Cindrel Lupe (Franța) – Proză/Pag

Str. Maria Hagi Moscu nr. 13, Bucureşti, 1950

Cindrel Lupe (Franța)

Stau cu funduleţul pe o bordură foarte înaltă, iar frunzele şi florile de păpădie din rigolă sunt şi ele foarte mari, cresc de toată frumuseţea, printre sandalele mele. Pantalonaşii de doc, scurţi şi albaştri, sunt aşa de subţiri că simt căldura pietrei. Sunt supărat dintrun motiv oarecare şi am plecat de acasă. Mi-e foame, aşa cât să încerc la gust o frunză de păpădie, pe urmă nişte petale mici, subţiri şi galbene. Frunza e cam amară şi păroasă, câh, petalele în schimb sunt dulcege, mai vreau.

Mama şi casa nu sunt departe. De la rigolă până la gardul din spatele meu – un grilaj dichisit şi vopsit, înfipt într-un soclu înalt de beton gri-cler, trotuarul nu e foarte larg, iar de la gard până în fundul curţii, unde e casa în care stăm cu bunica, poiata păsărilor şi coteţul lui Lăbuş să tot fie vreo treizeci de paşi de om mare. Dacă mă întorc, cred că pot s-o văd şi pe mama, dar cum am plecat de acasă, nu mă mai întorc. În timp, am avut mai multe semne, ca să-mi dau seama cât am crescut, de la o pereche de tenişi la alta. Cred că, la un moment dat, mă puteam aşeza pe bordură fără să mi se mai bălăngăne picioarele pe deasupra păpădiilor. Pe urmă, îmi puteam pune tenişii din anul ăsta deasupra urmei, lăsate anul trecut în asfaltul aproape topit de căldură al trotuarului, şi picioarele de acum nu mai încăpeau în adâncitura veche de un an. Fiindcă e ora mesei, nu e nici un copil pe stradă şi nici om mare. Asta îmi convine, pentru că nu trebuie să dau nimănui explicaţii ce caut în rigolă mâncând păpădii şi nu-mi convine, pentru că nici n-am cui să mă laud că am plecat de acasă. Cred că nu prea sunt mulţi copii pe strada noastră, nu acum la ora mesei, ci în general. Radu, cu care o să fiu prieten ceva mai târziu, când diferenţa de un an în plus n-o să i se mai pară aşa enormă încât să facă ceea ce se va numi, mult mai târziu, un complex de superioritate. Victor, care e şi mai mare decât Radu, atât de mare încât uneori nici nu-mi pasă cum arată. Lumea îl laudă, e un elev de liceu foarte bun. Pe mine nu mă laudă nimeni. Poate fiindcă nici nu sunt încă la şcoală. Dodo, care stă în palatul de vizavi, cu două etaje, la subsol, tatăl lui e şofer şi probabil că n-au deschis niciodată geamurile camerei în care stau. Dodo e mai mic decât mine, poate fiindcă nu are destul aer la subsol. El acolo doarme şi respiră. Bobby, cu care sunt prieten bun, un copil liniştit și care nu se bate niciodată. Ceilalți râd de mine, băăă tu nu ştii că a băgat actele să plece în Palestina? Io de unde să ştiu? Mi-a explicat bunica că bine face. De ceilalţi nu-mi aduc aminte, acum. În palat stă un domn profesor chimist, pe care o să-l cunosc mai târziu, când o să-mi dea două palme, fiindcă Dodo urla în curte, el dormea, iar când a coborât în curte nu mai eram decât eu, fiincă nu făcusem nimic rău, nu avea nici un rost s-o iau la fugă. M-a lovit foarte tare, eram aşa de uimit că nici n-am plâns, era într-o duminică. După nici două minute, când am ajuns acasă, mi se umflaseră obrajii, cu un ochi nu mai vedeam, începusem să plâng de necaz şi nedreptate. Tata a ajuns în curtea palatului în câteva clipe, cu mine de mână, chimistul nici n-a avut curaj să iasă în curte, vorbea de la fereastra de sus. Tata i-a spus că dacă se mai atinge de un copil, care o fi el, îi sparge capul, cred că a înţeles.

