o să văruiesc casa abia la toamnă, atunci o să am mai mult timp, încep ploile, mai sistează lucrările, primarul zicea că vrea să facem un drum către peşterile de sus, e greu, dar ar fi interesant, ar fi o zonă turistică unică şi se şi stă bine în cort vara, am eu unul mare de patru persoane pe care l-am adus din Italia, o să fie ca un apartament şi o să mă simt bine, dacă o să vii pe acolo ia-o şi pe Ionela şi pe ăl mic şi staţi o zi-două, mai mult nu vă ţin că o să fie periculos, te anunţ eu când încep, am de gând să încep de sus, adică să lucrez defileul şi creasta şi pe urmă ies la drumul larg, în vale, oi vedea eu.” Ochii inginerului ăsta sunt ca ai copilului când îi spune Ionela balivernele alea cu feţi-frumoşi şi balauri şi Iustin ştie ca dacă bei de la prânzul ăl mare până vin vitele acasă n-ai cum să rămâi treaz, te uiţi la om şi habar n-ai că-l vezi, e o umbră, care-ţi face bine şi îi spui verzi şi uscate, descarci toată încărcătura aia adâncă şi te agăţi de speranţa aia absurdă că scapi şi ai şanse. Dacă ar bea vin nu s-ar îmbăta aşa de repede, cred, ţuica e tare că Georgică o fierbe de două ori ca ăia cu care a făcut armata pe undeva prin Aedeal...” „E bine să vii cu ăl mic, ceea ce vreau eu e să se simtă Ionela bine şi tu nu fi idiot că mai am timp, chiar dacă tu ai intrat în panică, eu n-am intrat şi abia asta e important, tu poţi să fii panicat cât vrei, te priveşte, eu nu sunt, o să fac o droaie de copii dacă asta vrei să ştii, sigur că şi eu vreau, dar dintre noi doi cretinul eşti tu, pentru că îndrăzneşti să mă pui în cui şi eu nu admit, ţineţi în Paştele mă-tii cuiul pentru altcineva, dar nu mi-l oferi mie, eu sunt făcut de maică-mea pe drum, mă, sau ai uitat, până să ajungă acasă m-a făcut şi eu n-am nici o poză de-a ei, măcar una din aia de la târg să fi făcut, i s-ar fi văzut picioarele încălţate în bocanci, că tata zicea că de la noi de pe deal nu se poate coborî în vale desculţ, numai cu bocanci, ţăranii au demnitate nu glumă, de aia a murit în picioare ca şi ăl bătrân, dar ghetele alea ale mamei aş fi vrut să le văd, aş fi înţeles mai exact nişte lucruri, sau nu mai exact, poate mai devreme…”

Ce litanie! Și Iustin se gândeşte că inginerul ăsta trebuie să fi băut rău, dar nici nu-i de mirare, doamna Marta s-a urcat în Audi ăla în văzul lumii şi chiar dacă nu asta l-a deranjat pe el, trebuie

proză de Maria Cecilia Nicu

să-i fi lăsat un gust amar, sigur de mofluz, un fel de prostul satului cu diplomă care, se vede, n-are cum să-şi spele obrazul tumefiat de bobârnacele aruncate din ochii doamnei Marta, în fond, dracu’ l-a pus să se însoare cu ea? „Degeaba, dom’ inginer, degeaba, oricum ai dao, tot prostie se cheamă, oricum i-ai zice, şi eu nu-mi închipui cum nu ţi-ai dat seama, tabloul ca tabloul, Aivazovski ăla, ba chiar şi un Repin s-a mai văzut, Marinel a lui Călae zice că a luat şi el unul, ceva, de prin Odesa da’ l-a pierdut când a scăpat din încercuire, a făcut vreo cinşpe săptămâni până a ajuns acasă da’ a ajuns şi nici n-a contat că era dezertor... da’ icoana aia?

Popa Ion zice că trebuie să aibă câteva sute bune de ani şi-i şi adusă de pe la Roma, de undeva, cale noastre-s mai debile, adică nu mai debile, nu aşa sigure pe ele, m-am tot gândit eu cât de altfel e şi când mă gândesc că ţi-ai închipuit toţi anii ăştia că puteţi face casă împreună, mă apucă râsul.” Şi chiar râde! „Va să zică, tu crezi că viaţa îţi scapă printre degete, ha? Te gândeşti la Anca şi-ţi închipui că ar fi mai simplu să dai cu Gheorghe de pământ decât să te faci că înţelegi câte ceva? Marta mia lăsat tabloul ăla ca să-mi aduc aminte, n-a plecat ea aşa fără să se uite în urmă, nu pricepi? Uneori priceperea n-are prea mult sens, indiferent de strădanie, e ca schweitzerul, caşcavalul ăla cu găuri şi atunci lasă-l dracului de chin, ce tu eşti popă, ai tu aşa tâmpenia asta că trebuie să rezolvi problemele nerezolvate?”

Câteodată Iustin îşi face cruce cu limba şi se uită în ochii omului înjurând cu gândul, că şi dacă i se face frică nu se poate abţine, Dumnezeu are altă treabă decât să canteze sinceritatea pravoslavnică şi înjurăturile ajută, subţiază cumva impactul emoţional, degeaba trăncăne inginerul ăsta, e „pus la zid” şi el habar n-are. Ochii au uitătura aia sticloasă a băuturii îndelungate şi nu-i deloc clar de ce. „Uite ce e, dom’ inginer, ce gărgăuni ai tu în capul ăla te priveşte, da’ eu nu vreau să rezolv problemele nimănui, da’ a murit soră-mea şi c-a murit nu-i mare scofală, da’ s-a spânzurat, mă, sa spânzurat cu funia aia cu care lega vaca de prunul de lângă şopru şi Gheorghe îmi tot spune la baliverne cu nu-ş ce boală grea şi numai el poate să-şi închipuie că Anca a uitat de toate şi şi-a pus laţul de gât... dacă n-ai fi beat ţi-ai da seama că nu se poate uita nimic, oricât te-ar fi corcolit pe tine mumă-ta, ai acolo undeva în creierul ăla al tău, zăpăcit de farafastâcurile astea de inginer, un loc unde trebuie că s-au cuibărit o sumedenie de nedumeriri şi ele ies afară când ţie lumea mai dragă şi dacă vrei şi dacă nu, Anca ne mângâia pe cap şi se mira că vii tu şi mănânci fasole dintr-o strachină cu mine chiar dacă luai premiu’ în fiecare an şi mumă-ta nu venea niciodată la primărie fără bocanci.”

E o greşeală undeva, o greşeală din aia fundamentală când uiţi să pui un picior în faţa celuilalt şi calci alăturea cu drumul, o greşeală ca o clătinare care îţi zăpăceşte echilibrul, tangaj provocat de ape învolburate, numai tulburate de vânturile subţiri n-ar fi mare lucru, dar răscolite de uragane, e altă poveste, echilibrul rămâne o iluzie către care te mai uiţi din când în când, dar ca orice iluzie rămâne... iluzorie… „E o fantomă, Iustine, nu-i iluzie, o arătare volatilă, „văl pictat” - cum zice Somerset Maugham - în culorile abia perceptibile ale speranţei, iluziile n-au speranţe, le acceptăm numai pentru că suntem slabi, fricoşi, laşi nenorociţi, care se scapă în izmene când se uită în jur, de unde crezi tu că putem scoate noi echilibrul ăla de care ne-am putea rezema şi neam redresa când nu mai merge?”

Fumul ţigărilor de o zi întreagă subţiază siluetele, cârciuma, magazinul, restaurantul, de, pare o oază a irealului - fără „fata morgana”- o confuză rătăcire într-un spaţiu predestinat orbecăirilor: ce să vezi?