proză de Cindrel Lupe

În orice caz, eu nu trec nici de fabrica de instrumente muzicale Doina - pentru că dincolo de ea începe mahalaua Ciovică, unde stau ţiganii - nici de colţul de la Banu Manta. Acolo e băcănia lui Toma, unde am voie să mă duc să fac cumpărături singur, dau lista, iau cumpărăturile, le pun în plasa de aţă tricotată, după aia dau banii, o să fac asta până când madam Toma o săl sorcovească pe bărbat-su cu un topor, nu am aflat niciodată motivul. Nici Radu nu ştie, deşi e mai mare cu un an şi stă chiar vizavi. Băcănia lui Toma a fost închisă în acelaşi timp cănd au închis-o şi pe ea. Între timp am crescut, am voie la alimentara din colţ cu Filantropia, iar la sifoneria zid în zid cu alimentara o să am voie când o să fiu destul de înalt ca să nu dau cu sifoanele de trotuar, ar putea să explodeze şi să-mi intre cioburile în picior. Se pare că s-a mai întâmplat aşa ceva unor copii, niciodată n-am avut norocul să văd cu ochii mei. Au venit unii de la electricitate să-mi dărâme felinarele frumoase din fontă, nu foarte înalte, mai ales acum când sunt culcate pe trotuar, cu geamurile de la cutia unde se aprindea lumina încă întregi. La Doina în faţă au pus deja lumină electrică, un bec care arde galben într-un fel de borcan rotunjit, sub o tipsie de tablă smălţuita cu alb. Şi astea toate atârnate pe nişte stâlpi rotunzi făcuţi dintr-un pom mort, care miroase a păcură. E sigur că le-au vopsit cu păcură pe lemnele astea ca să nu ne urcăm pe ele, au şi nişte cârlige puse ca o scară, cum să nu-ţi vină să te urci? Miam murdărit pantalonii scurţi bej, cu păcură, am cam încasat-o, dar nu foarte tare, că oricum îmi rămâneau mici până la vară. Nasturii de la ei o să fie buni şi la anul, iar fermoarele la fel, că nu prea se găsesc.

Câteodată e iarnă, acum ar trebui să fie primăvară, e luna martie, de obicei încep să dea mâţişorii la plop, când colo a nins în prostie nici nu ştiu câtă vreme, uşa de la camera spre curte nu se mai deschide. Tata a ieşit, nu ştiu cum a făcut, prin bucătărie, sau poate prin pod, a săpat un fel de coridor în zăpadă, în lungul casei până în stradă, altul înspre plop, unde e cişmeaua, ca să avem apă, dacă n-a îngheţat ţeava. N-a îngheţat, aşa că a lăsat-o să curgă, pe grătarul de fontă de dedesubt cresc un fel de ţurţuri de ghiaţă care se ridică în sus. Tata spune că sunt un fel de stalagmite, dar din gheață, ţurţurii adevăraţi care atârnă de jgheabul acoperişului şi strică burlanul sunt stalactite. Asta ştiu precis. A putut să iasă din casă şi madam Dinescu, proprietăreasa, pe care n-o mai ţin minte. Nu ştiu dacă piticul de Ghilenschi, căpitanul de intendenţă - are chipiul cu bandou roşu - locuieşte deja în camerele de la stradă, dar chiar dacă ar locui deja, e prea leneş să dea la zăpadă. Nevastă-sa e frumuşică, dar pârâcioasă, într-o vară m-a certat pentru o chestie care nu era treaba ei, cred că tocmai stricam o cratiţă din care bea apă Lăbuş, Dodo a zis „băga-mi-aş”, iar mama m-a altoit pe mine, fiindcă râdeam. Au ajuns la noi pe stradă şi soldaţii pe schiuri, vânătorii de munte, tata mi-a spus că îi poţi recunoaşte oricând, fiindcă poartă o bască mare tot verde, în loc de capelă sau chipiu. Au adus pâine neagră la toată strada, n-au luat nici un ban pentru ea. Şi eu am o bască, albă, nu prea îmi plăcea de loc îmi turtea o ureche, dar cred că, după ce i-am văzut pe vânătorii ăştia de munte, o s-o port şi eu. Măcar dacă ar fi verde, ca pălăriuţa de vară.

Zăpada a ţinut destul de mult, ne-am făcut găuri şi în tavanele coridoarelor din nămeţi, pe urmă s-au topit tavanele, au căzut de tot şi au rămas doar coridoarele, din ce în ce mai joase, zăpada de pe stradă se topea cum scade apa din baie, după ce scoţi dopul. Uneori aveam senzaţia că şi eu cresc mai repede, fiindcă eram din ce în ce mai înalt şi zăpada din stradă din ce în ce mai mică.

Pe urmă a venit primăvara, ca de obicei, dar ceva mai târziu, plopul a făcut mâţişori ca în fiecare an şi găinile din poiată pui proaspeţi şi galbeni. Cişmeaua curgea în continuare, se înţepenise aşa şi a trebuit să schimbăm robinetul. Au pus unul din alamă galbenă, care se vedea frumos la soare, şi mai frumos chiar decât puii găinii. Între timp am ajuns şi la şcoală.